ISTORIE UNIVERSALĂ

PREISTORIE

Universul a apărut în urma unei explozii primordiale (15 milioane de ani: Big
Bang[1]), iar Pământul s-a format în contextul unor lungi perioade de răcire și
solidificare (5 miliarde-1 milion: Azoic, Proterozoic, Paleozoic, Mezozoic,
Neozoic)[2], pentru ca în urma perioadei glaciațiunilor[3] (Günz, Mindel, Riss,
Wurm: 600.000-25.000) să apară viața și primele ființe umane[4] (Parapithecus și
Propliopithecus în Epoca terțiară: 70-1 milion), ulterior în Pleistocen (1 milion-
10.000) avem primii reprezentanți ai hominizilor: Australopithecus[5], Homo
habilis[6].
Paleoliticul[7] este marcat de antropogeneză (1 milion- 10.000). Paleoliticul
inferior (1 milion-100.000) este reprezentat de Homo erectus[8]
(Pithecanthropus[9], Sinanthropus[10]) care dezvoltă cultura de prund (1 milion-
500.000)[11].
În Paleoliticul mijlociu (100.000-50.000)[12], Omul de Neanderthal[13] locuiește în
peșteri și știe să aprindă focul. În Paleoliticul superior (50.000-10.000)[14]
apare Homo sapiens[15] care își îngroapă morții[16] și realizează primele sculpturi
(Venus din Willendorf)[17] și picturi rupestre din istorie (Altamira[18], Lascaux,
Niaux, etc.). Acum apar principalele grupe fizice (Combe-Capelle[19], Cro-
Magnon[20], Grimaldi[21]) și rase umane cunoscute: europoid, negroid, mongoloid.
Mezoliticul (10.000-7000)[22] este caracterizat de răspândirea geografică a lui
Homo sapiens, din Africa în Europa, Asia, Orientul Apropiat, trece Oceanul Pacific
și ajunge în final în Madagascar, Australia și cele două Americi prin trecerea
strâmtorii Bering[23]. Homo sapiens domesticește câinele[24], confecționează arcul
cu săgeți, monoxila, plasa de pescuit, undița[25]. Uneltele erau microlitizate și
realizate prin tehnica perforării[26].
Neoliticul (7000[27]-3000)[28] reprezintă o perioadă superioară de evoluție a
omenirii, se dezvoltă agricultura[29] și creșterea animalelor[30], are loc
domesticirea caprinelor[31], ovinelor[32] și bovinelor[33], iar uneltele sunt
realizate prin șlefuirea pietrei și economia se dezvoltă prin apariția
ceramicii[34], a olăritului și organizarea socială în triburi[35].

Acum se dezvoltă principalele culturi ceramice europene (Bandkeramik,

Trichtenbecher, Hamangia) și monumentele funerare megalitice[36].
Epoca Bronzului[37] (mileniile 2-1 î.Hr.) este caracterizată de folosirea acestui
material exploatat în Cipru, Creta și Europa Centrală pentru confecționarea
uneltelor, acum se petrece indoeuropenizarea și „marea migrație egeeană” care
cuprinde întreaga Mediterană orientală din Anatolia până în Palestina și Egipt.
Principalele culturi arheologice care s-au răspândit în Europa au fost
Glockenbecher, Schnurkeramik, Cernavodă-Ezero[38].
Epoca Fierului (mileniile 2 î.Hr.- 1 d.Hr.) reprezintă utilizarea celui de-al
treilea metal pentru confecționarea uneltelor, după aramă și bronz, ceea ce
marchează sfârșitul preistoriei și începutul civilizației/ antichității.
În Prima epocă a fierului/ Hallstatt (mileniul I î.Hr.) sunt realizate primele arme
și podoabe și are loc cristalizarea grupurilor etnice indoeuropene care populează
Europa: ilirii, tracii, slavii, latinii, elinii, etruscii, ș.a.
În a doua epocă a fierului/ Latene (mileniul 1 î.Hr.) se dezvoltă o cultură celtică
influențată de civilizațiile etruscă, romană, greacă, scitică, care s-a răspândit
în Europa Centrală, Peninsula Iberică și Insulele Britanice[39].
 ANTICHITATEA ORIENTALĂ

MESOPOTAMIA

Mesopotamia[40] este ținutul dintre fluviile Tigru și Eufrat, unde în mileniul IV

î.Hr. s-a dezvoltat prima scriere și prima civilizație din istorie, cea
sumeriană[41].
În Sumer au fost întemeiate numeroase orașe-stat (Uruk, Ur, Nippur) care s-au
luptat pentru supremație politică, au fost construite ziggurate și a fost inventată
scrierea cuneiformă pe parcursul epocilor Uruk (3000-2800)[42] și Ur/ Lagaș (2500-
2360).
Între anii 2350-2150, regele Sargon I al Akkadului a cucerit Sumerul, Elamul și
Siria[43], iar Naram-Sin (2272-2235)[44] a proclamat limba akkadiană ca limbă
diplomatică, în timp ce sumeriana a rămas importantă în cult. Akkadienii au fost
goniți de pătrunderea tribului gutilor[45] care au dominat Mesopotamia (2160-2050),
având loc ulterior „Renașterea sumeriană” (2065-1955).
Pe la 2500 î.Hr., a fost întemeiat statul asirian în N Mesopotamiei. Printre cele
mai importante figuri ale acestui stat pot fi amintiți Assur-Urbalit I (1363-1328)
care a extins dominația asiriană asupra Mesopotamiei, iar Tiglatpalassar I (1112-
1074)[46], Salmanassar al III-lea (858-824)[47], Sennaherib (704-681)[48] și
Assurbanipal (688-626)[49] au extins teritoriul Asiriei prin cucerirea întregului
Orient Apropiat, respectiv a Asiei Mici, Siriei, Feniciei, Palestinei și Elamului.
În jurul anului 1830, era întemeiat Regatul Vechiului Babilon, oraș care a devenit
un important centrul comercial și politic, datorită unor regi puternici precum
Sumuabum[50] și Hammurabi[51] care au pus bazele dinastiei regale, au elaborat
primul cod de legi, reușind să extindă teritoriul statului babilonian în întreaga
Mesopotamie.
Babilonul s-a aflat pentru o lungă perioadă sub dominația kassiților (1600-1150) și
a fost jefuită de regele hitit Mursil I (1530), însă statul și-a recăpătat puterea
în timpul lui Nabucodonosor I.
În timpul domniei lui Nabopolassar (625-605)[52] este întemeiat Regatul chaldeo-
babilonian, moment în care statul și-a impus dominația asupra Orientului Apropiat
prin cucerirea Siriei și Palestinei. Nabucodonosor al II-lea[53] a cucerit Iudeea,
strămutând o mare parte din populație în Mesopotamia (587-586).
În cele din urmă, datorită puterii crescânde a Imperiului Persan, Babilonul s-a
predat în fața lui Cirus al II-lea (539), devenind ulterior provincie a Macedoniei
lui Alexandru cel Mare (331) și a Imperiului Roman (117 d. Hr.).
EGIPT

Pe malul Nilului, la sfârșitul mileniului IV î.Hr., au fost întemeiate două regate,

unificate pe la anul 3000 de Menes, cel care a pus bazele statului egiptean, unde
s-au dezvoltat scrierea cuneiformă și primul calendar.
În perioada Regatului Timpuriu (3000-2778: dinastiile 1-2) s-a petrecut
centralizarea statului, care a fost împărțit în 40 de provincii, s-au construit
primele morminte dreptunghiulare, iar capitala era la Thinis.
Perioada Regatului Vechi (2778-2263: dinastiile 3-6) a fost marcată de mutarea
capitalei la Memphis, cucerirea Peninsulei Sinai și a orașelor feniciene. Printre
cei mai importanți faraoni se numără Zoser, Keops, Kefren și Mikerinos, în timpul
cărora au fost construite piramida în trepte de la Saqqara, precum și cele trei de
la Gizeh, iar creșterea puterii aristocrației a determinat slăbirea autorității
centrale.
Prima perioadă intermediară (2263-2050) a fost declanșată de tendința de
descentralizare a guvernatorilor nomelor, precum și de atacuri ale triburilor
asiatice la granița de nord-est.
Mentuhotep al II-lea este cel care restabilește unitatea Regatului Mijlociu (2040-
1730: dinastiile 11-14), astfel statul egiptean încheie relații comerciale cu Creta
și Asia Mică, iar Sestrosis al III-lea a extins teritoriul statului Egiptean prin
colonizarea Nubiei pe a doua cataractă a Nilului.
A doua perioadă intermediară (1730-1562: dinastiile 15-17) a fost determinată de
pătrunderea hicsoșilor, care au cucerit pentru o scurtă perioadă Egiptul, însă
nomarhii din Theba au reușit să recucerească regatul.
În perioada Regatului Nou (1562-1085: dinastiile 18-20), Ahmosis I i-a alungat pe
hicsoși, stabilind capitala la Theba. Tutmes al III-lea este cel care în urma a 17
campanii, a stabilit granița Egiptului pe Eufrat, Amenophis IV a promovat cultul
lui Aton prin care faraonul își legitima domnia ca fiind dată de zei, în timp ce
Tutankhamon (1333-1325) a restabilit cultul zeului Amon la Theba. Ramses al II-lea
(1290-1224) a continuat politica expansionistă lansată de predecesorii săi,
îndreptându-și atenția spre statul hitit. După bătălia de la Kadesh (1286), purtată
împotriva regelui Muwatali și pacea încheiată între cei doi, cele două state și-au
împărțit sfera de influență asupra Siriei.
Crizele economice și politice, precum și frământările din timpul Regatului Târziu
(1085-525: dinastiile 21-26), datorate pătrunderii libienilor care au preluat
conducerea țării, expedițiile de cucerire ale asirienilor și victoria lui
Nabucodonosor de la Karkemiș (605) a dus la decăderea regatului egiptean.
În 525, Cambyses II, regele perșilor cucerește Egiptul și-l transformă în provincie
a Imperiului Persan, astfel că ultimele dinastii 27-31 sunt reprezentate de satrapi
persani. În cele din urmă, Egiptul a intrat în vastul imperiu al lui Alexandru cel
Mare (332).

PALESTINA

Palestina este teritoriul cuprins între Marea Mediterană și Deșertul Siriei, locuit
în mileniile III-II de triburile semitice ale canaaneenilor.
Triburile ebraice s-au așezat aici în jurul secolului al XIII-lea, sub conducerea
„judecătorilor”, întâlnindu-se cu populația filistenilor care s-a așezat pe
litoralul Mării Mediterane (1200).
Unificarea triburilor israelite s-a făcut sub conducerea lui Saul din tribul
Beniamin în contextul luptelor cu filistenii (1025), iar primul stat centralizat a
fost întemeiat de David din tribul Iuda (1013-973), stabilind capitala la
Ierusalim, cultul lui Iahve devenind dominant.
În timpul domniei lui Solomon (973-933), fiul lui David, regatul Israel a încheiat
relații comerciale cu orașele feniciene prin alianța cu Hiram din Tir și
construiește complexul palatului și templului din Ierusalim.
După moartea lui Solomon, în timpul domniei lui Roboam (925) regatul Israel s-a
scindat în două: Israel în N și Iudeea în S. Între 880-871, Omri pune bazele unei
noi dinastii cu capitala la Samaria, perioadă de înflorire și expansiune
teritorială a Israelului.
După bătălia asiro-egipteană de la Karkemiș (605), câștigată de Nabucodonosor al
II-lea, Iudeea a fost cucerită, iar locuitorii au fost deportați în Mesopotamia
(587-586).
Instaurarea dominației asiriene asupra Palestinei (539-332) în timpul lui Darius
cel Mare a permis evreilor să se întoarcă acasă și să-și reconstruiască templul din
Ierusalim.
Redactarea definitivă a primelor 6 cărți ale Vechiului Testament s-a făcut în
secolul V î.Hr.
În 332, Palestina a fost inclusă în imperiul macedonean al lui Alexandru.

