Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Transilvania a fost un teritoriu disputat de-a lungul secolelor de mai multe populaţii.
Până la venirea ungurilor şi cucerirea zonei, între Carpaţi şi Tisa au trăit şi s-au
amestecat mai multe neamuri. Specialiştii spun că daco-romanii au fost băştinaşii peste
care s-au suprapus germanici, iranieni, turcici, dar mai ales slavi.
După două războaie istovitoare, în 106 d HR, împăratul roman Traian cucerea o parte
din bogata Dacie. Mai precis era vorba de zona Transilvaniei, Banatului, Olteniei, dar şi
o mică parte din Muntenia. Regiuni întinse în special din Moldova şi din Muntenia
rămâneau în stăpânirea dacilor liberi, care au luat la rândul lor contact cu romanitatea
prin schimburi economice, jaf sau ca federati.
Zona ocupată, dar în special nucleul transilvănean unde în apropierea fostei capitale
dacice a fost amplasată şi capitala noii provincii, a fost puternic romanizată. Populaţia
daco-romanică a fost integrată în imperiu şi ducea o viaţă după modelul civilizaţiei
romane, aşa cum o arată şi numeroasele descoperiri arheologice din Dacia Traiană.
Liniştea provininciei este zguduită însă de numeroasele invazii barbare. Încă din 212,
din vremea lui Caracalla, năvălesc în provincia Dacia goţii şi dacii liberi. Dacilor liberi şi
goţilor li se alătură şi sarmaţii. Provincia era atacată în permanenţă şi jefuită. Împăratul
Aurelian a decis să retragă trupele şi administraţia din această provincie. „Dacia nu va
mai putea fi păstrată de imperiu. Prin aşezarea ei geografică, ea forma ca un intrând în
lumea barbară. Năvălitorii izbeau întâi aici şi tot pe aci le era şi drumul de întoarcere”,
precizează istoricul Constantin C. Giurescu în „Istoria românilor”.
Retragerea a avut loc în două etape. Prima din 271-272 cu retragerea armetelor din
nordul Transilvaniei, iar apoi în 275 a celor din Banat şi Oltenia. Sunt păreri care indică
o retragere generală doar în 275. Fosta provincie Dacia era lăsată în calea barbarilor.
Din acel moment structura etnică a Transilvaniei şi viitorul regiunii cucerite în secolul X
de unguri va fi influenţat de triburile barbare care se vor perinda prin zonă.
Toate din perioada secolelor IV-VI în situri arheologice la Turda, Porrolisum sau Biertan.
Totodată creştinismul, spun specialiştii, ar fi „sudat” şi mai mult aceste comunităţi. De
altfel, din aceeaşi perioadă, secolele IV-VIII, sunt atestate arheologic ateliere de
producere a obiectelor de cult creştine, dar şi numeroase obiecte descoperite, la
Dierna, Biertan,Dej, Apulum, Potaissa, Gherla sau Drobeta. ”Tezaurele în valoare de mii
de sesterţi, personajele care dăruiesc candelabre bisericilor sau care poartă fibule cu
inscripţii ca însemne ale puterii derivate din arsenalul funcţionarilor imperiali în secolul
al IV lea sunt suficiente mărturii în acest sens”, arată istoricul Ioan Aurel Pop în
”Românii şi maghiarii în Transilvania secolelor IX-XIV lea”. În perioada retragerii
aureliene, populaţia daco-romană din Dacia, după datele furnizate de istoricul Ioan
Aurel Pop în lucrarea sa, era de aproximativ 800.000 de locuitori.
După retragerea trupelor romane, în vechea provicie a Daciei s-au revărsat triburile
barbare. În special au venit goţii cu diferitele lor ramuri. Apoi vandalii şi gepizii, tot
neamuri germanice. În Transilvania stăpânesc de la început vandalii, triburi de neam
germanic. Acest lucru este arătat şi de Iordanes. ”Pe vremea aceea trăiau acolo unde
sunt astăzi gepizii, anume lângă râurile Marisia, Miliare, Gilpil şi Grisia, acesta din urmă
fiind mai spre miazănoapte decât toate celelalte”, arată istoricul român. Totodată istoricii
români au identificat şi numele râurilor. ”Râul Marisia e Mureşul, iar Grisia e Crişul”,
precizează Giurescu. Acelaşi autor antic indică faptul că tot în zona Transilvaniei, dar
către arcul carpatic, locuiau şi goţii.
