SITUAȚIA LUMII IUDAICE LA „PLINIREA VREMII”

1. Scurt istoric al Ţării Sfinte

Regiunea istorică Palestina a avut, neîndoielnic, o istorie tumultoasă. Numele acesteia –

Palestina – înseamnă „țara filistenilor”, derivând de la populația care, începând cu 1200
î.Hr., s-a stabilit în regiunile de coastă ale Mării Mediterane, între Jaffa și Gaza. Ulterior,
denumirea se extinde asupra unui teritoriu mai vast, Herodot desemnând prin acest
termen regiunea cuprinsă între litoralul mediteranean și Deșertul Sinai. Sursele iudaice
desemnează Palestina prin Eretz Israel (litt. „țara lui Israel”), iar prin sintagma Houtz la-
Eretz (litt. „în afara/în exteriorul țării”) desemnează comunitățile evreiești din diaspora.
Cât privește denumirea de Iudeea, aceasta era folosită în sursele antice pentru a desemna
regiunea cuprinzând Ierusalimul și vecinătatea acestuia.
Regiunea este traversată de mari rute comerciale care interconectează Egiptul, Asia Mică,
Mesopotamia și Peninsula Arabia și, din cauza poziției geografice, a fost un teritoriu
aprig disputat de marile imperii din vecinătate, care au râvnit și acest teritoriu. Poziția
geografică explică și înflorirea acestei civilizații, dar și frământata istorie a Palestinei.

În mileniile III-II î.Hr., regiunea, numită Canaan în Sfânta Scriptură, a fost populată de
canaaneni, triburi vest-semitice organizate sub forma unor orașe-state. La începutul
mileniului al II-lea, pătrund în regiune noi valuri de triburi semitice (amoriții), probabil în
această deplasare a fost implicat și strămoșul Avraam, care a părăsit cetatea Ur, în
Caldea, situată în sudul Mesopotamiei, în regiunea Golfului Persic, pentru a se stabili în
Canaan.
Începând cu secolul al XIII-lea, în condițiile slăbirii puterilor care-și disputau hegemonia
asupra spațiului siriano-palestinian – Egiptul și Regatul hitit –, pătrund în Palestina noi
valuri semitice (moabiți, amoniți, edomiți și israeliți). Este un proces de durată, în care
„exodul din Egipt” – condus de Moise –, petrecut în timpul faraonului egiptean Ramses
al II-lea (1304-1237) sau a fiului acestuia, Merneptah (1213-1203), constituie un episod
important.
În secolele următoare, israeliții părăsesc viața nomadă și trec la cea agricolă, sedentară,
iar cele 12 triburi israelite constituie o confederație sub conducerea Judecătorilor (cca
1200-1000 î.Hr.).
Către 1200 î.Hr., filistenii, unul dintre „popoarele mării”, se stabilesc în zona litoralului și
se organizează într-o ligă a principalelor orașe-state: Gaza, Gath, Ascalon, Așdod și
Ecron (Pentapolis). La mijlocul secolului al XI-lea î.Hr., își impun dominația asupra
Palestinei. Sub această presiune, cele 12 triburi israelite își unesc forțele și, către 1029,
Saul este uns rege al Israelului (cca 1029-1004 î.Hr.) de către profetul Samuel.
Expansiunea regatului israelit a continuat în timpul domniei succesorului său, David
(1004-965 î.Hr.), care organizează expediții împotriva filistenilor, moabiților (stabiliți pe
malul răsăritean al Iordanului), sirienilor și arameilor din răsărit și edomiților din sud.
Centrul politic al regatului israelit a devenit Ierusalimul, cucerit de regele David către
anul 1000 î.Hr. Prin construirea primului Templu (cca 953 î.Hr.), Ierusalimul a devenit,
totodată, și centrul religios al lumii iudaice.

1
Domnia lui Solomon (965-928) reprezintă „veacul de aur” al regatului, care devine
principala forță politică și economică aflată între spațiul egiptean și cel mesopotamian.
La moartea sa (928), unitatea statală se destrăma în urma disensiunilor dintre triburile
israelite.
În nord, se constituie regatul Israel, cu capitala la Sichem și, ulterior, la Samaria, mai
întins ca suprafață, dar cu o populație mai eterogenă. În sud, triburile Iuda, Simeon și
Veniamin constituie regatul Iudeea, cu centrul la Ierusalim, care își propunea refacerea
unității politice, reunificarea statală.
Regatul Israel s-a aflat într-o durabilă confruntare cu regatele siriene şi a devenit stat
tributar Imperiului Asirian în secolul al IX-lea î.Hr. În 721 î.Hr., suveranul asirian Sargon
al II-lea (722-705 î.Hr.) a reprimat revolta statului Israel izbucnită la moartea lui
Tiglatpalasar al II-lea şi a cucerit Samaria; regatul Israel a fost desființat, devenind o
provincie a Imperiului Asirian, o parte a populației sale fiind deportată în Media și
Mesopotamia.
Nici regatul Iudeea nu a avut o istorie mai glorioasă. A renunțat la ideea reunificării prin
cucerirea Israelului şi a devenit stat tributar Asiriei în 738 î.Hr., iar în 605, după
prăbușirea Imperiului Asirian, a intrat în sfera de influență a Regatului Noului Babilon
(sau Caldeo-Babilonian). Răscoala Iudeei împotriva autorității caldee în 588 î.Hr. a fost
înăbușită, iar Ierusalimul a fost cucerit (aug. 586) de Nabucodonosor al II-lea (605-562
î.Hr.), suveran al Regatului Noului Babilon. Nabucodonosor al II-lea a ordonat
distrugerea Templului, execuția regelui și a aristocrației iudaice și deportarea masivă a
populației în Mesopotamia („captivitatea babiloniană”). Regatul Iudeea era desființat, iar
Iudeea devenea o simplă provincie a Regatului Caldeo-Babilonian. După cucerirea
regatului Noului Babilon și anexarea provinciilor acestuia de către Imperiul persan în
539, „captivitatea babiloniană” a evreilor deportați de Nabucodonosor a luat sfârșit: regele
persan Cirus al II-lea (559-529 î.Hr.) a îngăduit israeliților să revină în Palestina,
devenită provincie a Imperiului persan, și a autorizat reconstruirea Templului.
În 332, Palestina a fost încorporată Imperiului lui Alexandru cel Mare (336-323 î.Hr.).
După moartea acestuia, Palestina intră în sfera de influență a Egiptului Lagid (322-197
î.Hr.), pentru a intra apoi sub autoritatea Regatului Seleucid (197-142 î.Hr.). În 167,
suveranul seleucid Antioh al IV-lea Epiphanes (175-163 î.Hr.), promotor energic al unei
politici de elenizare prin constrângere, a interzis practicile religioase evreiești și cultul lui
Iahve, a jefuit Ierusalimul și distrus fortificațiile, determinând izbucnirea răscoalei
numite „a Macabeilor”, care a durat mai multe decenii (primul conducător al insurecției,
Matatia din Modein, provenea din familia preoțească a Hasmoineilor sau Macabeilor,
ulterior rebeliunea a fost condusă de fiii lui Matatia, Iuda, Ionatan și Simon). În 129,
Ioan Hircan I (134-104 î.Hr.), fiul lui Simon, obținea recunoașterea independenței
statului iudeu; în timpul domniei sale, regatul a cucerit Samaria, Idumeea și Galileea,
atingând maxima expansiune teritorială, și a devenit o putere regională hegemonică. În
timpul domniei fiului lui Ioan Hircan I, Aristobul (104-103 î.Hr.), instituţia regalităţii a
fost reînviată.
În anul 63, o dispută pentru coroana regatului între fiii lui Alexandru Ianai (103-76) –
Hircan al II-lea și Aristobul al II-lea – i-a oferit generalului roman Pompei (Cnaeus
Pompeius Magnus) prilejul de a asedia Ierusalimul și de a încorpora Iudeea provinciei
romane Siria, acordându-i o autonomie limitată. Iudeea devine astfel un stat vasal Romei

2
(stat clientelar autonom), guvernat de regi din familia Hasmoneilor (63-37 î.Hr.) și,
ulterior, a Irodienilor (37 î.Hr.-6 d.Hr., 41-44).
La moartea lui Irod I cel Mare (37-4 î.Hr.), regatul este împărțit între:

• Irod Arhelau, care a primit, ca etnarh, stăpânirea Iudeei, Samariei și Idumeei.

Guvernarea sa a fost arbitrară și crudă, iar Arhelau a fost destituit în anul 6 d.Hr.
de către Augustus. Stăpânirea lui Arhelau a devenit posesiune romană, anexată
provinciei Siria, sub numele de procuratura Iudeea.
Procuratura Iudeea a fost condusă între anii 6-41 și 44-66 de un prefect, aflat într-
o oarecare măsură în subordinea legatului Siriei. Prefectul cumula
comandamentul militar și pe cel judiciar, își avea reședința în mod obișnuit la
Cezareea, nu în Ierusalim, iar singura ingerință îngăduită în viața religioasă a
iudeilor era destituirea marelui arhiereu. Desigur, cel mai celebru prefect al
Iudeei a fost Pontius Pilat, care a administrat această provincie între anii 26 și 36.
• Irod Antipa, tetrarh al Galileei și Pereei (4 î.Hr.-39 d.Hr.), și
• Irod Filip, stăpânind Iturea și Trachonitis.

Irod Agrippa I (41-44) a reușit să refacă unitatea fostului regat iudeu, însă, odată cu
dispariția sa (44 d.Hr.), Palestina este transformată în provincie romană.
În anul 66, a izbucnit o mare răscoală antiromană care a cuprins întreaga provincie,
înăbușită în august 70 de legiunile romane conduse de generalul Titus, fiul împăratului
roman Vespasian (Titus Flavius Vespasianus, 69-79). În august 70, Ierusalimul a fost
cucerit, iar al Doilea Templu (construit de Irod cel Mare) a fost distrus. Ultimele fortărețe
– Herodium, Macherus, Masada 1 – au fost ocupate în anii 72-73. Se estimează că
aproximativ un milion de vieți au fost curmate în timpul acestui Prim Război Iudaic. Ca
măsură de precauție, o legiune romană – X Fretensis – a staționat în Ierusalim după anul
70.
Între anii 132 și 135, o nouă răscoală a cuprins Palestina, insurecția a fost condusă de
Simon ben Kosiba, supranumit Bar-Kochba („fiul stelei”) de către susținătorii săi,
potrivit unor interpretări rabinice (rabbi Aqiva), el fiind identificat drept Mesia („steaua
care răsare din Iacov” – Numeri 24, 17). Răscoala a fost reprimată în toamna anului 135,
după ocuparea centrului de comandă al revoltei, cetatea Betar, aflată în vecinătatea
Ierusalimului. Ierusalimul a fost supus din nou distrugerii (135), a fost reconstruit apoi
ca oraș roman – Aelia Capitolina (138) –, în care accesul evreilor a fost interzis, iar
provincia a fost reorganizată, fiind redenumită Syria-Palestina.
În 395, Palestina era una dintre provinciile Imperiului Roman de Răsărit, numit și
bizantin. În 634, califul Omar cucerește Palestina, Ierusalimul se predă în mâinile
cuceritorilor (637).

1 În aprilie 73, apărătorii Masadei, asediați de forțele romane, au comis o sinucidere colectivă.

3
2. Grupări politico-religioase iudaice (sec. I)

În societatea iudaică a secolului I se pot distinge mai multe grupări sau curente politico-
religioase. Istoricul iudeu Flavius Iosephus (Iosif Flavius), în lucrarea Antichități iudaice,
menționează patru grupări religioase 2: 1) saducheii, 2) fariseii, 3) esenienii și 4) zeloții.
Simpatia sa se îndreaptă spre farisei și esenieni, iar autorul nu-și disimulează aversiunea
faţă de saduchei și zeloți. Primele două grupări constituiau iudaismul majoritar şi sunt
cunoscute și din Noul Testament.

Saducheii. Numele lor derivă de la Țadok, preot în vremea lui David care l-a uns rege pe
Solomon (3 Regi 1, 39). Din sânul acestei familii erau aleși, în mod tradițional, marii preoți
ai iudeilor începând cu perioada Hasmoneilor. Saducheii erau recrutați din sânul
aristocrației religioase și laice; controlau Sanhedrin-ul, constituit din: preoți, bătrâni și
cărturari (bătrânii reprezentau aristocrația laică și aparțineau grupării saducheilor,
cărturarii erau, în mare majoritate, membri ai partidului fariseilor).
Învățătura lor era în opoziţie cu credinţele fariseilor: negau credința în înviere (Matei 22,
23) 3, așadar, contestau nemurirea sufletului, și tăgăduiau existența îngerilor (Fapte 23, 8) 4.
În ce privește negarea nemuririi spiritului, Iosif Flavius confirmă faptul că saducheii
susțineau că „sufletele mor odată cu trupurile” (Antichități iudaice 18, 1, 4).
Considerau că aceste învățături, propagate de farisei și acceptate de majoritatea iudeilor,
nu erau scripturistice. Erau foarte atașați de cărțile Pentateuhului (Tora), cărora le
recunoșteau o autoritate absolută – altfel spus, erau singurele cărți biblice care erau
considerate normative. În consecinţă, respingeau alte cărți biblice al căror conținut intra în
conflict cu doctrina lor (de pildă, profeția lui Daniel, din pricina pasajelor despre învierea
morților). Susțineau o interpretare literală a Legii, acceptau tradiția scrisă și o respingeau
categoric pe cea orală.
Se considerau responsabili de menținerea purității credinței și de supraviețuirea
iudaismului, neavând nicio ezitare să sacrifice pe oricine le periclita. În privința relațiilor
cu ocupantul roman, saducheii acționau având conștiința responsabilității lor drept
căpetenii ale poporului, astfel încât atitudinea lor era una pragmatică. Ocupația romană
era considerată o nenorocire temporară. Încercau să înăbușe rebeliunile și entuziasmul
mesianic. Această conduită le-a adus eticheta de colaboraționiști ai romanilor, care au
urmărit, prin încheierea unui pact cu ocupantul, menținerea statutului și a privilegiilor.
Saducheii au avut un rol preponderent în procesul Mântuitorului, în urmărirea primilor
Apostoli (Fapte 4, 1-3; 5, 17) și lor li se impută martirizarea Sfântului Iacob cel Mic
(Antichități iudaice, 20, 9, 1). Influența lor asupra poporului nu era la fel de importantă
precum cea exercitată de farisei.

2 Termenul folosit este hairesis, cu sensul de alegere, opinie, şcoală filosofică sau religioasă.
3 Matei 22, 23: „În ziua aceea, s-au apropiat de El saducheii, cei ce zic că nu este înviere, şi L-au
întrebat…”.
4 Fapte 23, 8: „Căci saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când fariseii le mărturisesc

pe amândouă”.

4
Saducheii au dispărut odată cu Templul, în anul 70. De altfel, răscoala din anul 66 a
început prin asasinarea de către răzvrătiți a capilor aristocrației sacerdotale care controla
instituția Templului, vinovată de abuzuri și considerată trădătoare a cauzei naționale.

Fariseii. Fariseii erau recrutați din toate straturile sociale, dar îndeosebi din categoria
cărturarilor. Numele lor provine, se pare, de la o rădăcină aramaică, semnificând „cei
separați”. Este posibil ca ei să provină din sânul mișcării hassidim, „a celor pioși”, din
epoca insurecției Macabeilor. Majoritatea laici, fariseii se considerau și se numeau
„sfinți”, sfințenia lor constând în respectarea cu strictețe a legii, în conformare
scrupuloasă față de Lege (dreptatea formală), mai cu seamă în ce privește: observarea
normelor purității rituale (interdicții alimentare, atingerea de cadavre) și a sabatului.
Au încercat să extragă din Lege norme pentru fiecare împrejurare, fiind preocupați să
facă Legea practicabilă în orice situație; a rezultat o multiplicare a normelor și
reglementărilor menite a accentua separația dintre iudei și celelalte neamuri și a aduce
asupra celor dintâi binecuvântarea lui Dumnezeu; s-a constituit astfel un set de 613
porunci (248 pozitive, 365 negative) care ar fi trebuit împlinite fără excepție.
Fariseii erau apărătorii vigilenți ai Legii, pe care au rezumat-o în reglementări, interdicții,
norme, prescripții, astfel încât au făcut-o, în realitate, impracticabilă. În cuvintele
Mântuitorului, „legau sarcini grele și cu anevoie de purtat și le puneau pe umerii
oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiau să le miște” (Matei 23, 4) și, constatând că Legea
nu mai putea fi transpusă în realitate, inventau tot felul de subtilități, arguții, astfel încât
exigențele lor, deși nu puteau fi respectate, să fie menținute. Lor le adresează Mânuitorul
cutremurătoarele cuvinte:

„Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți Împărăția cerurilor înaintea

oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați.
Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că mâncați casele văduvelor și cu fățărnicie vă
rugați îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veți lua.
Vai vouă, călăuze oarbe, care ziceți: Cel ce se va jura pe templu nu este cu legat, dar cel ce se va
jura pe aurul templului este legat.
Nebuni și orbi! Ce este mai mare, aurul sau templul care sfințește aurul?
Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că dați zeciuială din izmă, din mărar și din
chimen, dar ați lăsat părțile mai grele ale Legii: judecata, mila și credința; pe acestea trebuia să
le faceți, și pe acelea să nu le lăsați.
Călăuze oarbe, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila!
Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că voi curățiți partea din afară a paharului și a
blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire și de lăcomie.
Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că semănați cu mormintele cele văruite, care pe
din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morți și de toată necurăția.
Așa și voi, pe din afară vă arătați drepți oamenilor, înăuntru însă sunteți plini de fățărnicie și de
fărădelege” (Matei 23, 13-14, 16-17, 23-25, 27-28).

Mântuitorul îi condamnă categoric pentru rigorismul lor steril și, la rândul Său, este văzut
de ei ca un călcător de Lege. Ne amintim situațiile în care Mântuitorul este acuzat că nu

5
respectă Sabatul (Ioan 9, 16), că săvârșește vindecări în această zi 5, că ucenicii săi culeg
spice sâmbăta – o acțiune care, potrivit interpretării fariseilor, era echivalentă recoltării –
sau că nu respectă prescripțiile privitoare la curăție, mai concret că nu-și spală mâinile
înainte de masă. Reacția Mântuitorului este binecunoscută: fariseii au desființat
poruncile lui Dumnezeu și le-au substituit cu tradițiile lor omenești. „Nu ceea ce intră în
gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” – spune Mântuitorul,
adresându-se mulțimilor, și apoi către ucenici: „Lăsați-i pe ei; sunt călăuze oarbe, orbilor;
și dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Marcu 7, 1-23; Matei 15, 1-
20).
În ce privește doctrina lor, în antiteză cu saducheii, fariseii susțineau credința în înviere,
așadar, nemurirea sufletului, și existența îngerilor 6.
De asemenea, o altă importantă notă caracteristică fariseismului este aceea că acorda
tradiției orale, reprezentate de Mișna, redactată mai târziu (sec. II d.Hr.), o autoritate
aproape egală (probabil nu identică) cu cea a Legii (scrise).
În ce privește ocupația romană, atitudinea lor era una rezervată: ocupantul era detestat
din toată inima, iar ziua eliberării este așteptată cu înfrigurare, însă majoritatea fariseilor
considerau că numai sfințenia lor putea grăbi sfârșitul stăpânirii romane. Le repugna,
așadar, violența, vărsarea de sânge. Mulți farisei considerau că stăpânirea romană
constituie o pedeapsă divină care trebuie acceptată fără crâcnire. Îngăduită de
Dumnezeu, dominația romană, câtă vreme permitea respectarea fidelă a Legii, putea fi
tolerată. Oricât de detestată ar fi fost stăpânirea romană, fariseii nu împărtășeau
radicalismul zeloților.
După anul 70, odată cu dispariția saducheilor și a esenienilor, fariseii devin singurii
conducători ai poporului. Contribuția lor a fost esențială în menținerea identității
evreiești și în reconfigurarea iudaismului în absența Templului.

Esenienii. Flavius Iosephus îi menționează ca a treia „școală filosofică” și elogiază idealul

lor de viață. Sursele rabinice îi ignoră, nu sunt menţionaţi nici în Sfânta Scriptură.
Numele lor provine de la termenul aramaic hassid, însemnând „pios”, „evlavios”.
Originea mișcării, se pare, trebuie căutată într-o disidență a unui grup preoțesc față de
ierarhia oficială de la Templu. Sub conducerea unui lider enigmatic, pe care manuscrisele
descoperite la Khirbet Qumran îl numesc „învățătorul dreptății”, aceștia au părăsit
Ierusalimul, considerând Templul întinat, și s-au retras pe malul Mării Moarte.
Foarte probabil, această schismă s-a produs după preluarea puterii de către Hasmonei,
fie în epoca lui Ionatan (160-143), fie în cea a lui Alexandru Ianai. Mișcarea reprezintă o
formă foarte originală a iudaismului, situată la periferia vieții religioase majoritare,
departe de Ierusalim și de Templu. Intrarea în sânul comunității era strict reglementată:
aspirantul era probat timp de un an; la încheierea acestei perioade de încercări (noviciat),
i se îngăduia să urmeze regula comunității și se putea alătura membrilor la abluțiunile

5 Ioan 5, 10 – vindecarea paraliticului de la scăldătoarea Vitezda; Marcu 3, 1-16; Matei 12, 9-14 –
vindecarea unui bărbat în sinagogă.
6 Fapte 23, 8: „Căci saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când fariseii le mărturisesc

pe amândouă”.

6
rituale, era complet integrat după încă doi ani și era considerat membru deplin al
comunității.
Orice încălcare a disciplinei atrăgea excluderea din comunitate. Viața comunitară
includea părtășia bunurilor, nu exista ideea de proprietate privată; prin urmare,
comunitățile eseniene nu cunoșteau diferențe sociale. Femeile nu erau admise în sânul
comunităților, iar membrii practicau celibatul; se pare totuși că exista o sectă eseniană
care tolera căsătoria numai cu scopul procreării. Viața cotidiană era ritmată de spălările
rituale, care erau considerate mijloacele de a evita întinarea. Mesele erau frugale; aveau
repulsie față de jertfele sângeroase, trimițând, în schimb, la Templu numai ofrande în
bani. Considerau, se pare, că traiul lor constituia cea mai importantă jertfă pe care o
puteau aduce lui Dumnezeu, credeau în nemurirea spiritului, respectau cu strictețe
sabatul, respingeau jurămintele, își asigurau cele necesare traiului prin cultivarea
pământului. O mare parte a zilei o dedicau lecturii Scripturilor și rugăciunilor.
Esenienii au dispărut din peisajul religios iudaic după anul 70. Așezămintele lor de pe
malul Mării Moarte au fost distruse de romani în anul 68, probabil din cauza ostilității
lor față de stăpânirea romană.

Zeloții sunt, mai degrabă, o mișcare politică decât religioasă. Numele lor, zelotai în limba
greacă, corespunde ebraicului qana’im, care are sensul de „zeloși”. Numele de „zeloți” este
folosit de Iosif Flavius în relatarea izbucnirii primei revolte iudaice în anul 66, până
atunci acest istoric folosind termenii de „tâlhari”, „briganzi”. Iosif Flavius admite că
existau ca un grup organizat încă din anul 6 d.Hr., când Iuda din Gamala (Iuda
Galileeanul) a condus o răscoală împotriva recensământului bunurilor iudeilor ordonat
de Quirinius, legatul Siriei.
Iosif Flavius ne încredințează că doctrina lor era identică învățăturii fariseilor, cu singura
diferență că preconizau recurgerea la forță împotriva ocupantului. Se poate stabili o
corespondență și cu învățătura esenienilor: așteptarea eshatologică. Istoricul relatează că,
după reprimarea revoltei, zeloții capturați au cerut generalului Titus să le îngăduie să se
retragă în deșert, spre a aștepta acolo sfârșitul lumii, care urma negreșit, în credința lor,
cuceririi Ierusalimului și distrugerii Templului.
Nu trebuie identificați cu sicarii (de la lat. sica, „cuțit”), care apar către anul 60 ai erei
creștine. De asemenea, în timpul activității Mântuitorului, mai exista o categorie care
îmbina radicalismul religios și naționalismul, înclinată să justifice violența, fără a o
practica; acestui curent par să-i fi aparținut Simon și Natanael, ucenicii lui Iisus.
Învățătura Mântuitorului – porunca iubirii vrăjmașilor și a străinilor, refuzul oricărei
forme de violență, respingerea judecății aproapelui – toate acestea reușesc o schimbare
profundă de perspectivă a celor care, fiind devotați Legii, vor deveni membri ai Bisericii.

7
 MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS

1. Chestiuni cronologice privitoare la momentele cele mai importante ale biografiei

Mântuitorului (Naștere, începutul activității, Patima)

1.1. Data Nașterii

Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut în timpul domniei împăratului roman Octavianus
Augustus (27 î.Hr.-14 d.Hr.), amintit în Luca 2,1, și în ultimii ani ai domniei lui Irod cel
Mare, regele iudeilor (37-4 î.Hr.), așa cum aflăm din Matei 2, 1. Evanghelistul Luca (1, 5)
coroborează indirect această informație, amintind numele lui Irod cel Mare în contextul
în care „îngerul Domnului” a vestit preotului Zaharia nașterea Sfântului Ioan
Botezătorul. Așa cum confirmă Evanghelistul Matei (2, 19), moartea lui Irod a survenit la
puțină vreme de la nașterea Domnului, în timpul șederii Sfintei Familii în Egipt. Din
fericire, moartea lui Irod poate fi stabilită cu destulă precizie: anul 750 ab Urbe condita
(IOSIF FLAVIUS, Antichități iudaice 17,8,1), corespunzând anului 4 î.Hr.
Această anomalie cronologică – Mântuitorul Se naște înaintea erei creștine – se datorează
monahului dobrogean Dionisie cel Mic (Exiguus, sec. V-VI), care a fixat începutul erei
creștine în anul 754, nu în preajma anului 750, anul morții lui Irod, respectiv cu 4 ani mai
târziu.

Anul și data Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos nu sunt cunoscute cu certitudine. Nu

aduce clarificări suplimentare nici menționarea numelui lui Quirinius drept guvernator
al Siriei de către Evanghelistul Luca (2,2), care, istorisind Nașterea Domnului, atribuie
deplasarea Sfintei Familii unui recensământ (apographē) poruncit de Augustus. În stadiul
actual al informațiilor, Quirinius a guvernat Siria numai începând cu anul 6 d.Hr., când
Augustus a poruncit un cens provincial care a provocat răscoala lui Iuda Galileeanul
(Iuda din Gamala), reprimată chiar de Quirinius. În mod evident, Evanghelistul Luca nu
s-a putut referi la acest recensământ din anul 6 d.Hr., întrucât Irod cel Mare răposase de
10 ani în momentul în care acest recensământ a fost efectuat. Din alte surse deținem
informația că Augustus poruncise un cens al cetățenilor romani din Imperiu în anul 8
î.Hr. și că Irod cel Mare decretase recenzarea supușilor săi în anul 7/6 î.Hr. (IOSIF FLAVIUS,
Antichități iudaice 15,10,4). Evanghelistul se referă, desigur, la unul dintre aceste
recensăminte, cel mai probabil la al doilea.
Sunt binecunoscute împrejurările Naşterii: complicata călătorie a Sfintei Familii de la
Nazaret, localitatea unde își avea domiciliul familia Mântuitorului, la Betleem, o călătorie
de circa 200 km, cu atât mai dificilă cu cât Sfânta Fecioară se afla într-o fază avansată a
sarcinii. Scopul călătoriei era acela de a fi luați în evidență în vederea stabilirii
impozitului per capita (tributum capitis), perceput de la fiecare adult, bărbat sau femeie,
supus al lui Irod. În mod evident, familia Dreptului Iosif era originară din Betleem și se
stabilise de puține generații în Galileea, acesta fiind motivul pentru care a făcut această
dificilă călătorie către Betleem, cetatea de origine a tribului lui Iuda și a neamului lui
David, deși puteau fi înregistraţi și în Nazaret, întrucât decretul lui Irod îngăduia această
posibilitate.
Faptul că Irod a poruncit uciderea copiilor din Betleem și împrejurimi „de doi ani și mai
jos” (Matei 2, 16) evidențiază faptul că, potrivit Evanghelistului Matei, nașterea

8
Mântuitorului trebuie situată într-o marjă de timp nu mai mare de trei ani înainte de moartea
lui Irod cel Mare (4 î.Hr.), neputându-se petrece înainte de anii 7-6 î.Hr. Așadar, limitele
cronologice între care trebuie situată Nașterea Domnului sunt: anii 7-6 și, respectiv, anul
4 î.Hr.
Mențiunea de către Evanghelistul Matei (2, 1-2, 9-10) a apariției acelei stele văzute de
înțelepții din Orient nu ne îngăduie să restrângem mai mult intervalul amintit (7-4 î.Hr.).
Nu ne îngăduie, întrucât în acei ani s-au înregistrat mai multe fenomene astronomice
extraordinare care au putut fi identificate cu „steaua” văzută de magi: conjuncția lui
Jupiter și Saturn în constelația Peștilor, fenomen repetat de trei ori în cursul anului 7 î.Hr.
(mai-iun., sept.-oct., dec.), conjuncția lui Jupiter, Saturn și Marte (febr. 6 î.Hr.), apariția
unei nove strălucitoare (mart.-apr. 5 î.Hr.), alinierea lui Jupiter cu Luna și ocultarea lui
Jupiter în constelația Peștilor (20 febr. 5 î.Hr.).