STATUL AHEMENID/ IMPERIUL PERSAN

Triburile indo-europene ale mezilor și perșilor s-au stabilit în Iran în jurul

anului 1000, astfel mezii s-au așezat în sud-vestul Mării Caspice, iar perșii în
nordul Golfului Persic, fiind menționați prima oară într-o inscripție asiriană de
pe vremea lui Salmanassar al III-lea (836-835).
Deiokes este întemeietorul statului Mediei cu capitala la Ecbatana (728-675),
Phraortes supune triburile perșilor (675-653), Cyaxares respinge atacurile sciților
și cimmerienilor (625-585), iar în alianță cu Nabopalassar, regele Babilonului,
cucerește orașele Assur și Ninive, nimicind statul asirian (614-612). În timpul
domniei lui Cyaxares, Regatul Mediei a devenit o mare putere a Orientului Mijlociu
prin cucerirea orașelor Assur, Ninive, precum și anexarea provinciilor asiriene din
Anatolia și teritoriul Regatului Urartu, Ecbatana devenind capitala statului med.
Între anii 599-522 a trăit Zarathustra, filosof și creator al religiei iraniene
care-l avea ca zeu principal pe Ahura Mazda.
Domnia lui Cyrus al II-lea cel Mare (559-530), fiul lui Cambyses I, a însemnat
fondarea dinastiei Ahemenizilor, deoarece a transformat Media în provincie persană
prin înfrângerea lui Astyages (550), a cucerit Lidia (547-546) și a ocupat
Babilonul (539), marcând astfel sfârșitul Regatului Noului Babilon.
Cambyses al II-lea (530-522), fiul lui Cyrus cel Mare, a ocupat tronul Persiei, a
transformat Egiptul în provincie persană (525), campaniile militare inițiate
împotriva Libiei și Nubiei au fost fără rezultat, însă la întoarcerea din Egipt,
conducerea sa a fost uzurpată de magul Gaumata, însă domnia acestuia nu a fost de
durată, deoarece Darius, fiul satrapului Partiei, l-a detronat cu ajutorul
nobilimii și a ocupat tronul (522-521), reprimând răscoalele ivite în Babilonia,
Susiana, Armenia și Arachosia.
Domnia lui Darius cel Mare (522-490) a fost marcată de inițierea unor ample reforme
administrative, a împărțit imperiul în 20 de satrapii/ provincii, a susținut
construirea de drumuri, a emis monedă proprie de aur (dareicul) care circula în
bazinul Mediteranei orientale, iar limba oficială a statului a devenit arameica.
În 514 î.Hr., expansiunea Imperiului Persan condus de Darius cel Mare a ajuns până
pe teritoriul Asiei Mici, însă prezența sciților care dominau această zonă, după
cele scrise de Herodot, a fost motivul pentru care suveranul perșilor a pornit
lupta împotriva acestora. Tracii skyrmiazi și nipsei s-au supus îndată lui Darius,
însă geții din zona Dunării/ Istrului au fost cei care s-au opus pătrunderii
acestuia în acel teritoriu, însă fără succes, deoarece au fost biruiți de trupele
suveranului ahemenid.
Darius a participat și la Războaiele Medice (499-479) inițiate de orașele grecești
din Anatolia față de politica expansionistă a suveranului ahemenid în frunte cu
Aristagoras, tiranul Miletului. Ocuparea Traciei de către perși a însemnat
pericilitarea comerțului grecilor în Pontul Euxin, aceasta fiind cauza declanșării
celor două conflicte.
Prima expediție persană (492) a început prin cucerirea Traciei și Macedoniei de
către perși, însă izbucnirea unei furtuni în apropierea muntelui Athos a distrus
flota navală a generalului Mardonius.
În cadrul celei de-a doua expediții persane (490-479), armata ateniană a fost
învinsă la Marathon (12.09.490: 10.000 hopliți -august 480), însă victoria decisivă
a grecilor în fața flotei și armatelor ahemenide a fost obținută în timpul
bătăliilor de la Salamina (28.09.480) și Plateea (august 479), unde navele grecești
le-au nimicit pe cele persane în timpul domniei lui Xerxes I.
În timpul domniei lui Xerxes I (486-465), fiul lui Darius I, Imperiul Persan era
deja angrenat în luptele din cadrul Războaielor Medice (500-479), fiind înfrânt în
mai multe rânduri de armatele și flota grecească la Marathon (490), Thermopile,
Salamina (480) și Plateea (479), abandonând în final toate planurile de cucerie a
Elladei.
Urmașul lui Xerxes, Artaxerxes I (465-425) a provocat răscoala unora dintre
satrapii precum Egiptul și Siria după ce a inițiat o politică fiscală excesivă, în
acest sens, satrapii provinciilor doreau să obțină o putere sporită în fața
conducerii centrale și să provoace conflicte interne, acțiuni care au însemnat
începutul declinului Imperiului Persan.
În timpul domniilor lui Darius al II-lea (424-404), Cyrus cel Tânăr (401-386) și
Artaxerxes al III-lea (359-341), Imperiul Persan a sprijinit financiar Sparta în
timpul Războiului Peloponesiac (412-404), Egiptul și-a redobândit independența
(405), orașele grecești din Asia Mică au fost incluse în imperiu, în final, reușind
să recucerească statul egiptean după o perioadă de 60 de ani de independență (361).
Ultimul reprezentant al dinastiei ahemenide, Darius al III-lea Codomanus (336-330),
a condus un stat aflat într-o decădere accentuată, deoarece în cadrul bătăliilor
purtate împotriva lui Alexandru cel Mare la Issos (333) și Gaugamela (331) a fost
înfrânt și omorât de satrapul Bessos al Bactriei, în cele din urmă întregul imperiu
intrând sub stăpânirea suveranului macedonean.

INDIA

Civilizația Indusului s-a dezvoltat în mileniile III-II pe văile fluviilor Indus și

Gange. Populațiile vedice au pătruns pe teritoriul indian între anii 1200-900 și
au supus populațiile dravidiene locale, stabilindu-se în nord-vest (Punjab), est și
sudul continentului.
În perioada 566-486 a trăit Sakya-Muni/ Gautama Buddha, întemeietorul budismului,
religie care se bazează pe lepădarea vieții lumești și regăsirea spirituală.
Primul stat de pe teritoriul Indiei a fost Magadha, care a unit India de Nord (544-
364), extinzându-și dominația și asupra părții centrale a teritoriului,
confruntându-se cu puterea macedoneană a lui Alexandru cel Mare care a întemeiat
două colonii grecești în regiunea Punjab (327-325).
Chandragupta a întemeiat dinastia Maurya (324-187), care a devenit un adevărat
imperiu pe vremea domniei lui Asoka (273-232) prin unificarea Indiei de nord și
adăugarea Punjabului, stat care a promovat budismul ca religie de stat.
În secolele II î.Hr-III d.Hr., în Podișul Dekkan a luat ființă regatul Andhra, care
a purtat relații comerciale cu Imperiul Roman și a ocupat regiunile de pe cursul
Gangelui.
Invaziile indo-sciților, parților și kușanilor în Peninsula Hindustan (150) au
provocat o scurtă perioadă de decădere, dar și-a revenit în timpul domniei lui
Kanishka (78-101 d. Hr) care a cucerit regatul Magadha, dar în final, kușanii au
cauzat decăderea statului Andhra.
La începutul secolului IV d. Hr., Chandragupta I a pus bazele puternicului stat
Gupta, care în timpul domniilor lui Samudragupta (330-380) și Chandragupta II
Vikramaditya (380-413) a cucerit India de nord și au extins teritoriul statului
până în regiunea Himalaya.
Invaziile repetate ale hunilor albi la granițele țării au determinat decăderea
statului Gupta, care și-a limitat teritoriul asupra regiunii Andhra (477-496).

CHINA
În secolele XXI-XI, pe teritoriul Chinei au domnit dinastiile Hsia și Shang, în
regiunea fluviului HuangHe, unde locuitorii au dezvoltat metalurgia bronzului, au
inventat o scriere hieroglifică și un calendar care cuprinde și ani bisecți. În
perioada 1050-256, dinastiile Chou, Chou de Vest și Chou de Est s-au luptat pentru
hegemonie, confruntându-se cu apariția unor state la granițele acestora.
Între 551-479 a trăit Confucius, prim-ministru și filosof, care a creat
confucianismul, religie bazată pe „armonia dintre voința Cerului și voința
Pământului”.
Unificarea Chinei s-a făcut în timpul domniei lui Chang (221), care s-a proclamat
împărat și a întemeiat un imperiu împărțit în 36 de provincii, cu întindere de la
Marea Chinei la Podișul Tibet.
214: construirea Marelui Zid Chinezesc -1000 km- împotriva pătrunderii hunilor la
granițele nordice.
Prima răscoală țărănească din istoria Chinei (209-206) a fost condusă de Liu Pang,
cel care l-a ucis pe ultimul reprezentant al dinastiei Ch’in și a pus bazele
dinastiei Han, prin care s-a realizat reunificarea Chinei. În vremea domniei lui
Han Wu-ti, confucianismul a devenit religie de stat, au fost purtate bătălii
victorioase contra hunilor și teritoriul a fost extins prin cucerirea Coreei de
Nord.
În anul 17 d. Hr., a avut loc Răscoala Sprâncenelor Roșii, prin care armatele
țărănești au reușit să-l ucidă pe împăratul Wang Mang, dar nu a avut un rezultat
bun, deoarece Liu Hsiu a restabilit dinastia Han de Est.
În anul 48, triburile hunilor s-au împărțit în două, astfel cei din sud au acceptat
protectoratul chinez, pe când cei din nord au migrat spre Lacul Aral, acesta fiind
nucleul celor care vor invada Europa în secolul V d. Hr.
105: Ts’ai Lun inventează hârtia
184-190: Răscoala Turbanelor Galbene condusă de Chang-Chueh a fost înfrântă de
armatele imperiale, însă din cauza luptelor pentru putere dintre marii feudali,
după moartea împăratului Hsien-ti , vor cauza destrămarea Imperiului Chinez în trei
state distincte: Wei, Wu și Shu (190-220).

ISTORIA UNIVERSALĂ - ANTICHITATEA GRECO-ROMANĂ

GRECIA

CULTURA MINOICĂ
Cultura minoică s-a dezvoltat în insula Creta, fiind împărțită în trei perioade:
timpurie, mijlocie și târzie.
Cultura minoică timpurie (2600-2000) s-a dezvoltat în estul insulei, unde au fost
descoperite urme ale folosirii aramei și a metalurgiei bronzului, care a favorizat
dezvoltarea unor orașe precum Cnossos, Phaistos și Mallia (sec. XXI) cu palate
monumentale și fresce impresionante.
Cultura minoică mijlocie (2000-1580) a fost caracterizată de generalizarea
metalurgiei bronzului, folosirea roții olarului și încheierea unor relații
comerciale cu Grecia peninsulară, Egipt și Siria, precum și impunerea dominației
maritime a Cretei asupra Mediteranei orientale.
Cultura minoică târzie (1580-1200) a însemnat apogeul culturii cretane, datorită
dinastiei Minos din Cnossos, care a dezvoltat palatul regal, distrus în final de
ahei care au distrus așezările, devenite acum parte a lumii miceniene.

CULTURA MICENIANĂ
Cultura miceniană mai poartă numele de „helladică” și s-a dezvoltat la începutul
epocii bronzului.
Cultura helladică timpurie (2500-1850) și mijlocie (1850-1600) a fost caracterizată
de generalizarea metalurgiei bronzului, pătrunderea indo-europenilor- ionienii și
aheii- în Grecia și asimilarea populațiilor locale.
Cultura helladică târzie (1600-1150) este marcată de afirmarea politică și
economică a orașului Micene (sec. XVI), expansiunea culturii și puterii miceniene
în insulele Mării Egee, Asia Mică (Sec. XV), precum și migrația dorienilor care a
provocat decăderea și sfârșitul civilizației miceniene (1150).

