Istoria omenirii

EPOCA FIERULUI
Dupǎ mii de ani de progres, civilizațiile epocii bronzului au înfruntat colapsul.
Egiptul se afla în declin lent, Imperiul Hitit se dezintegrase, iar Grecia intra într-
un "Ev Întunecat".

În urma invaziei popoarelor mǎrii și popoarelor indo-europene, haosul a

cuprins lumea mediteraneanǎ, comerțul fiind în declin, iar armele din bronz nu
mai puteau face față invaziilor.

Dar undeva în est, un nou element va deschie cheia spre viitorul umanitǎții ce
va îmbunǎtǎți armele, va naște noi idei și va forma noi imperii, transformând
planeta-Epoca Fierului.

Primele semne ale utilizării fierului provin din Sumer și Egiptul Antic, unde în
jurul anului 4000 î.en. s-au creat primele obiecte din fier meteoric.

Între 3000 î.en. și 2000 î.en. crește numărul obiectelor realizate din fier topit în
Anatolia, Egipt, Mesopotamia, Indus, Pakistan.

Topirea fierului și extragerea metalului din minereu de fier pare să fi fost

descoperite în secolul al XII-lea î.en., în Munții Caucaz, Asia Mică, sau India.

Producția de fier forjat dateazǎ din aproximativ 1.000 î.en. În acestă perioadă
se pare că fierul era utilizat în scop ceremonial, fiind un metal extrem de
scump, devenind chiar mai valoros decât aurul.

Pentru prima oară o metalurgie sistematică a fierului apare în cadrul Imperiului

Hitit în secolul al XIV-lea î.en., iar în India începând cu anul 1800 î.en.

În jurul anului 1200 î.en. utilizarea fierului a devenit uzuală în Orientul Apropiat
însă pentru o lungă perioadă de timp metalul dominant ramâne bronzul. Totuși,
abundența de resurse de minereu de fier și răspândirea tehnologiei acestuia a
făcut ca acest metal să fie mult mai ieftin decât bronzul, fiind adoptat la scară
largă.
PRIMELE IMPERII
În secolul IX î.en., Asiria a renǎscut de sub dominația huriților. Asirienii, experți
în asedii, folosind berbeci și turnuri de asedii preluate de la hitiți, fiind totodatǎ
arcași și războinici de temut, au pus bazele Imperiului Neo-Asirian prin cucerire.
Capitala era Ninive, unde au fost ridicate palate cu grǎdini întinse, zigurate și
canale de irigație. Ultimul mare rege al Asiriei, Assurbanipal, un rege nemilos,
dar și patron al artelor, a construit o uriașǎ bibliotecă,aceasta găzduind vechile
scrieri sumeriene și akkadiene copiate pe tǎblițe de lut despre științe și mituri,
printre care și Epopeea lui Ghilgameș.

Dupǎ moartea regelui, Asiria a fost cuceritǎ de babilonieni sub comanda regelui
caldeean, Nabopolassar. Fiul sǎu, Nabucodonosor, a extins noul Imperiu
Babilonian, cucerind Palestina, Siria și Iudeea, unde a distrus Ierusalimul și a
luat poporul evreu în captivitate. S-a dedicat înfrumusețǎrii Babilonului,
fortificând orașul cu ziduri imense și costruind Grǎdinile Suspendate, Poarta lui
Ishtar și Ziguratul lui Marduk, devenind o metropolǎ cu prǎvǎlii și ateliere, unde
se vindeau mărfuri din toate colțurile orientului. Având ieșire la fluviul Eufrat,
orașul a încurajat construcția de ambarcațiuni de stuf, care cǎlǎtoreau pânǎ în
India și estul Africii. Dar prosperitatea sa nu avea sǎ dureze mult.

APARITIA DEMOCRATIEI
Democrația ateniană a evoluat în decursul secolului al V-lea î.Hr. în unele orașe
grecești (polisuri), printre care Atena și teritoriile învecinate din regiunea Attica.
Atena reprezintă una dintre primele democrații cunoscute. Și alte orașe
grecești au stabilit regimuri democrate, urmând modelul atenian: cetățenii
participanți votau direct legile și deciziile executive.

În Atena lui Pericle, la jumătatea secolului al V-lea î.Hr., regimul democratic a

luat forma pe care o va păstra până la pierderea independenței. Instituțiile
democratice ale cetății asigurau drepturi egale pentru cetățenii de drept,
regimului republican definindu-se prin cele două principii: isonomia, egalitatea
în fața legii, și isegoria, dreptul egal de a vorbi în adunări.