1.2. Data începutului activității

Începutul activității publice a Mântuitorului a urmat îndeaproape debutului predicii
Botezătorului, iar pentru stabilirea acestuia din urmă deținem o indicație în Evanghelia
după Luca 3, 1: „al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu” 7. Al 15-lea an de
domnie a lui Tiberiu (14-37) corespunde anilor 28-29 (19 aug. 28-18 aug. 29). Sfântul Ioan își
începe activitatea în acești ani (28 sau 29 î.Hr.) și este urmat de Mântuitorul la scurtă
vreme.
Această dată este confirmată de Evanghelistul Ioan. Vorbind despre prăznuirea primului
Paști la Ierusalim, după începuturile activității publice a Mântuitorului (participarea la
nunta din Cana și săvârșirea primei minuni), Evanghelistul relatează că iudeii au fost
contrariați că Mântuitorul profețise rezidirea Templului în trei zile și I-au replicat „acest
templu s-a zidit în 46 de ani” (Ioan 2, 20). Știm cu certitudine, pe baza mărturiei lui Iosif
Flavius (Antichități iudaice, 15), că lucrările începuseră în anii 20 sau 19 î.Hr., din inițiativa
lui Irod cel Mare. Așadar, în urma unui calcul simplu, cei 46 se împlinesc în anul 27 sau
28 d.Hr. Având în vedere că Paștele ebraic se celebra în primele zile ale anului, rezultă
limpede că Paștele prăznuit de Iisus este cel din anul 28.
Coroborându-se cele două informații, reiese că, după toată probabilitatea, Mântuitorul
și-a început activitatea publică în anul 28, având mai bine de 30 de ani. Această
activitate, așa cum se deduce din Evanghelia după Ioan, a durat mai mult de doi ani,
Evanghelistul menționând trei sărbători pascale prăznuite de Iisus la Ierusalim, în anii
28, 29 și 30.

1.3. Data Patimii Mântuitorului

În stabilirea datei Patimii Mântuitorului, trei sunt informațiile incontestabile care trebuie
luate în considerare:

7 Luca 3, 1: „În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe când Ponțiu Pilat era
procuratorul Iudeii, Irod, tetrarh al Galileii, Filip, fratele său, tetrarh al Itureii și al ținutului
Trahonitidei, iar Lisanias, tetrarh al Abilenei”.

9
 (1) Iisus Domnul a murit în vremea în care prefect (guvernator) al Iudeei era Pilat
din Pont, care a deținut acest mandat între anii 26 și 36 d.Hr. 8,
(2) într-o zi de vineri (Marcu 15, 42; Ioan 19, 31),
(3) în ajunul Paștelui 9. Evanghelistul Ioan ne spune limpede că Mântuitorul a fost
răstignit în ziua în care iudeii pregăteau sărbătoarea 10 – 14 Nisan –, în care mieii erau
sacrificați și se făceau toate pregătirile necesare 11. Iudeii care L-au condus pe Iisus la Pilat
– ne spune Evanghelistul – nu au intrat în reședința sa pentru a nu se întina (Ioan 18,
28 12). Informația este confirmată de o tradiție din Talmudul Babilonian (sec. al II-lea
d.Hr.), tratatul Sanhedrin 43, în care citim că Iisus Nazarineanul a fost spânzurat pe lemn
în ajunul Paștelui.
Este evident că sărbătoarea – care dura de la 15 la 21 Nisan – încă nu începuse și că ne
aflăm în ziua pregătirii acesteia: Mântuitorul moare chiar în orele în care mieii erau
sacrificați în Templu.
Calculele astronomice ne permit să stabilim în ce ani din deceniul 26-36 ajunul Paștelui
mozaic (14 Nisan) a coincis cu ziua de vineri. Astfel, s-a stabilit că acest lucru s-a
petrecut în anul 27 (14 Nisan corespunde lui 11 aprilie), în anul 30 (14 Nisan corespunde
lui 7 aprilie) sau 33 (14 Nisan coincide cu 3 aprilie).

8 În anul 26 d.Hr., Pilat îi succeda în funcția de guvernator al Iudeii cu rang de prefect lui Valerius
Gratus. A fost revocat în anul 36 de Lucius Vitellius, legatul Siriei, din cauza reprimării revoltei
samaritenilor de pe muntele Garizim.
9 Potrivit sinopticilor, Moartea Mântuitorului s-a petrecut „în ziua întâi a Azimilor”, corespunzătoare

lui 15 Nisan, Cina cea de Taină fiind concomitentă cu cina iudaică din acel an. Vezi: Matei 26, 17: „În
cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus și L-au întrebat: Unde voiești să-Ți pregătim să
mănânci Paștile?”; Marcu 14, 12: „Iar în ziua cea dintâi a Azimilor, când jertfeau Paștile, ucenicii Lui L-
au întrebat: Unde voiești să gătim, ca să mănânci Paștile?”; Luca 22, 7: „Și a sosit ziua Azimelor, în care
trebuia să se jertfească Paștile”.
Dacă este urmată această cronologie, potrivit calculului astronomic, data morții Mântuitorului este 27
aprilie 31 d.Hr.
Această tradiție este mai puțin probabilă din următoarele motive:
1) nu este plauzibil ca autoritățile iudaice să fi petrecut prima noapte a sărbătorii arestând,
anchetând și judecând un acuzat;
2) este improbabilă execuția a trei condamnați în prima zi de Paști, aceste răstigniri putând provoca
tensiuni și răzvrătirea celor 125.000 de evrei prezenți în Ierusalim de Paști (populația Ierusalimului
este estimată de 25.000 de suflete, restul de 100.000 fiind reprezentat de pelerini);
3) așa cum ne încredințează tot sinopticii, căpeteniile hotărâseră să rezolve problema înaintea
sărbătorii (Matei 26, 5: „Dar ziceau <căpeteniile evreiești>: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă
tulburare în popor”; Marcu 14, 2: „Dar ziceau: Nu la sărbătoare, ca să nu fie tulburare în popor”);
4) nu se poate explica detaliul furnizat de Evanghelistul Marcu (15, 21) că Simon din Cirene, care a
fost obligat să poarte crucea Domnului, „venea de la țarină”;
5) în mod evident, Cina cea de Taină nu este cina iudaică tradițională, nu este menționat mielul
pascal.
10 Ioan 19, 31: „Deci iudeii, fiindcă era vineri (ziua pregătirii), ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe

cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor și să-i
ridice”.
11 După sfârșitul acestei zilei de 14 Nisan, marcat de apariția celei de-a treia stele, la începutul lui 15

Nisan se consuma cina pascală, care era momentul central al celei mai importante sărbători iudaice.
12 Ioan 18, 28: „Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; și era dimineață. Și ei n-au intrat în

pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paștile”.

10
Anul 27 trebuie eliminat, întrucât activitatea publică a Mântuitorului a început probabil
mai târziu (în cursul anului 28). Și ipoteza că Patima s-ar fi produs în anul 33 trebuie
exclusă: dacă activitatea Mântuitorului a durat între doi și trei ani, aceasta începând în
anul 28, atunci Răstignirea nu s-ar fi putut produce în anul 33. Unica soluție rămâne anul
30, la data de 7 aprilie.
În concluzie, din coroborarea datelor astronomice și a celor evanghelice, data cea mai
probabilă a Răstignirii Mântuitorului este cea de 7 aprilie 30, după calendarul creștin; 14
Nisan, în ajunul Paștelui din anul 3790 de la facerea lumii, potrivit calendarului evreiesc.

2. Predica Mântuitorului – elemente de noutate

În relație cu iudaismul contemporan, Mântuitorul se manifestă ca un învățător atipic,

singular. Este un predicator itinerant care vestește o „învățătură nouă și cu putere”
(Marcu 1, 27), care însoțește predica sa cu mari „semne și minuni” (Ioan 4, 48).
În ce constă noutatea acestei învățături? Nu Legea se află în centrul predicii Sale, ci
Împărăția lui Dumnezeu, Legea, pentru Iisus Domnul, nu este un obiectiv, o finalitate, ci
un mijloc, iar această atitudine față de Lege îl singularizează în raport cu rabinii saduchei
sau farisei. O spune limpede: Legea a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru Lege (cf.
Marcu 2, 27). Mântuitorul manifestă față de Lege și față de „tradiția iudaică” o libertate de
interpretare care nu avea echivalent. Această libertate de interpretare este evidentă când
relativizează sabatul (cinci dintre minunile sale au loc sâmbăta), fiind acuzat de
încălcarea odihnei prin care iudeul cinstea ziua sâmbetei, și când relativizează normele
purității rituale. Iubirea impune – spune Mântuitorul – transgresarea odihnei sabatice și
a codului purității rituale, care-și propunea să apere sfințenia poporului prin interzicea
oricărui contact cu persoane considerate necurate (suferinzi, cadavre, femei în stare de
necurăție). Porunca iubirii prevalează asupra normelor purității rituale și asupra celor cultice.
Legat de dimensiunea rituală a Torei, Mântuitorul spune categoric: „Nu este nimic din
afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om, acelea sunt
care îl spurcă” (Marcu 7, 15). Nicăieri libertatea Mântuitorului față de Legea Veche nu
este mai evidentă ca în Predica de pe munte, în care construiește o serie de antinomii de
tipul: „Ați auzit că s-a zis celor de demult…, Eu însă vă spun vouă …..” (Matei 5, 21-48),
unde își manifestă dreptul suveran de a interpreta Legea, iar această autoritate nu o
întemeiază nici pe Legea scrisă, nici pe interpretarea ei (halakah). Este un fapt fără
precedent în tradiția iudaică.

Imaginea despre Dumnezeu în învățătura Mântuitorului. Imaginea evreilor despre

Dumnezeu era aceea a unui Judecător drept care va retribui fiecăruia după faptele sale,
în conformitate cu prescripțiile Legii. Desigur, nădăjduiau că Dumnezeu va fi milostiv,
iertându-le păcatele, și că le va răsplăti faptele bune. Dumnezeul pe care-L predică Iisus este
un Dumnezeu al iubirii necondiționate, a Cărui bunătate se manifestă față de toți, fără
excepție, fără vreo condiție sau exigență, este un Părinte Care se îngrijește de orice
făptură (Matei 5, 25-34; 10, 29-30) și Căruia trebuie să I ne adresăm cu numele familiar de
Avva („Părinte/Tată” – Marcu 14, 36).
Pentru a fi demni de numele de fii ai acestui Părinte iubitor, – spune Mântuitorul –

11
 „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă
urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru
Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite
ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 44-45).

Este binecunoscut că Mântuitorul rezumă Legea în porunca iubirii lui Dumnezeu

(Deuteronom 6,5) și a aproapelui ca pe tine însuți (Levitic 19,18) – o face în convorbirea cu
învățătorul de lege (Luca 10, 27-28). Dacă porunca iubirii aproapelui nu constituie o
noutate în teologia iudaică, o alta nu găsește analogie în sânul iudaismului: porunca
iubirii dușmanilor. Întâlnim în tradiția iudaică îndemnul de a ierta dușmanul, de a nu-i
refuza pâinea, de a nu răspunde răului cu rău, de a-i întoarce răul cu binele, însă
porunca de a iubi vrăjmașul lipsește cu desăvârșire. Mântuitorul resemnifică termenul
de „aproapele”, care include toată făptura (inclusiv străinii și dușmanii), nu numai
conaționalii, prietenii, apropiații. Așa cum ne dezvăluia pilda Samarineanului milostiv
(Luca 10, 29-37), nu apropierea transformă pe cineva în aproapele nostru, ci iubirea față
de oricine se află în suferință. Atunci când se referă la câteva situații concrete în care
trebuie să ne manifestăm iubirea – lovirea și răpirea hainei, învățătura Mântuitorului se
opune, în mod evident, legii talionului („ochi pentru ochi, dintre pentru dinte”) și se
îndepărtează de Legea Veche când poruncește întoarcerea și a celuilalt obraz și cedarea
nu numai a hainei, ci și a cămășii (Luca 6, 29; cf. Matei 5, 39).
Având această înțelegere a noțiunii de „aproapele”, Mântuitorul îi șochează pe farisei
încă de la începutul activității sale, întrucât caută apropierea de „oamenii pământului”
(ham ha-aretz), sintagmă sub care era desemnată cea mai mare parte a populației rurale,
neputincioasă să respecte rigurosul cod al purității și regimul dijmei din toate produsele.
În rândul acestora se aflau copiii, femeile, samaritenii, bolnavii, sărmanii și „păcătoșii” cei
mai stigmatizați: publicanii (colectorii de taxe, vameșii) și prostituatele.
Domnul schimbă complet perspectiva asupra tuturor acestor categorii marginalizate în
societatea evreiască.
Față de copii, considerați de tradiția iudaică făpturi incomplete, întrucât nu dețineau încă
cel mai important bun: cunoașterea Torei și, din această pricină, nu erau obligați să
respectele preceptele Legii, Mântuitorul săvârșește gesturi de mare afecțiune. Împărăția
lui Dumnezeu este „a unora ca aceștia” (Marcu 10, 14), iar demnitatea lor este tot atât de
mare precum cea a Trimisului lui Dumnezeu, Iisus (Marcu 9, 37; Matei 18, 5).
Învățătura sa față de femei este revoluționară. Societatea iudaică era dominată de bărbați;
femeile se aflau la mila soților, putând fi repudiate fără despăgubire. În sinagogă nu
puteau învăța și nu puteau depune mărturie; nașterile și scurgerile de sânge le aduceau
frecvent în stare de impuritate. Este binecunoscută o zicere a rabinului Eliezer, rostită
către 90, care sună astfel: „Mai bine arzi Tora decât să o înveți pe o femeie, pentru că este
în toate inferioară bărbatului”. În Talmudul Babilonian întâlnim această rugăciune:
„Binecuvântat este Dumnezeu că nu m-a făcut femeie!” (Berakoth 7.18, 16). Mântuitorul
se revoltă față de această stare de lucruri: nu are nicio ezitare să discute cu femeile (Ioan
4,7 ș.u.), o vindecă pe fiica lui Iair (Luca 8, 40), o vindecă pe fiica posedată a unei femei
canaanence (siro-feniciană), Matei 15, 21-28, Marcu 7, 24-30. De asemenea, Învăţătorul din
Nazaret proclamă: căsătoria a fost instituită de Dumnezeu, divorțul este interzis cu
excepția adulterului (Matei 19, 9).

12
Samaritenii, care erau disprețuiți de evrei, întrucât erau percepuți ca reprezentând o
etnie și o religie distinctă 13, sunt zugrăviți în parabola Samarineanului milostiv (Luca 10,
30-37) drept pildă a iubirii faţă de aproapele.
În dezacord cu tradiția iudaică, înclinată să considere suferința, infirmitatea și sărăcia
drept pedepse ale lui Dumnezeu pentru păcatele săvârșite, Dumnezeu Întrupat își
manifestă compasiunea prin vindecările și exorcizările săvârșite și prin încredințarea că
sărăcia nu este un semn al respingerii de către Dumnezeu. Iisus Domnul îi mângâie pe
cei aflați în suferință și-i primește în împărăția Sa: „Veniți la Mine toți cei osteniți și
împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28), îi declară fericiți pe cei săraci, pe cei
ce flămânzesc și pe cei ce plâng (Luca 6, 20-21), îndemnându-i pe toți să adune comori
sigure în cer, nu pe pământ, „unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le
fură”, „căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 19-21). La antipod,
fariseii aveau un profund dispreț față de acești oameni marginalizați care nu respectau
cu scrupulozitate prescripțiile Legii fie pentru că nu le cunoșteau, fie pentru că nu
puteau, din pricina lipsurilor materiale. Ecoul acestui dispreţ răsună în Evanghelia după
Ioan (7, 49): „Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată!”.
Mântuitorul a fost acuzat că era „prieten al vameșilor și al păcătoșilor” (Matei 11, 19; Luca
7, 34), pe care mentalitatea iudaică, mai cu seamă cea fariseică, îi considera aflându-se în
stare de permanentă impuritate rituală, întrucât practicau îndeletniciri care implicau
posibilitatea fraudei 14 sau care presupuneau traiul în păcat (prostituatele). Este motivul
pentru care evitau contactele cu acești oameni considerați impuri, nici nu puteau
concepe convivialitatea cu unii ca aceștia. Mântuitorul nu le împărtășește punctul de
vedere: se apropie de acești oameni stigmatizați cu mila și iertarea Sa – este găzduit în
casa mai-marelui vameșilor din Ierihon, Zaheu (Luca 19, 5-9), îngăduie sărutarea
picioarelor și ungerea lor cu mir de către o prostituată din Galileea (Luca 7, 37-38), căreia
i-a acordat iertarea de păcate, pentru că „mult a iubit” (Luca 7, 47). Gesturile sale față de
păcătoși contrariază și provoacă indignarea și protestul fariseilor și al altor practicanți ai
Legii. La rândul său, Domnul adresează preoților și bătrânilor din Ierusalim
cutremurătoarele cuvinte:
„Adevărat grăiesc vouă că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în împărăția lui
Dumnezeu. Căci a venit Ioan la voi în calea dreptății și n-ați crezut în el, ci vameșii și
desfrânatele au crezut, iar voi ați văzut și nu v-ați căit nici după aceea, ca să credeți în el”
(Matei 21, 31-32).

3. Procesul Mântuitorului

Duminica, 9 Nisan (2 aprilie) anul 30 d.Hr., Mântuitorul intra triumfal în Ierusalim, fiind
aclamat de localnici și pelerini ca Mesia, Fiul lui David. Autoritățile iudaice hotărâseră
uciderea sa și un ordin de capturare fusese emis, însă entuziasmul popular manifestat cu
prilejul intrării în Ierusalim le-a descurajat să acționeze imediat. Cunoscând intențiile lor,

13Samaritenii rezultaseră din conviețuirea unor triburi evreiești cu populațiile deportate de suveranii
asirieni după 721 î.Hr., reprezentau o populație care nu avea sânge pur evreiesc, fapt pentru care erau
priviți cu dispreț, chiar ură de către evrei.
14 Intrau în această categorie vameșii/colectorii de taxe, cămătarii, cambiștii, păstorii, cei care

comercializau produse din anul sabatic.

13
în zilele următoare (10-13 Nisan/3-5 aprilie), Mântuitorul a înnoptat nu în Ierusalim, ci în
Betania. A doua zi după intrarea în Ierusalim, Iisus a revenit în curtea Templului și,
alungându-i pe zarafi și comercianți, a atacat indirect autoritățile religioase iudaice care
controlau activitatea de la Templu. Se confruntă de mai multe ori în Templu, în zilele
următoare, cu membrii Sinedriului și cu fariseii, profețește uciderea sa (pilda lucrătorilor
viei – Marcu 12, 1-12), prevestește dărâmarea Templului (Matei 24, 2) și a Doua Venire
(Matei 24, 3-44).
În seara zilei de 6-7 aprilie (13 spre 14 Nisan), după lăsarea întunericului, a intrat în
Ierusalim pentru Ultima Cină, anunțând, încă o dată, apropierea Patimii; în cadrul
acestei Cine a instituit Euharistia, semn al Noului Legământ, și a spălat picioarele
ucenicilor, semn al smereniei vieții Sale (Ioan 13, 2-20). Însoțit de ucenici, Domnul a ieșit
din foișorul Cinei (cenaculum), situat probabil în Orașul de Sus, în vestul Ierusalimului, și
s-a retras în grădina Ghetsimani 15, aflată la poalele Muntelui Măslinilor, dincolo de
Pârâul Cedrilor. Aici, „tulburat și mâhnit”, „a căzut cu fața la pământ” (Matei 26, 39)
rugându-se. Nu era modul obișnuit de a se ruga al evreilor, deprinși să se roage stând în
picioare.
Acest zbucium sufletesc nu exprima atât groaza în fața morții Sale iminente sau sfâșierea
între ispita respingerii Patimii Sale și ascultarea față de Tatăl, cât neliniștea pentru
mântuirea poporului Său și mâhnirea că sacrificiul Său nu închide definitiv porțile
iadului. Părăsit de ucenici, care nu au putut să privegheze, Iisus Domnul nu intra singur
în Patimi; Evanghelistul Luca ne încredințează: „un înger din cer S-a arătat Lui și-L
întărea (22, 43). Iar El … mai stăruitor Se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picături de
sânge care picurau pe pământ” (22, 44). Acest fenomen de hematohidroză, de transpirație
de sânge, este descris numai de Sf. Evanghelist Luca.
Rugăciunea din Ghetsimani, „momentul cel mai tragic al existenței Sale” în trup, se
încheie la apropierea plutonului care a efectuat arestarea, format din slujitorii
aristocrației sacerdotale iudaice și garda templului, conducătorul plutonului fiind
Malhus, „slujitorul arhiereului”, Iosephus, supranumit Caiafa (mare preot: cca 18-37).
Somnolenți și surprinși, apostolii nu ripostează la capturarea lui Iisus. Nu există decât un
singur gest de împotrivire al unuia dintre apostoli (Ioan 18, 10). Desfășurarea
evenimentelor era prevăzută și asumată și nimeni nu o putea împiedica. În fața atitudinii
lui Iisus, Care Se predă de bunăvoie, ucenicii sunt descumpăniți. De teama de a nu fi ei
înșiși arestați, fug în grabă din Ghetsimani (Matei 26, 56).
Cortegiul, avându-L în centru pe Iisus prins și legat, s-a îndreptat spre casa lui Anna, fost
mare preot între anii 6-15 d.Hr. și socrul arhiereului în funcție, Iosephus – Caiafa. După
miezul nopții, Iisus Domnul a fost supus unui interogatoriu privat. În timpul acestui
interogatoriu se petrece întreita lepădare a lui Petru. S-a desfășurat o întrunire a
Sinedriului destinată stabilirii termenilor acuzării în fața lui Pilat. Interogat dacă este
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Iisus îi răspunde eliptic: „Tu ai zis” (Matei 26, 64, Luca 22,
70). Caiafa consideră această încuviințare o blasfemie care confirmă decizia sinedriului
de trimitere la moarte: „A hulit! … Este vinovat de moarte” (Matei 26, 65-66).

Nume ebraic al acestei grădini – Gat Shemani – semnifică grădina „teascului pentru untdelemn” de
15

măsline.

14
În zorii zilei de vineri, în ajunul sărbătorii pascale, Iisus, escortat de plutonul care-l
arestase în Ghetsimani și de câțiva dintre cei mai ostili sinedriști, s-a îndreptat către
palatul lui Irod. Procesul Mântuitorului a avut loc în palatul lui Irod cel Mare, edificiu de
mari proporții situat pe o colină din nord-vestul Ierusalimului, reședință ocazională a
guvernatorilor romani în perioadele în care se aflau în Ierusalim.
Procesul lui Iisus s-a desfășurat conform procedurii cunoscute drept cognitio extra
ordinem, constând din patru momente principale: (1) denunț, (2) interogatoriu, (3)
mărturia acuzatului, (4) pronunțarea și executarea sentinței. Procesul extraordinar era de
competența unui singur magistrat, care judeca în regim de urgență, fără posibilitate de
apel, și era obișnuit în provincii, unde guvernatorul roman era singura instanță
competentă să pronunțe condamnarea la moarte (ius gladii). Într-un asemenea proces
avea relevanță numai legislația romană, legea lui Moise nu avea valoarea unui izvor de
drept decât în măsura în care existau corespondențe în dreptul penal roman.
Din perspectiva dreptului penal roman, singura acuzație pe care denunțătorii Săi o
puteau invoca era aceea de a Se fi considerat și numit „rege” al iudeilor, uzurpând un
titlu care aparținea unicului suveran legitim – împăratul Tiberius (14-37)–, ceea ce
constituia o crimă politică pasibilă de pedeapsa capitală. Pentru că învinuirile i s-au
părut minore, prefectul Iudeii a încercat să-și decline competența și să retrimită cauza
spre rejudecare Sinedriului (Ioan 18, 31), ceea ce echivala cu salvarea Sa de la moarte,
pentru că nicio instanță iudaică nu avea „dreptul sabiei” / ius gladii (Ioan 18, 31).
Părăsind curtea pardosită cu pietre (Lithostrotos), în interiorul pretoriului, Pilat Îl
interoghează pe Acuzat dacă S-a numit pe Sine regele iudeilor. Răspunsul eliptic al lui
Iisus – „Tu zici” – echivalează, din perspectiva lui Pilat, cu o încuviințare, deși
Mântuitorul afirmase transcendența împărăției Sale (Ioan 18, 36) 16. Totuși, Pilat nu
dorește să se lase manipulat de autoritățile iudaice și nu pare convins de vinovăția lui
Iisus (Ioan 18, 38). Prin urmare, prefectul trimite cauza spre judecare lui Irod Antipa,
tetrarhul Galileei, aflat cu ocazia sărbătorii pascale în Ierusalim. În fața lui Irod,
detestatul suveran care-l trimisese la moarte pe Botezătorul Ioan, Iisus păstrează o tăcere
absolută. Sângerosul tiran Îl batjocorește, punându-i pe umeri în semn de deriziune o
robă strălucitoare demnă de un „rege”, aluzie la arogarea titlului de „rege”.
Revenit în curtea pietruită, guvernatorul a prezentat pe Iisus mulțimii adunate de
căpeteniile iudaice în curtea pretoriului. Convins că nu există o vină care să justifice
condamnarea la moarte (Luca 23, 14-16), Pilat apelează la un subterfugiu juridic:
guvernatorul vrea să aplice venia, un gest de iertare față de un inculpat încă
necondamnat, sperând că mulțimea va propune eliberarea deținutului Iisus din Nazaret
(Matei 27, 15-17). Instigată de căpeteniile poporului (Matei 27, 20), mulțimea a cerut
amenințător eliberarea „tâlharului” Barabas și răstignirea lui Iisus (Matei 27, 21-23).
Potrivit Evanghelistului Ioan, Pilat a poruncit flagelarea Domnului, sperând că mulțimea
va fi astfel înduplecată să renunțe la pedeapsa capitală. În pretoriu, soldații romani L-au
biciuit și batjocorit – o coroană de spini I-a fost așezată pe cap, I-a fost conferit un sceptru
din trestie și a fost îmbrăcat cu o hlamidă purpurie –, a fost scuipat și pălmuit. După ce a
încetat biciuirea, Pilat L-a prezentat din nou pe Iisus mulțimii, sperând că, la vederea

16 Ioan 18, 36: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta … Împărăția Mea nu este de aici”.

15
chipului desfigurat și a rănilor sângerânde, mulțimea va avea sentimente de
compătimire (Ioan 19, 4-5).
În fața acestei mulțimi care a cerut amenințător crucificarea lui Iisus, Pilat s-a resemnat.
Un ultim argument a înlăturat ezitările sale: a fost amenințat cu un denunț adresat
împăratului în care ar fi fost acuzat că nu reprimă dușmanii Romei 17.
„Cam la al șaselea ceas”, așadar, spre prânz, vineri, procesul se încheia cu procedura
juridică pro tribunali. În fața mulțimii strânse în porticul pretoriului, prefectul provinciei
Iudeea, Pilat, pronunța sentința: moartea prin crucificare. Acuzația de a Se fi considerat
„rege” a fost cauza certă a condamnării Sale: Pilat L-a declarat vinovat de crima de
lezmajestate, de înaltă trădare, considerându-L un pericol real sau potențial pentru
stabilitatea statului și pentru autoritatea lui supremă – împăratul Tiberius. Foarte
probabil, legea aplicată lui Iisus Domnul a fost lex Juliae majestatis, care pedepsea cu
moartea înalta trădare.
Iisus Domnul va suferi moarte pe cruce, supliciul cel mai crud și mai îngrozitor, rezervat
sclavilor și supușilor provinciali care nu erau cetățeni romani și care comiseseră cele mai
cumplite crime.
Sentința urma să fie executată imediat. În curtea pietruită (Lithostrotos), numită și Gabata,
soldații desemnați să-L execute I-au scos lui Iisus mantia de purpură și L-au flagelat cu
sălbăticie (Matei 27, 27-30). Biciuirea brutală, executată cu un bici cu bile de plumb,
flagrum plumbatum, I-a provocat plăgi adânci. De altfel, flagelarea preceda în mod
obișnuit crucificarea și era atât de sălbatică, încât mulți condamnați sucombau în timpul
biciuirii. După această biciuire, Trupul Său, plin de răni sângerânde, a fost acoperit cu
veșmintele Sale (Matei 27, 31), pentru că urma să traverseze nord-vestul Ierusalimului,
iar goliciunea provoca repulsie sensibilității iudaice.
După prânz, Iisus Domnul a ieșit din curtea pietruită a palatului lui Irod și a pornit spre
Golgota, „Locul Căpățânii”, „aproape de cetate” (Ioan 19, 20), destinat crucificărilor.
Purtând pe umeri bârna orizontală a crucii (patibulum), Iisus Domnul a ieșit din orașul
care se pregătea pentru sărbătoarea pascală. La gât avea atârnată, probabil, tăblița care
făcea cunoscută cauza condamnării sale, ce urma să fie țintuită pe cruce, deasupra
capului. Era escortat de un pluton compus din patru soldați 18, un quaternion, dintre care
unul era un centurion sau decurion. Bârna transversală a crucii cântărea între 35 și 56 de
kilograme și Iisus era atât de slăbit, încât plutonul de execuție l-a constrâns pe Simon,
originar din provincia Cirenaica, în Africa septentrională, să poarte patibulum-ul.
Drumul către Golgota, „Calea Crucii”, avea câteva sute de metri și a fost străbătut de
Iisus cu mare greutate. Sentimentele localnicilor și pelerinilor la vederea celui condamnat
erau contradictorii: de la compătimire la batjocură. După aproape o oră de la
pronunțarea sentinței, către ora unu a amiezii, cortegiul a ajuns la Golgota.
Îndată ajunși, soldații executară sentința. Iisus a fost dezbrăcat de veșminte și întins pe
bârna orizontală a crucii cu brațele desfăcute, mâinile și picioarele I-au fost străpunse de
piroane. Bara transversală pe care a fost țintuit trupul a fost apoi fixată pe stâlpul vertical

17 Ioan 19, 12: „Dacă Îl vei elibera pe Acesta nu ești prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine rege
este împotriva Cezarului”.
18 După crucificare, cei patru soldați își împart bunurile Celui răstignit, după o practică pe care

legislația romană o îngăduia. Roba este împărțită, tunica, dintr-o singură piesă, este trasă la sorți.