SPARTA ȘI ATENA
Pătrunderea aheilor și dorienilor în Grecia prin nordul Peninsulei Balcanice a
provocat distrugerea civilizației miceniene (1200-1000), apariția a trei dialecte
lingvistice și colonizarea Asiei Mici și insulelor din nordul Mării Egee (1000) de
către eolieni (Mytilene, Magnesia), ionieni (Milet, Efes, Chios) și dorieni,
dezvoltarea economică a coloniilor favorizând contactul civilizației orientale cu
cea a Greciei peninsulare.
1194-1184: Războiul troian
În secolele X-VIII, grecii au adoptat alfabetul fenician pe care l-au dezvoltat,
Corintul a devenit un oraș important datorită poziției geografice, au apărut
poemele homerice (800: Homer, Iliada și Odiseea) și au fost organizate primele
jocuri panelenice la Delphi.
760: Prima olimpiadă, jocuri sportive organizate la fiecare 5 ani în cinstea lui
Zeus, în orașul Olympia din zona Elida.
Marea colonizare greacă (750) a fost determinată de suprapopularea teritoriului
grecesc și a luptelor politice dintre orașe, precum Milet, Megara sau Corint, care
au întemeiat colonii la Pontul Euxin, în Italia, Sicilia, Egipt și Cyrenaica,
promovând forma de organizare a polisului- orașul-stat.
Între anii 658-628 și 538-522, au fost tiraniile lui Kypselos din Corint care a
construit o puternică flotă și a lui Polycrat din Samos, care a încheiat o alianță
cu faraonul Amasis.
Sparta a fost întemeiată de dorienii care au pătruns în Peloponez (1000-900), în
provincia Laconia, prin unificarea a patru așezări din zona râului Eurotas.
Societatea spartană era împărțită în spartiați, perieci și hiloți, care trăiau
conform Constituției spartane elaborată de Licurg și erau conduși de doi regi:
Gerusia (Sfatul Bătrânilor) și Apella (Adunarea poporului înarmat).
Sparta a cucerit toată Laconia (750), apoi Messenia în urma a două războaie (740-
720, 660-640), a întemeiat colonia Tarent în Italia (704) și a ocupat întregul
Peloponez, unind toate coloniile în Liga peloponesiacă (560-530), devenind un stat
militarizat și xenofob.
Atena a fost întemeiată prin unirea polisurilor din Attica (700), aflat sub
guvernarea a trei sau nouă arhonți (înalți magistrați), ajutați de areopag (organul
judecătoresc), aleși anual.
Primul legiuitor important a fost Dracon (621), care a desființat răzbunarea
sângelui prin Codul de legi emis de el. Solon (594-593) a inițiat ample reforme
sociale și economice precum abolirea datoriilor, interzicerea vânzării datornicilor
ca sclavi și împărțirea populației în patru categorii: pentacosiomedimni, cavaleri,
zevghiți și teți. Solon a instituit Sfatul celor 400 bule, în scopul slăbirii
autorității aristocrației asupra domeniului funciar și promovarea meșteșugurilor și
comerțului.
Pisistrate (560-527) a restabilit pentru scurtă vreme tirania în Atena, prin
continuarea reformelor inițiate de Solon, contribuind la înflorirea economică și
culturală a orașului.
În timpul domniei lui Clistene (509-507), au fost inițiate ample reforme printre
care pot fi amintite împărțirea populației pe trei criterii teritoriale (phyliii,
trityii, deme), transformarea Sfatului celor 400 în organ administrativ (alcătuit
din 500 de reprezentanți ai cetățenilor) și alegerea a 10 strategi, au prefigurat
apariția regimului democratic la Atena.
RĂZBOAIELE MEDICE (499-479)
Războaiele Medice au fost declanșate de ocuparea Traciei și Pontului Euxin de către
Darius cel Mare (514), eveniment care a provocat răscoala orașelor grecești din
Asia Mică împotriva stăpânirii persane (499).
Primul război medic (499-490). Prima expediție persană împotriva Greciei (492) s-a
desfășurat sub conducerea lui Mardonius, în timpul căreia perșii au cucerit Tracia
și Macedonia, însă în timpul unei furtuni puternice în zona Muntelui Athos a fost
distrusă și nevoită să se retragă.
A a doua expediție persană împotriva Greciei (490) condusă de generalii Artaphernes
și Datis a fost marcată de debarcarea perșilor la Marathon (12 septembrie 490),
însă armata ateniană comandată de Miltiade a reușit să obțină victoria asupra
acestora.
După obținerea acestei victorii împotriva perșilor, Atena a continuat să se
dezvolte din punct de vedere democratic, astfel se hotărăște ca arhontele să fie
ales prin tragere la sorți (488). În acest timp, Darius cel Mare moare, iar la
conducerea Atenei vine Temistocle (483-482), cel care crează o flotă puternică de
trireme prin care orașul din Attica devine cea mai mare putere maritimă a Greciei.
Al doilea război medic (480-479). În anul 480, Xerxes I, urmașul lui Darius pe
tronul Persiei, a pornit ofensiva contra grecilor prin traversarea Hellespontului
(480) în fruntea a 180.000 de soldați. Grecii comandați de regele spartan Leonidas
au întâmpinat forțele persane la Thermopyle, dar au fost învinși de către
ahemenizi, care prin victoria obținută au reușit să ocupe Beoția și Atena.
La 28 septembrie 480, flota grecească aflată sub comanda lui Temistocle și
Eurybiades salvează independența Greciei prin victoria obținută la Salamina,
eveniment în urma căruia Xerxes pleacă din Grecia.
În luna august 479, armata greacă comandată de regele spartan Pausanias și flota
comandată de Xanthippos provoacă înfrângerea definitivă a forțelor persane în
bătăliile de la Plateea și Mycale, precum și cucerirea Ciprului și a orașului
Byzantion de către eleni.

RĂZBOIUL PELOPONESIAC
Războiul peloponesiac a fost declanșat de părăsirea Ligii ateniene de către
Potideea (432), fapt care a determinat închiderea porturilor ateniene pentru vasele
comerciale ale Megarei, membră a Ligii peloponesiace, precum și lupta pentru
hegemonie dintre Sparta și Atena.
Atacul Tebei asupra Plateei (martie 431), aliată a Atenei, a marcat începutul
ostilităților în cadrul cărora s-au înfruntat două strategii, cea a atenienilor
care sperau o victorie pe mare, respectiv cea a spartanilor care doreau biruința pe
baza forțelor terestre.
În 430, spartanii conduși de Arhidamos al II-lea au cucerit întreaga regiune Atica,
inclusiv Atena, dar izbucnirea unei epidemii de ciumă ucide o treime din populație,
printre cei afectați numărându-se și Pericle, reprezentantul regimului democratic
atenian.
În perioada 422-414, armata spartană a provocat numeroase înfrângeri trupelor
ateniene în bătăliile de la Pylos (425) și Amphipolis (421), evenimente care au
determinat încheierea păcii lui Nicias (aprilie 421) între Sparta și Atena timp de
50 de ani, condiționată de retrocedarea orașelor cucerite, prizonierilor și
sclavilor, prevederi care nu au prea fost respectate.
În perioada 414-412, războiul a fost reluat în contextul atacului Atenei asupra
Siracuzei, colonie a Corintului (414), însă armatele spartane au reușit să înfrângă
flota ateniană cu ajutor financiar din partea Imperiului Persan (413-412).
Între anii anii 410-406, armatele ateniene au obținut două victorii împotriva
spartanilor la Cyzic (mai 410) și pe insulele Arginuse (406), unde s-a purtat cea
mai mare bătălie navală a acestui război prin alianța încheiată de Atena cu
Cartagina.
În final, flota ateniană a fost înfrântă definitiv de forțele navale ale
spartanilor la Aigos Potamos, ceea ce a determinat destrămarea Ligii de la Delos,
capitularea Atenei și instaurarea hegemoniei Spartei asupra Greciei.
ALEXANDRU CEL MARE
Alexandru cel Mare s-a născut în 356, fiind fiul regelui Filip II, regele
Macedoniei, care a reușit să impună hegemonia Macedoniei asupra Greciei prin
bătălia de la Cheroneea, dar care a murit asasinat, lăsând tronul fiului său, în
vârstă de 20 de ani.
Între anii 335-334, Alexandru a pornit o campanie împotriva Imperiului Persan,
condus atunci de Darius al III-lea, pentru eliberarea grecilor de sub dominația
persană.
În anul 334, Alexandru traversează Hellespontul în fruntea falangei macedonene
(30.000 pedeștri, 5000 călăreți) și se luptă în două rânduri cu armatele persane la
Granicos (mai 334) și Issos (noiembrie 333), pe care le învinge și cucerește Lidia,
Frigia, Cilicia, preia tezaurul și familia suveranului ahemenid, Darius al III-lea
Codomanus.
Între anii 332-331, Alexandru a cucerit pe rând orașul fenician Tyr (iulie 332),
Siria, Palestina și Egiptul, unde a fost recunoscut ca urmaș al faraonilor și a
întemeiat orașul Alexandria în delta Nilului (331), important centru cultural al
lumii elenistice.
În perioada 331-326, Alexandru a purtat bătălia decisivă împotriva lui Darius al
III-lea la Gaugamela (1 octombrie 331), pe care l-a înfrânt și a cucerit orașele
Babilon, Susa și capitala Persepolis. După cucerirea Persiei, armata macedoneană
condusă de Alexandru a înaintat spre India, unde a avut de înfruntat armata regelui
Poros pe care l-a învins în bătălia de pe fluviul Hydaspes (326), marcând astfel
cucerirea Punjabului, cel mai răsăritean punct al expediției sale de cucerire și
unire a Orientului cu Occidentul sub cultura grecească/ elenistică.
La finalul bătăliei purtate în N-V Indiei, armata lui Alexandru cel Mare i-a cerut
retragerea și întoarcerea, astfel suveranul macedonean s-a întors la Persepolis
(323), ulterior în Babilon alături de generalii și soldații săi, lăsând în urmă un
imperiu întins de la Marea Adriatică la Oceanul Indian și însumând peste 18.000 km
străbătuți.
În anul 323, Alexandru și generalii săi pregăteau o campanie de cucerire a Arabiei,
însă la 13 iunie a survenit moartea sa în Babilon, la vârsta de numai 33 de ani.
În urma morții lui Alexandru cel Mare, imperiul său a fost împărțit între generalii
macedoneni.

GRECIA ȘI MACEDONIA ELENISTICĂ

Încă din timpul campaniilor lui Alexandru cel Mare, acesta l-a numit ca regent al
Macedoniei pe generalul Antipatros, iar în urma Războiului lamiac, a reușit să
restabilească dominația macedoneană asupra Greciei, cu toate tentativele ateniene
de a se desprinde de sub sceptrul macedonean. În urma acestui război, Polyperhon,
succesorul lui Antipatros a emis un edict prin care a proclamat libertatea orașelor
grecești.
279-278: Invazie celtică în Grecia și Asia Mică, moartea lui Ptolemaios Keraunos.
În timpul domniei lui Antigonos Gonatas, Macedonia atinge maxima expansiune
teritorială de 70.000 km² și obține victoria împotriva războiului de independență
pornit de greci între anii 267-261.
215-205: Primul război macedonean. Filip al V-lea încheie pacea cu romanii la
Phoinike prin care este constrâns să renunțe la alianța cu Hannibal.
200-197: Al doilea război macedonean. În urma bătăliei de la Kynoskephalai (197),
pierdută de Filip al V-lea, este silit să renunțe la posesiunile din Asia Mică și
Grecia și la plata unei despăgubiri de 1000 de talanți către Roma.
171-168: Al treilea război macedonean. Ultimul rege al Macedoniei elenistice,
Perseus (179-168), eșuează în încercarea de a opri expansiunea romanilor, iar prin
victoria de la Pydna (6 iunie 168), legiunile comandate de Aemilius Paulus cuceresc
Epirul (167) și transformă Macedonia în provincie romană (149-148).
ROMA

PENINSULA ITALICĂ ÎN MILENIUL II î.Hr.