Deși adevărată putere era deținută de Adunarea poporului (eklessia) adunarea

nu putea propune proiecte de legi și nu putea influența decât prin intermediul
altor instituții ordinea de zi – senatul fiind cel care aducea un proiect de decret
spre validare. Orice cetățean capabil să își dovedească cetățenia de drept putea
vorbi în fața adunării, indiferent de poziția socială sau de avere, luând parte la
dezbateri și influențând prin vot cursul deciziei politice.

Principiile democrației ateniene defineau votul drept „una dintre cele mai
sfinte surse ale autorității.”

IMPERIUL CHINEZ
În Orientul Îndepărtat, împǎratul Qin Shi Huang, care a creat imperiul Qin unind
cele șapte state chineze, cǎuta elixirul nemuririi.

Un nou aliaj casant de fier este obținut prin topirea și reducerea minereurilor
de fier în furnale: fonta, din care se vor produce sǎgețile din metal ce vor
menține imperiul veșnic.

Producerea sǎgeților va da naștere unei noi arme: arbaleta, ce va conserva

unitatea celor șapte state chineze. În doar câteva zile de antrenament, arcașii
chinezi, înarmați cu noile arbalete, deveneau o forță de temut.

Puternicul imperiu se întindea pe o suprafață de 1 milion de km², având o

populație de 27 de milioane de locuitori.

Pentru a-și apǎra imperiul, împǎratul inițiazǎ cel mai ambițios proiect
arhitectural al epocii clasice: construirea Marelui Zid Chinezesc, ce-i va ține
departe pe invadatorii nomazi din Asia centralǎ.

Prescripțiile medicilor marelui conducător, printre care și consumarea de

mercur, aveau sǎ-i aduca moartea. A fost înmormantat într-un mormânt de 20
km², fiind îngropat cu suita sa de curtezane sacrificate, împreună cu
mesteșugarii și constructorii blocați în interior pentru a menține secret locul
mormântului, acesta fiind pǎzit de cei 8000 de soldați de teracotă.

IMPERIUL PERSAN
În anul 539 î.en., regele Cirus al II-lea cel Mare, aflat în fruntea unei armate de
cǎlǎreți și arcași perși și mezi iscusiți proveniți din Iranul de azi, a cucerit
Babilonul, Palestina, Siria, Lidia și Asia Micǎ.

Fiul sǎu, Cambyses, a invadat Egiptul.

Succesorul sǎu, Darius I, a extins imperiul pânǎ în India și Grecia și l-a
reorganizat, numind satrapi care sǎ guverneze fiecare provincie. A construit
drumuri și orașe comerciale, palate mǎrețe ca cel de la Persepolis și a încurajat
comerțul prin introducerea unei monede unice. Împreună cu Xerxes I, a
încercat sǎ cucereasca Grecia, dar armatele lor de "nemuritori" n-au rǎzbit în
fața armatelor de hopliți spartani și atenieni, luptaând pentru libertate.
Mǎcinat de revolte și probleme economice, imperiul intră în declin, oferind un
moment oportun unui nou cuceritor.

IMPERIUL MACEDONEAN
Dupa terminarea rǎzboiului peloponesiac, macedonenii conduși de Filip au
cucerit întreaga Grecie în 359 î.en. Dar acesta a fost asasinat, fiind urmat de
noul lider, tânarul și ambițiosul Alexandru cel Mare, ce și-a propus sǎ distrugă
amenințarea persană asupra Greciei și sǎ punǎ stǎpânire pe bogǎțiile
orientului.

În campania din 334 î.en., a cucerit Asia Mică, apoi Siria și Egiptul. Cu ajutorul
disciplinei și organizǎrii falangelor macedonene, l-a învins pe Darius al III-lea în
bǎtǎliile de la Issos și Gaugamela.

În 331 î.en., a anexat Babilonul, formând, în numai 13 ani, un imperiu care se

întindea din Grecia pânǎ în Afghanistan. A impus răspândirea culturii grecești în
orient și a fondat orașe pe care le-a denumit după numele sǎu, cel mai celebru
fiind Alexandria din Egipt.

