Istoria și evoluția filmului – a șaptea artă

Primele filme au revoluționat viața culturală a lumii. Prin îmbunătățiri constante aduse
camerei de filmat și tehnicilor de proiecție, filmul a devenit cel mai important mediu de
comunicare al secolul al XX-lea, ajungând să modeleze lumea așa cum nu a mai făcut-o nicio
altă artă până la apariția sa. Evoluția cinematografiei a fost determinată nu doar de ambiții
artistice, ci și de interese economice, sociale și politice. În acest fel, creațiile cinematografice
au șters granița dintre cultura elitistă și divertismentul de masă.

Nașterea industriei filmului

Progresul tehnologic a constituit doar unul dintre factorii care au determinat dezvoltarea
filmului ca formă populară de artă. Proiecțiile, inițial exclusiviste, au generat curând o
industrie profesională de film, iar cinematograful a ajuns curând și o realitate economică.

Dacă frații Lumière își folosiseră cinematograful doar pentru a reda viața cotidiană, operatorul
francez de teatru, Georges Méliès, pe de altă parte, a perceput potențialul noii tehnologii.
Méliès a realizat o serie de așa-zise „filme magice”, în care erau realizate decoruri fictive cu
ajutorul unor fundaluri prefabricate în studio. Pelicula Călătorie pe Lună a marcat în 1902 un
moment esențial în industria cinematografiei, fiind primul film de lung metraj, de aproximativ
15 minute.

Factorii economici s-au dovedit a fi cruciali în transformarea filmelor în spectacole de masă.

Charles Pathé, fondatorul industriei franceze de film, a jucat un rol important în comerțul
internațional cu filme înainte de Primul Război Mondial.

Treptat au luat naștere industrii de film în diferite țări, cu trăsături naționale specifice. Edwin
S. Porter a filmat în 1903, în SUA primul western, Atacul trenului. După Franța, Danemarca a
devenit cel mai important producător de filme din Europa. Ole Olson a fondat în Danemarca o
companie de producție cinematografică, Nordisk Film Kompagni, care a făcut furori în 1906
cu filmul de aventuri a lui Viggo Larsen, Vânătoarea de Lei.

În Italia erau preferate subiectele istorice, fapt ce a dus la realizarea primelor superproducții,
în tip ce Franța a popularizat comediile. În Germania, filmele au avut succes cu adevărat abia
la sfârșitul primului deceniu al secolului al XX-lea. La început au predominat melodramele,
îndeosebi poveștile de dragoste. Treptat, cineaștii au început să lucreze tot mai des cu scriitori
renumiți pentru realizarea peliculelor.

Triumful filmului mut

Primul Război Mondial a marcat un moment de cotitură în industria cinematografică

europeană. Numărul filmelor europene s-a redus drastic, însă în acest timp, la Hollywood, în
Statele Unite, pe măsură ce erau testate noi mijloace artistice, înflorea o multitudine de genuri
cinematografice.

Această perioadă cunoaște și o influență sporită a politicii asupra filmului. În 1917,

companiile private de film din Germania s-au unit sub numele de Universium Film AG. O
treime din capitalul social al acestei firme venea de la stat, care se folosea de filme pentru a-și
răspândi ideologia. În anii ’20, în Italia și Rusia cinematografele erau folosite ca instrument
de propagandă, de către regimurile fascist și comunist.

În SUA, companiile producătoare de filme și-au pierdut independența fiind absorbite de firme
gigantice. În consecință majoritatea filmelor erau lipsite de calități intelectuale sau etalau
tendințe rasiale. Aceasta a fost totuși perioada de aur a filmelor mute.

Pe fondul declinului Europei, SUA a început să obțină treptat poziția dominantă în lumea
filmului. Acest lucru s-a datorat și organizării extrem de eficiente a studiourilor de la
Hollywood. Astfel au luat naștere o multitudine de genuri: comedii cu Charlie Chaplin, filme
de aventuri cu Douglas Fairbanks, sau melodrame cu Greta Garbo.

Un obiectiv complet diferit îl urmărea avangarda filmului comunist din Uniunea Sovietică
care se adresa unor spectatori mai puțin sentimentali. În Franța, Abel Gance a realizat
superproducția de 8 ore, Napoleon (1927).

Filmele sonore și marile studiouri

Introducerea tehnologiei sunetului, în 1927, a schimbat fundamental industria filmului. Au

apărut genuri complet noi, precum musical-ul cinematografic. Până în a doua jumătate a
anilor ’30, filmele sonore erau produse simultan în două sau trei limbi și implicau costuri
semnificative. Sincronizarea filmelor într-o altă limbă apare la sfârșitul anilor ’30. Odată cu
introducerea treptată a filmului color, cinematograful a devenit mai realist, majoritatea
caracteristicilor tehnice ale cinematografelor din prezent fiind inventate în această perioadă.