16
(stipes). În vârful crucii, „deasupra capului” condamnatului, soldații au fixat tăblița
(tabella, titulus), care menționează cauza condamnării: Iisus Nazarineanul fusese
condamnat ca „regele iudeilor” (Matei 27, 37) 19.
Agonia Domnului Iisus a fost scurtă și a fost însoțită de un fenomen cosmic extraordinar:
„soarele s-a ascuns/întunecat” și „întuneric s-a făcut peste tot pământul”, Evanghelistul
Luca sugerând producerea unei eclipse de soare (Luca 23, 45). Astfel crucificat, Iisus
Domnul Se roagă pentru iertarea celor care-L crucificaseră (Luca 23, 34), promite raiul
tâlharului care mărturisise nevinovăția Sa și care ceruse să fie făcut părtaș Împărăției
Sale (Luca 23, 43), o încredințează pe Maica Sa „ucenicului iubit” (Ioan, 19, 26-27), se
roagă Tatălui în limba sa maternă, în aramaică, rostind cuvintele Psalmistului (21, 1):
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46), rostește apoi,
„ca să se împlinească Scripturile, Mi-e sete” 20 (Ioan 19, 27), „Săvârșitu-s-a” (Ioan 19, 30) și
altă rugăciune către Tatăl: „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu” (Luca 23, 46).
Moartea a survenit către „ceasul al nouălea” (Marcu 15, 34; Matei 27, 46; Luca 23, 44),
corespunzând orelor 15,00. Se scurseseră aproximativ 12 ore de la arestarea sa în
Ghetsimani.
Batjocorit, pălmuit și scuipat, biciuit cu sadism în repetate rânduri, încoronat cu spini și
răstignit între tâlhari, Iisus Domnul își încredința duhul Părintelui Său.
Din punct de vedere medical, cauza morții nu poate fi stabilită cu certitudine. De regulă,
în cazul crucificărilor, moartea era produsă de asfixiere prin epuizare sau de șoc
hipovolemic.
Pentru că agonia crucificării se putea prelungi mai multe zile și pentru că înmormântarea
trebuia săvârșită în ziua în care a survenit decesul, Pilat a dat ordin să li se provoace
moartea celor condamnați și a îngăduit înmormântarea lor înainte de apusul soarelui.
Unul dintre soldați, constatând că a Iisus murit, nu a recurs la crurifragium, ci s-a
încredințat de moartea Sa cu sulița împungând coasta Sa, din care au izvorât sânge și apă
(Ioan 19, 34).
Moartea lui Iisus a fost însoțită de fenomene extraordinare: sfâșierea catapetesmei
templului, semnul apropiatei sale distrugeri din anul 70, cutremure, deschiderea
mormintelor și învierea trupurilor depuse în ele.
Îngroparea s-a făcut în grabă, legea iudaică prevăzând înmormântarea răposatului
înainte de apusul soarelui (Deuteronom 21, 21-23): Iosif din Arimateea (Marcu 15, 43), un
membru al Sinedriului, probabil aparținând grupării fariseilor, și Nicodim, simpatizanți
ai Învățătorului din Nazaret, s-au ocupat de înmormântarea Sa. Coborât de pe Cruce,
Trupul lui Iisus Domnul a fost „înfășurat în giulgiu cu miresme” și depus într-un
mormânt „săpat în stâncă”, pecetluit și păzit de străjeri, aflat într-o grădină aproape de
locul crucificării.

19 Potrivit Ioan 19, 19-20, titulus-ul avea un caracter trilingv, fiind scris în evreiește, latinește și grecește.
20 Probabil posca, o băutură revigorantă preparată din apă, ierburi și oțet.

17
 ÎNVIEREA DOMNULUI. ÎNTEMEIEREA BISERICII

După un simulacru de proces, probabil la 7 aprilie 30, elita sacerdotală iudaică și

autoritățile romane L-au osândit pe Iisus din Nazaret la moarte, pe cruce, cel mai
degradant supliciu. Autoritățile iudaice Îl considerau un blasfemator, un impostor și un
agitator periculos. Israel nu recunoscuse pe Mesia făgăduit și L-a trimis la o moarte
infamantă.
Dragostea ucenicilor pentru Cel pus în mormânt a rămas intensă, însă nădejdea lor a fost
zdrobită. Lentoarea lor în a crede în Învierea Învățătorului este măsura descumpănirii lor
din aceste zile.
A treia zi de la Moartea Sa pe Cruce, în zorii zilei „întâia a săptămânii” după calendarul
evreiesc, duminica, Cel Răstignit pe Golgota trecea pragul morții, „călcând cu moartea
pre moarte”. Învierea Domnului este evenimentul fondator al creștinismului. Fără
Învierea lui Hristos nu ar fi existat creștinism și nici Biserica, „zadarnică ar fi
propovăduirea și zadarnică ar fi credința noastră” (1 Corinteni 15, 14).
Minunea Învierii, anunțată în repetate rânduri, s-a petrecut în intimitatea mormântului;
nimeni nu L-a văzut pe Hristos înviind, dar El a fost văzut înviat. Primele martore și
binevestitoare ale Învierii Sale au fost femeile mironosițe, cărora un înger le-a vestit
Învierea (Marcu 16, 6; Matei 28, 6). Vestea le produce uimire, bucurie și teamă. Grăbindu-
se să revină în cetate pentru a vesti ucenicilor Învierea, pe drum li se arată Iisus înviat
care le întâmpină, zicând: „Bucurați-vă!” (Matei 28, 9-10). Întristarea și teama s-au risipit.
Potrivit Evangheliei după Ioan, uluiți și crezând poate că Învierea era numai o fabulație a
unor suflete chinuite, câțiva dintre ucenici, între care distingem pe Petru și Ioan, au
alergat la mormânt și au constatat absența Trupului lui Iisus. Mormântul era gol, Trupul
Domnului dispăruse, însă indiciile despre Înviere erau evidente și ele îl conving pe
„ucenicul iubit” (Sfântul Ioan), care „a văzut și a crezut” (Ioan 20, 8). Mă refer aici la
prezența și dispunerea pânzelor funerare, giulgiurile și mahrama, care l-au făcut pe
Sfântul Ioan să intuiască ce se întâmplase cu Trupul Învățătorului. Sfântul Ioan a văzut
giulgiurile puse jos, „odihnindu-se” pe piatra rece, „iar mahrama, care fusese pe capul
Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfășurată, la o parte, într-un loc” (Ioan 20, 6-
7). În fața acestei descoperiri, Sfântul Ioan își explică „dispariția” Trupului: Învăţătorul
înviase, Trupul înviat trecuse „dincolo” de giulgiuri, care erau astfel dispuse, încât era
limpede că nu mai conțineau trupul lui Iisus. Dacă Trupul Său ar fi fost strămutat într-un
alt mormânt, nu exista nicio explicație pentru prezența veşmintelor funerare în
mormântul Său din grădina de lângă Golgota. Nu atât mormântul gol, ci golul giulgiurilor
din mormântul gol sunt mărturia Învierii. Aceasta este revelația mormântului gol.
În săptămânile următoare – din Duminica Învierii și până în ziua Înălțării Sale, răstimp
de patruzeci de zile, – Cel Înviat a fost văzut „viu”, în repetate rânduri și în diferite
împrejurări, de un număr destul de însemnat de apostoli și ucenici. Arătările au avut
menirea să întărească credința zdruncinată a Apostolilor din timpul Pătimirilor și să-i
convingă de realitatea Învierii Sale din morți.
Arătările lui Iisus cel Înviat, în număr de douăsprezece, sunt menționate de cele patru
Evanghelii (Matei 28, 9-10, 16-20; Luca 24, 13-51; Ioan 20, 14-29; 21, 4-23), de Faptele
Apostolilor și de Epistola întâia către Corinteni (15, 5-8) a Sfântului Apostol Pavel, care
menționează o altă arătare de care s-a învrednicit Saul, persecutorul devenit mare teolog

18
al Bisericii. Cea mai veche atestare a arătărilor Domnului, cea aflată în 1 Corinteni,
menționează unele arătări ce sunt relatate și de Evangheliști, dar și altele despre care
Evangheliile nu spun nimic. Relatările nu sunt deplin concordante, dar acest fapt este o
garanție a autenticității lor.
Se poate stabili pe baza relatărilor nou-testamentare complementare o succesiune a
arătărilor Domnului după Înviere. Cinci dintre acestea au loc în Duminica Învierii.
Astfel, în zorii zilei Învierii, Iisus Domnul se arată Mariei Magdalena lângă mormânt,
unui grup de femei ucenice, lui Petru, Se arată celor doi ucenici care se îndreptau spre
Emaus. În aceeași Duminică a Învierii, spre seară, Domnul trece prin ușile încuiate și Se
arată Sfinților Apostoli, cu excepția lui Toma, adunați într-o casă din Ierusalim. Pentru a
le risipi îndoiala și a-i face să primească minunea, Iisus Domnul îi încredințează de
realitatea Trupului Său („le-a arătat mâinile și coasta Sa” – Ioan 20, 20), spre a înlătura
orice bănuială că ar fi o fantasmă. Le vorbește despre misiunea lor de a vesti Evanghelia
și le împărtășește darul Duhului Sfânt. Celelalte șapte se petrec în locuri diferite și în
momente adesea neprecizate. La opt zile după Înviere, tot la Ierusalim, Se arată
Apostolilor, printre ei aflându-se și Toma. Iisus Domnul îi îngăduie ucenicului care se
îndoia de Înviere să-L atingă – așadar, să se convingă prin mijlocirea simțurilor –, spre a
se încredința că Învățătorul se afla în fața sa cu Trupul cu care pătimise pe Golgota. Alte
două arătări au avut loc în Galileea, la o dată nedeterminată. Prima îi are ca destinatari
pe Cei Unsprezece și are loc pe un munte, poate Taborul sau Muntele Fericilor: Iisus
Domnul le încredințează din nou misiunea de a evangheliza toate neamurile (Matei 28,
16-20). Pe malul lacului Tiberiada, Domnul Se arată unui număr de şapte Apostoli; după
pescuirea minunată și după prânz, Domnul Se adresează lui Simon Petru, cerându-i o
triplă mărturisire a dragostei sale (Ioan 21, 1-25). Probabil tot în Galileea au avut loc
arătarea către cinci sute de frați, dintre care mulți mai trăiau când Apostolul Pavel scria 1
Corinteni, și cea către Iacob, menționată în același context (1 Corinteni 15, 6-7). La
patruzeci de zile după Paști, tot la Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, Iisus Domnul Se
arată din nou ucenicilor, le vestește pogorârea Duhului Sfânt și le încredințează misiunea
de a „fi martorii Săi în Ierusalim și în Iudeea și în Samaria și până la marginea
pământului” (Fapte 1, 4-8). „Acestea zicând, […], S-a înălțat și un nor L-a luat de la ochii
lor” (Fapte 1, 9).
Moartea mântuitoare și Învierea Domnului sunt pilonii credinței creștine, sunt esența
Evangheliei și nucleul kerygmei apostolice. Pe Iisus Domnul răstignit și înviat Îl predică
Apostolii – martorii direcți ai Morții și ai Învierii Sale – și învățătura despre Învierea Sa
se află în inima predicii lor.

BISERICA DIN IERUSALIM.

VIAȚA PRIMILOR CREȘTINI REFLECTATĂ ÎN FAPTELE APOSTOLILOR

La Înălțarea Domnului, ucenicii Săi constituiau două grupuri: unul în Galileea,

numărând 500 de persoane (1 Corinteni 15, 6-7), altul în Ierusalim, „numărul lor era ca la
120”, nucleul acestei comunități fiind format din cei 11 Apostoli, Maica Domnului, câteva
femei și „frații Domnului”, care „într-un cuget stăruiau în rugăciune” în „încăperea cea
de sus” (Fapte 1, 13-15).

19
Cum se explică prezența ucenicilor Săi, galileeni de origine, în Ierusalim, locul unde
Învățătorul fusese răstignit și unde nu se aflau în siguranță? Desigur, ei sunt credincioși
cuvântului Mântuitorului de a nu se „depărta de Ierusalim” (Fapte 1, 4) și înfruntă toate
riscurile 21. În al doilea rând, această comunitate trăia întru așteptarea celei de-a Doua
Veniri, o Venire care să întemeieze Împărăția lui Dumnezeu, încercând ca în acest
răstimp să aducă în Biserică, „arca mântuirii”, cât mai multe persoane. În al treilea rând,
Ierusalimul era un spațiu ideal de misiune prin afluența pelerinilor veniți la sărbătorile
mai importante din toată Palestina și din diaspora, era locul ideal pentru a predica o
învățătură care va îmbrățișa curând „marginile pământului” (Fapte 1, 8).
Un prim eveniment ne este relatat înainte de Cincizecime: în „încăperea cea de sus”
(Fapte 1, 13) din Ierusalim, la inițiativa lui Petru, a avut loc, prin tragere la sorți, alegerea
lui Matias în colegiul apostolilor. Domnul Însuși se exprimă prin această practică,
alegerea Îi aparține, El este singurul care Își poate recruta apostolii. Acest mod de alegere
este motivat de caracterul excepțional al slujirii apostolice; nu îl vom mai vedea repetat.
În această încăpere din Ierusalim, în ziua Cincizecimii, fiind împreună toți, „din cer, fără
de veste, s-a făcut un vuiet … care a umplut toată casa” și „limbi ca de foc au șezut pe
fiecare dintre ei”, „iar ei s-au umplut de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte
limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte 2, 1-4). În ziua Cincizecimii, Duhul Care
Se odihnise asupra Domnului (Isaia 11, 2; 42, 1; 61, 1; Luca 4, 18-19) Se pogoară asupra
ucenicilor, iar semnul văzut al „darului Duhului” este harisma glosolaliei, un dar care
provoacă stupoare și chiar batjocură 22. În urma predicii Sfântului Apostol Petru 23 – care
subliniază că „darul limbilor” este manifestarea exterioară a revărsării Duhului,
împlinindu-se astfel profeția lui Ioil despre „zilele din urmă”, la îndemnul Apostolului
de a se boteza în numele lui Iisus, Cel răstignit și înviat, spre iertarea păcatelor și
primirea darului Duhului Sfânt –, s-au „adăugat” acestei mici comunități creștine „ca la
3000 de suflete” (Fapte 2, 41).
Botezul acestor „3000 de suflete” este primul impuls al unei mișcări de evanghelizare
până la extremitățile pământului. Așa cum aflăm din Fapte 2, 9-11, auditoriul era
constituit din localnici – evrei din Ierusalim –, dar și din „parți și mezi și elamiți și cei ce
locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia, în Frigia și în
Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romani în treacăt, iudei și
prozeliți, cretani și arabi”. În cea mai mare parte, așadar, asistența nu era constituită din
iudei din Ierusalim, ci din pelerini care veniseră în Cetatea Sfântă pentru a prăznui
Paștile și care, odată trecută sărbătoarea, se întorceau în localitățile de origine. Aceștia

21 În primii ani ai existenței acestei comunități din Ierusalim, probabil până în anul 36, ea pare că
beneficiază de o toleranță relativă. Apostolii sunt maltratați, insultați, dar nu sunt prigoniți până la
moarte. Momentul în care această toleranță se încheie îl constituie lapidarea Sfântului Arhidiacon
Ștefan (36 d.Hr.).
22 Fapte 2, 13: „Iar alții, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must”.

23 Trebuie remarcat că mesianitatea lui Iisus Domnul este afirmată de Apostolul Petru într-un mod

destul de rezervat, Mântuitorul este numit „om adeverit între voi de Dumnezeu prin puteri, prin
minuni și prin semne” (Fapte 2, 22) – este la fel de adevărat că în aceeași predică Iisus este proclamat
„Hristos și Domn” (Fapte 2, 36) –, dar aceste formule prudente sunt forma obișnuită în care mesianitatea
Mântuitorului se exprimă în primele predici creștine. Această exprimare prudentă a mesianității
Domnului este o garanție a autenticității și a caracterului arhaic al acestei predici.

20
vor constitui primii misionari în aceste teritorii, ei vor arunca sămânța Evangheliei pe
toată întinderea lumii romane. Așadar, prima propagare a creștinismului în aceste
provincii nu se datorează atât Apostolilor, rămași în Ierusalim, cât acestor pelerini
botezați la Cincizecime.
Informațiile oferite de primele capitole ale Faptelor ne îngăduie să întrezărim viața acestei
prime comunități creștine. În primul rând, era o comunitate 24 înfloritoare şi în
expansiune, „Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Fapte 2, 47).
Membrii Bisericii – care se numeau „ucenici”, „frați” și „sfinți” – trăiau o viață
comunitară, își vânduseră bunurile 25, locuiau în case particulare, unde „stăruiau în
învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42).
Sfântul Luca insistă asupra comuniunii bunurilor:
„Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una și niciunul nu zicea că este al
său ceva din averea sa, ci toate le erau de obște…. Și nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă
toți câți aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute. Și-l puneau la
picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință” (Fapte 2,
32, 34-35).
Nu se produsese încă o ruptură radicală cu instituțiile iudaice, iar membrii Bisericii
frecventau Templul și respectau practicile evreiești 26. În două rânduri – Fapte 3, 11 și 5, 12
– este amintit porticul lui Solomon din Templu, unde creștinii de adunau. Cât privește
întâlnirile din case particulare, zilnice, acestea aveau în centrul lor celebrarea Sfintei
Euharistii („frângerea pâinii”), dar presupuneau și un cuvânt de învățătură al
conducătorilor comunității și rostirea de rugăciuni (Fapte 2, 42-46). Așa cum sugerează
Fapte 6, 1, exista un serviciu de asistență zilnică a săracilor.
La începuturile existenței sale, din exterior, Biserica era considerată o „sinagogă cu
câteva rituri și credințe distincte” (Everett Ferguson), un grup aparte în spectrul vast al
iudaismului, între aceste credințe cea definitorie era convingerea că Iisus era „Domn și
Hristos”. De asemenea, ea putea părea, văzută din exterior, drept o sectă (αἵρεσις)
iudaică (Fapte 24, 5: „eresul nazarinenilor”; cf. 24, 14). Totodată, prima comunitate
creștină ne apare ca fiind una organizată după principiul ierarhic, în nici un caz nu este o
grupare anarhică: Apostolii sunt conducătorii Bisericii din Ierusalim, ei sunt martorii lui
Hristos, învățătorii, îndrumătorii spirituali ai comunității și administratorii bunurilor
acesteia. Ne amintim aici episodul soților Anania și Safira, care au dosit din prețul țarinii
vândute și au fost aspru pedepsiți (Fapte 5, 1-11).
Creșterea numerică a acestei comunități s-a datorat atragerii celor impresionați de modul
de viață creștin și de minunile săvârșite de Apostoli. Este istorisită, în detaliu, o singură
minune, cea a vindecării ologului în Templu de către Apostolii Petru și Ioan (Fapte 3, 1-

24 Termenii folosiți sunt „κοινωνία” și „ἐκκλησία”; prima mențiune a acestui termen este Fapte 5, 11,
desemnând comunitatea creștină din Ierusalim; la origine desemnează adunarea cetățenilor unui polis.
25 Fapte 2, 44-45: „Iar toți cei ce credeau erau laolaltă și aveau toate de obște. Și își vindeau bunurile și

averile și le împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare”.

26 Fapte 2, 46: „și în fiecare zi stăruiau într-un cuget în Templu”.

21
11), însă acestea au fost cu siguranță mult mai multe 27. În scurtă vreme, îngrijorate de
dinamismul Bisericii, autoritățile din Ierusalim au încercat să o lichideze.
Încă de la începuturile sale, Biserica din Ierusalim nu ne apare ca o comunitate omogenă.
Situația este una firească, întrucât membrii Bisericii proveneau din grupuri de iudei care
aveau atitudini diferite față de Lege: pe de o parte, iudeii care se convertiseră, dar
rămăseseră păzitori stricți ai Legii (fariseii convertiți), pe de altă parte, iudeii care militau
pentru o interpretare nu foarte literală a Legii; în fine, cei proveniți din diaspora care
aveau o atitudine mai detașată față de Lege – aceste două grupuri sunt desemnate prin
sintagma „iudei eleniști” (Fapte 6, 1), prin care trebuie să înţelegem iudei elenofoni;
acestora li se adăugau prozeliții, convertiții dintre neamuri.
Foarte bine individualizat este grupul iudeilor eleniști; purtătorul de cuvânt al acestora
este Arhidiaconul Ștefan. Se manifestă primele tensiuni între grupurile iudeilor eleniști și
cel al iudeilor vorbitori de limbă ebraică 28. Fapte 6, 1 29 se referă la o neglijare a văduvelor
iudeilor eleniști în distribuirea zilnică a ajutoarelor și la o reacție de iritare a acestora.
Așa cum rezultă din predica Arhidiaconului Ștefan, acest grup încetase să considere
Templul loc de rugăciune publică pentru comunitatea creștină (așa cum era considerat
de grupul condus de cei 12 Apostoli), având convingerea că acesta va fi distrus la A
Doua Venire. Acest grup este condus de cei 7 diaconi (Ștefan, Filip, Prohor, Nicanor,
Timon, Parmena și Nicolae, „prozelit din Antiohia” – Fapte 6, 6) – în mod semnificativ,
toți poartă nume grecești, iar unul dintre ei este un „prozelit”, un păgân convertit la
iudaism și apoi la creștinism. Aparțineau, în mod evident, grupului iudeilor eleniști care
nu mai aveau acum motive să se plângă de o eventuală nedreptățire a văduvelor lor.
Alegerea unui prozelit – Nicolae, originar din Antiohia – pune în evidență faptul că
Biserica este o comunitate deschisă tuturor neamurilor și că păgânii convertiți pot
pătrunde în rândurile ierarhiei bisericești.
Diaconatul nu se limita la coordonarea activității filantropice, ci implica și predica;
alegerea celor șapte diaconi dintre iudeii eleniști a impulsionat foarte mult activitatea
misionară printre aceștia, lipsiți până atunci de predicatori care să le vestească
Evanghelia în limba greacă. În slujirea lor de predicatori – în care au excelat Ștefan și
Filip –, diaconii au primit harisma săvârșirii de minuni. Sfântul Luca spune despre
Arhidiaconul Ștefan: „Iar Ștefan, plin de har și de putere, făcea minuni și semne mari în
popor” (Fapte 6, 8). Autoritatea lor era una delegată, subordonată apostolilor, iar
instituirea lor s-a realizat prin rugăciune și punerea mâinilor Apostolilor (Fapte 6, 6).

27 Fapte 5, 12: „Iar prin mâinile apostolilor se făceau semne și minuni multe în popor, și erau toți, într-
un cuget, în pridvorul lui Solomon”; Fapte 2, 43: „…căci multe minuni și semne se făceau în Ierusalim
prin apostoli”.
28 Nu trebuie totuși supralicitate diferențele dintre iudeii eleniști și cei iudeii vorbitori de limbă greacă.

Să nu uităm că Sfântul Petru botează primul păgân, pe sutașul Corneliu, și că, în situația convertirii
locuitorilor unui sat din Samaria, Botezul administrat de arhidiaconul Filip este desăvârșit de punerea
mâinilor Apostolilor Petru și Ioan (Fapte 8, 14-17).
29 Fapte 6, 1: „În zilele acelea, înmulțindu-se ucenicii, eleniștii (iudei) murmurau împotriva evreilor,

pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi”.