Alexandru a mǎrșăluit cǎtre Asia Centralǎ și India, de unde soldații sǎi au

refuzat sǎ meargǎ mai departe. Alexandru s-a retras la Babilon, unde în 323
î.en., la 32 de ani, a murit de febrǎ.

Generalii sǎi s-au luptat între ei pentru împǎrțirea imperiului, conflictul luând
sfârșit în 281 î.Hr., cu înființarea a trei state principale: Regatul Ptolemeic în
Egipt cu capitala la Alexandria; Imperiul Seleucid în Siria și Mesopotamia cu
capitala la Antiohia și Regatul antigonid în Macedonia și Grecia centrală.

La apogeul epocii elenismului, s-au ridicat realizări monumentale ca Farul din

Alexandria sau Colosul din Rhodos.
PAX ROMANA-IMPERIUL ROMAN
Înainte sǎ formeze un imperiu, Roma era doar o comunitate formatǎ din mai
multe așezǎri etrusce situate între dealurile Palatin, Capitoliu, Quirinal și
Esquilin în secolele VIII-VII Î.en.

Legenda spune cǎ Romulus este considerat fondatorul Romei. Dupǎ ce a fost

condusǎ de o serie de șapte regi, în anul 509 î.en., ultimul rege etrusc este
înlăturat de aristocrați numiți patricieni care preiau puterea și formeazǎ
Senatul. Ia naștere Republica Romanǎ.

În secolul V î.en., sunt create funcțiile de tribun și Adunarea Poporului-Plebeii.

Roma își lǎrgește sfera de influență spre centrul Peninsulei Italice și cucerește
orașul etrusc Veii, punând capǎt supremației etrusce. Dar izbucnește lupta de
clasǎ dintre patricieni și plebeii lipsiți de drepturi politice. În anul 450 î.en., este
redactat astfel primul cod roman de legi și cele 12 table. Echilibrul politic între
plebei și patricieni este garantat prin crearea consululilor și acordarea accesului
plebeilor în viața politicǎ, adoptând modelul grecesc.

În anul 387 î.en., galii, conduși de Brennus, atacǎ Roma. Atacul îi va motiva pe
romani să inițieze o politică militarǎ defensivǎ și de expasiune teritorială. Prin
numeroase rǎzboaie împotriva damniților, etruscilor și latinilor, Roma devine
nucleul puterii în centrul Peninsulei Italice.

Între 264-241 î.en. se desfǎșoara Primul Rǎzboi Punic pentru controlul Siciliei și
se încheie cu înfrângerea Cartaginei.

Prǎzile bogate și aprecierea publică transformă arta războiului într-o afacere

atractivǎ și aducǎtoare de profit.

În 218 î.en., comandantul militar cartaginez Hannibal inițiază o campanie spre

peninsula italică, traversând Alpii cu armata sa cu zeci de elefanți africani. După
16 ani de luptă crâncenă Hannibal părăsește neînfrânt pământul Italiei. La
Zama însă, în Tunisia, în ultima bătălie a celui de-al doilea război punic (202
î.Hr.) Hannibal este înfrânt de Scipio, Cartagina semnând, în anul următor,
tratatul de pace.
Roma se confruntǎ cu Filip V al Macedoniei în cele două războaie macedonene.
Îi alungă pe macedoneni din Grecia și anexează Macedonia dupǎ cel de-al
treilea rǎzboi macedonean.

În 146 î.en. Roma asediază și distruge Corintul și Cartagina. Primește Pergamul

și înființeazǎ provincia Asia.

La finele anului 60 î.Hr., Iulius Cezar, Cneus Pompeius Magnus și Marcus Licinius
Crassus își împart puterea intr-un prim Triumvirat, iar constituția republicii este
anulatǎ, marcând declinul republicii. Pompei cucerește Siria, Palestina și Iudeea
și ocupă Imperiul Seleucid, iar Cezar conduce o campanie în Galia și o
transformă în provincie romană. Traversează Rubiconul, fǎrǎ sǎ predea trupele
și pornește o luptă cu Pompei (sprijinit de Senat) pentru putere. Îl învinge pe
Pompei la Bătălia de la Pharsalus. Cezar este ales consul pe viațǎ, ulterior
dictator în anul 44 î.en, dar este asasinat în urma unui complot senatorial, fiind
considerat dușman al idealurilor republicane.