În perioada 1900-1800, a pătruns primul val indo-european în nordul Peninsulei
Italice și a triburilor italice, ilirice (iapigi, picenți, messapi), venetice și
latine venite din regiunea Dunării de Jos și Peninsula Balcanică în secolele XII-X,
care s-au așezat în centrul, răsăritul și nord-estul peninsulei.

ETRUSCII
Pătrunderea etruscilor dinspre Asia Mică pe teritoriul Peninsulei Italice s-a
desfășurat pe parcursul secolelor X-IX, inițial în vest, ulterior au reușit să-și
extindă expansiunea în regiunile Latium, Campania și în Câmpia Padului, impunându-
și hegemonia asupra Mării Tireniene.
În secolul VI, civilizația etruscă a atins apogeul dezvoltării sale prin cucerirea
Romei (616-510), crearea federației celor 12 orașe etrusce (Caere, Veii, Populonia,
Rusellae, Tarquinii, Vetulonia, Volaterrae, Arretium, Cortona, Volsinii, Perusia,
Clusium) prin care a devenit principala forță politică a Italiei și baterea
primelor monede proprii de argint (500).
Sfârșitul civilizației etrusce a fost determinat de invazia celților în Italia de N
(396) și ocuparea orașului Volsinii de către legiunile romane, care i-au asimilat
pe etrusci (265-264).

ROMA REGALĂ
În secolele X-VIII, toate așezările latine și sabine de pe cele șapte coline s-au
unit într-o comunitate urbană, urmată de întemeierea orașului Roma de către Romulus
(21 aprilie 753), considerat descendent al eroului troian Eneas.
Între anii 750-510, Roma a devenit un regat puternic, condus de șapte regi care s-
au succedat la domnie: Romulus, Numa Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Marcius,
Tarquinius Priscus, Servius Tullius și Tarquinius Superbus- care au organizat
populația în triburi, curii și ginți, conduși de rege, care era sacerdot suprem,
ajutat de senat și adunarea cetățenilor. La urmă s-au cristalizat cele două stări
ale populației romane: patricienii (cetățeni cu drepturi depline) și plebeii
(oameni liberi cu mai puține drepturi).
În perioada domniei Tarquinilor (616-510), la Roma au fost construite edificii
precum Circus Maximus, a fost preluat alfabetul grecesc (600) și s-a constituit
panteonul religiei romane format din zei precum Iupiter, Marte, Quirinus, Diana,
Venus, la care se adaugă Iunona, Minerva, Saturn sau Mercur ( sec. VI).

În 530, Servius Tullius a inițiat o reformă administrativă prin care populația

Romei a fost împărțită în 4 triburi și 5 clase, a înființat centurii militare și a
înființat adunarea cetățenilor.
Ultimul rege, Tarquinius Superbus a fost alungat din Roma în urma unei răscoale
conduse de Iunius Brutus în aii 510-509.

REPUBLICA
După alungarea lui Tarquinius Superbus, conducerea regalității a fost înlocuită de
cea a doi magistrați egali în drepturi, aleși de comițiile centuriate pe un an,
Senatul a devenit principala instituție a statului, care în cazuri excepționale,
putea numi un dictator pentru o perioadă de 6 luni.
500: așezarea statuii „Lupoaicei” pe Capitoliu, devenită simbolul Romei
Între anii 498-493, Roma a reușit să devină principala putere în cadrul federației
latine prin Războiul latinilor.
În perioada 494-451, plebeii au cerut dreptul de a avea reprezentanți și
constituirea adunării plebeilor (494-493: Prima secesiune a plebeilor), precum și
elaborarea Legii celor 12 table prin care plebeii erau reprezentați de 10 membri ai
unei comisii (decemviri legibus scribundis).
Invazia celților în N Italiei dintre anii 396-387, a reprimat civilizația etruscă
de la N de Pad (396) și i-au înfrânt pe romani în bătălia de la Allia (18 iulie
387), jefuind Roma, care a fost reconstruită și fortificată cu ziduri care au
înconjurat prima oară cele șapte coline.
Războaiele cu samniții (343-290) au fost purtate de Roma contra alianței samniților
cu etruscii, umbrii, lucanii și celții, pe care i-a învins la Caudium (321) și
Sentinum (295), în urma cărora Cetatea Eternă și-a impus dominația asupra întregii
Peninsule Italice.
În perioada 287-275, plebeii au fost recunoscuți egali cu cetățenii romani în urma
noii secesiuni de pe muntele Ianiculum (287), iar Roma a învins cu succes oștile
Epirului la Beneventum (275), Tarentului (272) și orașului etrusc Volsinii (265-
264), devenind principala putere în bazinul Mării Mediterane.
Primul război punic ( 264-241).
Între anii 264-255, Roma și Cartagina s-au luptat pentru supremația Mediteranei
occidentale, astfel romanii au obținut victorii importante pe mare la Acragas (262)
și Ecnomos (256), însă armata și flota au fost distruse de mercenarii cartaginezi
comandați de Xanthippos, iar generalul Atilius Regulus a fost luat prizonier după
furtuna izbucnită la Camarina (255).
În perioada 247-229, la conducerea cartaginezilor din Spania a venit Hamilcar
Barcas (247), care a suferit grele înfrângeri pe mare în bătălia de pe insulele
Aegate (241), în urma cărora Sicilia a fost transformată în provincie romană.
Aceeași soartă au avut-o insulele Sardinia și Corsica (241-238), în vreme ce
Hamilcar a cucerit Spania și a adăugat-o la imperiul cartaginez (237-236).
229/228: moartea lui Hamilcar în Spania
229-228: Primul război iliric. În fruntea cartaginezilor se afirmă acum Hannibal,
fiul lui Hamilcar (221), care devine principalul dușman al Romei prin încheierea
unei alianțe cu orașul iberic Saguntum, care decide sferele de influență asupra
Peninsulei Iberice.
219: Al doilea război iliric. Cucerirea orașului Saguntum de către Hannibal în urma
unui asediu de opt luni declanșează al doilea război punic/ romano-cartaginez.
Al doilea război punic (218-201)
Între anii 218-215, Hannibal a inițiat o amplă campanie de cucerire a Romei în
fruntea unei armate numeroase (50.000 pedestrași, 9000 cavaleri) cu care a
traversat Pirineii și Alpii, ajungând în N Italiei (218) și provocând o dureroasă
înfrângere trupelor romane comandate de Cornelius Scipio, Sempronius Longus și
Fabius Maximus la Trasimene (217), care a fost succedată de bătălia de la Cannae (2
august 216) unde Roma a pierdut foarte mulți soldați (50.000), în timp ce alții au
fost luați prizonieri.
Alianța dintre Filip V al Macedoniei și Hannibal (215) a declanșat primul război
macedonean (215-205), în timpul căruia romanii au cucerit pe rând Siracuza (212) și
Spania (207), reușind să nimicească armata cartaginezilor în bătălia de la Zama din
Africa (202).
În anul 201, Cartagina și Roma au decis să încheie pace prin care cea dintâi a fost
silită să renunțe la posesiunile din Spania și Marea Mediterană și să plătească
Romei 10.000 de talanți despăgubire de război. În urma păcii încheiate, Roma a
devenit cel mai puternic stat al Mediteranei occidentale.
200-197: Al doilea război macedonean. Falanga macedoneană comandată de regele Filip
V a suferit o grea înfrângere în fața legiunilor romane în bătălia de la
Kynoskephalai și a fost silită să renunțe la cuceririle din Tracia și Asia Mică.
Roma i-a impus Macedoniei să plătească 10.000 de talanți despăgubire de război. În
aceeași perioadă, teritoriile cucerite de romani în Spania au fost împărțite în
provinciile Hispania Citerior și Hispania Ulterior.
192: războiul dintre Roma și Regatul seleucid. Antiohos al III-lea, regele
seleucizilor, a pătruns în Grecia în anul 192, dar a fost întâmpinat de rezistența
și ofensiva armatei romane care au învins forțele acestuia în bătăliile de la
Thermopyle (191), Myonessos și Magnesia (190), iar prin pacea de la Apameia -
încheiată între Antiohos al III-lea, Scipio Africanul și Scipio Asiaticus -
Regatul seleucid a pierdut posesiunile din Asia Mică, Roma devenind astfel
protectoarea lumii elenistice.
183: Hannibal se sinucide în Bithynia
171-168: Al treilea război macedonean. Ultimul rege al Macedoniei elenistice,
Perseus (179-168), eșuează în încercarea de a opri expansiunea romanilor, iar prin
victoria de la Pydna (6 iunie 168), legiunile comandate de Aemilius Paulus cuceresc
Epirul (167) și transformă Macedonia în provincie romană (149-148).
Al treilea război punic (149-146)
În timpul ostilităților, romanii au reușit să distrugă Cartagina sub comanda lui
Scipio Aemilianus (147), care a reușit pe lângă aceasta, să reprime și înăbușe
răscoala Ligii aheene (146) și a sclavilor din Sicilia (137-132), adăugând Grecia
și Macedonia în componența provinciilor romane.

Reformele Grachilor (133-123)