22
Sfântul Arhidiacon Ștefan
Nu deținem vreo informație precisă despre originea sa, nici despre convertirea sa.
Predicator energic între iudeii originari din diaspora de limbă greacă, care deținea în
Ierusalim mai multe sinagogi, plin de Duh Sfânt (Fapte 7, 55), de har și de putere (Fapte 6,
8), înzestrat cu darul săvârşirii de „minuni şi semne mari în popor” (Fapte 6, 8), Sfântul
Arhidiacon Ștefan a înfruntat fanatismul violent al unor iudei eleniști 30. Acuzat de
blasfemie față de Templu și Lege (Fapte 6, 11, 14), Ștefan a fost adus în fața
Sanhedrinului, înaintea căruia a rostit un rechizitoriu la adresa poporului evreu, care a
respins purtarea de grijă a lui Dumnezeu și pe trimișii Săi care pregăteau calea lui
Mesia 31. Iudeii, „fremătând de furie și scrâșnind din dinți împotriva sa”, l-au scos din
cetate și l-au lapidat. A fost prima victimă a persecuției Bisericii de către autoritățile
iudaice, primul martir al acesteia. Au fost propuse mai multe date pentru martiriul său –
31, 32, 33, 36, 39 –, care s-a petrecut, se pare, în timpul în care postul de prefect al Iudeii
era vacant, probabil în anul 36, când și-a încheiat mandatul Pilat din Pont.
Martiriul Sfântului Ștefan a declanșat o persecuție a autorităților evreiești care a
continuat, mai mult sau mai puțin violent, în următoarele decenii. Primele victime ale
acesteia sunt iudeii eleniștii, care au fost constrânși să părăsească Ierusalimul pentru a se
sustrage persecuției 32. Refugierea eleniștilor din Ierusalim se află la originea
evanghelizării Iudeii, Samariei (Fapte 8, 4), Feniciei, Ciprului și Antiohiei (Fapte 11, 19-
21), unde se difuzează mesajul creștin atât iudeilor, cât și grecilor. Antiohia a fost,
probabil, prima comunitate creștină în care au fost integrați greci și, tot aici, ucenicii s-au
numit „întâia oară creștini” (Fapte 11, 26). De asemenea, Antiohia a fost un centru
misionar extrem de important, în care s-au pregătit misiunile în zone mai îndepărtate
(Fapte 13, 1-3).
Un alt arhidiacon – Filip – a fost un foarte energic misionar într-o cetate a Samariei (Fapte
8, 5-13) și, pe drumul către Gaza, a convertit un eunuc etiopian, slujitorul reginei
Candachia a Etiopiei (Fapte 8, 26-40).

MÂNTUITORUL HRISTOS ÎN IZVOARELE NECREȘTINE

Izvoare necreștine – (1) scrieri din mediul iudaic, (2) latin și (3) elenistic – ne furnizează
mărturii puține, dar extrem de prețioase despre Mântuitorul.
1. Istoricul iudeu Iosif Flavius (37-100 d.Hr.) este, fără îndoială, izvorul necreștin cel mai
important pentru viața și activitatea lui Iisus din Nazaret și, în general, pentru iudaismul

30 Fapte 6, 9: „Și s-au ridicat unii din sinagoga ce se zicea a libertinilor și a cirenenilor și a alexandrinilor și a
celor din Cilicia și din Asia, sfădindu-se cu Ștefan”.
31 Acest lung act de acuzare la adresa evreilor se încheie astfel: „Voi, cei tari în cerbice și netăiați

împrejur la inimă și la urechi, voi pururea stați împotriva Duhului Sfânt, precum părinții voștri, așa și
voi! Pe care dintre proroci nu l-au prigonit părinții voștri? Și au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte
sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători și ucigași v-ați făcut voi acum, Voi, care ați primit Legea întru
rânduieli de îngeri și n-ați păzit-o!” (Fapte 7, 51-53).
32 Fapte 8, 1: „Și s-a făcut în ziua aceea prigoană mare împotriva Bisericii din Ierusalim. Și toți, afară de

apostoli, s-au împrăștiat prin ținuturile Iudeii și ale Samariei”.

23
secolului I. Două sunt textele din lucrarea sa Antichități iudaice, redactată la sfârșitul
secolului I, care ne interesează.
1.1. Primul – Antichități iudaice, 20, 9, 1 – se referă la moartea lui Iacob cel Mic, „fratele
Domnului”, numit și Iacob cel Drept, petrecută în anul 62, cu 4 ani înainte de declanșarea
Primului Război Iudaic. Potrivit acestei mărturii, marele preot Ana și Sanhedrinul din
Ierusalim, marele tribunal al poporului evreu, l-au condamnat la moarte prin lapidare pe
conducătorul comunității creștine din Ierusalim:
„[Ananus/Ana] a convocat sinedriul la judecată și l-a adus în fața lui pe fratele lui Iisus,
denumit Hristos (el se chema Iacob), împreună cu alți câțiva, acuzându-i că încălcaseră
Legea, și i-a condamnat să fie uciși cu pietre”.
Numele Mântuitorului este menționat în treacăt, pentru o mai precisă identificare a lui
Iacob, a cărui lapidare – sugerează Iosif Flavius – a fost ilegală (Sanhedrinul nu avea
dreptul de a pronunţa condamnări la moarte) și a fost dezaprobată de cercurile fariseilor.
Nu sunt indicii ale unei intervenții creștine în text.
1.2. Cealaltă mărturie – cea cunoscută îndeobște drept Testimonium Flavianum – ridică
mult mai multe dificultăți. Mărturia este următoarea:
„În vremea aceea [în care era Pilat guvernator] a trăit Iisus, un om înțelept, dacă poate fi
numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni și a fost învățătorul oamenilor
care erau bucuroși să afle adevărul. A atras de partea lui o mulțime de iudei, dar și o
mulțime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus, din cauza acuzațiilor
fruntașilor poporului nostru, l-a țintuit pe cruce, n-au încetat să-l iubească cei ce l-au
îndrăgit de la început, căci li s-a arătat a treia zi iarăși viu, înfăptuind și o mie de alte
miracole. De atunci și până azi dăinuie poporul creștinilor, care-și trage numele de la
dânsul” (Antichități iudaice 18, 3, 3).
Textul ne este transmis astfel de toate manuscrisele operei lui Iosif Flavius și este citat de
Eusebiu de Cezareea în secolul al IV-lea. Totuși, din pricina unor exprimări vădit
creștine, neverosimile pentru un istoric iudeu care se arată în restul operei sale destul de
reticent față de creștinism, numeroși cercetători au susținut că întreg fragmentul este
neautentic. Alți cercetători admit autenticitatea, însă recunosc existența unor interpolări
creștine datând, probabil, din secolul al III-lea.
Un argument solid în sprijinul acestei ipoteze îl constituie faptul că, înlăturând
presupusele interpolări, textul rezultat corespunde destul de exact versiunii Testimonium
Flavianum care ne este transmisă de episcopul arab Agapios de Hierapolis în lucrarea sa
Istoria creștină universală, redactată în secolul al X-lea.
Interesul pe care îl prezintă acest pasaj este considerabil, întrucât confirmă informații
biografice esențiale: confirmă rolul lui Pilat și al căpeteniilor poporului în condamnarea
Sa la moarte, natura supliciului: moartea prin crucificare. S-a spus, pe drept cuvânt, că
Testimonium Flavianum constituie mărturia necreștină cea mai pozitivă despre
Mântuitorul Hristos, prezentat de Iosif Flavius ca un „înțelept” și ca un taumaturg.

Dacă Iosif Flavius vorbește despre Mântuitorul într-o manieră neutră sau, mai degrabă,
pozitivă, literatura talmudică se raportează la Iisus Domnul polemic sau prin tăcere
(referirile la Mântuitorul sunt puține, întrucât se consideră că numele Său nu trebuie
rostit; atunci când se întâmplă să fie menționat, referirile sunt, fără excepție, polemice).
În Talmud, Îl găsim, de regulă, sub numele de Iisus Nazarineanul sau Iisus ben Pandera.

24
Cel mai cunoscut pasaj care se referă la Mântuitorul din această literatură îl constituie
tradiția (baraita) din Talmudul Babilonian, tratatul Sanhedrin 43a, datând, după toată
probabilitatea, din secolul al II-lea d.Hr.
„În ajunul Paștelui, Ieșua din Nazaret a fost spânzurat. Timp de 40 de zile un crainic a
mers înaintea lui strigând: Acesta va fi lapidat, fiindcă a practicat magia, a înșelat și a atras spre
rătăcire Israelul. Oricine are de zis ceva în apărarea lui să vină să o spună. Dar nu s-a aflat
nimeni să-l apere și a fost spânzurat în ajunul Paștelui”.
Reținem capetele de acuzare formulate la adresa Mântuitorului din perspectiva rabinică:
un fals profet care a renegat credința Israelului, Mântuitorul este acuzat de înșelarea
poporului, atragerea lui în rătăcire, practicarea magiei.
Aceste acuzații revin cu virulență în același tratat – Sanhedrin 107b („Ieșua din Nazaret a
practicat magia și a îndemnat Israelul pe calea necredinței”) – și în tratatul Gitin 56b-57a,
unde Mântuitorul este asociat cu doi blasfematori (Titus și Balaam). De asemenea, în
tratatul Şabat 104b din Talmudul Babilonian se comite o blasfemie, negându-se nașterea
feciorelnică a Mântuitorului: Iisus este prezentat drept fiul unei anume Miriam, „care
pieptăna părul femeilor”, născut din adulterul acesteia cu un oarecare Pandera,
blasfemie colportată și de Celsus, filosof din secolul al II-lea, care, în lucrarea sa Cuvânt
adevărat (Logos alēthēs), lansează o virulentă polemică la adresa creștinismului.
După cum se poate constata, mărturiile sunt ostile fără excepție și denigratoare, ceea ce
este explicabil în condițiile adversității iudaismului față de Biserică.

2. Trei dintre izvoarele latine ne rețin atenția în mod deosebit – mărturiile lui Plinius cel
Tânăr, Tacitus și Suetonius, toate se situează în deceniul 110-120.
2.1. Prima în ordine cronologică este mărturia lui Plinius cel Tânăr (Gaius Plinius
Caecilius Secundus, cca 61-cca 112), senator şi om de litere, guvernator al provinciilor
Pont şi Bithynia (Bitinia), care, în 111-112, într-o corespondență cu împăratul Traian (98-
117), cere indicații suveranului privind tratamentul față de comunitățile creștine din
provinciile Asiei Mici pe care le guverna (Pont și Bithynia). Pentru Plinius, creștinismul
este o „superstiție”, pe care o califică „lipsită de judecată, exagerată” (superstitio prava,
immodica), iar apartenența la această comunitate este pasibilă de pedeapsa capitală.
Numele Mântuitorului figurează de trei ori în scrisoarea a 96-a din cartea a 10 a epistolarului
lui Plinius cel Tânăr: în primele două situații, Plinius subliniază că adevăraţii creștini
refuză să-L hulească pe Hristos, condiție pe care guvernatorul o impusese apostaţilor
(celor care „s-au lepădat de Hristos”), obligați să-și manifeste adeziunea la religia
oficială. A treia mențiune a numelui Mântuitorului este făcută în contextul descrierii
vieții liturgice a comunităţilor creştine din Asia Mică, care obișnuiau să se întrunească
„într-o anumită zi din săptămână, înainte de ivirea zorilor, pentru a înălța imn lui Hristos
ca unui zeu” (carmen Christo quasi Deo dicere).

2.2. În lucrarea Anale (Annales), 15, 44, scrisă către 116-117, istoricul roman Tacitus
(Publius/Gaius Cornelius Tacitus, cca 55-cca 120) relatează despre persecuția comunității
creștine din Roma declanșată de Nero (54-68) în anul 64. Bănuit de provocarea
incendiului care a mistuit mai multe cartiere romane în iulie 64, pentru a stinge revolta
populaţiei Romei și a deturna suspiciunea de la persoana sa, Nero declanșează o
sângeroasă persecuție a Bisericii din Roma. Tacitus este convins că cei prigoniți aparțin

25
unei „superstiții funeste” (exitiabilis superstitio), periculoasă pentru stat, și că, în ultimă
instanță, creștinii sunt niște „răufăcători care merită o pedeapsă extremă și exemplară”.
Explicând originea numelui pe care cei osândiți la moarte îl purtau (christiani/chrestiani),
Tacitus spune:
„Numele lor provine de la Hristos, care, în vremea împăratului Tiberiu, fusese
condamnat la moarte (supplicio adfectus erat) de procuratorul Pilat din Pont. Reprimată
pentru moment, această superstiție funestă/periculoasă începu din nou să se
răspândească nu numai în Iudeea, locul de obârșie al acestui flagel, ci chiar și în Roma,
unde se revarsă de pretutindeni toate grozăviile și ticăloşiile şi îşi găsesc mulţime de
adepţi” (Anale 15, 44).
Este cea mai timpurie referire necreştină la Răstignirea Domnului. Scrierea a fost redactată în
112-113 sau în 113-114, pe când Tacitus era proconsul al Asiei.

2.3. Suetonius (Gaius Suetonius Tranquillus, 69-post 122), în biografia lui Nero cuprinsă
în Viețile celor 12 cezari (De vita Caesarum), redactată către 120, etichetează, de asemenea,
creștinismul drept o „superstiție nouă și periculoasă” (Viața lui Nero, 16). În Viața lui
Claudiu, Suetonius se referă la expulzarea evreilor din Roma din cauza „neîntreruptelor
răzmerite la care erau ațâțați de Christus (impulsiore Chresto)” (Viața lui Claudius, 25, 4).
Pentru majoritatea cercetătorilor, acest „Christus” trebuie identificat cu întemeietorul
creștinismului, în jurul Persoanei Sale născându-se virulente polemici în comunitatea
iudaică, unii acceptând mesianitatea Sa, alții contestând-o.

3. Între izvoarele elenistice, amintim aici o scrisoare a unui filosof stoic din secolul al II-
lea, Mara bar Serapion, în care este menționat un „înțelept rege” pe care iudeii l-au ucis,
atrăgându-și asupra lor mânia divină, dar a cărui învățătură a supraviețuit morții sale, și
referința satiricului Lucian de Samosata (120-post 180), în scrierea Moartea lui Peregrinos
(De Morte Peregrini, scriere redactată către 169-170), la „sofistul răstignit” în Palestina
„pentru că a introdus în lume un cult nou”, ale cărui „legi” creștinii, „adoratorii
sofistului răstignit”, le urmează în continuare.

DOI MISIONARI EXEMPLARI – SFINȚII APOSTOLI PETRU ȘI PAVEL

1. Sfântul Apostol Petru ocupă un loc important în tradiția creștină a primelor două
secole. Petru (în aramaică Kepha, având semnificația de „piatră”, „stâncă”) este
supranumele acordat de Mântuitorul unui pescar numit Simon (Marcu 3, 16), originar
din Betsaida, un sat din Galileea (Ioan 1, 44). Foarte probabil, cognomenul surprinde o
trăsătură de caracter particulară a celui care va deveni figura centrală a colegiului
apostolilor.
Fiul lui Iona (Matei 16, 17: „bar Jonas” 33), Simon era căsătorit și locuia în Capernaum, pe
malul Lacului Galileei (Mareea Galileei, lacul Ghenizaret). Pescar de profesie, a fost
chemat de Mântuitorul să devină „pescar de oameni” (Marcu 1, 16-20; Matei 4, 18-20).

33Unii cercetători moderni au considerat că această sintagmă – „bar Jonas” – este un indiciu că
Apostolul aparținea, alături de Simon Zelotul și Iuda Iscarioteanul, unui grup de rezistență față de

26
Evangheliile ni-l înfățișează pe Apostolul Petru drept conducătorul grupului apostolilor
și purtătorul de cuvânt al acestuia. Numele lui este primul menționat în listele
apostolilor sau în cele ale celor mai intimi ucenici ai Mântuitorului; este martor la
importante evenimente din activitatea Mântuitorului care se petrec în faţa unui cerc
restrâns de ucenici: vindecarea fiicei lui Iair (Matei 9, 18-26), Schimbarea la Față (Matei 17,
1-8), agonia din grădina Ghetsimani (Matei 26, 37). Purtător de cuvânt al Apostolilor, în
Cezareea lui Filip, Petru declară în numele acestora că Învățătorul este „Hristosul, Fiul
lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16, 16), Mântuitorul îl numește „fericit” pentru că a
făcut această mărturisire a mesianității Sale și declară că va pe zidi pe „piatra” acestei
mărturisiri Biserica Sa, „pe care porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 17-18).
Impetuos și înflăcărat, a fost mustrat de Mântuitorul pentru că nu înțelegea că Patima și
Moartea Învățătorului sunt necesare (Marcu 8, 31-33). La Cina cea de Taină, Mântuitorul
l-a însărcinat cu „întărirea fraților săi” (Luca 22, 32). Curajul său s-a risipit în momentul
arestării Mântuitorului, pe care L-a renegat de trei ori (Matei 26, 69-75).
Totuși, a fost primul Apostol care a intrat în mormântul gol (Luca 24, 12), primul Apostol
căruia Mântuitorul i S-a arătat după Înviere (Luca 24 , 34; 1 Corinteni 15, 5). Într-o arătare
menționată numai de Apostolul Ioan, pe malul lacului Tiberiada, Iisus cel Înviat Se arată
mai multor ucenici, șapte la număr; după pescuirea minunată și după prânz, Domnul Se
adresează lui Simon Petru, cerându-i o triplă mărturisire a dragostei sale (Ioan 21, 1-25),
şi îi încredințează păstorirea turmei Sale (Ioan 21, 15-17).

1.2. Activitatea misionară a Apostolului Petru este istorisită de Luca în primele 13

capitole ale Faptelor. S-a spus adeseori că aceste capitole sunt, practic, Faptele lui Petru, așa
cum următoarele constituie Faptele lui Pavel. Faptele ni-l înfățișează drept conducătorul
Bisericii din Ierusalim. A avut, neîndoielnic, un rol decisiv în formarea primelor
comunități creștine şi a desfăşurat o intensă activitate misionară în Palestina, fiind
consemnate în Fapte mai multe minuni și convertiri săvârșite de Apostol.
Este primul menționat între apostolii refugiați în „încăperea cea de sus”, așteptând
Pogorârea Duhului Sfânt (Fapte 1, 13). A avut inițiativa alegerii lui Matias în locul lui
Iuda (Fapte 1, 16-22). Este cel care predică în ziua Cincizecimii (Fapte 2, 14-40), explicând
mulțimii semnificația Pogorârii Duhului Sfânt. Însoțit de Sfântul Ioan, săvârșește, în
numele lui Iisus din Nazaret, minunea vindecării cerșetorului infirm la Poarta Frumoasă
a Templului (Fapte 3, 1-10). Același Petru rostește în pridvorul lui Solomon o cuvântare
în care mărturisește filiația dumnezeiască și mesianitatea lui Iisus Domnul, „Începătorul
vieții…, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morți”, chemând la pocăință pentru
păcatul de a nu fi recunoscut pe Trimisul Domnului și pentru a-L fi predat lui Pilat (Fapte
3, 12-26). În urma tulburării produse în urma acestei minuni, cei doi apostoli – Petru și
Ioan, fiul lui Zevedeu – au fost duși în fața Sinedriului (Fapte 4, 1-22), înaintea căruia
Sfântul Petru, „plin fiind de Duhul Sfânt”, a vestit din nou Învierea lui „Iisus Hristos
Nazarineanul”, pe care căpeteniile poporului Îl răstigniseră, și a proclamat puterea

ocupantul roman. Sintagma este înțeleasă de acești cercetători drept o expresie aramaică semnificând
„proscris, nelegiuit, în afara legii” (barjone).
Alți cercetători, interpretând Ioan 1, 35-42, au concluzionat că Petru, alături de Andrei, fratele său, erau
ucenicii Botezătorului Ioan.

27
mântuitoare a Numelui Său (Fapte 4, 8-12). Apostolii nu s-au lăsat intimidaţi de
amenințări și au fost eliberaţi, primind însă interdicția de a mai învăța în Numele lui
Iisus (Fapte 4, 18-20).
Era unul dintre administratorii bunurilor comunităţii din Ierusalim, mustrându-i pe soții
Anania și Safira (Fapte 5, 1-10), care au mințit pe Dumnezeu și au ispitit Duhul Domnului
(Fapte 5, 4, 9). Împreună cu ceilalți apostoli, a săvârșit „semne și minuni multe în popor”
(Fapte 5, 12), în special vindecări și exorcizări (Fapte 5, 12-16), ceea ce le-a atras apostolilor
o nouă arestare, fiind eliberați în urma intervenției rabinului fariseu Gamaliel, după ce
au fost flagelați și li s-a poruncit din nou să nu mai învețe în Numele lui Iisus (Fapte 5,
17-41). Fapte 8 ni-l înfățișează binevestind Evanghelia în Samaria (Fapte 8, 5), probabil
chiar în cetatea Sevasta (Samaria), unde, împreună cu Ioan, desăvârșește Botezul
administrat de arhidiaconul Filip prin punerea mâinilor și îl mustră pe Simon Magul
(Fapte 8, 14-25). A vizitat orașele din câmpia de coastă a Iudeii (Lida, Saron, Iope,
Cezareea), săvârşind multe minuni şi convertiri: vindecarea paraliticului Enea în Lida
(Fapte 9, 32-35), învierea Tavitei din Iope (Fapte 9, 36-43), convertirea centurionului
Corneliu în Cezareea Palestinei, fără îndoială, un grec simpatizant al iudaismului (Fapte
10), centurion în cohorta Italica (Fapte 10, 1).
Corneliu, deși „temător de Dumnezeu”, simpatizant deci al iudaismului, era, strict
vorbind, un străin, pentru că nu era circumcis. Un iudeu evita contactul cu un ne-evreu,
pentru că risca necurăția rituală, cu atât mai mult refuza să ia masa în comun. Ca iudeu,
Apostolul ar fi putut să refuze hrana necurată la masa unui necurat, ceea ce nu a făcut,
întrucât spune că: „mie Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau
necurat” (Fapte 10, 28).
Este un eveniment capital în istoria Bisericii: Duhul Sfânt Se pogoară asupra păgânilor
într-o „nouă Cincizecime”. Evanghelistul-istoric Luca ne spune că, în urma cuvântării lui
Petru în fața păgânilor,
„44Duhul Sfânt a căzut peste toți cei care ascultau cuvântul. 45Iar credincioșii tăiați împrejur,
care veniseră cu Petru, au rămas uimiți pentru că darul Duhului Sfânt s-a revărsat și peste
neamuri. 46Căci îi auzeau pe ei vorbind în limbi și slăvind pe Dumnezeu. Atunci a răspuns
Petru: 47Poate oare cineva să oprească apa, ca să nu fie botezați aceștia care au primit Duhul
Sfânt ca și noi? 48Și a poruncit ca aceștia să fie botezați în numele lui Iisus Hristos” (Fapte 10,
44-48).
Prin Apostolul Petru, Dumnezeu deschide ne-evreilor calea spre mântuire;
evanghelizarea păgânilor este posibilă de acum înainte, fără să nu se manifeste şi ulterior
unele împotriviri. Revenit în Ierusalim, a fost contestat pentru botezul lui Corneliu, pe
care nu-l condiționase de circumciziune, astfel încât a fost obligat să se justifice (Fapte 11,
1-3).
Imaginea Apostolului Petru din Fapte este aceea a unui misionar încă atașat de Templu și
de poporul evreu, care speră în convertirea acestuia în ansamblu, pentru ca să vină
„vremile stabilirii din nou a tuturor celor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura
sfinților Săi proroci din veac” (Fapte 3, 21). Totuși, așa cum ne dezvăluie episodul
convertirii lui Corneliu, care a primit botezul fără să fi fost circumcis, Apostolul Petru a
avut revelația că Biserica este deschisă tuturor neamurilor. De asemenea, Faptele
menționează participarea sa la Sinodul apostolic din anii 49-50, în cadrul căruia a pledat

28
pentru a nu fi impusă creștinilor dintre neamuri obligația respectării prescripțiilor Legii
(Fapte 15, 7-11) 34.
Întemnițat alături lui Iacob cel Mare – care a fost decapitat cu acest prilej (Fapte 12, 2) –
din porunca regelui Irod Agripa I (41-44), în anii 43-44, a fost eliberat prin intervenția
minunată a îngerului, pe când își aștepta execuția (Fapte 12, 1-19). După eliberarea sa, a
plecat din Ierusalim, lăsând conducerea comunității lui Iacob cel Mic (Fapte 12, 17).

Deținem alte câteva informații despre Apostolul Petru din epistolele pauline. Când îl
menționează, Apostolul Pavel o face numindu-l Kephas sau Petru, niciodată Simon,
semnul unui mare respect pentru cel care, alături de Ioan și Iacob, era considerat unul
dintre „stâlpii comunității” (Galateni 2, 9).
Potrivit 1 Corinteni 1, 12 și 3, 22, în Corint exista o grupare petrină (creștini „ai lui
Petru”), ceea ce ne sugerează că și-a îndeplinit slujirea apostolică și în Corint. Dionisie al
Corintului (sec. II) în considera co-fondator al comunității creștine din Corint, alături de
Sfântul Apostol Pavel (EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, 2, 25, 8).
Galateni 2, 11-14 atestă prezența și misiunea sa în Antiohia, această informație aflându-se
la originea unei tradiții timpurii care-l consideră primul episcop al Antiohiei (tradiție
atestată de FERICITUL IERONIM, De viris illustribus 1 35). Pasajul acesta face referire la o
tensiune între Apostolii Pavel și Petru, provocată de atitudinea acestuia din urmă de a
evita să ia masa alături de creștinii ne-evrei, din motivul respectării cu strictețe a
regulilor purității în ce privește convivialitatea 36. În același capitol (Galateni 2, 7-8),
Apostolul Pavel consideră că i s-a încredințat Sfântului Petru vestirea Evangheliei printre

34 Fapte 15, 7-11: „7Și făcându-se multă vorbire, s-a sculat Petru și le-a zis: Bărbați frați, voi știți că, din
primele zile, Dumnezeu m-a ales între voi, ca prin gura mea neamurile să audă cuvântul Evangheliei
și să creadă. 8Și Dumnezeu, Cel ce cunoaște inimile, le-a mărturisit, dându-le Duhul Sfânt, ca și nouă.
9Și nimic n-a deosebit între noi și ei, curățind inimile lor prin credință. 10Acum deci, de ce ispitiți pe

Dumnezeu și vreți să puneți pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinții noștri, nici noi n-am
putut să-l purtăm? 11Ci, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, credem că ne vom mântui în același
chip ca și aceia”.
Exista, în mod evident, o grupare care considera că ne-evreii care se botează se vor mântui, însă nu
este cu putință nicio viață comună cu aceia dacă nu îmbrățișau Legea. Apostolul pledează, așadar,
pentru a nu se impune practica tăierii împrejur ne-evreilor. Iacob cel Mic exprimă un punct de vedere
ușor diferit: nu trebuie impusă ne-evreilor toată Legea, ci numai trei restricții: (a) să nu mănânce carne
din care nu a fost scurs sângele, (b) să nu comită desfrânare, (c) „să se ferească de întinările idolilor”
(Fapte 15, 19-20: „De aceea eu socotesc să nu tulburăm pe cei ce, dintre neamuri, se întorc la
Dumnezeu, ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor și de desfrâu și de (animale) sugrumate
și de sânge”).
35 Potrivit lui Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 3, 36,2, Apostolul Petru a părăsit Antiohia în

anul 42, ceea ce nu concordă cu informațiile extrase din Fapte, care-l plasează în fruntea comunității
din Ierusalim până în anii 43-44.
36 Galateni 2, 11-14: „11Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe față i-am stat împotrivă, căci era vrednic

de înfruntare. 12Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au
venit ei, se ferea și se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. 13Și, împreună cu el, s-au
fățărnicit și ceilalți iudei, încât și Barnaba a fost atras în fățărnicia lor. 14Dar când am văzut că ei nu
calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care ești iudeu,
trăiești ca păgânii și nu ca iudeii, de ce silești pe păgâni să trăiască precum iudeii?”.

29
iudei, spre deosebire de misiunea primită de el, care era predicarea Evangheliei printre
neamuri 37.
În Galateni 1, 18, Pavel, proaspăt convertit, după o deplasare în Arabia și o ședere de trei
ani în Damasc, a mers la Ierusalim pentru a-l cunoaște pe Apostolul Petru.
Din 1 Petru 1, 1, putem deduce că a întreprins o misiune de evanghelizare în Asia Mică,
de vreme ce își adresa epistola sa „celor ce trăiesc împrăștiați printre străini, în Pont, în
Galatia, în Capadocia, în Asia și în Bitinia” 38.

1.3. Martiriul Sfântului Petru. Și-a încheiat viața cu certitudine în Roma. De aici scria 1
Petru. Potrivit 1 Petru 5, 13, destinatarii epistolei erau îmbrățișați de „Biserica cea aleasă
din Babilon și de Marcu, fiul meu”, „Babilonul” fiind aici un nume de cod pentru Roma.
Clement Romanul (cca 95), Ignatie al Antiohiei (†107) și Irineu de Lugdunum (cca 180 –
Adversus haereses, III, 1, 1; 3, 2) confirmă că Apostolul Petru a evanghelizat Roma şi că a
fost martirizat aici.