Antoniu, Lepidus și Octavian formeazǎ un al doilea triumvirat. Îi anihileazǎ pe

ucigașii lui Cezar la Phillipi și își împart sferele de influență. Dupǎ ce Antoniu se
cǎsǎtorește cu regina Egiptului Ptolemeic, intră în conflict cu Octavian, care
degenerează într-un rǎzboi civil. Marc Antoniu este învins în bǎtǎlia navalǎ de la
Actium și se sinucide, fiind urmat ulterior de Cleopatra.

Octavian cucerește Alexandria și transformǎ Egiptul în provincie romanǎ;

înființeazǎ Principatul și devine împǎrat sub titlul de Augustus, Roma ajungând
la stadiul de Imperiu.

EXPANSIUNEA ARBĂ
La moartea lui Mohamed, toatǎ peninsula Arabicǎ era unitǎ pentru prima datǎ
în istorie, în noul stat islamic. Succedat de "cei patru califi drepti", are loc o
extindere foarte rapidǎ a islamului.

Musulmanii dominau întreaga regiune a fostului Imperiul Sasanid (Irak si Iran),

extinzându-se spre Asia Centralǎ și Vesticǎ, cucerind și ocupând teritorile
bizantine ca Siria, Palestina, Egiptul, Africa de Nord și Spania, ajungând pânǎ în
sudul Franței, formându-se imperii: Califatul Omeiad care practica sunnismul,
urmat de Califatul Abbasid care practica șiismul (ulterior sunnit).
Constantinopolul a fost invadat în douǎ etape, dar fara succes. Orașe precum
Cordoba sau Bagdad devin centre culturale și științifice, unde se construiau
biblioteci în care cǎrturarii preluau textele grecilor antici, dezvoltând ramuri ale
medicinei, ingineriei, astronomiei și matematicii , creând algebra și numerele
arabe pe care le utilizǎm și in ziua de azi.

Abbas Ibn Firnas, un inginer, fizician și poet din Cordoba, a construit un planor
cu care a încercat sǎ zboare. Islamul deschide un nou capitol în istoria omenirii.
Folosirea zǎcǎmintelor de aur din Arabia pentru a uni triburile arabe și a forma
armate de rǎzboinici ce vor conduce Jihadul (Rǎzboiul Sfânt împotriva
necredincioșilor) a dus la rǎspândirea noii religii în Orientul Apropiat și Mijlociu
și în Nordul Africii.

Arabii au fost comercianți iscusiți, dominând bazinul mediteranean și

deschizând noi rute către extremul Orient, dar și către Europa nordicǎ.

În secolul IX, imperiul islamic s-a destrǎmat fiind împǎrțit în califate rivale în
Califatul Córdoba(Spania) și Califatul Fatimid(Egiptul).

INCURSIUNILE VIKINGILOR
Vikingii au fost importanți comercianți, exploratori, colonizatori și războinici
scandinavi care, în perioada anilor c. 793–1066, au dominat jumătatea nord-
vestică a Europei continentale și insulare, din Scandinavia nativă până în
arhipelagul britanic, Insulele Feroe, Islanda și Groenlanda. Această perioadă din
istoria Europei medievale este cunoscută drept epoca vikingilor.

Curajul și cruzimea lor în luptă sunt binecunoscute, însă trebuie menționat că

vikingii aveau și ocupații pașnice, precum comerțul și construirea de așezări -
colonizarea.

Principalele lor realizări aparțin domeniului navigației, vikingii construind

ambarcațiuni desăvârșite, cu o carenă rezistentă ce susținea întregul vas.
Puteau fi ridicate de echipaj și transportate pe uscat pe distanțe mari de la un
râu la altul sau puteau fi aduse cu ușurință pe plaje, nefiindu-le necesare
porturi amenajate.

În secolul VIII, vikingii au început să desfășoare incursiuni de jaf în mânăstirile

bogate și în orașele de pe coastă, ajungând ulterior să navigheze în susul
fluviilor Rin, Sena și Loara, atacând orașele din continentul european.
Conducătorii locali își răscumpărau siguranța cu aur și argint. Vikingii erau nu
numai jefuitori, ci și agricultori, excelenți marinari și neguțători care se
aventurau până la Constantinopol și Bagdad în căutare de cuceriri și schimburi
comerciale.

S-au stabilit în Anglia și în Irlanda, Normandia, sudul Italiei și Sicilia și Islanda,

acaparând Marea Baltică, întemeind orașe comerciale ca Visby în Suedia, Kiev
în Ucraina, Dublin în Irlanda, York în Anglia,Rouen în Franța și Novgorod în
Rusia.