În acest timp, cinematograful european a intrat într-o a doua perioadă de criză după preluarea
puterii de către naziști în Germania în 1933 și începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în
1939. Multe filme germane de război de la sfârșitul anilor ’20 dezvăluiau peternice tendințe
naționaliste. Ideologizarea forțată și politica rasială au făcut ca cei mai buni profesioniști
germani ai filmului să emigreze în Statele Unite. Naziștii au exploatat popularitatea filmelor
în propriul avantaj, realizând pelicule antisemite și propagandistice.

Concomitent, cinematograful clasic hollywoodian atinge apogeul în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, după ce numeroși creatori de film și actori au emigrat în SUA. Totuși,
industria cinematografică americană se află în această perioadă în spatele Franței și Angliei,
care aveau de asemenea industrii majore de film.

În anii ’40, industria cinematografică americană este dominată de 5 mari studiouri: MGM,
Warner, Paramount, 20th Century Fox și RKO. Într-o industrie dominată de goana după
profit, șefii studiourilor aveau ultimul cuvânt în privința conținutului artistic al filmelor. O
excepție a fost capodopera cinematografică a lui Orson Welles, Cetățeanul Kane (1941).

Cinematograful postbelic

După cel de-al Doilea Răzzboi Mondial, cinematograful a devenit din ce în ce mai popular în
lumea întreagă. Noua libertate politică a stimulat schimburile dintre diferitele culturi naționale
de film. Internaționalizarea filmului s-a văzut în diversitatea titlurilor intrate în competiție la
marile festivaluri europene de film (Cannes 1946, Berlin 1951).

Filmele japoneze au devenit o sursă de inspirație pentru cineaștii din toată lumea. John
Sturges s-a inspirat pentru producția filmului Cei șapte magnifici (1960) din filmul de
aventuri al lui Kurosawa, Cei șapte samurai (1954).

După război, la Hollywood au apărut noi genuri cinematografice: filmul științifico-fantastic,

filmul noir și thriller-ele lui Alfred Hitchcock. Toate zugrăveau spaimele individuale generate
de situația politică (Războiul Rece) și de progresul tehnologic. Publicul de cinema a devenit
mai selectiv și mai pretențios. Apariția televiziunii a făcut ca segmente largi din populația mai
în vârstă să se îndepărteze de cinema. Ca urmare, scenariile filmelor au început să se adreseze
unui public mai tânăr.

Anii 1960 și 1970: înnoire prin independență

Succesul international al televiziunii a determinat declinul industriei cinematografice;

Hollywoodul a fost lovit de recesiune. Mult mai târziu, studiourile au recunoscut posibilităţile
oferite de televiziune şi şi-au deschis arhivele pentru a reutiliza filmele sau au început să
producă special pentru noul format.

La sfârşitul anilor 1950, în Franţa a apărut un nou grup de cineaşti care se opuneau vechilor
nume cu autoritate din branşă. Regizorii francezi ignorau genurile şi convenţiile tradiţionale,
schimband radical modul de portretizare a personajelor de film. Deceniul Noului Hollywood a
fost o perioadă de mari realizari pentru cinema şi industria filmului.

Superproducțiile: continuări fără sfârșit

În anii ’80, puterea producătorilor a restrâns libertatea artiștilor. Filmele au devenit spectacole
opulente și imagini ale progresului tehnologic. în SUA şi Europa se produceau mari schimbări
politice. Strategiile antisindicale ale lui Ronald Reagan au afectat Hollywoodul, studiourile
recăpătându-şi controlul asupra industriei cinematografice. Numai în cazuri excepţionale
regizorii decideau asupra versiunii finale a filmului. Tehnologia video şi-a făcut simţit
impactul peste tot în lume, creând o nouă piaţă pentru filme prin distribuirea acestora pe scară
şi mai largă. În acelaşi timp însă, au crescut presiunile asupra cineaştilor de a deveni mai
competitivi financiar.

Superproducţiile lansate cu fast şi intens mediatizate au devenit simbolul comercialismului tot

mai accentuat al Hollywoodului. Succesul financiar al acestor filme începea să depindă tot
mai mult de difuzarea lor internaţională, care anula specificul național. Continuările, remake-
urile şi ecranizările erau garanţii ale succesului de casă.

Noi probleme au apărut la sfârșitul secolului XX. Rivalitatea dintre cinematograful tradițional
şi televiziunea prin cablu a continuat și la începutul secolului XXI, iar astăzi operatorii
cinematografelor se confruntă cu o altă ameninţare: filmele sunt piratate chiar în timpul
proiecţiilor şi apoi distribuite clandestin.