Tudor Vladimirescu a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești, de la

începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821, al pandurilor și domn

al Țării Românești.

Nu se cunoasc cu maximă exactitate nici data, nici locul naşterii. Cel mai probabil, Tudor
Vladimirescu s-a născut în satul Vladimiri din Gorj, în jurul anului 1780, deşi s-a avansat şi
ipoteza naşterii sale undeva pe Valea Desului. De mic a rămas orfan de tată, Constantin,
rămânând în grija mamei, pe numele ei Ana Bondoc din Vladimiri. Familia sa era una de
moşneni, deci de mici proprietari de pământ. A crescut în casele boierului Glogoveanu din
Craiova, împreună cu fiul acestuia. Fire întreprinzătoare, Tudor reuşeşte până la vârsta de
30-35 de ani să strângă o însemnată avere, în special ca urmare a negoţului. Este interesant
de remarcat faptul că în aceeași manieră şi-a dobândit averea şi întemeietorul uneia dintre
cele două dinastii fondatoare ale Serbiei (Karagheorghevici şi Obrenovici), Petru
Karagheorghevici, iniţiatorul luptei antiotomane dintre anii 1804-1812. Vladimirescu deţinea
câteva moşii la Cerneţi, Cloşani, Purcari, Topolniţa, Baia de Aramă. Ridică biserica din Prejna
şi începe construirea altui lăcaş la Cloşani. Oamenii lui sau el însuşi mergeau la Pesta, Viena
sau la sud de Dunăre. Tudor ştia greaca, rusa şi germana. Ca înfăţişare era, după mărturia
unui contemporan, „om de statură mai înalt decât de mijloc, talia bine proporţionată, faţa
blondă, mustaţa galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea
durduliu, nici slab, cu o mică bărbie, om nu urât;sta drept, ţanţoş, vorba brevă (scurtă),
răstită şi... destul de elocventă, aier de comandant... Netăgăduit este că era om de inimă.
Cine ştie ce ar fi fost într-o altă sferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea
om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul şi mijloacele i-au lipsit”.

În timpul războiului ruso-turc (1806-1812), participă ca voluntar în armata ţaristă alături de

pandurii săi din zona Olteniei, remarcându-se prin curaj şi pricepere. Va obţine gradul de
locotenent, precum şi ordinul „Vladimir”, clasa a III-a. De aici, relaţiile bune pe care le va
menţine cu autorităţile ruseşti, mai ales că, potrivit unui document din 1815, el era chiar
„sudit” rus, adică locuitor al Ţării Româneşti, dar aflat sub protecţia unei puteri străine, în
această calitate beneficiind de anumite facilităţi fiscale şi jurisdicţionale. Între 1814-1815, îl
regăsim pe Tudor la Viena, chiar în timpul desfăşurării celebrului Congres menit să
reconfigureze harta Europei, după înfrângerea lui Napoleon. Venise pentru rezolvarea unor
afaceri aparținând protectorului său, N. Glogoveanu. Din păcate, tot din această perioadă
datează şi răcirea relaţiilor cu acesta, vinovat în ochii lui Tudor de comiterea unei nedreptăţi
în legătură cu arenda moşiei Cătunu. Indignat, Vladimirescu îi scrie:„Ce cauţi dumneata să iei
de unde n-ai pus nimic... Eu niciun rău n-am făcut dumitale şi dumneata până într-atât cauţi
să mă prăpădeşti”. Revenit în ţară, îşi reia functia de vătaf de plai la Cloşani, funcţie din care
fusese îndepărtat anterior de Caragea-Vodă. Așadar, până în anul 1821, Tudor dăduse
dovada spiritului său de iniţiativă, a energiei sale, a capacităţilor militare şi organizatorice.
Era un bun cunoscător al actualului context politic european datorită călătoriilor sale, fiind
vorbitor de limbi străine, cu bune conexiuni în toate mediile sociale, inclusiv cel boieresc, şi
un apropiat al consulatului general al Rusiei de la Bucureşti. Cu alte cuvinte, Tudor a fost
omul ideal pentru a conduce mişcarea de emancipare a ţării şi restabilirea statutului de
autonomie al Ţării Româneşti, atât de grav încălcat în ultimul veac de către Poarta Otomană.

Comandant militar iscusit, Tudor punea mare preţ pe disciplină, fapt care îl face, potrivit unui
martor ocular, M. Cioranu, să execute la Goleşti, pentru „furtişaguri mărunte, cu ştreang şi
cu glonţ, douăzeci şi doi de panduri în vârsta tinereţii, bravi şi făcuţi pentru război”. Mai mult
decît atât, la poşta Cârcinovului, Tudor solicită tuturor căpitanilor săi să se angajeze în scris
că nu vor mai tolera jafurile şi furtişagurile. În caz contrar, urmau să fie considerați
răspunzători. Patru dintre căpitani, Ghiţă Cutui, Ene Enescu, Ion Oarcă şi Ioniţă Urdăreanu,
refuză. La Goleşti, Tudor îl execută pe Urdăreanu prin spânzurare, acesta din urmă aflându-
se în relații de rudenie cu cea mai mare parte a căpitanilor lui Tudor. Starea de tensiune din
tabăra pandurilor va favoriza complotul eterist de curmare a vieţii lui Tudor.

În ciuda asasinării sale pline de lațitate, Tudor rămâne în conştiinţa românilor drept omul
care, într-o clipă grea a existenţei noastre, s-a ridicat împotriva asupritorilor greu-încercatei
națiuni. Lupta lui Tudor Vladimirescu a pus capăt unui veac al oprimării, trasând calea
neamului românesc spre o nouă epocă, cea a libertăţii şi modernităţii.