CLEMENT ROMANUL, Epistola 1 către Corinteni, 5, 2-5: „Din invidie și din pizmă au fost
prigoniți cei mai mari și mai drepți stâlpi ai Bisericii, luptând până la moarte. Să punem
înaintea ochilor noștri pe bunii Apostoli: pe Petru, care, din pricina invidiei nedrepte, n-a
suferit una, nici două, ci mai multe munci, și, îndurând așa mucenicia, a plecat la locul de
slavă cuvenit lui” (Scrierile Părinților apostolici, PSB, pp. 48-49).

Către sfârșitul secolului al II-lea și începutul celui următor, o tradiție îl considera primul
episcop al Romei. Nu există certitudini în ce privește durata șederii sale la Roma, tradiţia
potrivit căreia a activat aici 25 de ani este o legendă apărută în veacul al III-lea 39. Sfântul
Irineu îi consideră pe Apostolii Petru și Pavel co-fondatorii Bisericii din Roma.
Potrivit lui Eusebiu de Cezareea (cca 260-cca 340), Apostolii Petru și Pavel au suferit
martiriul în timpul persecuției lui Nero, probabil chiar în octombrie 64. Alți cercetători
propun anul 67. Este prăznuit la 29 iunie.
Cât privește locul înmormântării sale, acesta pare să fi fost colina Vaticanului; mărturia
decisivă aparține presbiterului roman Gaius, care, potrivit lui Eusebiu de Cezareea, într-
o scriere de la sfârșitul secolului al II-lea, spunea:
„În ce mă privește, eu vă pot arăta unde se găsesc aceste trofee ale apostolilor. Dacă ai vrea să
urci pe Vatican ori pe via Ostia, atunci vei găsi trofeele celor care au întemeiat Biserica
aceasta” (EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, 2, 25, 7).

37 Galateni 2, 7-8: „Ci dimpotrivă, văzând că mie mi-a fost încredințată Evanghelia pentru cei netăiați
împrejur, după cum lui Petru, Evanghelia pentru cei tăiați împrejur, căci Cel ce a lucrat prin Petru în
apostolia tăierii împrejur a lucrat și prin mine la neamuri”.
38 Alți cercetători sunt sceptici față de această ipoteză: în înțelegerea lor, 1 Petru nu demonstrează

cunoașterea concretă a destinatarilor epistolei.

39 Pe baza faptului că epistola paulină către Romani, scrisă în iarna 57-58, păstrează tăcerea în privința lui

Petru, tăcere păstrată și de Evanghelistul Luca în contextul în care se relatează despre captivitatea lui
Pavel la Roma (Fapte 28), cartea biblică a Faptelor fiind databilă între 61-63, se poate deduce că
Apostolul Petru a activat în Roma după această dată, cu puțin timp înainte de persecuția lui Nero.

30
Tertulian (cca 160-cca. 225) ne transmite informația că a fost crucificat, ceea ce era
cunoscut Sfântului Evanghelist Ioan (Ioan 21, 18-19 40).
În Faptele lui Petru, un apocrif din secolul al II-lea, istoria și ficțiunea se împletesc.
Autorul expune dispute retorice între Apostol și Simon Magul și tot aici regăsim scena
Quo vadis 41.

2. Sfântul Apostol Pavel și universalismul creștin

2.1 În istoria creștinismului primar personalitatea Apostolului Pavel este una

covârșitoare, rolul său în desprinderea completă a creștinismului de iudaism a fost
determinant, însă nu unul exclusiv; nu a fost singurul care a contribuit la acest proces. A
fost o personalitate copleșitoare, însă aprecierea sa drept „al doilea fondator al
creștinismului”, pe care unii istorici i-o acordă, este în mod evident exagerată.
Era, din punct de vedere spiritual, un evreu; din punct de vedere legal, un roman; din
punct de vedere intelectual, un grec. A fost apostolul „neamurilor” prin excelență, iar
activitatea sa a avut un impact atât de important, încât Biserica a devenit, la sfârșitul
secolului I, una preponderent „a neamurilor”.
Proeminența sa în istoria creștinismului primar se datorează faptului că este
protagonistul celei de-a doua părți a cărții Faptele Apostolilor și aceluia că o mare parte a
scrierilor sale figurează în canonului Noului Testament. Izvoarele despre biografia și
activitatea misionară a Apostolului Pavel sunt reprezentate de cele 14 epistole pauline și
de cartea Faptele Apostolilor, opera Evanghelistului Luca, amintit în Epistola către Coloseni
4,14 42, pe care Sfântul Irineu îl consideră un însoțitor „inseparabil” al Apostolului Pavel.
A doua parte a cărții Faptelor Apostolilor este aproape în întregime consacrată activității
misionare a Apostolului Pavel. Cele două izvoare sunt foarte diferite ca natură: dacă
Faptele sunt o narațiune în care sunt istorisite etapele vieții misionare a lui Pavel în
ordine cronologică, epistolele pauline sunt scrieri de circumstanță, născute în raport cu
circumstanțele pe care Apostolul le-a întâlnit în comunitatea căreia se adresează, având
un obiectiv didactic sau pastoral, în care informațiile autobiografice sunt extrem de
sărace. Așadar, cercetătorii consideră cele două izvoare complementare, acordând
prioritate epistolelor. Scrierile apocrife – Actele lui Pavel, corespondența și Apocalipsa lui
Pavel (Visio Pauli) –, deși inspirate pe alocuri de scrierile nou-testamentare, nu au nicio
valoare istorică.

40 Ioan 21, 18-19: „Adevărat, adevărat zic ție: Dacă erai mai tânăr, te încingeai singur și umblai unde
voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale și altul te va încinge și te va duce unde nu
voiești. Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce fel de moarte va preaslăvi pe Dumnezeu. Și spunând aceasta, i-
a zis: Urmează Mie”.
41 Simțind că se apropie persecuția, Apostolul părăsește Roma, însă Îl întâlnește pe Hristos; întrebat

unde merge, „Domnul îi spune: «Mă duc la Roma, ca să fiu răstignit». Iar Petru îi zice: «Doamne, iar o
să fii răstignit?». Iar el îi spune: «Da, Petru, din nou sunt răstignit». Iar Petru, adâncit în sinea lui, după
ce L-a văzut pe Domnul urcându-se la cer, s-a întors la Roma, bucurându-se și slăvind pe Domnul
pentru ceea ce spusese: «Sunt răstignit»; aceasta avea să se întâmple la Roma” (Faptele lui Petru 25).
42 Coloseni 4, 14: „Vă îmbrățișează Luca, doctorul cel iubit, și Dima”.

31
S-a născut în ultimii ani ai erei creștine, la o dată apropiată de Întruparea Domnului;
după alte cercetări, s-ar fi născut între 5 și 10 d.Hr. Când scria Epistola către Filimon,
redactată probabil în anul 53, într-o închisoare din Efes, se considera „bătrân” (presbytes);
în mentalitatea anticilor, 60 de ani era vârsta la care cineva se putea considera „bătrân”.
Se născuse în Tarsul Ciliciei – informația apare numai în Fapte (9, 11; 11, 25; 21, 39; 22,
3) 43, într-o familie deportată de puțin timp în Cilicia (anii 44 î.Hr. și 6 î.Hr. sunt date
posibile). Descindea dintr-o familie care aparținea aristocrației laice 44, o familie din
seminția lui Veniamin (Filipeni 3, 5) 45, iar amintirea acestei descendențe este un argument
că familia sa trăia în diaspora de puțină vreme. Aparținea, așadar, iudaismului din
diaspora romană, mai precis coloniilor evreiești din Asia Mică intrată sub stăpânire
romană.
Dobândise cetățenia romană (Fapte 16, 37-38; 2, 25-26; 23, 27). Acesta este motivul pentru
care adaugă numelui ebraic Saul cognomenul roman Paulus („mic”, „neînsemnat”);
informația o deținem numai din Fapte, unde Sfântul Pavel ne apare prevalându-se de
cetățenia romană. Trimiterea sa la Roma, spre a fi judecat de cezar, nu poate fi explicată
decât prin deținerea cetățeniei romane. La o vârstă fragedă, a părăsit Tarsul pentru a
reveni în Ierusalim; după spusele proprii citate de Luca, a fost „crescut în cetatea aceasta
[Ierusalim], învățând la picioarele lui Gamaliel în chip amănunțit Legea părintească”
(Fapte 22, 3). A fost, așadar, ucenicul rabinului Gamaliel cel Bătrân (Gamaliel I) 46, care a
trăit înainte de anul 70, potrivit surselor rabinice.
În afară de studiile rabinice, știm din Fapte (18, 3; 20, 34) și din propriile mărturii (1
Corinteni 4, 12; 1 Tesaloniceni 2, 9) că se îndeletnicea cu țesutul corturilor. Fusese, foarte
probabil, căsătorit, căsătoria fiind una dintre datoriile de căpătâi ale oricărui evreu
evlavios (Facere 1, 28 sq.), însă rămăsese văduv cu certitudine în anul 54, când, scriind 1
Corinteni (7, 7-8), îi sfătuia pe cei necăsătoriți și pe văduve să rămână așa cum el era.
Termenul folosit pentru a-i defini starea – agamos – era folosit în greaca epocii pentru a
desemna un văduv.

43 Fapte 21, 39: „Și a zis Pavel: Eu sunt iudeu din Tarsul Ciliciei, cetățean al unei cetăți care nu este
neînsemnată. Te rog dă-mi voie să vorbesc către popor”; Fapte 22, 3: „Eu sunt bărbat iudeu, născut în
Tarsul Ciliciei și crescut în cetatea aceasta, învățând la picioarele lui Gamaliel în chip amănunțit Legea
părintească, plin fiind de râvnă pentru Dumnezeu, precum și voi toți sunteți astăzi”.
44 Familia sa era una înstărită, trimiterea lui Pavel la Ierusalim pentru a-și desăvârși studiile rabinice

este un argument convingător în acest sens.

45 Filipeni 3, 5: „La opt zile, am fost tăiat împrejur; sunt din neamul lui Israel, din seminția lui

Veniamin, evreu din evrei, după lege fariseu”.

46 Gamaliel I era nepotul celebrului rabi Hilel, reprezentantul unei tendințe mai liberale și mai suple în

interpretarea Legii, în opoziție cu școala lui Șamai, care reprezenta tendința rigoristă. Este unul dintre
puținii învățători de lege care deține titlul de rabban, mai de seamă decât cel de rabbi. În afară de
mențiunea sa ca învățător al lui Pavel (Fapte 22, 3), mai este amintit în Fapte 5, 34-39, în contextul
arestării Apostolilor, care nu respectaseră interdicția lor de a propovădui Evanghelia. Aduși în fața
Sinedriului, Gamaliel, „învățător de lege cinstit de tot poporul”, a intervenit și a recomandat în
cuvântarea sa o atitudine de expectativă, izbânda sau nereușita propovăduirii Apostolilor va arăta
dacă lucrarea lor este sau nu de la Dumnezeu (5, 38-39: „dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de
la oameni, se va nimici. Iar dacă este de la Dumnezeu, nu veți putea să-i nimiciți, ca nu cumva să vă
aflați și luptători împotriva lui Dumnezeu”).

32
Pre-creștinul Pavel (Saulos – forma araimaică grecizată a numelui său roman Paulus) a
fost un persecutor al creștinilor. După propria mărturie, i se cuvine ultimul loc între
Apostoli, întrucât a prigonit „Biserica lui Dumnezeu” 47. Ne-o spune Apostolul însuși:
„zelul” pentru Lege l-a împins pe acest fariseu pios să-i prigonească pe cei din poporul
său pe care-i considera necredincioși. Aceasta a fost motivația anticreștinismului său
inițial; acţiunea sa a vizat distrugerea Bisericii care, din punctul său de vedere, aducea o
gravă atingere credinței iudaice. În primul rând, prigoana lui Pavel s-a manifestat asupra
Bisericii din Ierusalim. În mod cert, a avut un rol în martiriul Sfântului Arhidiacon
Ștefan, protomartirul. Evreu originar din diaspora, grecofon, Pavel a fost martorul
evanghelizării făcute în sinagogile eleniste din Ierusalim de grupul de misionari în
fruntea cărora se aflau cei șapte arhidiaconi. Prigoana dezlănțuită împotriva iudeilor
elenofoni care a urmat martiriului Sfântului Ștefan (Fapte 8, 1-3) nu a pus capăt
evanghelizării, iar Pavel a fost împuternicit de autoritățile religioase ierusalimitene să-i
aducă pe creștini în fața tribunalelor rabinice. Acționa, probabil, ca spion și denunțător al
creștinilor față de autoritățile evreiești, înlesnind astfel aplicarea unor pedepse corporale
severe. Potrivit Fapte 22, 5, scopul călătoriei la Damasc, împuternicită de autoritățile
religioase din Ierusalim, era acela de a-i identifica și aresta pe creștinii care făceau parte
din comunitatea locală, care urmau a fi aduși „legați la Ierusalim, spre a fi pedepsiți” 48.
Împrejurările convertirii sale minunate sunt cunoscute, nu insistăm aici asupra lor. Ceea
ce este evident din lectura Epistolelor sale (1 Corinteni 15, 8; 9, 1) este că Saul L-a văzut pe
Hristos și că această viziune este interpretată de Pavel ca fiind similară cu cele de care
învredniciseră Apostolii după Înviere (1 Corinteni 15, 8 49). Experiența a însemnat o
cotitură esențială în biografia sa și l-a convertit pe persecutor într-un apostol și un ucenic
al lui Hristos. După un scurt răstimp, a fost perfect conștient de vocația sa de apostol al
neamurilor (Galateni 1, 15-16) 50. Foarte probabil, convertirea lui Pavel a avut loc la 2-3 ani
după Răstignirea Mântuitorului, petrecută probabil în anul 30, așadar, către 32-33 d.Hr.
După o ședere în Arabia (Transiordania, administrată în nord de prinți irodieni și de
legatul Siriei, în sud aflându-se regatul nabateenilor), Sfântul Pavel a revenit în Damasc
(Galateni 1, 17). Cu certitudine înainte de anul 39 d.Hr., a fost constrâns să părăsească
Damascul (2 Corinteni 11, 32-33), întrucât dregătorul (etnarhul) regelui Arethas al IV-lea
al nabateenilor (9-39 d.Hr.) a intenționat să-l captureze.

47 1 Corinteni 15, 9: „Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc
apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu”; Galateni 1, 13, 23; Filipeni 3, 6: „În ce privește
râvna, prigonitor al Bisericii; în ce privește dreptatea cea din Lege, fără de prihană”; traducere
alternativă: „În ce privește legea, fariseu, în ce privește zelul, prigonitor al Bisericii”.
48 Fapte 22, 5: „Precum mărturisește pentru mine și arhiereul și tot sfatul bătrânilor, de la care primind

și scrisori către frați, mergeam la Damasc, ca să-i aduc legați la Ierusalim și pe cei ce erau acolo, spre a
fi pedepsiți”.
49 1 Corinteni 15, 8: „Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat și mie”. Sfântul

Pavel situează viziunea de pe drumul Damascului între arătările Mântuitorului după Înviere.
50 Galateni 1, 15-16: „Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele și m-a

chemat prin harul Său, să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri,
îndată nu am primit sfat de la trup și de la sânge ”.

33
După trei ani (Galateni 1, 18 51), Apostolul Pavel a făcut o călătorie la Ierusalim, unde
fostul fariseu s-a întâlnit cu Sfântul Petru, conducătorul comunității locale, și cu Sfântul
Iacob cel Mic, „fratele Domnului”.
După o ședere de două săptămâni la Ierusalim, Pavel a părăsit orașul pentru a merge „în
ținuturile Siriei și Ciliciei” (Galateni 1, 21). Prezența Apostolului în sânul comunității
creștine din metropola Siriei, Antiohia, formată atât din iudei, cât și din foști păgâni, este
atestată de spusele sale (Galateni 2, 11). Această comunitate îi încredințează o misiune
evanghelizatoare de mare anvergură.

2.2. Activitatea misionară

Prima călătorie misionară, întreprinsă în anii 47-48, împreună cu Barnaba, are drept țintă
Ciprul și Asia Mică, unde Apostolul a întemeiat comunități în provinciile Pisidia,
Pamphylia și Lycaonia. Plecați din Antiohia, cei doi misionari – Barnaba și Pavel – se
îmbarcă în portul Seleucia și navighează până la Salamina. De aici traversează insula
Cipru în lungime, predicând în sinagogi, până la Paphos (Fapte 13, 4-6), unde are loc
convertirea proconsulului Sergius Paulus. Misionarii au părăsit insula, îmbarcându-se la
Paphos; au acostat la Perga, în Pamphylia (Fapte 13, 3), îndreptându-se apoi spre
Antiohia Pisidiei (Fapte 13, 4), care, din punct de vedere administrativ, aparținea
provinciei romane Galatia. Aici cuvântarea din sinagogă a Apostolului provoacă
indignare, iar prigoanele evreilor îi determină pe misionari să plece. Se îndreaptă apoi
spre Iconium (Fapte 13, 51), actualul oraș Konya, situat în câmpia Lycaoniei, desigur
urmând ruta numită „calea împărătească” (via Sebaste). Și aici evanghelizarea provoacă
dezbinare și apostolii sunt siliți să plece, existând amenințarea că vor fi lapidați (Fapte 14,
1-6). În continuare, au evanghelizat „Listra și Derbe și ținutul dimprejur” (Fapte 14, 6).
La Listra, misionarii resping venerarea lor drept zei și reușesc să se sustragă unei
lapidări puse la cale de evreii trimiși din Antiohia și Iconium. Drumul de întoarcere în
Antiohia a refăcut acest itinerariu în sens invers.

A doua călătorie misionară, consecutivă unei călătorii la Ierusalim (49-50), a fost

efectuată de Pavel însoțit de Sila. Apostolul a vizitat, mai întâi, Bisericile întemeiate în
prima călătorie (Derbe, Listra – Fapte 16, 1), a traversat Frigia și Galatia, fiind împiedicați
de „Duhul lui Iisus” să evanghelizeze Bithynia (Fapte 16, 6-7). La Troas, a avut o viziune
pe care o interpretează drept un mesaj divin de a evangheliza Macedonia. Apostolul se
îmbarcă la Troas și, după o scurtă escală în insula Samothrace, a acostat la Neapolis
(actuala Kavala), pe coasta macedoneană. Misionarii s-au îndreptat apoi, pe via Egnatia,
către Philippi, colonie romană, abandonată în Evul Mediu. Aici Apostolul a fondat o
comunitate, în Fapte 16 sunt istorisite mai multe evenimente petrecute în timpul șederii
în Philippi 52. Bătuți cu vergi, au fost aruncați în închisoare 53; după eliberarea lor

51 Galateni 1, 17-18: „Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în
Arabia și m-am întors iarăși la Damasc. Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe
Chefa și am rămas la el cincisprezece zile”.
52 Aici au avut loc: convertirea Lydiei, negustoare de purpură, originară din Thyateira, în Asia Mică,

împreună cu toți membrii familiei, exorcizarea unei slujnice posedată de „duh pitonicesc”, ceea ce i-a
determinat pe stăpânii aceștia, privați de importante câștiguri, să-i aducă pe Apostoli în fața
magistraților, acuzându-i de tulburarea ordinii publice.

34
minunată și convertirea temnicerului, au părăsit Philippi, îndreptându-se, prin
Amphipolis și Apollonia, spre Tesalonic. La Tesalonic, apostolatul a durat trei
săptămâni (Fapte 17, 2), înregistrându-se multe convertiri printre iudei, dar și printre
greci; în cele din urmă, evreii i-au acuzat pe apostoli de lezmajestate (înaltă trădare) 54 și
de faptul că seamănă tulburare în „lumea întreagă”, însă aceștia, găzduiți până atunci de
Iason, intuind pericolul, plecaseră din Tesalonic. Pavel și Sila, cărora li s-a adăugat
Timotei, și-au continuat misiunea în Bereea, actuala localitate Veria (Fapte 17, 10-14). A
predicat apoi Evanghelia în Atena (Fapte 17, 16-34), însă fără prea mari reușite (nu sunt
înregistrate decât două convertiri nominale, cea a lui Dionisie, membru al Areopagului,
și cea a unei femei, Damaris).
Din Atena a mers apoi în Corint, unde Apostolul a rămas un an și jumătate. Într-un oraș
cosmopolit cum era Corintul, Apostolul și-a început misiunea în sinagogă – exista o
numeroasă colonie ebraică în Corint –, adresându-se celor mai apți să-l înțeleagă, pentru
ca mai apoi să vestească Evanghelia printre păgâni. Rezultatele misiunii sale au fost
însemnate. Iudeii au formulat împotriva sa mai multe învinuiri politice, dorind să fie
condamnat de către proconsulul Gallion, care nu a fost însă interesat de disputele
religioase dintre iudei. Din Corint, Sfântul Pavel a revenit în Orient, la Ierusalim și în
Antiohia, făcând o escală la Efes, unde Pavel era rugat să rămână și a promis că va
reveni. Și-a continuat călătoria către Palestina (Cezareea, Ierusalim) și apoi în Antiohia.
Se încheia astfel a doua călătorie misionară, mai lungă decât prima și mai rodnică, ținând
cont de rezultatele evanghelizării în Grecia (Philippi, Tesalonic, Bereea, Corint).

A treia călătorie misionară (53/54-58). În prima parte, a urmat itinerariul celei de-a doua
călătorii, însă din Galatia s-a îndreptat către Efes, în Asia proconsulară. Potrivit
informațiilor lui Luca (Fapte 18, 23-20, 3), și-a desfășurat lucrarea de evanghelizare în
Efes și în cetățile din vecinătate. Potrivit Fapte 20, 31, a rămas în Efes trei ani, unde și-a
început misiunea întâi în sinagogă și, după izgonirea sa din sinagogă, în „școala lui
Tiranos” și pretutindeni. Mai multe minuni – vindecări și exorcisme (Fapte 19, 11-13) – au
sporit eficacitatea predicii sale, eficacitate demonstrată de tulburarea provocată de
producătorii și comercianții de statuete și talismane vândute până atunci într-o cantitate
mare în celebrul templu al zeiței Artemis din Efes (Artemision). Apostolul, nevătămat în
revolta argintarului Dimitrie din Efes, probabil după o scurtă perioadă de detenție (la
care face aluzie în 1 Corinteni 15, 32), a trecut în Macedonia și în Grecia, a rămas la Corint
pentru trei luni, la capătul cărora a decis să se întoarcă în Orient. A revenit în Orient pe
uscat, prin Macedonia, întrucât iudeii uneltiseră împotriva vieții lui. Pe drumul de
întoarcere (relatat foarte detaliat de Luca, Fapte 20, 4-21, 14), Apostolul și-a luat rămas
bun de la comunitățile din Troas, Milet şi Efes, Tir, Cezareea Palestinei, ajungând, în cele
din urmă, în Oraşul Sfânt. La Ierusalim aducea cu sine și o importantă sumă de bani,
colectă pe care o făcuse în comunitățile de el întemeiate, pe care o va dărui comunității
din Ierusalim. A ajuns la Ierusalim la sfârșitul anului 58, fiind convins că aici îl așteptau
multe suferințe.

53 Apostolul confirmă în 2 Tesaloniceni 2, 2 că a fost maltratat la Philippi.

54 Fapte 17, 7: „…și toți aceștia lucrează împotriva poruncilor Cezarului, zicând că este un alt împărat:
Iisus”.

35
Arest și închisoare (58-63). Odată ajuns în Ierusalim, a fost primit cu bucurie de
comunitatea locală (Fapte 21, 17). Curând, au apărut unele semne de neîncredere și Iacob
cel Mic îi cere Apostolului un gest public de respectare a Legii mozaice 55. A fost acuzat
apoi de iudeii asiatici pe profanare a Templului prin introducerea unui creștin dintre ne-
evrei, Trofim din Efes. S-a provocat o mare tulburare pe esplanada Templului (Fapte 21,
27-36), Apostolul fiind salvat de la linșaj prin intervenția tribunului Claudius Lysias.
După ce a încercat să clarifice motivele pentru care mulțimea înflăcărată reclama
moartea Apostolului și a convocat Sinedriul, tribunul roman, aflând că este cetățean
roman (Fapte 22, 28) și că exista o amenințare la adresa vieții sale, l-a trimis sub escortă la
Cezareea, spre a fi judecat de procuratorul Antonius Felix, în prezența acuzatorilor săi.
Timp de doi ani a fost ținut într-o captivitate nu foarte severă (58-60), precum rezultă din
Fapte 24, 23. Noul procurator, Porcius Festus, la insistențele Apostolului, care dorea să
fie judecat de cezar, în calitate de cetățean roman, l-a trimis la Roma (Fapte 25-26).
Călătoria spre Roma a Apostolului, însoțit de Luca și de Aristarh, sub escortă militară,
întreruptă de un dramatic naufragiu în dreptul insulei Malta, s-a încheiat în primăvara
anului 61, când Apostolul a intrat în Roma. Aici, timp de doi ani, a avut domiciliu forțat
(61-63), fiind supravegheat de un soldat roman, probabil un pretorian (Fapte 28, 30),
acordându-i-se posibilitatea de a primi vizite și de a predica „Împărăția lui Dumnezeu și
pe Domnul Iisus cu toată îndrăzneala și fără nicio piedică” (Fapte 28, 31).
Și-a putut relua apoi activitatea misionară în Asia, fiind considerat întemeietorul
comunităților din Colosse și Laodiceea, și a evanghelizat Creta (Tit 1, 5). Potrivit unei
tradiții istorice, confirmate de Clement Romanul (Epistola către Corinteni 5-7), i se atribuie
o călătorie misionară în Spania.

2.3. Martiriul Apostolului Pavel. Potrivit lui Eusebiu de Cezareea, după alte călătorii
misionare, Apostolul a revenit în Roma, a fost arestat din nou, supus unui nou proces și
executat. În calitate de cetățean roman, probabil, a fost acuzat că aparține unei
comunități care se răzvrătise și refuza cultul zeităților oficiale.
Clement Romanul, la trei decenii de la martiriul Apostolului, deci la sfârșitul veacului I,
este primul care a atestat tradiția potrivit căreia Pavel, alături de Petru, a fost martirizat
în timpul persecuției neroniene (64-68).
CLEMENT ROMANUL, Epistola 1 către Corinteni, 5, 7: „5Din pricina invidiei și a dușmăniei,
Pavel a primit premiul răbdării, 6purtând de șapte ori lanțuri, fiind izgonit și lovit cu pietre,
fiind propovăduitor atât în Răsărit, cât și în Apus, a primit slava strălucită a credinței
lui; 7învățând dreptatea în toată lumea și ajungând până la marginile Apusului, a suferit
mucenicia sub împărați. Și așa s-a despărțit de lumea aceasta și s-a dus în locul cel sfânt, fiind
cea mai mare pildă de răbdare” (Scrierile Părinților apostolici, PSB, p. 49).

Tertulian, către 200-213, precizează că Apostolii Petru şi Pavel au suferit martiriul sub
Nero, Petru fiind crucificat, asemenea Mântuitorului, iar Pavel, decapitat, asemenea
Botezătorului Ioan:

55I se cere să sprijine patru bărbați care doreau să depună votul de nazireu, mai exact să achite sumele
destul de ridicate pentru sacrificiile prescrise și să împlinească un ritual de curățire alături de ei (Fapte
21, 20-26).

36
 „O, fericită Biserică (Roma), pentru care Apostolii și-au vărsat întreaga învățătură, cu
sângele lor! Unde Petru a suferit chinuri ca acelea ale Domnului, unde Pavel s-a
încununat de o moarte ca aceea a lui Ioan Botezătorul (De praescriptione haereticorum, 36, 3,
în: Apologeți de limbă latină, PSB, p. 164)”.