În anul 133, Tiberius Sempronius Gracchus a fost ales tribun al poporului. El a
inițiat o reformă agrară prin care propunea împărțirea egală a domeniului funciar
și acordarea a 250 ha de pământ pentru fiecare familie, însă „reacțiunea
senatorială” nu a fost de acord cu ideile acestuia și au decis asasinarea lui în
luna decembrie 133.
Între anii 123-121, Caius Sempronius Gracchus, fratele lui Tiberius, a fost ales
tribun al poporului. El a continuat reformele fratelui său, având ca scop
îmbunătățirea vieții plebeilor (123), dar și el a sfârșit ucis în timpul unor
tulburări sociale, la finalul cărora s-au format două facțiuni: optimații -
apărătorii senatorilor și popularii - reprezentanții cavalerilor și plebeilor.
Consulatul lui Marius (107-88)
Caius Marius a reformat armata romană prin încorporarea cetățenilor fără pământ
pentru 16 ani și a împărțit legiunea (6000 de soldați) în zece cohorte, armata
devenind din acest moment un instrument al puterii și ambiției generalilor
acesteia.
C. Marius a obținut victorii importante asupra teutonilor la Aquae Sextiae (102),
cimbrilor și germanicilor la Vercellae (101).
89: Lex Iulia și Lex Plautia Papiria acordă cetățenia romană populațiilor aflate la
S de Pad și transformă Roma într-un stat teritorial.
Consulatul lui Cornelius Sulla (88-78)
Urcarea pe tron a lui Sulla s-a petrecut pe fondul războaielor civile purtare la
Roma contra lui Marius -reprezentantul popularilor (88), acapararea puterii de
către populari (87) și luptele purtate împotriva regelui Pontului - Mithridates al
VI-lea Eupator - care a fost silit să restituie provincia Asia prin Pacea de la
Dardanos (85/ 84).
Între anii 83-78, Sulla s-a confruntat cu armatele popularilor conduse de Marius,
pe care le-a nimicit în bătălia de la Brundisium (83) și a instaurat un regim
dictatorial (1 noiembrie 82).
74-63: Al treilea război mithridatic. Odată cu încheierea operațiunilor militare
din Asia Mică, comandate de Lucullus Licinius, în provincia Campania izbucnește
răscoala sclavilor condusă de Spartacus (73), înăbușită de armata lui Licinius
Crassus (70).
70-64: Consulatul lui Cnaeus Pompeius și Licinius Crassus. În anul 67, prin Lex
Gabinia, lui Pompei i s-au acordat puteri extraordinare de către Senat pentru
alungarea piraților din Marea Mediterană.
Între anii 66-63, luptele romanilor cu Mithridates al VI-lea, au fost conduse de
Pompei (66), care a reorganizat Orientul prin cucerirea Pontului, Bithyniei,
Armeniei, Cappadociei și Iudeei (64-63), în urma acestora survenind moartea
suveranului pontic în anul 63.
63-62: Conspirația lui Catilina. Sergius Catilina a luptat împotriva autorității
senatoriale (63), însă fără succes, deoarece el și partizanii lui au sfârșit
asasinați de către forțele acestora în Etruria (ianuarie 62).
Primul triumvirat (60-53)
Caesar, Crassus și Pompei au încheiat o înțelegere de sprijin reciproc în contextul
luptelor cu aristocrația senatorială.
Între anii 59-55, Caesar a devenit consul (59) și a inițiat cucerirea Galiei (58)
și a Britaniei (55-54), la care s-au adăugat provinciile din Spania la sfârșitul
mandatului consular.
În perioada 55-54, Crassus a ocupat Siria, Pompei și-a impus dominația asupra
provinciilor spaniole, iar Caesar și-a păstrat conducerea peste cuceririle din
Galia. Înfrângerea și uciderea lui Crassus în timpul luptelor cu parții în bătălia
de la Carrhae (53), a determinat destrămarea triumviratului.
În intervalul 52-48, Caesar a înfrânt răscoala galilor lui Vercingetorix la Alesia
(52) și a declanșat războiul împotriva lui Pompei (7 ianuarie 49) din cauza
demiterii sale din funcțiile ocupate prin decizia autorității senatoriale. Caesar a
trecut Rubiconul (10 ianuarie 49), a înfrânt forțele pompeiene în Spania (Ilerda,
10 iulie 49) și l-a învins pe Pompei la Pharsalos (7 iunie 48). Pompei a fugit în
Egipt, unde a fost asasinat de către regele Ptolemaios al XIII-lea, iar Caesar a
devenit dictator al statului roman.
48-47: Războiul alexandrin. Caesar a debarcat în Egipt și s-a implicat în
conflictul dinastic de aici. El a sprijinit-o și a așezat-o pe tron pe Cleopatra a
VII-a în detrimentul lui Ptolemaios al XIII-lea, fratele acesteia.
Între anii 46-45, Caesar a purtat lupte victorioase asupra lui Pharnaces - fiul lui
Mithridates al VI-lea - la Zela (21 mai 47), pe republicanii lui Porcius Cato la
Thapsus (Africa de Nord, 7 februarie 46), ulterior a fost numit dictator pe zece
ani (aprilie 46) și tribun pe viață (17 martie 45) drept consecință a biruinței
contra partizanilor lui Pompei de la Munda.
La 15 martie 44, Caesar a fost asasinat de către o facțiune/ conjurație inițiată de
Cassius Longinus și Iunius Brutus, care l-au desemnat pe tron pe Caius Octavianus,
nepot al lui Caesar.
Al doilea triumvirat (43-30)
Înțelegere încheiată între Marcus Antonius, Caius Octavianus și Aemilius Lepidus în
scopul reorganizării statului.
În perioada 42-40, armatele triumvirilor îi ucid pe Longinus și Brutus la Philippi
(42), Marcus Antonius se aliază cu regina Egiptului - Cleopatra a VII-a (41), și
are loc reînnoirea triumviratului prin care cei trei își împart provinciile, astfel
Antonius ia Orientul, Octavianus primește Occidentul, iar Lepidus domnește peste
Africa.
37/36: Marcus Antonius se căsătorește cu Cleopatra VII
Între anii 32-30, a început războiul civil dintre Octavianus și Antonius. Trupele
lui Octavian, comandate de generalul Vipsanius Agrippa au învins armatele lui
Antonius și ale Cleopatrei în bătălia dela Actium (2 septembrie 31). Sinuciderea
lui Antonius și a Cleopatrei și cucerirea Alexandriei de către armata lui Octavian
(august 30) a însemnat transformarea Egiptului în provincie romană.

PRINCIPATUL
În anul 30, Octavianus devine „primul cetățean al republicii” concentrând întreaga
putere politică și primește titlurile de princeps rei publicae și princeps senatus
(28).
27: Titus Livius, Ab urbe condita
În data de 13 ianuarie 27, Octavianus decide reorganizarea statului prin împărțirea
teritoriului în șapte provincii subordonate împăratului (imperium proconsulare) și
zece provincii senatoriale, precum și subordonarea armatei sub autoritatea
principelui sau numirea magistraților care de acum se făcea numai la recomandarea
împăratului.
Între anii 24-20, Augustus a reușit să se dezlege de sub autoritatea legilor (24),
devenind tribun și proconsul pe viață la învestirea sa de către Senat (23) și
stabilește frontierele imperiului pe Eufrat în urma luptelor purtate împotriva
regatului Part (20).
16-13: Galia este reorganizată în provinciile Aquitania, Lugdunensis și Belgica.
În anul 12, Octavianus Augustus preia funcția de Pontifex Maximus, luând în mâinile
sale întreaga putere militară, civilă și religioasă.
8: moartea lui Caius Maecenas, ocrotitor al artelor.
5: populația Romei număra 1, 5 milioane de locuitori.
În anul 2 î.Hr., Octavian preia și titulatura de pater patriae și decide
înființarea cohortelor pretoriene, trupe care se ocupau exclusiv cu paza
împăratului.
8-17: Poetul latin Publius Ovidius Naso este exilat în Dobrogea de împăratul
Octavian Augustus. Aici el a scris Tristele și Epistulae ex Ponto în care și-a
descris atât dispoziția sa sufletească, cât și evenimentele care se petreceau la
Tomis și în Dobrogea, respectiv atacurile eșuate ale geților față de trupele romane
ale lui Sextus Aelius Catus (11-12) și Pomponius Flaccus (15), care le-au respins
cu succes.
9: Bătălia din Pădurea Teoburgică. Cheruscii lui Arminius nimicesc legiunile
guvernatorului Quintilius Varus.
La 19 august 14, Octavianus moare la Nola. În vremea domniei sale au fost
întemeiate provinciile Raetia, Pannonia, Noricum și Lusitania. Ca urmare a decesul
său, cultul imperial s-a dezvoltat și în același timp au trăit cei mai importanți
scriitori ai literaturii clasice latine: Horatius Flaccus, Vergilius Maro, P.
Ovidius Naso sau Titus Livius.
30 î.Hr.-68 d.Hr: Dinastia iulio-claudică
Tiberius (14-37: Tiberius Iulius Caesar).
Nepot a lui Octavianus, îi urmează la tron (14), decide retragerea trupelor romane
de la granița Elbei (16), transformă Cappadocia și Comagene în provincii (17), iar
prefectul gărzii pretoriene - Aelius Seianus - a fost executat sub acuzația
uneltirii asupra împăratului (31).
33: condamnarea la moarte și execuția lui Iisus din Nazaret de către procuratorul
Iudeii, Pontius Pilatus și începutul răspândirii creștinismului în Imperiul Roman.
La 17 martie 37, Tiberius a încetat din viață, iar la conducerea imperiului garda
pretoriană l-a proclamat Caligula (Caius Iulius Caesar Germanicus). Acesta a dorit
să inițieze o tentativă de domnie autocrată, însă a fost asasinat de conspirația
pretorienilor aflată sub comanda lui Cassius Charea (24 ianuarie 41). În aceeași
dată, garda pretoriană îl numește împărat pe Claudius, care-i răsplătește prin
acordarea unui donativum de 15.000 de sesterți pentru fiecare soldat.
Principatul lui Claudius (41-54) Domnia lui Claudiu (Tiberius Claudius Nero Drusus
Germanicus) a însemnat o epocă de pace și înflorire economică a imperiului (41), au
fost cucerite Britannia (43) și Thracia (46), în final fiind omorât chiar de soția
sa, Agrippina (13 octombrie 54).
Principatul lui Nero (54-68) Primii cinci ani ai domniei lui Nero (Tiberius
Claudius Drusus Germanicus Caesar) au fost caracterizați de relații bine cu
Senatul, ulterior înclinațiile autoritare ale acestuia au provocat izbucnirea
conflictului cu instituția senatorială.
În anul 64, în contextul unui incendiu pornit la Roma și care a afectat orașul din
temelii, Nero a declanșat prima persecuție a creștinilor, pe care i-a acuzat a fi
autorii focului care a distrus capitala imperiului.
În luna martie 68, Iulius Vindex din Galia și Sulpicius Galba din Spania se
răscoală împotriva lui Nero, care se sinucide în urma declarării lui de către Senat
ca dușman al instituției (9 iunie 68).
67-70: Vespasian a fost numit comandant al forțelor romane care aveau sarcina de a
reprima revolta iudeilor (67), ceea ce va reuși fiul său, Titus, prin cucerirea
Ierusalimului (26 septembrie 70).
În anul 69, Galba a fost numit împărat de către Senat. S-a confruntat cu Aulus
Vitellius (proclamat împărat de legiunile din Germania Superioară - ianuarie 69),
dar atât Vitellius (16 aprilie) cât și Galba sau Otho (1 iulie) au fost învinși de
armatele lui Vespasian, care a devenit unicul împărat, recunoscut și proclamat de
către trupele din Orient (20 decembrie).
75-82: construcția Colosseumului din Roma
Domnia lui Titus (79-81, Titus Flavius Vespasianus)
În vremea domniei lui Titus, a avut loc erupția Vezuviului, eveniment în urma
căruia orașele Pompei, Herculaneum și Stabiae au fost acoperite de lavă (24 august
79).
Domnia lui Domitian (81-96, Titus Flavius Domitianus). I-a urmat la tron lui Titus,
fratele său. A promovat o guvernare autocratică, politică care l-a pus în conflict
cu Senatul.
Între anii 86-89, Domitian a purtat un război împotriva dacilor, la finalul căruia
regatul lui Decebal a devenit un stat clientelar Romei.
În intervalul 89-96, Domitian a reprimat răscoala legatului Germaniei și a împărțit
provincia în două - Germania Superior și Germania Inferior - ulterior a fost omorât
în urma unei conjurații de palat (18 septembrie 96), care l-a proclamat pe Nerva în
locul acestuia.** 96-192: Dinastia Antoninilor
În perioada 97-98, Nerva l-a adoptat ca succesor la tron pe Marcus Ulpius Traianus,
originar din Spania (octombrie 97), care a devenit împărat în urma morții acestuia
(27 ianuarie 98).
101-102: Primul război daco-roman.
105-106: Al doilea război daco-roman. Dacia lui Decebal este cucerită și
transformată în provincie romană.
114-117: Războiul împotriva parților. Traian ocupă Armenia, Mesopotamia și Asiria,
care devin teritorii ale Romei. Revolta evreilor din Egipt, Cyrenaica și Siria îl
convinge să întrerupă campania din Mesopotamia.
9 august 117: moartea lui Traian în Asia Mică. În vremea domniei lui Traian,
imperiul a atins maxima expansiune teritorială, din Peninsula Iberică până la Tigru
și Eufrat, pe o suprafață de 3.300.000 km², apărată de 30 de legiuni și locuită de
peste 54.000.000 de locuitori.
Hadrian (117-138, Publius Aelius Hadrianus). Fiul adoptiv a lui Traian încheie pace
cu parții, renunță la provinciile Mesopotamia și Asiria, fixând granița orientală a
imperiului pe fluviul Eufrat.
Antoninus Pius (138-161, Titus Aelius Hadrianus Antoninus Pius). Domnia lui a fost
marcată de o relativă stabilitate internă și externă.
Marcus Aurelius (161-180, Marcus Aelius Aurelius Verus). Domnește alături de Lucius
Verus, pe care l-a numit coregent. Din acest moment își fac apariția primele
simptome ale decăderii Imperiului Roman.
166-175: primul război marcomanic. Împăratul conduce operațiunile militare din
Pannonia și Noricum împotriva marcomanilor, quazilor și iazigilor.
178-180: al doilea război marcomanic. În timpul războiului, Marcus Aurelius moare
de ciumă în castrul de la Vindobona (Viena, 17 martie 180).
Commodus (180-192, Aelius Aurelius Commodus). Fiul lui Marcus Aurelius ajunge pe
tron, însă tendințele autoritare și tiranice ale acestuia, provoacă asasinarea lui
la 31 decembrie 192.
Septimius Severus (193-197, Lucius Septimius Severus Augustus). A devenit unicul
împărat în urma asasinării lui Helvius Pertinax de către garda pretoriană (29
martie 193), înfrângerea lui Pescennius Niger (aprilie 194) și a lui Clodius
Albinus în bătălia de la Lugdunum (19 februarie 197).
În perioada dintre anii 197-211, Septimius Severus a cucerit Babilonia, Seleucia și
Ctesiphonul în urma războiului cu regatul parților, restaurând provincia romană
Mesopotamia (197-199). În același timp, populația Romei se reduce la 600.000 de
locuitori (200), iar Severus moare la York în vremea campaniilor de supunere a
Scoției din 4 februarie 211. După moartea lui Septimius Severus, la tron îi urmează
fiii său, Geta și Caracalla, tutelați de regența mamei lor, Iulia Domna.
Caracalla (212-217, Marcus Aurelius Antoninus). A ajuns pe tron prin asasinarea
fratelui său (februarie 212). Cel mai important act emis de acesta este Constitutio
Antoniniana prin care acorda cetățenia romană tuturor provincialilor liberi (212).
A fost asasinat de Opellius Macrinus (8 aprilie 217) în timpul campaniilor din
Mesopotamia îndreptate împotriva parților.
217-218: Macrinus încheie pace cu parții, iar în numele lui Varius Avitus
Elagabalus (218) conducerea aparținea, de fapt, mamei - Iulia Soemia - și bunicii
sale - Iulia Maesa.
Severus Alexander (222-235, Marcus Aurelius Severus Alexander). Perioada domniei
lui Severus Alexander a însemnat ultima etapă de pace și prosperitate a Imperiului
Roman. S. Alexander s-a confruntat cu invazia alamanilor în Galia (233) și a fost
omorât de legiunile din Germania (martie 235), care l-au proclamat ca împărat pe
Maximin Tracul cu a cărui conducere debutează criza socială, culturală și economică
a imperiului.
238-244: Maximin Tracul și legiunea III Augusta reprimă războiul civil din Africa,
îi învinge pe Antonius Gordianus I și pe fiul său, care se proclamaseră împărați
(martie 238), dar moare asasinat la Aquilea, iar pe tron se suie Antonius Gordianus
al III-lea (octombrie 238). Domnia lui Gordianus III nu a fost una îndelungată,
deoarece Filip Arabul a ordonat uciderea lui în anu 244.
21 aprilie 248: 1000 de ani de la fondarea Romei.
Filip Arabul (249-251). Nu s-a bucurat mult de domnie, deoarece a fost omorât în
bătălia de la Verona (249) de către Messius Decius, care a fost proclamat ca
împărat de trupele staționate la Dunăre. Decius a lansat prima persecuție generală
a creștinilor din toate provinciile imperiului (250). Decius a fost înfrânt și ucis
în bătălia de la Abrittus, în urma invaziei goților în Moesia (251).
Între 253-260, pe tronul imperiului urcă Valerian (Licinius Valerianus) și Egatius
Gallienus, fiul acestuia pe care-l numește coregent. Scopul acestei colaborări a
fost apărarea posesiunilor dunărene în fața invaziei și atacurilor provocate de
quazi, goți, sarmați, alamani, franci sau perși la granițele imperiului. La finalul
luptei de la Edessa (iunie 260), Valerian a fost luat prizonier de către Shapur,
regele perșilor.
Gallienus (260-268). În secolul III, statul roman se afla într-o criză accentuată,
datorită atacurilor provocate de popoarele barbare la granițe, aceste evenimente au
determinat reforma armatei prin înființarea corpurilor de cavalerie pentru a
interveni rapid, iar senatorii au fost îndepărtați de la conducerea armatei.
260-267: Cassianus Latinus întemeiază primul regat independent în Galia, Britannia
și N Spaniei, iar goții invadează Marea Egee, provocând distrugeri însemnate în
Atena, Corint și Sparta.
Aurelian (270-275, Domitius Aurelianus). Între anii 271-274, Aurelian poruncește
retragerea armatei și administrației romane din Dacia în contextul invaziei
germanilor în N Italiei (271), recucerește Asia Mică și Egiptul (272-273),
restabilind granițele și unitatea teritorială a imperiului, în urma acestui fapt
intitulându-se Dominus et Deus.
Tot în vremea domniei sale, cultul soarelui (Deus Sol Invictus) a fost proclamat
religie de stat, iar în jurul Romei au fost construite o serie de fortificații
puternice. Aurelian a murit asasinat la Byzantion (275).