Au organizat incursiuni în bazinul mediteranean, cei înfrânți de bizantini

punându-se în slujba acestora ca negustori și mercenari varegi.

Au navigat până în Groenlanda și America de Nord. După anul 1000,

formațiunile vikinge s-au convertit la creștinism, devenind regate creștine.
Influența lor asupra Europei de nord a fost imensă: vikingii au stabilit
importante rute comerciale și au fondat orașe. Urmașii acestora din Franța,
Normanzii, care ulterior se vor stabili în Anglia, vor conduce Cruciade împotriva
musulmanilor.

APARIȚIA REGATELOR MEDIEVALE ÎN EUROPA

Statele medievale din occidentul Europei

În secolelele XI – XV, lumea creştină a cunoscut transformări importante atât pe

plan economic şi social, cât şi pe plan politic.

În această perioadă, în unele ţări europene s-a desfăşurat procesul de

centralizare politică şi unificare statală.

Datorită unor condiţii specifice, în statele germanice și în regiunea Italiei, se va

menţine pe durata întregului Ev Mediu fărâmiţarea statală.

Statele medievale din estul Europei

În statele din centrul, sud-estul şi răsăritul Europei, adâncirea procesului de

feudalizare (secolele XI-XII) a avut drept urmare slăbirea puterii regale, ca în
Ungaria, sau a fost însoţită de fărâmiţare politică, precum în Cehia, Polonia sau
Rusia Kieveană.
În aceste ţări, procesul de centralizare s-a desfăşurat între secolele XIII-XV, în
condiţiile luptei Ungariei contra turcilor, a Cehiei şi Poloniei contra expansiunii
germanice şi a Rusiei împotriva dominaţiei tătare.

Imperiul otoman

Decăderea Imperiului bizantin, slăbiciunea statelor din sud-estul Europei, dar şi

puternica forţă militară a turcilor au permis extinderea treptată a graniţelor
marelui Imperiu otoman în Europa.

CRUCIADELE
Cruciadele au reprezentat campanii militare de mare amploare ale
crestinismului catolic, cu scopul de ocupare ale unor teritorii din Palestina care
găzduiau lacasuri de cult biblice.

Cruciada I (1096-1099): a dus la cucerirea Ierusalimului in anul 1099 si la

întemeierea Regatului Ierusalimului.

Cruciada a-2 a (1147-1149): a fost cauzata de ocuparea Edessei de catre turcii

seldciuci; condusa de trupele imparatilor Konrad al III-lea (Germania) si Ludovic
al VII-lea (Franta), s-a incheiat cu un total esec.

Cruciada a 3-a (1189-1192): si-a propus recucerirea Ierusalimului (intrat din

anul 1187 in stapânirea musulmanilor). Cruciada s-a incheiat printr-un
armistitiu, prin care musulmanii au permis accesul pelerinilor neînarmati si
pasnici in Ierusalim.

Cruciada a 4-a (1201-1204): initiata de papa Innocentiu al III-lea impotriva

Egiptului (stapânul Ierusalimului), si-a abandonat rapid telul primar,
degenerând intr-un razboi fraticid, indreptat contra Constantinopolului
ortodox, unde aventurierii catolici vestici au instaurat temporar in 1204 un
regat neviabil pro-catolic.

Cruciada a 5-a (1228-1229): condusa pe cale maritima de imparatul german

Friedrich al II-lea, recucereste pentru ultima data Ierusalimul, oras care va fi
pierdut de Cruciati definitiv in anul 1244.

Cruciada a 6-a (1248-1254): ajunge in impas in anul 1250, prin luarea ca

prizonier a regelui francez Ludovic al IX-lea, conducatorul ostilor catolice,
rascumparat cu mari sume de bani. Cruciada reuseste numai mentinerea unor
posesiuni izolate din afara Ierusalimului.

Cruciada a 7-a (1270): condusa de regele francez Ludovic al IX-lea, esueaza

rapid.