Cât privește locul înmormântării sale, acesta pare să fi fost undeva pe via Ostiense, pe
locul unde se află astăzi bazilica San Paolo fuori le mura („Sfântul Pavel din afara
zidurilor”). Presbiterul Gaius, potrivit lui Eusebiu de Cezareea, scria la sfârșitul
secolului al II-lea:
„În ce mă privește, eu vă pot arăta unde se găsesc aceste trofee ale apostolilor. Dacă ai
vrea să urci pe Vatican ori pe via Ostia, atunci vei găsi trofeele celor care au întemeiat
Biserica aceasta” (EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, 2, 25, 7).

RĂSPÂNDIREA CREȘTINISMULUI PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SEC. AL IV-LEA

(PALESTINA, EGIPT, ASIA MICĂ, GRECIA)

În încercarea de a surprinde difuzarea creștinismului în primele secole ne vom sprijini, în

primul rând, pe sursele literare, în absența altor categorii de izvoare 56. Acestea dau
mărturie despre expansiunea creștinismului în primele trei secole ale istoriei Bisericii.
Evanghelia a fost vestită, la început, în mediile evreiești, însă destul de devreme a fost
adresată și adepților religiilor tradiționale greco-romane. Apostolii Petru (Fapte 10 –
convertirea sutașului Corneliu) și Pavel au fost prin excelență misionari în mediul păgân,
însă nu au fost singurii.

Palestina

Ierusalim. Biserica din Ierusalim s-a întemeiat în ziua Cincizecimii, când predica
Apostolului Petru a determinat botezul a cel puțin 3000 de oameni (Fapte 2, 41),
majoritatea evrei din diaspora. Creșterea a fost rapidă: numărul celor botezați a ajuns la
5.000 (Fapte 4, 4), iar, mai târziu, Evanghelistul-istoric Luca menționează „mulțime de
bărbați și de femei” care deveneau membri ai Bisericii (Fapte 5, 14), majoritatea fiind
evrei elenofoni din diaspora (Fapte 6, 1). Nici clasa sacerdotală iudaică nu era imună la
predica apostolilor; Sfântul Luca notează: „Și cuvântul lui Dumnezeu creștea, și se
înmulțea foarte numărul ucenicilor în Ierusalim, încă și mulțime de preoți se supuneau
credinței” (Fapte 6, 7).
Difuzarea creștinismului a întâmpinat foarte timpuriu împotrivirea autorităților politice
și religioase evreiești, care au înțeles că noua credință reprezintă o amenințare. În cel
puțin două rânduri, Apostolii Petru și Ioan au fost aduși în fața Sanhedrinului și li s-a
interzis să predice Evanghelia. A urmat martiriul Sfântului Arhidiacon Ștefan,
conducătorul evreilor eleniști convertiți, primul martir al Bisericii, și cel al Apostolului
Iacob, fratele Sfântului Ioan, ucis de regele Irod Agrippa I (41-44), potrivit Fapte 12, 1-2.

56Nu deținem izvoare arheologice, în principal epigrafice, din primele două secole, iar cele din secolul
al III-lea sunt destul de rare.

37
Până în anii 43-44, conducătorul comunității creștine din Ierusalim pare să fi fost Sfântul
Apostol Petru. Întemnițat de Irod Agrippa I, eliberat în mod minunat prin intervenția
îngerului pe când își aștepta execuția (Fapte 12, 1-19), Apostolul Petru a părăsit
Ierusalimul, lăsând conducerea comunității lui Iacob cel Mic (Fapte 12, 17).
Până în anul 62, comunitatea creștină din Ierusalim a fost condusă de Iacob „cel Mic”
(„cel Drept”), „fratele Domnului” 57, pe care Apostolii l-au instituit episcop al
Ierusalimului (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 2, 23, 1). În mod firesc,
conducătorul comunității creștine din Ierusalim a participat la Sinodul apostolic,
exprimând un punct de vedere moderat: Sfântul Iacob a pledat pentru a nu se impune
ne-evreilor obligația de a urma cu scrupulozitate Legea (inclusiv circumcizia), ci numai
trei restricții: (a) să nu mănânce carne din care nu a fost scurs sângele, (b) să nu comită
desfrânare, (c) „să se ferească de întinările idolilor” 58, .
Martiriul său este istorisit de Iosif Flavius (Antichități iudaice, 20, 9, 1), de Memoriile lui
Hegesip (pasajul este citat de Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 2, 23, 8-19) și de A
doua Apocalipsă a lui Iacob (scriere apocrifă, de factură gnostică, descoperită la Nag
Hammadi, în Egipt, în 1945).
Izbucnirea Primului Război Iudaic (66) a determinat refugierea creștinilor din Ierusalim
la Pella, în Palestina centrală, la răsărit de râul Iordan. După reprimarea insurecției (70-
73) și distrugerea Templului, aceștia au revenit în Ierusalim. În fruntea comunității a fost
ales Simeon, fiul lui Cleopa (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 3, 11), care, către
107, în timpul domniei lui Traian (98-117), a fost martirizat prin crucificare. Martiriul său
este relatat de Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească, 3, 32).
După răscoala antiromană condusă de Simon ben Kosiba („Bar-Kochba”, 132-135),
reprimată cu multă cruzime de romani, Ierusalimul – redenumit Aelia Capitolina – a
devenit colonie militară romană, iar stabilirea evreilor în oraș a fost cu desăvârșire
interzisă. Din acest moment, comunitatea creștină din oraș a fost constituită exclusiv din
păgâni convertiți, activitatea misionară s-a restrâns numai la ne-evrei, iar titularii
scaunului Ierusalimului au încetat să mai poarte nume evreiești 59. Biserica din Ierusalim
și din Palestina a devenit, treptat, o Biserică „a neamurilor”, întrucât, încă de la sfârșitul
secolului I, au fost excluși din sinagogă iudeii convertiți la creștinism care rămăseseră
fideli Legii.

Palestina. Deținem informații disparate despre propagarea creștinismului în restul

Palestinei. Martiriul Sfântului Ștefan a declanşat o persecuție a autorităților evreiești
căreia îi cad victime, în primul rând, iudeii eleniști, care au fost constrânși să părăsească
Ierusalimul, pentru a nu se expune persecuției 60. Refugiați din Ierusalim, aceştia
evanghelizează Iudeea și Samaria (Fapte 8, 4). Un misionar energic în Samaria a fost

57 Potrivit lui Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească, 2, 1, 2), Iacob cel Mic era unul dintre fiii
Dreptului Iosif.
58 Fapte 15, 19-20: „De aceea eu socotesc să nu tulburăm pe cei ce, dintre neamuri, se întorc la

Dumnezeu, ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor și de desfrâu și de (animale) sugrumate

și de sânge”.
59 Listele titularilor la Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 4,5; 5,12; 7, 32.

60 Fapte 8, 1: „Și s-a făcut în ziua aceea prigoană mare împotriva Bisericii din Ierusalim. Și toți, afară de

apostoli, s-au împrăștiat prin ținuturile Iudeii și ale Samariei”.

38
arhidiaconul Filip (Fapte 8, 5-13), rezultatele predicii sale fiind atât de însemnate, încât
Apostolii Petru și Ioan au fost chemați în Samaria pentru a-l ajuta în lucrarea sa
misionară. Prezența aceluiași arhidiacon este atestată în Gaza, pe drumul spre Gaza
convertind un eunuc etiopian, slujitorul reginei Candachia a Etiopiei (Fapte 8, 26-40), și în
localitățile Azot (Ashdod) și Cezareea (Fapte 8, 40).
Apostolul Petru a desfășurat o intensă activitate misionară în Palestina. Fapte 8-9 ni-l
înfățișează vizitând comunitățile creștine din Samaria (Fapte 8, 5, probabil chiar Sebaste/
Samaria) și orașele din câmpia de coastă a Iudeii: Lida (a săvârșit vindecarea unui
paralitic – Fapte 9, 32-35), Saron, Iope (a săvârșit minunea învierii Tavitei – Fapte 9, 36-43)
şi Cezareea (a fost botezat Corneliu, centurion în cohorta Italica – Fapte 10).
Pentru secolul al II-lea, informațiile sunt destul de sărace. Expansiunea creștinismului a
continuat în regiunile cele mai elenizate, în Samaria – Neapolis (Flavia
Neapolis/Nablus) 61, Sebaste (Samaria) – și Decapolis.
În mod cert, la sfârșitul secolului al II-lea, existau în Palestina mai multe scaune
episcopale. Nu le putem localiza cu precizie, nici specifica numărul lor, dar Eusebiu de
Cezareea (Istoria bisericească, 5, 23) menționează desfășurarea unui sinod în această
regiune către 190, amintind și numele a doi episcopi participanți: Teofil al Cezareei și
Narcissus al Ierusalimului. Sinodul, așa cum rezultă din context, a emis o hotărâre în
problema datei prăznuirii Paștilor (14 Nisan sau duminica din preajma zilei de 14
Nisan?).
Succesorul lui Narcissus în scaunul episcopal al Ierusalimului a fost Alexandru, episcop
în Capadocia, pelerin la Locurile Sfinte, unul dintre primii pelerini cunoscuți. A murit ca
martir în timpul persecuției lui Decius (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 6, 11; 6,
39, 1-3). În timpul episcopatului său, către 231, s-a stabilit în Cezareea marele teolog
alexandrin Origen (cca. 185-cca. 251), episcopul Teoctist al Cezareei acordându-i dreptul
de a predica în Biserica sa (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 6, 19,17; 6, 27). După
235, Origen a întemeiat aici o importantă școală teologică, înzestrată cu o bibliotecă
bogată și un scriptorium. În ultimele decenii ale veacului al III-lea, conducerea acestei
școli a fost deținută de preotul Pamfil, care a suferit moarte martirică în 311, magistrul
lui Eusebiu, episcopul Cezareei (cca 312-cca 340) şi „părintele istoriei bisericeşti”.
„Marea Persecuție” (303-311/313 62) a făcut numeroase victime în Palestina, cunoscute din
lucrarea intitulată Martirii din Palestina a aceluiași Eusebiu de Cezareea. Un indiciu
despre cât de profundă era evanghelizarea Palestinei în 325 ne este oferit de listele de
prezență ale sinodalilor care au participat la Sinodul I Ecumenic: 19 episcopi
palestinieni se aflau între sinodalii niceeni.

Egipt

Egiptul fusese cucerit în 332 de către Alexandru cel Mare (rege al Macedoniei: 336-323
î.Hr.) și încorporat imperiului său. După moartea lui Alexandru Macedon (323) și
declanșarea războaielor civile care au urmat acesteia, Egiptul, guvernat de Ptolemeu, fiul

61Sfântul Iustin Martirul și Filozoful, martirizat în 165, la Roma, era originar din Neapolis.
62Persecuţia a continuat după promulgarea edictului de toleranţă al lui Galerius (30 aprilie 311) în
teritoriile administrate de Maximinus Daia (305-313).

39
lui Lagos, unul dintre cei mai talentați generali macedoneni, a devenit un stat de sine
stătător. Ptolemeu I Soter a întemeiat dinastia Lagizilor, care a condus Egiptul până în
anul 30 î.Hr. În acest an (30 î.Hr.), Egiptul a devenit o provincie romană, după
sinuciderea reginei Cleopatra a VII-a (51-30), care, dorind să oprească declinul regatului,
s-a implicat în războiul civil declanșat după asasinarea lui Cezar (44 î.Hr.) între Marcus
Antonius și Octavianus Augustus. După înfrângerea lui Marcus Antonius la Actium (31
î.Hr.), Cleopatra a VII-a s-a sinucis la Alexandria (30 î.Hr.).

Egiptul era un spațiu al diversității culturale, greaca a continuat să fie limba dominantă
chiar și în timpul dominaţiei romane şi bizantine (30 î.Hr.-639/642 d.Hr.).
Alexandria, fondată de Alexandru cel Mare în 331 î.Hr., al doilea oraș al Imperiului ca
însemnătate, a continuat să fie cea mai strălucită metropolă culturală a Antichității. Acest
statut îi este recunoscut grație mulțimii de savanți care au studiat sau au activat în jurul
Mouseion-ului, o celebră școală de filozofie dotată cu o importantă bibliotecă (900.000 de
volume).
Era un oraș cosmopolit, în care coexistau diferite religii, cu o colonie iudaică puternică, în
cadrul căreia a fost realizată o traducere în limba greacă a Bibliei iudaice (Septuaginta) și
care, odată cu Filon din Alexandria (cca. 20 î.Hr.-50 d.Hr.), aplica textului scripturistic o
exegeză alegorică.
Originile creștinismului în Egipt și Alexandria sunt obscure; tradiția le leagă de
Evanghelistul Marcu (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 2, 16, 1 63). Unii istorici nu
recunosc acestei tradiții care face din Marcu, ucenicul Apostolului Petru, primul episcop
al Alexandriei, o mare valoare istorică, considerând că această tradiție a apărut mai
târziu, fiind menită a acorda Alexandriei, care revendica primul loc în ierarhia scaunelor
răsăritene, un întemeietor strălucit. De asemenea, lista episcopilor alexandrini furnizată
de Eusebiu de Cezareea 64, catalog în care Evanghelistul Marcu figurează pe prima
poziție, este considerată de acești istorici un construct artificial. Totuși, această tradiție
orală este confirmată într-o scrisoare a lui Clement al Alexandriei (†ante 215) către Teodor,
descoperită în mănăstirea Sfântul Sava (Mar Saba), în 1958, de către Morton Smith,
profesor la Columbia University. Potrivit acestei scrisori, după moartea Sfântului Petru,
Marcu a plecat din Roma și a mers în Alexandria, unde „a redactat o Evanghelie mai
duhovnicească” (A doua Evanghelie a lui Luca?). Există aprinse controverse în privința
autenticității acestei scrisori, existând voci cu multă autoritate (Craig Alan Evans,
Emanuel Tov) care-l acuză pe Morton Smith de fals. Totuși, alți istorici admit istoricitatea
acestei tradiții care îl consideră pe Sfântul Marcu evanghelizatorul Alexandriei.
Logica istorică ne impune să admitem că noua religie a fost implantată în Egipt la câteva
decenii după moartea Mântuitorului prin populația evreiască a Egiptului, care deținea în
Ierusalim o sinagogă (Fapte 11, 19-20). Desigur, putem admite că unii membri ai acestei
sinagogi a evreilor eleniști din Alexandria au îmbrățișat noua credință și că elanul lor
misionar a determinat implantarea creștinismului în Alexandria, cetatea lor de origine, și

63 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, 2, 16, 1 (trad. T. Bodogae, [Părinți și scriitori bisericești],
București, EIBMBOR, 1987, p. 82): „Despre acest Marcu se spune că a fost cel dintâi trimis să predice
Evanghelia în Egipt, așa cum a compus-o, și tot el a întemeiat acolo primele biserici”.
64 Istoria bisericească, 2, 24; 3, 14, 21; 4, 1, 4; 5, 5; 11, 6; 19, 20; 5, 9.

40
în Egipt. Putem presupune existența unor evrei din Egipt printre cei botezați la
Cincizecime. Câteva decenii mai târziu, către anii 52-53, Apollo, evreu născut în
Alexandria, era un misionar energic în Corint și Efes (Fapte 18, 24; 19, 1).

Pentru Egipt, deținem și alte izvoare istorice care certifică implantarea creștinismului
încă din primele decenii ale veacului al II-lea. Au fost descoperite 116 fragmente
scripturistice, în limba greacă, scrise pe papirusuri, care datează din secolele al II-lea, al
III-lea și al IV-lea, 8 dintre acestea provin din secolul al II-lea. Cel mai timpuriu
fragment – cel având sigla P52 (Manchester, John Ryland Library, Gr.P. 457) – cuprinde
fragmente din Evanghelia după Ioan și a fost scris cu certitudine înainte de anul 125. Multe
fragmente provin din Egiptul de Sus, ceea ce atestă propagarea creștinismului în aceste
regiuni.
Potrivit cercetătorului Walter Bauer, creștinismul egiptean a avut inițial o puternică
amprentă gnostică 65. Totuși, această concluzie este astăzi supusă unor critici întemeiate.
Cele două Evanghelii amintite nu prezintă trăsături specific gnostice, iar cele mai vechi
fragmente scripturistice descoperite nu poartă nici ele urmele rătăcirii gnostice.
În a doua jumătate a veacului al II-lea, este atestată existența unei școli în care erau
instruiți catehumenii – Didaskaleion, școala catehetică din Alexandria.
Potrivit lui Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească, 5, 10), în vremea domniei lui
Commodus (180-192), școala era condusă de Panten, căruia i-a urmat Clement
Alexandrinul (150-215), probabil unul dintre preoții alexandrini (Istoria bisericească, 6, 6).
Se pare că, iniţial, a existat o instruire a catehumenilor la nivel modest, în cadru privat,
organizată de episcop, cuprinzând cursuri private de filosofie și teologie ținute de
Panten, Clement Alexandrinul şi Origen (185-251). După plecarea cateheților în timpul
persecuției din 202-203, episcopul Dimitrie l-a instituit catehet pe Origen și i-a
încredințat responsabilitatea conducerii unei școli catehetice, devenite o instituție oficială
a Bisericii locale. Semn al importanței statutului de conducător al Didaskaleion-ului, mai
mulți deținători ai acestei funcții au devenit episcopi ai Alexandriei.
Cu acești trei teologi de marcă – Panten, Clement Alexandrinul și Origen – se naște o
teologie alexandrină care s-a dezvoltat în opoziție cu tendințele gnostice, o tradiție
teologică puternic influențată de platonism și care a adoptat alegorismul în interpretarea
Sfintei Scripuri 66.
În timpul succesorului lui Dimitrie, Dionisie (248-265), sunt atestate comunități creștine
în Delta Nilului, în orașele din oazele deșertului, dar și pe valea Nilului și în Egiptul de
Sus, iar creștinismul a fost îmbrățișat de populația egipteană indigenă (coptă).
Apariția monahismului în a doua jumătate a veacului al III-lea a contribuit mult la propagarea
creștinismului în mediile copte, care, la sfârșitul secolului al III-lea, au început să facă
traduceri ale textelor sfinte în această limbă. Reamintim că Antonie (251-356),
întemeietorul monahismului, se retrage în pustie către 269-270, alegând viața anahoretică

65 Prezența în Alexandria a unor lideri gnostici precum Basilides, Valentin și a marcionitului Apelles și
apariția în acest mediu a unor evanghelii apocrife (Evanghelia zisă a evreilor și Evanghelia egiptenilor) l-
au condus pe Bauer la concluzia că cea mai timpurie formă de creștinism egiptean a fost gnostică.
66 Teologia alexandrină distinge mai multe niveluri de sensuri în textul scripturistic și consideră că

interpretarea alegorică revelează sensuri mai adânci ale textului sacru; altfel spus, proclamă
superioritatea sensului alegoric asupra celui literal.

41
sau eremitică 67, urmat la scurtă vreme de Pahomie (292-346), fondatorul monahismului
de obște (chinovial sau cenobitic) 68, care a întemeiat în Egiptul de Sus o mănăstire pe care
a înzestrat-o cu o pravilă care a devenit un model pentru alte asemenea regulamente
monahale.
Numărul mare al martirilor din timpul „Marii Persecuții” (303-311/313) demonstrează
amploarea difuzării creștinismului în Egipt și vitalitatea acestei Biserici, care, la
începutul secolului al IV-lea, avea aproape o sută de episcopi.

Asia Mică

Asia Mică a fost evanghelizată încă din secolul I prin numeroși misionari, după cum ne
încredințează Faptele Apostolilor. Era o regiune în care diaspora iudaică era destul de
importantă și acesteia i se adresează inițial mesajul creștin.
Regiunile din nordul și estul Asiei Mici sunt considerate ca făcând parte din aria
misionară a Apostolului Petru 69. Mai multe localități și provincii microastice sunt
amintite în călătoriile misionare ale Apostolului Pavel: Perga (Fapte 13, 3), în Pamphylia,
Antiohia (Fapte 13, 4), în Pisidia, Iconium (Fapte 13, 51), Listra şi Derbe (Fapte 14, 6) fac
parte din itinerariul primei călătorii misionare (47-48); Phrygia (Frigia), Galatia și Mysia
sunt menționate în cursul celei de-a doua călătorii misionare (Fapte 16, 6-8), iar Efesul
este destinația principală a celei de-a treia călătorii misionare.

Provincia Asia – Efes. Efesul (în apropierea modernului Selçuk, Turcia), port la Marea
Egee și capitală a provinciei Asia (care includea atunci Caria, Lydia și Phrygia), a fost
evanghelizat, după mijlocul secolului I, de Apostolul Pavel. Aici Sfântul Pavel a rămas
trei ani (Fapte 20, 31), iar rezultatele evanghelizării sale au fost atât de importante, încât a
izbucnit o răscoală a producătorilor și comercianților de statuete și talismane vândute în
incinta templului zeiței Artemis din Efes (Artemision), una dintre minunile lumii antice.
Nu a fost singurul apostol care a predicat în Efes: către sfârșitul secolului I, Apostolul
Ioan, revenit din exilul său în Patmos, și-a petrecut aici ultimii ani ai vieții pământești
(Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 3, 20, 9; 3, 23, 4-8; 3, 31, 2). Reamintim că
Apocalipsa a fost adresată Bisericilor „din Efes, și la Smirna, și la Pergam, și la Tiatira, și la
Sardes, și la Filadelfia, și la Laodiceea” (Apocalipsa 1, 11), toate aflate în provincia Asia.
Potrivit unei tradiții târzii, Adormirea și înălțarea cu trupul la cer a Născătoarei de
Dumnezeu au avut loc, de asemenea, la Efes. În regiunea Efesului este atestat un cult
deosebit de intens al Apostolului Ioan și al Născătoarei de Dumnezeu.
Efesul este locul în care Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (cca. 100-cca. 165) s-a
convertit la creștinism și unde, foarte probabil, a avut loc controversa cu Tryphon (cca
135), relatată în Dialogul cu iudeul Tryphon.

67 ἀναχώρησις – retragere, retragere din lume, moarte, moarte pentru lume; ἔρημος, oς ον – (despre
locuri), pustiu, deşert, nepopulat; (despre persoane), solitar, izolat.
68 κοινὸς βίος – viaţă comunitară, κοινόβιον – comunitate, obște, mănăstire.

69 Apostolul Petru adresa epistola sobornicească „celor ce trăiesc împrăștiați printre străini, în Pont, în

Galatia, în Capadocia, în Asia și în Bitinia” (1 Petru 1, 1).

42
Ignatie al Antiohiei (cca. 35-cca. 107), călătorind prin regiune în drum spre Roma, unde a
primit martiriul, a adresat scrisori Bisericilor din următoarele orașe ale provinciei Asia:
Efes, Magnesia, Tralles, Philadelphia, Smyrna (o altă scrisoare autentică este adresată lui
Policarp, episcopul Smyrnei).
Numeroși martiri s-au înregistrat în Asia în timpul lui Hadrian (117-138), Antoninus
Pius (138-161) și Marcus Aurelius (161-180). Este binecunoscut rescriptul lui Hadrian din
124-125, prin care autorizează persecuția în Asia în timpul proconsulatului lui Minucius
Fundanus, descurajând, totodată, denunțurile mincinoase, calomnioase, care erau aspru
pedepsite 70. La 23 februarie 155 (sau 166 71), la Smyrna a fost ars pe rug și, apoi, înjunghiat
Sfântul Policarp, episcopul cetății; se păstrează actul său martiric. În timpul persecuției
lui Decius (249-251), preotul Pionios a fost martirizat la Efes, către 250.
Provin din această regiune doi teologi importanți:
● Meliton, episcop de Sardes (†190), autorul unui tratat cu titlul Peri Pascha
(Despre paști) și al unei apologii adresate lui Marcus Aurelius, și
● Papias (cca. 60-cca. 130), episcop de Hierapolis, în Phrygia, în partea orientală
a provinciei Asia, de la care s-a păstrat o lucrare intitulată Logiōn Kyriakōn
Exēgēseis (Explicarea cuvintelor Domnului), păstrată fragmentar, fiind citată de
Eusebiu de Cezareea și de Sfântul Irineu.
În Phrygia s-au descoperit cele mai timpurii epitafuri creștine (de pildă, inscripția lui
Aberkios, episcop de Hierapolis în a doua jumătate a secolului al II-lea, descoperită în
1883 de arheologul W. Ramsey, astăzi cele două fragmente păstrându-se la Muzeul
Lateran).

Bithynia și Pont. În primele decenii ale veacului al II-lea (cca 111-112), Plinius cel Tânăr,
guvernator al provinciilor Pont şi Bithynia, coresponda cu împăratul Traian, pe care îl
informa despre propagarea creștinismului („superstiție lipsită de judecată, exagerată”),
care se răspândise în toate straturile societății, în orașe, dar și în mediul rural, dar pe care
o credea ușor de reprimat (Epistula 10, 96, 1-10). Capitala Bithyniei – Nicomidia
(Nikomedeia), reședința lui Dioclețian – a dat Bisericii numeroși martiri în timpul „Marii
Persecuții”.
Către mijlocul veacului al III-lea este atestat un episcop al cetății Amaseia, Phaidimos,
care l-a hirotonit pe Grigorie Taumaturgul episcop de Neocezareea. Sfântul Grigorie a
desfășurat o intensă activitate misionară în Pont (este considerat „evanghelizatorul

70 Rescriptul lui Hadrian: „Către Minucius Fundanus. Am primit epistola pe care mi-a scris-o
strălucitul bărbat Serennius Granianus, predecesorul tău. Socotim că această chestiune nu trebuie să
rămână necercetată, pentru ca nici oamenii să nu se tulbure și nici să le dea calomniatorilor prilej de a-și
manifesta răutatea. Deci, dacă locuitorii din provincia ta vor susține în chip lămurit plângerea împotriva
creștinilor, în așa fel încât să se poată răspunde pentru ea și înaintea tribunalului, să se îndrepteze numai către
aceștia, dar nu numai cu simple pretenții și doar cu zvonuri. Căci e de datoria ta cea mai înaltă, ca, dacă
cineva ar voi să aducă vreo acuzație, să te informezi dacă aceasta este întemeiată. Deci, dacă cineva
aduce vreo învinuire și arată că unii au săvârșit ceva împotriva legilor, să dispui așa cum se cuvine
potrivit cu gravitatea delictului. Dar, pe Hercule! Dacă cineva ar propune ceva numai din calomnie, fii atent
asupra răutății acesteia și caută ca ea să fie răzbunată cum se cuvine” (EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria
bisericească, 4, 9, 1-3).
71 Eusebiu de Cezareea plasează martiriul său în timpul lui Marcus Aurelius.

43
Pontului”), alături de fratele său Athenodor, și a instituit mai mulți episcopi (printre
aceștia, un episcop de Comana).

Capadocia. Știrile sunt extrem de sărace pentru începuturile creștinismului capadocian.

Prezența creștinilor în provinciile vecine Pont și Bithynia la începutul secolului al II-lea
îndreptățește presupunerea că noua religie era cunoscută și în Capadocia. Între 180-196,
Tertulian se referă la persecuția comunităților creștine capadociene. La sfârșitul secolului
al II-lea, un episcop capadocian, Alexandru, a mers în pelerinaj la Ierusalim și a fost ales
episcop al Orașului Sfânt (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 6, 11). Primul episcop
cunoscut al Cezareei, metropola provinciei Capadocia, este Firmilian (Eusebiu de
Cezareea, Istoria bisericească, 6, 27; 6, 46, 3; 7, 5, 1-4; 7, 14).
Persecuția lui Maximin Tracul (235-238), „Marea Persecuție” și prigoana lui Licinius au
făcut în Capadocia numeroase victime, printre care cei 40 de mucenici din Sebasteia
(astăzi Sivas), în nord-estul Capadociei, soldați ai legiunii duodecima (XII) Fulminata,
martirizați către 320, în timpul diarhiei Constantin – Licinius (313-324).