DOMINATUL
Dioclețian (284-305, Aurelius Valerius Diocletianus). A fost numit ca împărat la
Nicomidia de către armata aflată în Orient la 17 noiembrie 284. Dioclețian l-a
numit coîmpărat pe Maximian pentru administrarea mai eficientă a Occidentului (1
aprilie 286), care a oprit năvălirile francilor, alamanilor și burgunzilor din
Gallia (286-288).
288: întâlnirea de la Mediolanum dintre Dioclețian și Maximian. De acum imperiul
este transformat într-o monarhie absolută de origine divină prin introducerea
proskynezei la curtea imperială.
În perioada 293-298, Dioclețian a instituit tetrarhia prin reforma constituțională
care împărțea domnia între doi auguști și doi cezari.
Dioclețian l-a adoptat pe Galerius Valerius, iar Maximian pe Valerius Constantius
Chlorus (1 martie 293).
297: reforma administrativă lansată de Diocletianus. Imperiul a fost împărțit în
101 regiuni grupate în zece dioceze conduse de guvernatori numiți de împărat și
care exercitau puterea militară în provinciile pe care le guvernau. Tot în acest
an, Britannia a fost reincorporată în imperiu.
Între anii 297-305, Dioclețian a purtat campanii victorioase asupra perșilor și a
stabilit granița statului pe Tigru (297-298). A lansat o persecuție a creștinilor
(23 februarie 303). Diocletianus și Maximian au abdicat din funcție la Nicomidia,
eveniment care a marcat sfârșitul primei tetrarhii (1 mai 305).
305-306: Galerius (Răsărit) și Constantius Chlorus (Apus) sunt numiți auguști, iar
Maximinus Daia și Valerius Severus devin cezari.
La moartea lui Constantius Chlorus în Britannia (25 iulie 306), Severus devine
august în Occident, iar Galerius îl acceptă ca cezar pe Constantin (Valerius
Constantinus). În același timp, trupele din Italia îl proclamă ca împărat pe
Aurelius Maxentius (28 octombrie 306).
308-312: în urma morții lui Severus are loc Conferința imperială de la Carnuntum
(308), în cadrul căreia Liciniu (Valerius Licinius) este numit august al
Occidentului și Galerius al Orientului, alături de Constantin și Maximinus Daia,
numiți cezari în vest și est.
Constantin i-a învins pe rând pe Maximian (proclamat împărat în S Galliei, 310),
Galerius a murit (5 mai 311) și a obținut victoria decisivă asupra lui Maxentius în
bătălia de la podul Milvius (28 octombrie 312), devenind astfel singurul conducător
al Occidentului.
313: Edictul de la Milano. Proclamarea libertății și egalității creștinismului și a
creștinilor din tot cuprinsul imperiului.
313-315: Licinius îl înfrânge pe Maximinus Daia în bătălia de la Tzirallum (30
aprilie 313) și conduce Orientul alături de Constantin care ocârmuia Occidentul.
Ulterior, Constantin se afirmă în luptele contra francilor și alamanilor, în acest
context primind cognomenul de „cel Mare” și fiind construit Arcul lui Constantin de
la Roma, dedicat acestuia (315).
320-321: întemeierea primelor mănăstiri creștine în Egipt și Palestina (320) și
introducerea duminicii ca zi de odihnă (321, Dies Soli).
Războiul dintre Licinius și Constantin (324). Constantin devine unicul împărat prin
înfrângerea lui Licinius la Adrianopol și Chrysopolis, acesta fiind capturat și
executat la Tesalonic.
325: Primul Sinod Ecumenic de la Niceea. Sunt puse bazele dogmatice și canonice ale
creștinismului ortodox și sunt condamnate ca erezie învățăturile episcopului Arie.
În anul 330, Constantin inițiază reforma administrativă a imperiului. De acum
împărăția este împărțită în 117 provincii grupate în 14 dioceze și patru
prefecturi (Orient, Ilyricum, Italia și Gallia). Armata este împărțită în trupe de
campanie și trupe de graniță, numărul legiunilor este fixat la 75, iar senatele
sunt transformate în consilii orășenești.
La data de 11 mai 330, orașul Byzantion, fostă colonie grecească, a fost inaugurat
ca noua capitală a Imperiului Roman cu numele de Constantinopol.
În perioada 332-337, Constantin a încheiat pace cu goții și taifalii din N Dunării
pe care i-a acceptat ca aliați/ federați (332), iar la 22 mai 337 a încetat din
viață la Nicomidia și a lăsat tronul fiilor săi: lui Constantin al II-lea i-a fost
dat Occidentul, lui Constant Italia, iar lui Constantius al II-lea Orientul.
Constant (340-350). Prin uciderea și înfrângerea lui Constantius al II-lea a anexat
partea occidentală a imperiului (340), a obținut victorii importante contra
francilor, picților și scoților (342), însă a sfârșit asasinat în Gallia de Magnus
Magnetius, „uzurpator” de origine germanică la 18 ianuarie 350.
Între anii 351-353, Constantius al II-lea a reușit să-l înfrângă pe Magnetius la
Mursa (28 septembrie 351) și a devenit unicul conducător al imperiului, impunând
arianismul ca doctrină obligatorie a Bisericii Creștine (august 353).
Claudius Iulianus (357-363). Iulian a fost numit cezar în Occident, unde a
restabilit frontiera imperiului pe Rin în urma înfrângerii alamanilor la
Argentoratum (Strasbourg, 357), fiind proclamat ulterior împărat de trupele din
Gallia (februarie 360), recunoscut și în Orient după moartea lui Constantius al II-
lea la 3 noiembrie 361. Iulian a emis mai multe edicte de toleranță față de cultele
păgâne, în special cele iudaice și donatiste și a decis redeschiderea templelor, în
urma acestor evenimente primind cognomenul de „Apostata”.
Moartea lui Iulian (26 iunie 363) a survenit în timpul campaniilor antipersane din
Mesopotamia, iar urmașul său - Flavius Iovianus - decide să facă pace cu Imperiul
Sassanid, renunță la provinciile de pe Eufrat și din Armenia, revocă edictele
anticreștine promulgate de Iulian și încetează din viață în Galatia la data de 17
februarie 364.
Flavius Valentinianus I și Flavius Valens (361-375). Cei doi au decis în anul 364
ca administrarea Orientului și Occidentului să fie una separată. În timpul domniei
acestora, picții, scoții și attacotti invadează Britannia (367) și debutează
migrația popoarelor ca urmare a nimicirii regatului ostrogot din N Mării Negre de
către huni.
375: episcopul Romei este recunoscut ca șef al Bisericii Creștine. Odată cu moartea
lui Valentinian (17 noiembrie 375), la conducerea Occidentului fost numit Flavius
Gratianus ca urmare a bătăliilor victorioase purtate împotriva sarmaților și
quazilor din Pannonia.
Între anii 377-378, goții de la S Dunării și sclavii din Tracia se revoltă
împotriva stăpânirii romane în Peninsula Balcanică (377), provocând o gravă
înfrângere armatei și chiar moartea împăratului Valens în bătălia de la Adrianopol
(9 august 378).
Theodosius I (379-395). Flavius Theodosius a fost proclamat coîmpărat de Grațian,
care i-a dat în stăpânire prefecturile dunărene și orientale (19 ianuarie 379). În
timpul domniei lui Theodosius I, arianismul a fost interzis prin Edictul de la
Tesalonic (28 februarie 380) și s-a desfășurat al doilea Sinod Ecumenic de la
Constantinopol (mai-iunie 381) care a fixat învățătura creștină prin elaborarea
Crezului.
382: vizigoții devin aliați/ federați ai imperiului și sunt așezați între Balcani
și Dunăre
În anul 383, Clement Magnus Maximus este numit împărat de către legiunile din
Britannia și instrumentează asasinarea lui Grațian.
Domnia lui Theodosius I și Valentinian al II-lea (383-392). În perioada 384-388,
Theodosius a încheiat pace cu regele sasanid pentru împărțirea puterii în Armenia
(384), a respins cu succes un atac ostrogot la Dunăre (386) și l-a ucis pe Magnus
în bătălia de la Siscia în Pannonia (28 august 388).
390: populația Romei scade la 100.000 de locuitori
În intervalul 391-395, Theodosius, în ultimii ani de domnie a decretat creștinismul
ca religie unică a Imperiului Roman (februarie 391), a obținut victorii importante
împotriva goților, alanilor și hunilor la Dunăre (15 mai 392) și a reunificat
pentru ultima dată imperiul la 6 septembrie 394.
După moartea lui Theodosius, teritoriul imperiului a fost împărțit între fiii săi:
Flavius Arcadius domnește în Răsărit (pars Orientis) cu capitala la Constantinopol
și Flavius Honorius în Apus (pars Occidentis) cu centrul la Ravenna. De acum,
exercitarea puterii a fost încredințată generalilor Rufinus și Stilicon, moment
care marchează destrămarea teritorială a imperiului.

IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

În perioada 395-408, Flavius Arcadius a devenit primul împărat al Imperiului Roman
de Răsărit. Domnia sa a fost tutelată de Rufinus, Eutropius, soția Eudoxia și
Anthemius, prefectul pretorian.
În intervalul 408-450, Theodosius al II-lea a inițiat detașarea celor două imperii
și atașarea față de limba greacă a celor din Răsărit.
431: Al treilea Sinod Ecumenic de la Efes condamnă nestorianismul.
438: Codex Theodosianus, sinteză a dreptului roman
451: Al patrulea Sinod Ecumenic de la Chalcedon decide condamnarea monofiziților.

IMPERIUL ROMAN DE APUS

În intervalul 395-423, Flavius Honorius mută capitala imperială la Ravenna. În
aceeași vreme, vizigoții conduși de Alaric au invadat Italia fără succes (402-403),
iar ostrogoții au pătruns în N Italiei (405).
Proclamarea lui Flavius Claudius Constantius ca împărat de trupele din Britannia a
marcat sfârșitul dominației romane din insulele britanice (407-411).
La data de 24 august 410, vizigoții lui Alaric au asediat și ocupat Roma.
Între anii 412-418, vizigoții invadează Spania și Gallia (412), se stabilesc în S-E
Franței și fondează primul regat barbar cu capitala la Tolosa (418, Toulouse).
Valentinian al III-lea (425-455, Placidus Valentinianus). A domnit sub regența
mamei sale, Galla Placidia, însă puterea reală era exercitată de generalul Aetius.
În perioada 429-434, vandalii conduși de Genseric întemeiază un regat independent
în Africa de Nord (mai 429), iar Attila se impune în fruntea hunilor din Pannonia
(434) cu ajutorul cărora Aetius nimicește regatul burgund în anul 436.
În intervalul 451-453, hunii lui Attila invadează Gallia pe Câmpiile Catalunice,
unde armata romană comandată de Aetius opune rezistență cu succes, forțând
retragerea lui Attila (451), care moare la scurtă vreme după acest episod. La
moartea marelui conducător, imperiul hunilor s-a destrămat, iar ostrogoții, herulii
și gepizii și-au redobândit independența.
2-16 iunie 455: vandalii conduși de Genseric jefuiesc Roma
457-472: generalul Ricimer a devenit stăpânul Imperiul de Apus și a organizat
expediții împotriva vandalilor, în fața cărora ambele imperii au eșuat.
Romulus Augustulus (475-476). A fost ultimul împărat, iar domnia lui s-a limitat
doar asupra Galliei și Italiei (31 octombrie 475). La 28 august 476, Odoacru,
căpetenia herulior, a cucerit Roma, l-a alungat pe Romulus Augustulus și a
instaurat dominația germanilor asupra Italiei, acest moment marcând sfârșitul
Imperiului Roman de Apus și al antichității.
EVUL MEDIU
________________
[1] Imanuel Geiss clasificând teoriile referitoare la cosmogonie, prezintă o
ipoteză în care este pusă afirmația religioasă, conform căreia lumea și Universul
au fost create de Dumnezeu, după care s-a petrecut explozia primordială a materiei
(Big Bang), care prin structurarea atomilor și moleculelor au generat formarea
galaxiilor, stelelor și planetelor (Imanuel Geiss, Istoria lumii din preistorie
până astăzi, trad. Dragoș Dinulescu, Matei Iagher, București, All Educational,
2012, p. 31-32).
[2] Majoritatea istoricilor plasează formarea Pământului acum 5 miliarde de ani, în
urma răcirii climei și a influențelor exercitate de radiațiile solare și cosmice,
care au favorizat apariția vieții și a forței de gravitație, specifice Terrei (I.
Geiss, Istoria lumii, p. 31).
[3] Glaciațiunile reprezintă perioada de timp marcată de o răcire accentuată a
climei, care au determinat extinderea masivilor muntoși și acoperirea teritoriilor
nord-europene cu un strat gros de gheață, de la Alpi și Pirinei până în zona
Carpaților și Himalayei, cu aceleași probleme se confruntau America de Nord și
Groenlanda (Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, vol. I, Editura
Saeculum I.O., București, 2013, p. 17).
[4] În perioada glaciațiunilor, ghețarii din munții Scoției, Irlanda, Anglia,
Scandinavia și zona Berlinului s-au extins, iar pe teritoriul Europei Centrale a
fost atestată prezența unor animale precum hipopotamii, tigrii, calul pitic cu trei
degete, elefanți, mamuți și rinoceri lânoși (Gordon Childe, trad. Florica-Eugenia
Condurachi, De la preistorie la istorie, București, Editura Științifică, 1967, p.
42-43).
[5] Australopitecii au trăit acum 4-2 milioane de ani, aveau mers biped și o
alimentație omnivoră cu tendințe vegetariene marcante și locuiau pe teritoriul
Africii, respectiv în Kenya și Ciad, fiind împărțiți în mai multe specii:
Australopithecus anamensis (4, 5- 2 milioane de ani), A. afarensis (3, 8- 3, 5
milioane de ani, scheletul Lucy), A. bahrelghazali (3 milioane de ani, Ciad -
Abel), A. garhi și A. africanus. Mai existau și ramuri de australopiteci, numiți
parantropi, tipuri umane care aveau un regim complet vegetarian, care poate fi
dedus prin prezența maxilarelor puternice cu care mestecau vegetalele dure
(Georges Duby, trad. Lia Decei, Atlas istoric Duby, București, Corint Logistic,
2015, p. 12-13).
[6] Homo habilis este tipul uman care a inventat cultura de prund în apropierea
văii Rift din Kenya în perioada Paleoliticului inferior, prin confecționarea unor
unelte rudimentare, realizate prin cioplirea unor bucăți de piatră naturală,
preluate din apropierea râurilor (I. Geiss, Istoria lumii, p. 42; Oțetea, Istoria
lumii în date, București, Editura Enciclopedică Română 1969, p. 1).
[7] Confecționarea primelor unelte de piatră în perioada glaciațiunii Günz,
reprezintă începuturile civilizației de către primii reprezentanți și precursori ai
genului Homo acum 550-600.000 de ani (O. Drimba, Istoria culturii, p. 17-18).
[8] Homo erectus este primul reprezentant al genului Homo, care a învățat să
folosească focul și să-și confecționeze unelte, în urmă cu 550.000 de ani (O.
Drimba, Istoria culturii, p. 18).
[9] Pitecantropul, numit și „Omul de Java”, era un reprezentant al hominizilor,
care avea un craniu gros și foarte mic, asemenea cimpanzeilor cu fălci de mari
dimensiuni și în cercetarea căruia, specialiștii au detectat existența vorbirii (G.
Childe, De la preistorie, p. 44)
[10] Sinantropul este un tip uman care a trăit în China, în peștera Șu-Ku-Tien din
proximitatea orașului Pekin, iar principalele unelte confecționate de către acești
hominizi sunt primele toporașe de mână realizate prin ciocnirea și despicarea unor
așchii grosolane de cremene prin intermediul unui ic de lemn, tehnică răspândită
ulterior în Africa și Europa occidentală (Ibidem, p. 45-46).
[11] Culturile Paleoliticului inferior sunt caracterizate a fi „de așchii” și „de
miez”, adică modul prin care își prelucrau materia primă: Abbeviliană (550.000-
440.000: cultură de miez, unealta specifică este toporașul de mână), Clactoniană
(540.000-240.000: cultură de așchii), Levalloisiană (480.000-40.000: cultură
dezvoltată în Europa mediteraneană și India, a realizat vârfuri și răzuitoare din
așchii late) și Acheuleană (440.000-120.000: cultură de miez, a evoluat în Europa,
Africa și Asia, unealta reprezentativă este toporașul de mână cu forme
triunghiulare, migdaloforme, foarte bine finisate) - Oțetea, Istoria lumii, p. 2.
[12] Paleoliticul mijlociu este dominat de activitatea oamenilor de Neanderthal și
a culturii Musteriene, cultură de așchii, considerată moștenitoare a culturilor
Levalloisiană și Acheuleană, ai cărei reprezentanți au confecționat două tipuri de
unelte: vârfuri de mână cu două tăișuri și răzuitorul retușat (Ibidem, p. 2)
[13] Omul de Neanderthal este tipul uman cel mai apropiat de Homo sapiens, care
avea corpul adaptat la clima arctică, ulterior a dispărut ca urmare a încălzirii
climei. Neanderthalienii realizau unelte și arme din cremene, vânau animale
sălbatice în cete, locuiau în peșteri, iar în apropierea acestora erau îngropați
defuncții comunității, așezați în poziție chircită (G. Childe, De la preistorie, p.
48-49).
[14] În Paleoliticul superior, Homo sapiens dezvoltă trei culturi arheologice
importante precum: Aurignacianul (40.000-18.000: apare în Europa de Vest și se
răspândește până în Orientul Apropiat, în cadrul acesteia apare gravura animalieră
și sculptura celebră- Venus din Willendorf) Solutreanul (18.000-15.000: evoluează
și se răspândește din Apusul Europei până în Răsărit, iar unealta principală este
vârful în formă de lauri) și Magdalenianul (15.000-10.000: evoluează în Europa
Vestică și Centrală, realizează unelte prin prelucrarea osului și cornului și
dezvoltă primele picturi rupestre în peșterile de la Altamira, Niaux, Font de
Gaume) - Oțetea, Istoria lumii, p. 2.
[15] Apariția lui Homo sapiens, tipul uman actual, este plasată de majoritatea
istoricilor în Europa, Africa, Palestina și China, prezentau trăsături asemănătoare
neanderthalienilor și realiza unelte și arme din cremene și silex, dar și alte
materiale precum osul, fildeșul, din care scotea așchii lungi și înguste, cu
ajutorul cărora își asigura existența prin cules, pescuire și vânătoarea renilor,
bizonilor, mamuților și altor animale mari care trăiau prin câmpiile Rusiei și
Europei Centrale (Ibidem, p. 50-51)
[16] Credința lui Homo sapiens în nemurire este dovedită de practica îngropării
cadavrului alături de uneltele sau chiar animalele sale, în urma unui ritual
religios condus de un vrăjitor sau șaman, ajutat de bocitoare și alți participanți
care murmurau în diverse feluri, imitând glasul animalelor, iar la final, defunctul
era îngropat și presărat cu ocru roșu, simbolizând sângele, lichidul vieții
(Drimba, Istoria culturii, p. 26-30).
[17] Venus din Willendorf este o statuetă realizată din fildeș de mamut care
reprezintă o femeie cu forme exagerate, supraponderală, fiind întruchiparea
fecundității, fertilității și simbolul familiei matriarhale. Statuia a fost
descoperită în localitatea Willendorf din Austria în anul 1908
(https://www.britannica.com/topic/Venus-of-Willendorf)
[18] Peștera de la Altamira din regiunea Santander a Spaniei, a fost descoperită în