După vandali, Transilvania a fost stăpânită de triburile gepizilor, tot un neam germanic,
exterminat mai târziu către secolul al de longobarzi şi avari. Tezaure şi alte obiecte
arată prezenţa germanilor în zona Transilvaniei la Şmileul Silvaniei şi Valea lui Mihai,
Apa, Oradea, Pecica, Timişoara şi Periam, Apahida, Cluj sau Alba Iulia. Pe lângă
germani s-au aşezat în acest interval al secolelor III-VI şi sarmaţii, în special din neamul
yazigilor, călăreţi de stepă iranieni.
Aceştia, alături de germani şi de daco-romani, au format un aspect cultural inedit, cu
multe variaţii şi multe necunoscute intitulat Sântana de Mureş Cerneahov. Cu toate
acestea istoricii arată că germanicii care aderaseră şi la erezia ariană nu obişnuiau
decât rar să se amestece cu populaţia autohtonă. La fel se poate spune şi despre
sarmaţi, care aveau un trai nomad. Sunt însă şi excepţii dovedite de comunităţile gotice-
sarmatice şi daco-romane de tip Sântana de Mureş. Convieţuirea acestor comunităţi
este demonstrată şi de necropola de la Târgu Mureş.
După germani şi sarmaţi au sosit hunii şi mai apoi avarii, urmaţi şi de bulgari. Aceste
trei populaţii dar mai ales hunii care au locuit zona Panonică, nu au locuit efectiv zona
Transilvaniei, ci doar supunând-o birurilor şi atrăgând-o în sfera lor de influenţă. În
general, după cum arată şi Mircea Petrescu Dîmboviţa sau Ioan Aurel Pop, populaţia
autohtonă s-a tras din calea năvălitorilor şi doar ocazional a convieţuit cu gepizii sau la
începuturi sarmaţii, modificând-şi local sau cel mult regional structura etnică.
Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre slavi. Aceştia, arată Ioan Aurel Pop, dar şi
Constantin C. Giurescu, au jucat rolul germanilor din vestul Europei. Slavii, triburi
războinice, încep să pătrundă pe teritoriul de astăzi al României începând cu secolul al
VI lea. Sunt amintiţi atât de Iordanes, dar şi de Procopius din Cezareea. Sunt războinici
blonzi şi roşcaţi înarmaţi cu securi, lănci, scuturi şi arcuri cu săgeţi. Pătrunderea slavilor
mai ales în Transilvania se generalizează în secolul al VII lea. ”La nord de Dunăre, deşi
destul de numeroşi în comparaţie cu alţi migratori, slavii au sfârşit prin a fi asimilaţi de
daco-romani, protoromâni şi români până prin secolul al XII.
Un alt lider de cnezat, Gelu, din zona Someşurilor, este român get-beget, după cum
arată acelaşi Anonymus care îl descrie ca fiind ”quidam blachus”(n.r un oarecare
român). O a treia formaţiune prestatală din zona Mureşului era condusă de Glad, un alt
lider cu origine incertă, probabil slavă, probabul bulgară. Acesta avea o armată formată
din români, bulgari şi cumani. ”Teritoriul care se întinde de la fluviul Mureş până la
fortăreaţa Urscia l-a ocupat un oarecare duce cu numele Glad care a ieşit cu ajutorul
cumanilor din fortăreaţa Vidin şi din a cărui urmaşi s-a născut Ohtum”, scria acelaşi
Anonymus. Românii sunt numiţi în cronici sau poeme de până în secolul al XI lea vlahi
sau valahi. În realitate, românii vechi îşi spunea rumâni. O arată şi vechile cronici. De
exemplu Anton Verancsics în secolul al XVI lea preciza: „Lăsând de o parte
nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba
latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe
limba valahă spun: «Oare ştii române;te?», sau când întreabă dacă este valah, îl
întreabă: dacă este român”.
O altă precizare în acest sens o oferă şi Miron Costin: ”Deşi şi prin istorii, şi în graiul
străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, românii au şi
dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat,
adică rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm:
«ştii moldoveneşte?», ci «ştii rumâneşte?», adică «râmleneşte»”.