Grecia

Din Fapte și din epistolele pauline, sunt cunoscute mai multe localități în care Apostolul
Pavel a predicat Evanghelia. În a doua călătorie misionară (49-52), Apostolul a întemeiat
Biserici în Neapolis (actuala Kavala), pe coasta macedoneană, Philippi (Fapte 16),
Amphipolis, Apollonia, Tesalonic (Fapte 17, 2), Bereea/actuala localitate Veria (Fapte 17,
10-14), Atena (Fapte 17, 16-34), Corint, unde a rămas un an și jumătate (Fapte 18, 11),
Nicopolis (Tit 3, 12) și Creta (Tit 1, 5).
Multe dintre aceste Biserici nu mai apar în surse, dar despre unele mai avem informații
sporadice. Biserica din Corint este destinatara unei epistole a Bisericii din Roma, datată
către sfârșitul secolului I (cca 95). Dionisie, episcopul Corintului, este autorul a
numeroase scrisori adresate Bisericilor învecinate (Lacedemonia, Atena, Gortyna și
Cnossos, ambele în Creta) și chiar Bisericilor Asiei Mici.
Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească, 4, 23, 2-3) menţionează doi episcopi ai Atenei:
Publius, mort în timpul persecuției lui Marcus Aurelius, și Quadratus.
Este locul unde au fost scrise apologiile lui: Quadratus, diferit de episcopul omonim,
Aristide Atenianul și Atenagora Atenianul (Presbeia hyper christianōn/Petiție în favoarea
creștinilor). Prima apologie, din care s-a păstrat numai un mic fragment, a fost adresată
lui Hadrian, a doua, păstrată fragmentar în armeană și într-o traducere siriacă, a fost
adresată aceluiași Hadrian sau lui Antoninus Pius; în fine, cea a lui Atenagora a fost
destinată lui Marcus Aurelius.

Tracia
Știrile sunt sărace. Doi episcopi sunt atestați la începutul secolului al III-lea: Aelius
Publius Julius, episcop de Develtos, și Sotas de Anchialos (Pomorie), ambii menționați
de Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească, 5, 19, 3). Mai mulți episcopi din Grecia și
Tracia figurează în listele oficiale ale Sinodului I Ecumenic (325, Niceea): trei din Achaia,
doi din Thessalia, doi din Macedonia, unul din Mysia, unul din Dardania, unul din Dacia

44
și chiar unul de la nord de Dunăre, din ținuturile ocupate de goți (Teofil al
Goției/Theophilus Gothiae).

Scythia Minor
Evanghelizarea Scythiei Minor de către Sfinții Apostoli Andrei și Filip figurează printre
tradițiile Bisericii. Există argumente solide care probează cuprinderea Sciției în itinerariul
misionar al apostolilor menţionaţi.
Origen (cca 185-cca 254), într-o lucrare astăzi pierdută (Comentarii la Facere, cartea a III-a), din
care citează un fragment Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească, 3, 1-3), ne transmite
informaţia că, după Sinodul apostolic (49-50), Apostolii şi-au distribuit zonele misionare prin
tragere la sorţi, „lui Andrei <căzându-i> Scythia” 72. Nu există raţiuni pentru a contesta
această tradiţie consemnată de Origen, îmbrăţişată atât de Biserica răsăriteană, cât şi de cea
latină, anterioară chiar menţiunii apostolatului în Achaia şi bogat atestată.
Un veac mai târziu, informaţia este confirmată de Eucherius de Lugdunum (†450), care scria
că: „Andrei, prin predica sa, a îmblânzit Scythia” (Instructiones ad Salonium, PL 50, col. 809).
Este deosebit de importantă menţionarea Sfântului Andrei într-un Calendar gotic, păstrat
fragmentar, redactat în a doua jumătate a secolului al IV-lea sau la începutul celui următor,
probabil la sud de Dunăre, în Thracia, după ce goţii deveniseră federaţi ai Imperiului roman.
Cu certitudine, calendarul păstrează amintirea unor sărbători celebrate încă din perioada
când goţii se aflau la nord de Dunăre, între care prăznuirea Apostolului Andrei la 29
noiembrie trebuie considerată un ecou al evanghelizării Scythiei de către Apostolul „cel întâi
chemat”.
Isidor de Sevilla (Pseudo-Isidor?, De vita et obitu Sanctorum) precizează că aria misionară a
Apostolului a cuprins Scythia şi Achaia, unde şi-a găsit sfârşitul la Patras, răstignit pe cruce.
Un alt izvor latin, lucrarea anonimă Breviarium Apostolorum, o traducere a unor biografii ale
apostolilor realizată după surse greceşti la începutul veacului al VII-lea, include Scythia în
itinerariul misionar al Apostolului Andrei, adăugând informaţia că a suferit moarte martirică
la Patras, fiind răstignit la 30 noiembrie. Izvoare mai târzii – scrierile lui Pseudo-Ipolit (cca
800), Pseudo-Epifanie (mijlocul secolului al VIII-lea), Pseudo-Sofronie (sec. IX), Epifanie
Monahul (prima jumătate a secolului al IX-lea), Sinaxarul Bisericii constantinopolitane
(Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae 73, secolul al X-lea), sau cea a lui Nichifor Kallistos
Xanthopoulos (ante 1265-cca 1335) –, de asemenea, menţionează Scythia între ţinuturile
evanghelizate de Apostolul Andrei.
Martirologiile occidentale ale lui Beda Verabilul (672/3-735), Rabanus Maurus (cca 780-856),
Florus de Lyon (790-860), Adon de Vienne (799-875), Usuardus (cca 800-cca 877), cel al
Bisericii din Auxerre (Antissiodorensis, secolul al X-lea) şi Martyrologium romanum,
martirologiul oficial al Bisericii Romano-Catolice, publicat într-o primă ediţie în 1583, toate
fac referire la Scythia drept destinaţie misionară a Sfântului Andrei. Li se adaugă Moise de
Bergam (sau de Brolo, secolul al XII-lea) şi Pseudo-Ieronim (mijlocul veacului al XII-lea).
Logica istorică ne conduce către aceeaşi concluzie: Apostolul Andrei purta un nume grecesc
(Ἀνδρέας, „curajosul”), fără echivalent în limba ebraică sau în aramaică; se născuse la

72 Istoria bisericească, 3, 1: „Când Sfinții Apostoli și ucenici ai Mântuitorului s-au răspândit peste tot
pământul locuit, lui Toma, după spusele Tradiției, i-a căzut la sorți țara parților, lui Andrei, Scythia, lui
Ioan, Asia, unde a și petrecut vreme îndelungată murind în orașul Efes”.
73 Acest izvor specifică faptul că i-a fost distribuită Apostolului Andrei o arie misionară mai vastă:

Pontul, Bitinia, Tracia, Scythia, regiuni de la Dunăre și din jurul Mării Negre.

45
Betsaida, în Galileea, unde limba greacă şi cultura elenistică erau solid implantate.
Evanghelistul Ioan (12, 20-22) ni-l prezintă mijlocind întâlnirea unor prozeliţi elini cu
Domnul Iisus. În mod firesc, aşadar, Apostolul Andrei a devenit apostol al Domnului şi
vestitor al Evangheliei printre elenofoni, iar coloniile greceşti întemeiate pe ţărmul vestic al
Mării Negre nu puteau fi ocolite de călătoriile misionare ale apostolilor, cu precădere de cele
ale Apostolului Andrei, şi el, asemenea Sfântului Pavel, un „apostol al neamurilor”.

Evanghelizarea aceluiași teritoriu de către Apostolul Filip este menționată de izvoare

numeroase și bogate în date. Cel mai vechi izvor care atestă propovăduirea Sfântului
Filip în Scythia este Calendarul gotic, care consacră ziua de 15 noiembrie cinstirii lui, cu
precizarea că a murit la Hierapolis. În ordine cronologică, următorul izvor privitor la
apostolatul lui Filip în Sciția îl constituie lucrarea apocrifă Historia certaminis apostolici
libri decem (Istoria nevoinței apostolice în zece cărți), compusă de un autor anonim de limbă
latină, cunoscut sub numele Pseudo-Abdias, în Gallia secolului al VI-lea. Conform
acestei scrieri apocrife, „fericitul Filip” „a predicat neamurilor Evanghelia în Sciția …
timp de 20 de ani”, în urma catehezei sale, însoțite de minuni, „multe mii de oameni s-au
botezat”, Apostolul instituind „preoți, diaconi și chiar un episcop”.
Informaţia este reluată, prin 835-840, în Poemata lui Walafridus Strabo, abatele
mănăstirea benedictine din Reichenau, în poemul dedicat Sfântului Filip (Item de Sancto
Apostolo Philippo Christi). Tradiția predicării Apostolului Filip în Scythia este reluată de
Adon de Vienne, în Martirologium Adoni. Textul referitor la activitatea apostolului Filip
în Scythia a fost reprodus literal de către monahul benedictin Notkerus Balbulus
(Bâlbâitul, 840-912), de la St. Gallen, în Notkeri Balbuli Martirologium, şi de un alt monah
benedictin, Usuardus, în al său Martyriologium. Relatarea lui Pseudo-Abdias a fost
preluată și redată întocmai sau abreviată în Vieţile Sfinţilor (Vitae Sanctorum) redactate în
secolele XIII-XIV: Legenda aurea (Legenda de aur, Legendae sanctorum) a lui Iacobus de
Voragine și Catalogus sanctorum et gestorum eorum ex diversis voluminibus collectus a lui
Petrus de Natalibus.

„BISERICA MARTIRILOR” (64-311/313)

Perioada persecuțiilor poate fi divizată în trei faze distincte:

● prima se încheie cu anul 64,
● a doua începe în anul 64 și se încheie în 250,
● a treia începe cu persecuția lui Decius (250-251) și durează, cu intermitenţe,
până în 313 74 sau – dacă ținem seama și de acțiunile anticreștine ale lui Licinius –
până în 324, odată cu moartea acestuia.
Autoritățile romane nu se angajează în persecuții înainte de anul 64, iar persecuția nu
este generală până în timpul domniei lui Decius.
Până în anul 64, prigoana se manifestă la o scară extrem de redusă și este rezultatul
ostilității evreiești față de membrii Bisericii. Autoritățile romane par a fi indiferente față

74Persecuţia a continuat după promulgarea edictului de toleranţă al lui Galerius (30 aprilie 311) în
teritoriile administrate de Maximinus Daia (305-313).

46
de controversele dintre iudei și creștini, iar martirajele petrecute sunt datorate evreilor
(Arhidiaconul Ștefan, Iacob Apostolul, executat de Irod Agrippa I în anul 44, Iacob cel
Mic, lapidat după o hotărâre a Sanhedrinului în anul 62). Mai mulți conducători ai
sinagogilor au luat aceleași măsuri față de reprezentanții creștinismului, perceput ca o
sectă iudaică.
În perioada 64-250, prigoanele sunt episodice, izolate, locale, de mare intensitate, dar de
scurtă durată. După 250, persecuția este generală şi sistematică, dar nu este continuă
(prigoana lui Decius durează puțin mai mult de un an, cea a lui Valerian mai puțin de
trei ani – 257-259, a treia persecuție generală – cea a lui Dioclețian, „Marea Persecuție” –
a durat aproape doi ani în Apus, 303-305, însă s-a prelungit mult mai mult în Răsărit).
Este incorect ca întreaga perioadă să fie considerată una în care Biserica a fost reprimată
continuu și sistematic. Cu excepția acestor episoade de prigoană, comunitățile creștine
nu au atras atenția și s-au putut dezvolta. Cu timpul și prin înmulțirea numărului
membrilor Bisericii, societatea în care se manifesta creștinismul a fost și ea interesată să
ajungă la un modus vivendi cu Biserica. Au existat perioade în această epocă în care
creștinii au fost tolerați, au beneficiat de pace şi Bisericii i s-a recunoscut dreptul de a
deține un patrimoniu, însă o toleranță completă nu a fost promulgată oficial decât în anul
311 (edictul lui Galerius).

Prima acțiune a autorității romane față de membrii Bisericii o reprezintă expulzarea din
Roma, în anul 41 sau 49, a evreilor care se agitau „din cauza lui Hristos” (impulsiore
Chresto).
Prima persecuție este cea declanșată de Nero (54-68) în urma incendiului care a devastat
Roma în iulie 64. Pentru că opinia publică dorea să se stabilească cine purta
responsabilitatea provocării incendiului și suspiciunile se îndreptau către împărat,
existând bănuiala că dorea să-și realizeze astfel proiectele urbanistice, suveranul a
indicat drept vinovați un grup suspect, cel al creștinilor. Câțiva creștini au fost trimiși la
moarte sub acuzația de a fi provocat deliberat incendiul, însă motivul principal al
urmăririi lor era acela al urii generale pe care o suscitau. Învățătura lor era considerată o
„superstiție execrabilă” (Tacitus), „superstiție nouă și malefică” (Suetonius), sintagme
care explică acuzația de impietate (ateism) adusă creştinilor – un laitmotiv în izvoarele
epocii. Detestați pentru nelegiuirile lor de opinia publică, creştinii erau acuzați de „ură
contra neamului omenesc” (odio humani generis), trăind la marginea societății romane și
criticându-i valorile. Lumea romană îi privea pe adepții Mântuitorului cu suspiciune și
ostilitate; creștinii erau ținta unui dispreț aproape general și calomnii grosolane circulau
pe seama lor (canibalism, incest, desfrâu etc.). Opinia publică îi detesta, neînțelegându-i,
și le atribuia nelegiuiri înfiorătoare, iar autoritățile romane îi prigoneau, suspectându-i
de lipsă de loialitate faţă de stat și de conspirație.
Nu este exclus ca persecuția lui Nero să se fi datorat şi influenţei celei de-a doua soții a
împăratului, Poppaea Sabina, simpatizantă a iudaismului.
Apostolii Petru și Pavel au fost martirizați în timpul persecuției neroniene (64-68).
Prigoana nu pare să fi depășit limitele Romei.
Fără a se institui o legislație anticreștină specială, prigoana a continuat și s-a intensificat
în următoarele decenii, deși nu a avut un caracter general și sistematic.

47
O altă persecuție este atestată la sfârșitul secolului I, în timpul domniei lui Domițian (81-
96). Îndeosebi comunitățile din Roma și Asia Mică au avut de suferit. Mai mulți creștini
au fost expulzați din Roma (Eusebiu, Istoria bisericească, 3, 18, 4), între ei aflându-se
Flavia Domitilla, nepoata consulului Flavius Clemens. Dacă a existat un complot
împotriva lui Domițian în anul 95 (Suetonius, Domitian, 15; Cassius Dio, Istoria romană,
77, 14), este posibil ca deportarea unor creștini să fi fost legată de această conspirație.
Cassius Dio ne relatează că doi consuli și-au pierdut viața – Flavius Clemens și Glabrio,
primul pentru că adoptase „obiceiuri evreiești”, sub această sintagmă putându-se
exprima şi convertirea la creştinism.
De asemenea, comunitățile din Asia Mică au fost prigonite. Sfântul Ioan Evanghelistul a
fost exilat în insula Patmos (Apocalipsă 1, 9); în Apocalipsă este descrisă o persecuție
sângeroasă a „Babilonului” – nume de cod pentru Roma –, „beat de sângele sfinților și
de sângele mucenicilor lui Iisus” (Apocalipsă 17, 6). Vorbind despre „chipul fiarei” cărora
creștinii nu i s-au închinat, Sfântul Ioan face aluzie la introducerea statuii împăratului în
Capitoliu și la venerarea ei.

Secolul al II-lea

Încă din primele decenii ale veacului al II-lea, se stabilește o jurisprudență în materie
(rescriptele lui Traian şi Hadrian), fără a exista o politică anticreștină sistematică și măsuri
generale împotriva noii religii. Persecuțiile sunt sporadice, limitate în timp și spațiu.
În general, nu împărații au inițiativa persecuțiilor, ci guvernatorii provinciali. Aceştia
reacționează, de regulă, la presiunile opiniei publice, care-și manifestă deschis ostilitatea
față de creștini și cere imperativ pedepsirea lor exemplară. În baza dreptului de coercitio
al guvernatorilor (puterea de a restabili ordinea și de a administra dreptatea), ei erau
împuterniciți să condamne pe cei care se aflau la originea tulburărilor.
Odată cu persecuția lui Traian (98-117), este evident că este pedepsită cu moartea
calitatea de creștin (nomen ipsum) 75. Rezultă limpede din actele martirice, din lucrările
apologeților și din corespondența dintre Plinius Secundus și Traian.
Răspunsul lui Traian la scrisoarea lui Plinius Secundus (rescriptum Traiani 76) a definit, în
linii generale, atitudinea autorităților romane față de creștini până în timpul domniei lui
Decius (249-251): „crima“ de a te numi și mărturisi creștin era suficientă pentru a suferi
martiriul, fără a fi nevoie de dovedirea comiterii unor nelegiuiri de către cel acuzat. Nu
era nevoie de cercetare și de probarea săvârșirii nelegiuirilor de care creștinii erau
bănuiți în mod curent de opinia publică păgână (flagitia coherentia nomini). Totuși,

75 Este evident că, după 112 (poate chiar începând cu 64), acuzația principală față de creștini este aceea
de a fi creștini.
76 Rescriptul lui Traian: „Traianus către Plinius. Ai procedat așa cum trebuia, dragul meu Secundus,

anchetând cazurile celor care care-ți fuseseră denunțați drept creștini (qui Christiani ad te delati fuerant),
căci nu se poate stabili un principiu care să fie oarecum general valabil. Nu trebuie căutați cu tot
dinadinsul (conquirendi non sunt); dacă sunt denunțați și dovediți, trebuie pedepsiți, dar în așa fel încât acela
care tăgăduiește că este creștin și face dovada manifestă a acestui lucru prin fapte, adică aducând jertfe zeilor
noștri, să fie iertat pentru că se căiește, chiar dacă în trecut a fost bănuit. Dar denunțurile anonime nu trebuie
luate în seamă în nicio acuzație, căci ar constitui un exemplu reprobabil și nepotrivit cu vremurile
noastre” (PLINIUS, Epistole, 10, 97).

48
împăratul descuraja investigațiile speciale din oficiu cu privire la creștini și recomanda
scoaterea de sub acuzare a apostaților, după ce aceştia probau renegarea creştinismului
prin acte de cult păgâne.
Simeon, episcopul Ierusalimului după moartea lui Iacob cel Mic, a fost crucificat în
timpul domniei lui Traian (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 3, 32). Ignatie al
Antiohiei, de asemenea, a fost denunțat autorităților romane, judecat la Roma și aruncat
fiarelor (107 sau 116).
În timpul domniei lui Antoninus Pius (138-161), se înregistrează martiriul episcopului
Telesphorus al Romei (138 sau 140 – Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 5, 6, 4), iar
în 155 (sau 156) a fost martirizat Sfântul Policarp al Smyrnei, moarte martirică ce a urmat
pătimirii altor 11 creștini din Philadelphia și Smyrna, uciși în timpul jocurilor provinciale
(Martiriul Sfântului Policarp).
În timpul domniei lui Marcus Aurelius (161-180), persecuția a devenit mai violentă. Se
înregistrează martiriul Sfântului Iustin Martirul și al însoțitorilor săi (către 165).
Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească, 4, 15, 46-48; 16, 1; 23, 2) amintește alți doi martiri
în Smyrna, trei în Pergamum, pe conducătorul comunității din Atena, Publius. Domnia
lui Marcus Aurelius a fost una în care Imperiul s-a confruntat cu mari amenințări: un
atac al parților și o invazie a triburilor germanice, amenințări la care s-au adăugat alte
calamități, determinând un edict imperial care solicita să fie aduse jertfe zeităților în
întreg Imperiul. În acest context sumbru, sentimentele anticreștine au sporit în
intensitate, exprimându-se și prin scrierile lui Lucian de Samosata (165) și Celsus (cca
178).
În 177, o persecuție în masă a creștinilor a izbucnit în Lugdunum (Lyon) și Vienne, în
Gallia. Detaliile ne sunt cunoscute din Scrisoarea Bisericilor din Lugdunum și Vienne către
Bisericile din Asia proconsulară și Phrygia, citată de Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească,
5, 1-3). Au pătimit moarte martirică 48 de creștini, unii de origine orientală, 8 cunoscuți
cu numele, între care episcopul nonagenar Pothinus de Lugdunum. Unii au fost uciși
prin decapitare, alții prin foc, alții au fost aruncați fiarelor în amfiteatru. Cadavrele au
fost lăsate neîngropate șase zile, după care au fost arse, iar cenușa, aruncată în râul
Rhône 77.

Commodus (180-192) a acordat creștinilor un tratament mai blând (Eusebiu de Cezareea,

Istoria bisericească, 5, 21, 1). O demonstrează faptul că romanii creștini nu au fost
condamnați la moarte, ci la deportarea în mine, probabil împăratul aflându-se sub
influența uneia dintre concubinele sale, Marcia, creștină. În nordul Africii, în anul 180,
din ordinul proconsulului Cartaginei, au pătimit 12 locuitori ai cetății Scillium (Scilli),
condamnați la decapitare după ce au mărturisit că „viețuiesc după ritul creștin”. La
Roma, între 180 și 185, a fost martirizat Apollonius, o personalitate importantă
(senator?).

77S-au înregistrat abateri de la jurisprudența stabilită de Traian: guvernatorul a ordonat o anchetă

împotriva creștinilor, apostații au fost pedepsiți cu moartea, pare-se, pentru „nelegiurile asociate
numelui de creștin” (flagitia coherentia nomini), iar un cetățean roman, Attalus, a fost dat fiarelor (de
regulă, cetățenii romani aveau „privilegiul” decapitării). A fost o persecuție sălbatică, în care s-a făcut
uz de tortură.

49
Secolul al III-lea

Persecuția a continuat în timpul lui Septimius Severus (193-211). Potrivit Historia

augusta, o colecție de 39 biografii imperiale datând din secolul al IV-lea, Septimius
Severus a „interzis, sub grave pedepse, convertirile la iudaism și a luat aceeași măsură și
în ce privește creștinismul”. Măsura a fost datată către 201-202.
Unii istorici s-au îndoit de existența acestei dispoziții imperiale. S-au înregistrat martiraje
în nordul Africii, la Cartagina, unde au primit moarte martirică cinci creștini africani în
202, între care Vibia Perpetua și Felicitas; tot atunci a fost executat Leonidas, tatăl lui
Origen (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 6, 2, 12). Alți opt ucenici ai teologului
alexandrin au fost uciși în 206 (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 6, 1, 1) –, dar
aceștia nu par a fi victimele unui edict al împăratului interzicând misionarismul creștin;
nu sunt executați numai catehumeni (catehumenii din Cartagina sunt însoțiți de
catehetul lor, martirii alexandrini nu sunt catehumeni).

Persecuția scade în intensitate între 211 (sfârșitul domniei lui Septimius Severus) și 249
(sfârșitul domniei lui Filip Arabul). Profitând de anarhia militară dezlănțuită odată cu
asasinarea lui Severus Alexander (235) în care se afundă Principatul, creștinismul s-a
putut propaga relativ nestingherit.
Se înregistrează totuşi persecuții în Africa, în 212, în timpul guvernatorului Scapula, la
Roma (222 – martiriul papei Calixt, 235 – deportarea episcopilor rivali Ponțian și Ipolit
în Sardinia), în Capadocia (la Cezareea, diaconul Ambrozie și un preot sunt întemnițați)
și în Pont. Eusebiu de Cezareea se referă la o prigoană dezlănțuită de Maximinus Trax
(235-238) împotriva „conducătorilor Bisericii”, dar aceasta a avut efecte numai în
Capadocia.
Se înmulțesc gesturile de bunăvoință față de creștini: Iulia Mammea, mama lui Severus
Alexander, a corespondat cu Ipolit și cu Origen, iar fiul ei, Severus Alexander (222-235),
potrivit Historia augusta, intenționa să-l admită pe Hristos între zeitățile oficiale și să
permită „creștinilor să existe”. Filip Arabul (244-249) a fost atât de binevoitor faţă de
creştinism, încât Eusebiu de Cezareea îl consideră primul împărat creștin.

Persecuţia lui Decius (249-251) – generalizarea prigoanei. Într-un efort de a reînvia

păgânismul tradiţional, pe care-l considera garant al păcii şi securităţii Imperiului,
Decius a promulgat un edict în iarna lui 249 (249 sau în primele luni ale lui 250), prin
care impunea tuturor cetăţenilor statului să-şi manifeste pietatea faţă de divinităţile
tradiţionale, participând la o supplicatio pentru salvarea Imperiului. Se instituiau comisii
locale care supravegheau aplicarea edictului. Procedura era următoarea: cel suspectat de
„ateism” era convocat nominal înaintea comisiei într-o zi stabilită de membrii acesteia,
acela era obligat să se prezinte, în caz contrar fiind arestat, şi să împlinească un act de
cult păgân (arderea de tămâie, aducerea de jertfă; actul de cult impus era lăsat la
latitudinea magistraţilor locali). Cei care se conformau primeau un certificat (libellus 78),

78Se păstrează mai multe asemenea certificate.

Libellus – 16 iunie 250, Theadelphia, Egipt:

50
cei care refuzau erau aruncaţi în închisoare. După o perioadă, erau aduşi din nou în faţa
comisiei, fiind intimidaţi prin ameninţări şi torturi; în situaţia unui nou refuz de a
împlini un act de cult păgân, erau condamnaţi la: detenţie, deportare (relegatio),
confiscarea bunurilor sau moarte. Scopul autorităţilor nu era acela de a face victime, ci de
a genera apostazii 79.
Episcopul Fabian al Romei (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, 6, 39, 1), preotul
Pionios, Alexandru al Ierusalimului şi Babylas al Antiohiei (Eusebiu de Cezareea,
Istoria bisericească, 6, 39, 2-4) sunt cei mai importanţi martiri ai persecuţiei lui Decius.

Persecuţia lui Valerian (257-258). După câţiva ani în care împăratul Valerian (253-260) s-a
arătat favorabil creştinilor, sub presiunea ameninţărilor externe şi a unei situaţii
economice catastrofale, suveranul, în 257, a ordonat, printr-un edict, ca ierarhia
bisericească – episcopii, preoţii şi diaconii – să recunoască zeii Romei, sub pedeapsa
exilului, interzicând, totodată, şi adunările cultice creştine. Mai muţi clerici au fost exilaţi
sau au fost trimişi la muncă silnică în minele din Numidia (Africa).
Un al doilea edict, în 258, a pedepsit cu moartea ierarhia care nu a respectat edictul
precedent și a obligat senatorii și membrii ordinului ecvestru care se convertiseră la
creştinism să aducă sacrificii, sub pedeapsa confiscării bunurilor și a morții în cazul în
care persistau în refuzul lor; soțiile acestora aveau aceeași obligație, sub ameninţarea
exilului şi a confiscării averii, iar curtenii suveranului erau pedepsiţi prin confiscarea
bunurilor şi deportarea pe domeniile imperiale.
Cele mai importante victime ale acestei persecuţii au fost: Ciprian al Cartaginei (14 sept.
258), alţi 7 episcopi africani, clerici şi laici; episcopul Sixtus al II-lea al Romei († 6 aug.
258), împreună cu 7 diaconi (între care Sfântul Laurenţiu), episcopul Fructuosus de
Tarragona (ant. Tarraco, Hispania Tarraconensis), în Spania, şi alţi doi diaconi au fost
arşi de vii.

[1] „Celor însărcinați să supravegheze sacrificiile, din partea Aureliei Charis din cetatea
Theadelphia. Întotdeauna am obișnuit să aduc sacrificii și să arăt pietate față de zei, iar acum, în
prezența voastră, potrivit ordinelor, am adus libații și am oferit sacrificii și am consumat din
ofrandele jertfite. […]
[2] Noi, Aurelius Serenus și Aurelius Hermas, te-am văzut aducând jertfe.
[3] Eu, Hermas, certific aceasta.
[1] Anul întâi al împăratului Cezar Gaius Messius Quintus Traianus Decius Pius Felix Augustus,
Pauni 22 [16 iun. 250]”.
Libellus – iun.-iul. 250, Theadelphia, Egipt:
[1] „Celor însărcinați să supravegheze sacrificiile, din partea lui Aurelius Sarapammon, slujitor al
lui Appianus, fost exeget al preastrălucitului oraș al Alexandriei …, locuind în cetatea Theadelphia.
Întotdeauna sacrificând zeilor, iar acum, în prezența voastră, potrivit ordinelor, am sacrificat, am
adus libații și am consumat din ofrande și Vă cer să semnați mai jos. Rămas bun!
[2] Noi, Aurelius Serenus și Hermas, te-am văzut aducând jertfe…”.
79 În funcţie de gradul de participare a lapsi-lor în executarea edictului lui Decius, se disting:

● cei care au oferit jertfe zeităţilor păgâne (sacrificati),

● cei care au adus ofrande de tămâie (thurificati),
● cei care au obţinut un certificat prin mituirea magistraţilor romani (libellatici).