MAREA INVAZIE MONGOLĂ

În nordul Chinei, în 1211, hoarde de mongoli nomazi cǎlǎreți conduși de unul

dintre cei mai nemiloși, cruzi și sângeroși rǎzboinici, Ginghis Han, se îndreaptǎ
spre Beijing, un ultim obstacol pentru supunerea Chinei , un oraș puternic
fortificat. După un asediu îndelungat, se dă o luptă crâncena în interiorul
zidurilor orașului. În cele din urmă, apărarea orașului cade, armata chineză e
fost nimicită, comandantul chinez al orașului se sinucide, iar mongolii se bucură
de noua cucerire.

Sub Kublai Khan, Imperiul Mongol a atins cea mai mare întindere teritorială,
ajungând de la Oceanul Pacific la Marea Neagra. Dupǎ moartea lui Kublai Khan,
puternicul imperiu s-a dezembrat în Hanate.Timur Lenk a supus brutal Persia,
Armenia, Georgia, Mesopotamia, Azerbaidjanul și Hoarda de Aur. Mongolii au
decimat China și Rusia, tulburând lumea musulmanǎ și țǎri europene ca Polonia
și Serbia.

Dupǎ moartea lui Tamerlan, sângeroasa stǎpânire mongolǎ a luat sfârșit.

SHOGUNI SI SAMURAI

Între secolele XII și XIX, Japonia feudală prezenta un sistem de clasă elaborat pe
patru niveluri. Spre deosebire de societatea feudală europeană, în care iobagii
se aflau în partea de jos, structura de clasă feudală japoneză a plasat negustorii
pe treapta inferioară. Idealurile confucianiste au subliniat importanța
productivității, astfel încât fermierii și pescarii aveau un statut mai ridicat decât
comercianții din Japonia, iar clasa samurailor se bucura de cel mai mare
prestigiu dintre toate.

Societatea japoneză feudală era dominată de clasa războinicilor samurai. Deși

reprezentau doar aproximativ 10% din populație, samuraii și lorzii lor – daimyo
dețineau o putere enormă. Samuraii răspundeau doar în fața acelui daimyo
căruia îi juraseră credință. Daimyo, la rândul lor, dădeau socoteală în fața
shogunului. La sfârșitul epocii feudale existau aproximativ 260 de daimyo.
Fiecare daimyo controla o suprafață largă de pământ și comanda o armata
particulară de samurai.

În vârful piramidei sociale se afla shogunul, conducătorul militar suprem și cel

mai puternic daimyo; când familia Tokugawa a preluat puterea în 1603,
shogunatul a devenit ereditar. Dinastia Tokugawa a domnit timp de 15
generații, până în 1868.

MOARTEA NEAGRĂ

Extremul Orient le-a dǎruit europenilor prin intermediul rutelor comerciale

mǎtase, hârtie, praful de pușcǎ precum și alte tehnici și inovații care vor iniția
marele salt tehnologic spre era modernǎ. Dar prin intermediul rutelor, se va
infiltra un ucigaș nevǎzut care va decima populația Europei.

Scrierile occidentale ale vremii susțin aducerea de către mongoli a „ciumei

neagre” din anul 1340, în timpul asediului portul crimeean Kaffa.

Epidemia a fost rǎspânditǎ de paraziții șobolanilor care s-au înmulțit în orașele

aglomerate, lipsite de igienǎ. Treptat, bacteria care inițial se transmitea de la
animal la om a dezvoltat mutații genetice, ajungând să se transmită de de la om
la om pe calea aerului, extinzându-se rapid și ucigând în timp scurt. Victimele
sfârșeau îngrozitor la câteva ore sau zile dupǎ apariția simptomelor.
Tratamentele medicale de atunci erau ineficiente și primitive.

Ciuma Neagrǎ a devastat regiuni întregi: sate, gospodǎrii și orașe au fost

abandonate, bisericile și mânǎstirile erau pustiite, meșteșugarii au fost nimiciți,
negustorii panicați au evitat multe regiuni, aducând Europa în pragul unei
stagnări economice totale. Cadavrele erau lǎsate pe câmpuri (toți doctorii,
preoții și groparii erau morți), fie erau înhumate în gropi comune.

Disperarea și lipsa raționamentului a determinat comiterea unor fapte

nebunești, fiind învinovățite comunitǎțile evreiești, mii de evrei fiind
persecutați. Sistemul feudal se prǎbușise; 25 de milioane de europeni au fost
uciși de ciumǎ-un sfert din populația Europei de atunci. Marile orașe erau
pustiite. În acest timp, Franța și Anglia erau mǎcinate de rǎzboaie. Sfârșitul
lumii pǎrea cǎ sosise.