anul 1868 de Marcelino Sanz de Sautuola și de fiica sa, Maria, care au observat
prima oară picturile rupestre pe tavanul grotei, unde erau pictate 25 de animale,
în special bizoni, mistreți și cai, dar și figuri umane schematizate (Drimba,
Istoria culturii, p. 34-35).
[19] Combe-Capelle este un tip rasial al lui Homo sapiens care aveau un aspect
fizic mărunt și capul rotund (Childe, De la preistorie, p. 50).
[20] Cro-Magnon este un alt reprezentant al rasei umane actuale care erau înalți și
puternici (Ibidem, p. 50).
[21] Grimaldi este al treilea tip rasial uman, el avea pielea negroidă, care a dat
și numele acestei varietăți umane (Ibidem, p. 50).
[22] Din punct de vedere geologic, în mezolitic se petrece trecerea de la
Pleistocen la Holocen, perioadă în care datorită încălzirii climei, majoritatea
tundrelor și stepelor au fost populate de păduri și poieni, pe care le-au ocupat,
ulterior, grupurile umane care își asigurau existența prin vânătoare și pescuit
(Childe, De la preistorie, p. 56).
[23] Duby, Atlas istoric, p. 14-15.
[24] Originea câinelui nu este cunoscută, specialiștii au lansat două teorii, anume
că ar fi evoluat din șacal în Asia Mică și din lup în Europa, iar în Mesopotamia și
Egipt cunoșteau câinele sălbatic (Drimba, Istoria culturii, p. 39). Alte păreri
susțin apariția câinelui în Portugalia, Franța, regiunile baltice și Crimeea, fiind
folosit de oameni ca ajutor pentru vânătoarea cerbilor și altor animale din pădure,
fiind o specie tolerată de șacali și lupi (Childe, De la preistorie, p. 56).
[25] Oțetea, Istoria lumii, p. 2-3.
[26] Culturile mezoliticului sunt Azilianul (9000-7000: artă marcată de schematism
și simbolism, care a influențat manifestările din Insulele Britanice și Asia
Centrală), Tardenoisianul (6000-3000: apare pe teritoriul Franței și se răspândește
în Peninsula Iberică, Peninsula Italică și Europa Centrală, iar grupurile de
vânători difuzează îngroparea morților și acoperirea lor cu ocru roșu), Maglemose
(7000-5000: grup cultural care a răspândit toporul înmănușat din Danemarca până în
Anglia, Belgia, Franța și Polonia, principala activitate a acestora era pescuitul),
Ertebölle (4500-3000: apariția ceramicii și a toporului cu tăișul șlefuit) și
Swiderianul (7000-5000: grupurile de vânători din Polonia pătrund în Carpați și
Volga, difunzând vârfurile de săgeți în formă de frunză salcie, specifice acestei
culturi) - Oțetea, Istoria lumii, p. 3.
[27] Cercetările cu C14 efectuate la Ierihon în anul 1950, au arătat că cel mai
vechi sat/ localitate din istorie a fost situat aici, pe valea Iordanului în jurul
anului 7000 î.Hr. Localitatea era apărată de o fortăreață sub forma unui șanț săpat
în rocă, larg de 8 m și adânc de 1, 50 m, alături de care exista un zid de piatră.
Locuitorii Ierihonului trăiau din vânătoare și cules, în timp ce alții practicau
agricultura cerealelor sau creșterea vacilor, oilor sau caprelor - Childe, De la
preistorie, p. 63.
[28] Odată cu neolitizarea, la nivel geologic planeta Pământ se afla la sfârșitul
pleistocenului, perioadă care a fost caracterizată de schimbări climatice radicale
care s-au tradus prin topirea ghețarilor și transformarea zonelor de tundră și
stepe în păduri temperate în S Mediteranei, respectiv zone deșertice în Asia -
Childe, De la preistorie, p. 60.
[29] Primele unelte agricole au fost descoperite în Palestina, în apropierea
muntelui Carmel, dar și în Europa. Populațiile din aceste zone și-au confecționat
seceri din silex sau cremene cu ajutorul cărora tăiau ierburi sau alte plante
cultivate/ sălbatice - Ibidem, p. 60.
[30] Comunitățile neolitice din Asia, Marea Mediterană sau Europa Alpină trăiau
prin cultivarea grâului sau a altor cereale, ceea ce le-a permis domesticirea
ovinelor, bovinelor, caprinelor și porcinelor, dar și părăsirea zonelor deșertice
și migrarea spre locuri mai potrivite, îndeosebi în apropierea oazelor - Ibidem, p.
61.
[31] Capra a fost primul animal domesticit pentru laptele ei de către populațiile
neolitice din Palestina, fiind evoluate din capra de munte existentă în Asia sud-
occidentală (Drimba, Istoria culturii, p. 39).
[32] Oile au fost domesticite în Irakul mileniului 7 î.Hr., pentru lâna lor și erau
evoluate din oaia de munte din Asia Centrală și Iran (Ibidem, p. 39).
[33] Boul a fost îmblânzit simultan în Grecia și Asia Centrală pe parcursul
mileniului 7 î.Hr., fiind utilizate atât pentru carne cât și pentru forța lor de
tracțiune (Drimba, Istoria culturii, p. 40).
[34] Originile olăritului se situează pe teritoriul Asiei Mici când oamenii
neolitici confecționau vase modelate din argilă și le ardeau la 600℃. Odată cu
descoperirea roții olarului în Mesopotamia anului 3400 î.Hr., a permis controlarea
grosimii și formelor vaselor care s-a răspândit ulterior în Europa de S-V (Ibidem,
p. 44).
[35] Oamenii neolitici încep să trăiască în colibe, numite tell-uri, amenajate pe
coline sau câmpii, așa cum o arată descoperirile arheologice din Grecia, Asia Mică,
Iran sau în stepele Siriei, atestate în jurul anului 3000 î.Hr. - Childe, De la
preistorie, p. 62.
[36] Civilizația megalitică s-a dezvoltat în Mediterana occidentală, Sardinia,
Sicilia, insulele Baleare, Spania, Portugalia, S Angliei și Irlanda, unde au fost
realizate construcții din blocuri mari de piatră cioplită, așezate orizontal sau
vertical și dispuse în semicerc. Cel mai cunoscut complex este cel de la Stonehenge
în S Angliei. Ansamblul era format din 110 menhiri dispuși circular cu înălțimea de
4,10 m fiecare. Arheologii au dedus că sanctuarul avea și o funcție religioasă
legată de cultul solar, iar mormintele de incinerație demonstrează clar acest lucru
(Drimba, Istoria culturii, p. 54-59).
[37] În Epoca Bronzului, descoperirea aramei, cultivarea viței de vie și pomi
fructiferi, precum și irigarea culturilor agricole, ori folosirea animalelor ca
forță de tracțiune au produs nașterea primelor civilizații în Mesopotamia, Egipt
sau chiar Grecia în jurul anului 3000 î.Hr. (Childe, De la preistorie, p. 77-83).
[38] Oțetea, Istoria lumii, 4-5.
[39] Ibidem, p. 5-6.
[40] Mesopotamia este denumirea grecească a teritoriului dintre Tigru și Eufrat,
care înseamnă „țara dintre fluvii”, nume folosit prima oară de istoricul antic
Polybius. În mileniile 4-2, cele două fluvii aveau cursuri diferite, în prezent ele
formează un singur braț care se varsă în Golful Persic (Horia Matei, O istorie a
lumii antice, București, Albatros, 1984, p. 34).
[41] „Civilizația mesopotamiană” reprezintă contribuțiile culturale și
civilizatoare a trei populații: sumerienii din Golful Persic, akkadienii semiți din
zona centrală și asirienii din nord (Drimba, Istoria culturii, p. 72).
[42]
[43] În timpul domniei lui Sargon I a fost întemeiat orașul Akkad, care a devenit
capitala primului stat centralizat și era apărată de o armată permanentă formată
din 5400 de luptători. Imperiul lui Sargon se întindea dinspre Golful Persic până
la Marea Mediterană (Matei, O istorie, p. 39).
[44] Naram-Sin și-a luat numele de „rege al celor patru regiuni ale lumii” ca
urmare a luptelor și expedițiilor din N Peninsulei Arabice și respingerii cu succes
a atacurilor provocate de gutii din Munții Zagros. Akkadul a încheiat relații
comerciale cu Arabia, Asia Mică, Cipru și Creta, în urma cărora s-a dezvoltat arta
și arhitectura reprezentată de palate și temple la care se adaugă stele funerare
precum Stela victoriei lui Naram-Sin, aflată la Muzeul Louvre în Franța. (Matei, O
istorie, p. 40).
[45] La momentul pătrunderii gutilor, pe tronul Akkadului era Dudu (2226-2205),
care și-a redus stăpânirea doar asupra acestui oraș spre întâmpinarea atacurilor
provocate de acești invadatori din Munții Zagros (Ibidem, p. 40).
[46] Tiglatpalassar I a organizat expediții de cucerire în Podișul Armeniei, unde a
supus orașul Babilon, dar și cetățile-stat ale fenicienilor, reușind să aducă sub
ascultarea Asiriei teritoriul dintre Golful Persic și Marea Mediterană, aducând
sclavi din regiunile ocupate (Ibidem, p. 51)
[47] Salmanassar al III-lea, conform cronicilor regale, ar fi purtat 32 de
expediții pentru cucerirea Damascului, însă a reușit să obțină din partea
Israelului plata tributului pentru asigurarea păcii (Ibidem, p. 52).
[48] Sennaherib este cel care a mutat capitala Asiriei de la Dur Șarrukin la Ninive
în anul 701 și a cucerit pe rând Babilonul, Fenicia și Iudeea, în final a fost
asasinat în templul zeului Ninurta chiar de fiii săi (Matei, O istorie, p. 54).
[49] Assurbanipal știa să scrie și să citească și a organizat marea bibliotecă din
Ninive unde se aflau depozitate peste 20.000 de tăblițe cuneiforme, descoperite în
anul 1854 (Ibidem, p. 54).
[50] Sumuabum este considerat întemeietorul primei dinastii babiloniene, care a
stabilit capitala la Babilon, care a cunoscut o evoluție rapidă prin construcția de
canale, fortificații și temple (Ibidem, p. 44).
[51] Hammurabi a fost fiul lui Sin-muballit, iar în timpul domniei sale, regatul
babilonian ocupa o suprafață de 35.000 km², la care a mai adăugat Larsa, Mari și
Asiria, ulterior s-a intitulat „rege al Sumerului și Akkadului, rege al celor patru
părți ale lumii” (Matei, O istorie, p. 45).
[52] Nabopolassar, chaldeu de origine, a ocupat orașul Uruk și s-a proclamat rege
al Babilonului, a distrus Asiria prin alianța cu Cyaxares, regele Mediei, iar
orașul a cunoscut o nouă etapă de dezvoltare (Ibidem, p. 60).
[53] Nabucodonosor al II-lea (605-562) a fost cel mai important dintre regii
Regatului Chaldeo-Babilonian, prin cuceririle Siriei, Feniciei și Palestinei, iar
în vremea lui, Babilonul a devenit cel mai strălucit oraș al Orientului prin
construirea a numeroase palate și temple, precum și zigguratul Entemenaki, celebrul
Turn Babel, iar metropola a fost înconjurată de fortificații (Matei, O istorie, p.
60).