51
În 260, capturarea lui Valerian de către perşi a pus capăt persecuţiei. Gallienus (260-268)
a anulat edictele de persecuție ale lui Valerian din 257-258, a dispus restituirea
proprietăţilor bisericeşti confiscate şi a autorizat exerciţiul cultului creştin (260) 80.
Această perioadă cuprinsă între promulgarea rescriptului lui Gallienus din 260, care
recunoștea eșecul politicii represive, şi anul 303, în care creștinismul a fost tolerat discret,
este cunoscută sub numele de „mica pace a Bisericii”. Este perioada unei coexistenţe
paşnice a Bisericii cu Statul roman.
Fără ca situația juridică a creștinismului să se amelioreze (credința creștină rămâne o
religio ilicita), Biserica și-a putut intensifica activitatea misionară, evanghelizarea făcând
progrese remarcabile, atât la suprafață (expansiune geografică), cât și în profunzime. La
începutul secolului al IV-lea, creștinii reprezentau o minoritate numeric semnificativă în
cuprinsul Imperiului; toate provinciile Imperiului roman, chiar și cele mai îndepărtate
geografic de capitală (Britannia, Hispania, Gallia), luaseră contact cu ideea creștină. În
mod evident, densitatea creștinilor era mai mare în provinciile elenofone orientale (unde
ajungea, după unele estimări, la un procent de 50% din totalul populației), nucleele
creștine cele mai viguroase fiind Alexandria, metropola Egiptului, și Antiohia, în Siria, al
treilea megalopolis din Imperiu. De asemenea, o intensă viață creștină pulsa în Palestina
și, mai ales, Asia Mică, regiunea cea mai înfloritoare și mai populată din Imperiu, unde
creștinii reprezentau majoritatea populației.
Creștinismul încetase să mai fie religia claselor defavorizate, a declasaților social, religia
unor paria, a celor desconsiderați și repudiați, ci pătrunsese în diversele straturi ale
societății romane. Păturile superioare ale populației romane deveniseră permeabile
pentru ideea creștină, astfel încât persecuția pe care Dioclețian a dezlănțuit-o împotriva
creștinilor a făcut victime printre aristocrați, înalți demnitari de la curte, magistrați și
guvernatori de provincie.
În primii ani ai secolului al IV-lea, se părea că triumful creștinismului era apropiat și că
suveranii romani nu vor mai încerca să-l reprime. De două decenii suveranitatea era
exercitată de Dioclețian (Caius Aurelius Valerius Diocletianus, 17 sept. 284-1 mai 305),
originar din Dalmația, provenind dintr-o familie modestă. Guvernarea sa fusese relativ
tolerantă cu creștinii 81.
În februarie 303, cu totul surprinzător, Dioclețian trece de la toleranța manifestată inițial
la represiune. Începea, astfel, „Marea Persecuție”, ultima prigoană generală, cea mai
vastă și mai sângeroasă persecuție anticreștină din istoria Imperiului roman.

80 EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, 7, 13, 2: „Împăratul Cezar Publius Licinius Gallienus, Pius,
Felix, Augustus, către Dionisie, Pinnas și Demetrius și către ceilalți episcopi. Am poruncit să fie
propovăduită în întreaga lume binefacerea decretelor mele milostive, pentru ca să se redea peste tot
locașurile de cult și ca să vă puteți bucura și voi de dispoziția decretului meu, încât nimeni să nu vă mai supere
cu nimic. Ceea ce vi se îngăduie să faceți a și fost dispus de mine pe cât s-a putut încă de mult timp. De
aceea Aurelius Quirinius, întâi-stătătorul treburilor publice, va veghea ca ordonanța pe care am dat-o
să fie adusă la îndeplinire”.
81 Potrivit mărturiei lui Lactanţiu, invitat de suveran la reşedinţa de la Nicomidia ca profesor de

retorică, pe lângă palatul imperial de la Nicomidia ființa o biserică creștină. Între 284 și 303 sunt
semnalate foarte puţine cazuri de martiri, de regulă militari care refuzaseră satisfacerea stagiului
militar, devenit obligatoriu, sau care respinseseră riturile impuse de cultul imperial.

52
Cauzele acestei persecuții de amploare a creștinilor trebuie căutate în atașamentul
tetrarhilor față de religia tradițională a vechii Rome, în idealul de unitate și coeziune, în
suspiciunea lor față de corpus christianorum, care, renegând cultul tradițional, era acuzat
de lipsă de loialitate și de periclitarea bunăstării Imperiului, condiționată de adorarea
zeilor tradiționali. În consecinţă, Diocleţian a considerat că era imperios necesar ca
această comunitate religioasă care se sustrăgea adorării divinităţilor oficiale să fie
suprimată.
Impulsurile care l-au determinat să declanșeze persecuția sunt foarte greu de precizat:
este foarte probabil să se fi aflat sub influența sau presiunea venite din partea cercurilor
fanatice păgâne; istoricii contemporani Lactantiu și Eusebiu de Cezareea insistă asupra
influenței nefaste a unuia dintre cezarii săi, Galerius, un păgân fanatizat 82. A contribuit,
foarte probabil, și polemica anticreștină virulentă a școlii neoplatonice reprezentate de
Porphyrios din Tyr, discipolul lui Plotin, autorul unui tratat Împotriva creștinilor, în care
denunță o presupusă incoerență a Evangheliilor și absurditatea dogmelor creștine, mai
cu seamă Întruparea și Învierea.
Patru edicte succesive de persecuție anticreștină au fost promulgate în mai puțin de un
an (23 febr. 303 – ian./febr. 304). Măsurile trădează o intensificare a persecuției.
● La 23 februarie 303, Dioclețian și colegii săi de tetrarhie au emis primul edict.
Suveranii au interzis adunările de cult creştine şi au poruncit distrugerea sanctuarelor
creștine, confiscarea cărților sfinte (şi distrugerea lor prin foc 83) și a obiectelor de cult.
Creştinii care nu apostaziau erau înlăturaţi din funcții publice (armată, administrație,
curtea imperială) și privaţi de drepturi civile (nu mai puteau depune mărturie în
justiție) 84.
● Al doilea edict, promulgat în primăvara lui 303 85, ordona arestarea „capilor
bisericilor”, înțelegându-se prin capii Bisericii toți membrii clerului, inclusiv clerul
inferior.
● Un al treilea edict, promulgat la sfârșitul anului (toamna lui 303) 86, oferea celor
întemnițați perspectiva eliberării dacă ar fi consimțit să aducă libații și sacrificii;

82 Lactantius, profesorul de retorică al lui Crispus, fiul lui Constantin, îl consideră pe Galerius
instigatorul persecuției lui Dioclețian.
83 Inventivi, unii ierarhi au recurs la tot felul de stratageme: episcopul Mensurius al Cartaginei se va

lăuda după ce trecuse furtuna persecuției că în ziua percheziției nu a predat decât câteva cărți ale
ereticilor. Cei care au refuzat să predea scrierile sfinte creștine au fost executați pentru insubordonare.
84 „Era anul al nouăsprezecelea de domnie a împăratului Diocleţian [303], în luna Dystros, care la

romani se numeşte martie, în preajma praznicului Patimilor Mântuitorului, când s-au publicat
pretutindeni nişte decrete împărăteşti care porunceau ca toate bisericile să fie dărâmate până în temelii,
Scripturile să fie aruncate în foc, iar cei care deţin o slujbă publică să fie destituiţi din ea şi cei aflaţi în servicii
particulare să fie lipsiţi de libertate, dacă ar rămâne credincioşi credinţei creştine. Acesta a fost primul edict
dat împotriva noastră” (EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, 8, 2, 4-5).
85 „La scurtă vreme după aceea, pe când unii din aşa-numitul ţinut al Melitenei, precum şi alţii din

Siria încercau să pună mâna pe putere, a ieşit o poruncă împărătească potrivit căreia conducătorii Bisericilor
de pretutindeni trebuie să fie aruncaţi în închisoare şi puşi în lanţuri. Şi priveliştea care a urmat de aici
întrecea tot ce se poate descrie: temniţele, care în toate vremurile fuseseră destinate doar pentru
închiderea ucigaşilor şi a prădătorilor de morminte, erau pline acum de o mulţime nenumărată de
episcopi, de preoţi, de diaconi, de citeţi şi exorcişti, încât nu mai era loc în ele pentru cei osândiţi ca
răufăcători” (EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, 8, 6, 8-9).

53
 refuzul de a aduce jertfe zeilor însemna martirizarea. Încă din epoca lui Traian, acesta
era mijlocul de a-i identifica pe creștini și de a încuraja apostaziile.
● Ultimul edict, emis în ianuarie/februarie 304, constrângea pe toți locuitorii
Imperiului să jertfească zeităților tradiționale şi să aducă libaţii 87; refuzul atrăgea
organizarea unui proces, încheiat cu o condamnare la pedeapsa capitală sau
deportarea în minele imperiale. Este posibil ca acest al patrulea edict să fi fost aplicat
numai în Orient, unde persecuția s-a prelungit până în 313.

Edictele nu au fost însă aplicate cu aceeaşi rigoare în toate provinciile. Violența și durata
prigoanei au fost inegale, în funcție de tetrarhul care guverna respectiva regiune.
Persecuția a fost extrem de sângeroasă în provinciile orientale, administrate de primul
august, Diocleţian, şi de cezarul său, Galerius, unde creștinii erau mai numeroși şi
creștinismul era solid implantat. Auguștii occidentali – Constantius Chlorus şi Maximian
– au aplicat selectiv, temporar sau cu clemență decretele de persecuție. Constantius
Chlorus nu a aplicat, pare-se, decât primul edict, iar acela cu destulă clemență. Prigoana
augustului Maximian a fost violentă, însă de scurtă durată; nu știm dacă edictele
promulgate au fost aplicate sistematic în teritoriile pe care le controla (Italia, Africa,
Spania). Dimpotrivă, în Orient, persecuția a fost mai severă și s-a prelungit până în 313;
suveranii orientali succesivi s-au manifestat ca păgâni fanatici. În 305, când Dioclețian a
abdicat, Galerius a devenit august, asistat de noul cezar Maximinus Daia (Daza), și el un
anticreștin fanatic, care a dat prigoanei un caracter sistematic, persecuția prelungindu-se
până în primăvara anului 313.
Persecuția a afectat profund viața Bisericii. Prigoana a fost teribilă prin miile de victime
care se pot număra, dar și prin mulțimea apostaziilor pe care le-a generat. Ca în toate
epocile, creștinii mai puțin zeloși au ales apostazia; alții, mai abili, și-au procurat
certificate (libelli) false, potrivit cărora ar fi sacrificat sau adus libații divinităților
panteonului, ca în epoca lui Decius; alții, în fața prigoanei, s-au refugiat în deșert și în
alte locuri greu accesibile. Nu au lipsit nici situațiile în care păgâni binevoitori au salvat
viaţa sclavilor lor creştini, silindu-i să aducă sacrificii, și chiar cazuri în care intelectuali
păgâni, indignați de violența represiunii, s-au convertit. Cât privește numărul martirilor,
acesta este cu siguranță mai mare decât simpla însumare a cazurilor excepționale care

86 „În scurtă vreme au mai apărut şi alte hotărâri prin care se poruncea ca toţi capii Bisericii de pretutindeni
să fie puşi în lanţuri şi apoi siliţi în toate chipurile să jertfească [zeilor]” (EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria
bisericească, 8, 2, 5).
„Şi iarăşi au fost puse din nou în circulaţie alte edicte, potrivit cărora cei care jertfesc idolilor vor putea pleca
în libertate, pe când cei care se împotriveau se poruncea să fie puşi la tot felul de chinuri. Şi cine ar putea
număra mulţimea martirilor din fiecare ţinut, îndeosebi din Africa, din Mauritania, din Tebaida şi mai
ales din Egipt, de unde mulţi emigraseră prin alte oraşe şi ţinuturi, dând martiri şi acolo” (EUSEBIU DE
CEZAREEA, Istoria bisericească, 8, 6, 10).
87 „În decursul celui de-al doilea an [304-305] lupta împotriva creştinilor a devenit şi mai crâncenă într-o

vreme când la conducerea acestei ţări [Palestina] ajunsese Urban [304-307]. Mai întâi se răspândiseră o
serie de scrisori imperiale prin care se poruncea, pe baza unui decret general, că toţi locuitorii din toate
oraşele sunt obligaţi să aducă jertfe sângeroase şi libaţii idolilor” (EUSEBIU DE CEZAREEA, Martirii din
Palestina, 3, 1).

54
sunt istorisite de izvoarele narative, care nu înregistrează decât numai martirajele
exemplare, cu valoare de paradigmă.
În ce privește teritoriul țării noastre, în timpul persecuțiilor anticreștine ale lui Dioclețian,
textele martirologiilor înregistrează un mare număr de martiri în Scythia, la Tomis,
Dinogetia, Noviodunum, fapt confirmat și de descoperirile arheologice, din care cea mai
importantă este cea de la Niculițel. Pe teritoriul comunei Niculițel, județul Tulcea, în
vecinătatea anticei cetăți romano-bizantine Noviodunum, astăzi Isaccea, important
centru militar și comercial al Imperiului roman la Dunărea de Jos și sediul episcopal din
secolul al VI-lea, s-a cercetat, între anii 1971-1975, o bazilică paleocreștină cu criptă
(martyrion), în care au fost care s-au descoperit moaștele a șase martiri: Zotikos, Attalos,
Kamasis, Philippos. Aceşti martiri au pătimit fie în timpul persecuției lui Diocleţian
(303-304), fie în timpul celei a lui Liciunius (319-320), când un număr impresionant de
creștini au fost martirizați la Noviodunum.

Irigată de sângele martirilor, Biserica ieșea fortificată din această ultimă represiune, care
şi-a pierdut treptat din intensitate. Cu șase zile înaintea morții (5 mai 311), la 30 aprilie
311, de pe patul său de suferință din palatul imperial de la Serdica (Sofia), muribundul
Galerius, tenace persecutor, în calitate de prim august, promulga un edict de toleranță,
publicat la Nicomedia în numele tuturor tetrarhilor.
Edictul ne este transmis de Lactantius (De mortibus persecutorum, 34) 88, în limba latină, și
de Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească, 8, 17, 3-10), în grecește, într-o versiune ușor
modificată.
În preambul, semnatarii expuneau motivele generale ale persecuției dioclețiene – s-a
încercat o restabilire a vechii ordini, în conformitate cu legile statului și cutumele romane

88Edictul lui Galerius:

„ Între celelalte [hotărâri] pe care le-am luat întotdeauna în interesul și spre binele statului, noi
1

hotărâsem mai înainte să îndreptăm toate [problemele] după legile vechi și disciplina publică romane
și să veghem ca până și creștinii, care au părăsit religia strămoșilor lor (qui parentum suorum reliquerant
sectam), să revină la sentimente mai bune.
2Având în vedere faptul că, din anumite rațiuni, aceștia au fost cuprinși de o anumită încăpățânare și

posedați de o atât de mare nebunie (stultitia) încât, departe de a urma obiceiurile înaintașilor – [obiceiuri]
care fuseseră poate stabilite de propriii lor părinți –, și-au făcut pentru ei înșiși, după propria lor
voință și după bunul lor plac, legi pe care le respectau și prin care în diferite locuri se întruneau o
mulțime de oameni de diferite feluri.
3În sfârșit, după publicarea edictului nostru care le ordona acestora să se conformeze vechilor obiceiuri,

mulți s-au supus [de teama] primejdiei, mulți au fost tulburați [de tot felul de chinuri].
4Dar fiindcă foarte mulți au rămas în aceeași stare și am văzut că aceștia nu își mai arată față de zei cultul și

respectul cuvenit și nu îl mai cinstesc nici pe Dumnezeul creștinilor, ținând seama de infinita noastră
bunătate și luând în considerare obiceiul nostru statornicit potrivit căruia noi obișnuim să acordăm
iertare tuturor, am decis ca iertarea noastră trebuie să acționeze și în cazul lor, ca să poată exista din nou
creștini și să-și ridice locașurile lor de adunare (ut denuo sint christiani et conventicula sua componant), așa
încât să nu mai întreprindă niciun act contrar ordinii stabilite.
5Printr-un alt document scris de noi vom da de știre guvernatorilor ce trebuie să aibă în vedere în ceea

ce-i privește pe creștini. În consecință, în urma iertării pe care le-am acordat-o, creștinii vor trebui să se
roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră, a statului și a lor personal, încât statul să se mențină
peste tot nevătămat, iar ei să poată trăi în siguranță în casele lor” (LACTANTIUS, De mortibus
persecutorum, 34, 1-5).

55
– și recunoşteau eșecul represiunii cauzat de tenacitatea creștinilor: augustul deplângea
prostia/nebunia (stultitia) creștinilor și obstinația lor în a nu aduce cult zeilor. Din cauza
anarhiei religioase provocate de aceste măsuri, care contraveneau atitudinii în general
tolerante a statului roman față de religiile străine, împăratul a îngăduit creștinilor să-și
reclădească bisericile, condiționând asentimentul autorităților de obligația de a nu
săvârşi acţiuni care ar atenta la ordinea publică.
Suveranul nu-şi ascunde însă nici dispreţul faţă de creştinii îndărătnici care renegaseră
religia strămoşilor, nici suspiciunea faţă de membrii Bisericii, cărora le impune obligaţia
de a nu tulbura ordinea publică.
În final, muribundul cerea creștinilor să se roage „zeului” lor nu numai pentru
mântuirea lor, ci și pentru împărat și stat; formularea aceasta, surprinzătoare, se poate
explica și prin starea precară a sănătății primului august și prin faptul că îi era cunoscut
că victimele sale de odinioară îi incluseseră pe conducătorii statului în rugăciunile lor.

Edictul lui Galerius asigura nu numai tolerarea creștinismului, ci și recunoașterea sa ca

religie licită. Prin edictul lui Galerius se obținuse mai mult decât prin rescriptul lui
Gallienus din 260: prin rescriptul lui Gallienus, creștinismul era acceptat de facto; cu toate
acestea, conform principiului legal enunțat de Traian rămas încă în vigoare, un locuitor
al Imperiului denunțat drept creștin, refuzând să-și afirme adeziunea la cultul tradițional
prin respingerea jertfirii pentru zei și împărat, era pasibil de pedeapsa capitală. Prin
decretul lui Galerius, noua credință era un cult permis și căpăta un statut juridic echivalent
celorlalte culte din Imperiu. Edictul lui Galeriu a încheiat astfel epoca persecuţiilor.
Edictul lui Galerius nu a fost aplicat de Maximinus Daia, care a reluat și intensificat
persecuția. În 313, la presiunile și amenințările colegilor săi occidentali, Maximinus Daia
era obligat să manifeste toleranță faţă de creştini (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească,
9, 9, 1-9; 9, 10, 7-11).
Edictul lui Galerius anunța triumful creștinismului, consfințit prin „aşa-numitul edict de
la Mediolanum” şi prin botezul lui Constantin cel Mare. Încă din 311 creştinismul
devenise religio licita, însă convertirea Sfântului Constantin a determinat o schimbare de
statut: creștinismul a devenit credinţa suveranului, o religie favorizată, privilegiată în
raport cu celelalte culte.

SFÂNTUL ÎMPĂRAT CONSTANTIN CEL MARE

La începutul secolului al IV-lea, Imperiul păgân, după patru decenii de relativă toleranță
față de creștinism (260-303), profund subminat din interior, manifestase un păgânism
agresiv. Represiunea și-a pierdut intensitatea după aproape un deceniu (303-311/313).
Cele două atitudini posibile față de creștinism – reprimarea furibundă sau acceptarea lui
– vor fi experimentate în mai puțin de un deceniu.
În fața eșecului politicii represive, Galerius a promulgat, la 30 aprilie 311, din Serdica, un
celebru edict de toleranță. Noua politică religioasă fusese prefigurată de atitudinea
suveranilor occidentali, de pildă, Constantius Chlorus (1 mart. 293-25 iul. 306), un
păgân tolerant, sau de cea a uzurpatorului Maxentius (28 oct. 306-28 oct. 312), probabil

56
un simpatizant creștin, care a renunțat la orice persecuție, a acordat deplină libertate
creștinilor din Italia și Spania și a ordonat retrocedarea edificiilor creștine confiscate în
timpul persecuțiilor.
Anii 312-313 marchează o cotitură în politica imperială: Constantin cel Mare a devenit un
simpatizant al creștinismului și s-a convertit la creștinism.

Sfântul Împărat Constantin cel Mare (25 iulie 306-†22 mai 337), „cel întocmai cu
apostolii” (isapostolos), a fost neîndoielnic împăratul a cărui domnie a schimbat cursul
istoriei umanității. Convertirea sa la creștinism – sinceră, așa cum evenimentele
ulterioare aveau s-o dovedească, și imprevizibilă, dacă avem în vedere faptul că numai
5-10% din totalul populației Imperiului îmbrățișase creștinismul – a fost unul dintre
momentele decisive ale istoriei Bisericii. Rolul său istoric providențial nu a constat în a
pune capăt prigoanelor anticreștine – lucru petrecut în anul 311, prin edictul de toleranță
promulgat de augustul Galerius (30 apr. 311), ci în a face din creștinism religia sa
personală, o religie favorizată, privilegiată, în raport cu păgânismul, pregătind astfel
creștinarea Imperiului prin înlăturarea piedicilor care stăteau în calea evanghelizării.
„Cotitura constantiniană” a fost reprezentată, așadar, de îmbrățișarea și favorizarea de
către un suveran roman a religiei unei infime minorități a populației Imperiului, religie a
cărei vitalitate fusese dovedită de eșecul politicii persecutorii, iar nu de proclamarea
„Păcii Bisericii”, instituită deja din 311. Convertirea sa a fost – așa cum scria savantul
britanic J.B. Bury – „actul cel mai îndrăzneț comis vreodată de un suveran, în sfidarea și
disprețul marii majorități a supușilor săi”.

Flavius Valerius Constantinus, viitorul împărat Constantin cel Mare, s-a născut între
270 și 285, mai probabil între 271 și 275 89, într-o zi de 27 februarie, la Naissus, actualul
Niș, în provincia Moesia Superior, azi în Serbia, ca fiu al ofițerului Constantius Chlorus
(Caius Flavius Valerius Constantius), militar originar din Dardania, și al Flaviei Iulia
Elena 90, născută către 250, într-o familie umilă din Drepanum (Bithynia).
S-a discutat îndelung despre forma juridică a legăturii trupești dintre ofițerul ilir și
tânăra bithyniană, de o condiție socială modestă – concubinaj (concubinatus) sau
matrimonium iustum –, unii considerând-o pe Elena prima soție legitimă a lui Constantius
Chlorus, repudiată în 289, când acesta s-a căsătorit cu Teodora, fiica augustului
Maximian, alții socotind-o o concubină. Indiferent dacă s-a născut sau nu în cadrele unei
căsătorii legitime, Constantius Chlorus („cel palid”, χλωρός), devenit ulterior cezar în

89 Incertitudinea se datorează istoricilor care au reținut date diferite ale nașterii sale: potrivit lui
Aurelius Victor (Liber de Caesaribus), s-ar fi născut în 274, răposând la vârsta de 63 de ani; potrivit lui
Eutropius (Breviarium ab urbe condita, 10, 8), în 271, murind la vârsta de 66 de ani; potrivit lui Eusebiu
de Cezareea (Viața lui Constantin cel Mare, 4, 53), a murit în 337, având 62-63 de ani, de unde se poate
deduce data nașterii: 274-275.
90 Sfânta Elena a răposat către 328-329, la mai mult de 80 de ani, deținând titlul de augusta, conferit în

324. În onoarea sa, orașul natal, Drepanun, a fost redenumit Helenopolis, iar provincia Diospontus a
fost numită Helenepontus.

57
cadrul primei tetrarhii 91 (martie 293) și prim august (mai 305), l-a tratat ca pe fiul său
legitim și i-a înlesnit ascensiunea.
Probabil, în primele decenii ale vieții, contactele cu mama sa au fost sporadice. Un
indiciu în acest sens este faptul că împăratul nu stăpânea limba maternă, greaca, și că
avea nevoie de interpret când călătorea în Orient.
Despre tinerețea lui Constantin cel Mare nu se cunoaște aproape nimic. În martie 293,
Constantius Chlorus a devenit cezar, membru al primei tetrarhii, ca subaltern al
augustului Occidentului, Maximian. Pentru mai bine de un deceniu (293-305), fiul lui
Chlorus a rămas la curtea – de la Sirmium și, ulterior, de la Nicomedia – lui Dioclețian
(284-305), prim august, figura centrală a primei tetrarhii: l-a însoțit pe Dioclețian într-o
campanie în Egipt menită a lichida o rebeliune (297-298), a fost martorul persecuției
creștinilor izbucnite în 303 și, de asemenea, a fost prezent la ceremonia de abdicare a
augustului Dioclețian (1 mai 305, Nicomedia).
Dioclețian a dorit să-l țină departe pe Constantin de Chlorus, încercând să evite riscul
constituirii unei dinastii (potrivit regulilor de succesiune stabilite de Dioclețian,
principiul electiv era preferat celui ereditar). La 1 mai 305, în momentul retragerii
auguştilor Dioclețian și Maximian, tânărul Constantin a trăit o mare deziluzie: deși era
de așteptat să fie promovat cezar, la recomandarea lui Dioclețian, Galerius, devenit prim
august, a numit cezari doi ofițeri iliri, pe Flavius Valerius Severus (cezar: 305-306,
august: 306-sept. 307) și pe Maximinus Daia/Daza (cezar: 305-310, august: 310-aug. 313).
Pe de o parte, Galerius încerca astfel să oprească ascensiunea unui ofițer pe care nu-l
agrea și de a cărui popularitate se temea și, pe de altă parte, se înlătura amenințarea
apariției unei dinastii și posibilitatea transmiterii ereditare a puterii.
Constantin a rămas la curtea lui Galerius până în 306, când, la insistențele tatălui său, a
obținut acordul primului august de a i se alătura lui Chlorus, aflat în campanie în
Britannia. Primul august încercase să se descotorosească de acest ofițer, pe care-l ținea
ostatic și pe care l-a expus, trimițându-l într-o expediție la Dunăre împotriva sarmaților
(302?, 303?, 304?). S-a alăturat, așadar, tatălui său, care pregătea o expediție împotriva
picților și a scoților, la sfârșitul căreia Chlorus, care avea o sănătate precară, a murit (25
iulie 306). În ziua decesului lui Chlorus, 25 iulie 306, la Eburacum (York, Britannia), fiul
celui răposat, Constantin, era proclamat august (armata îi conferise titlul de august, nu pe
cel de cezar!) de legiunile rămase loiale împăratului defunct și familiei sale. Nu știm cât
de spontană a fost această proclamație, unii dintre istoricii romani susțin că „era animat
încă din copilărie de o puternică dorință de a domni” (Aurelius Victor).

91Tetrarhie – sistem colegial de guvernare în care puterea este exercitată de patru împărați (doi
auguști, doi cezari).
Componența primei tetrahii (1 martie 293) era: Dioclețian (prefectura Orient, reședința: Nicomedia),
Galerius (prefectura Illyricum, reședința: Sirmium), Maximianus (prefectura Italiei, cuprinzând și
Africa, reședința: Mediolanum), Constantius Chlorus (prefectura Galliilor, cuprinzând Britannia,
Galliile, Hispania, reşedinţa: Augusta Treverorum).
În mai 305, situația tetrarhiei este: Constantius – prim august, controla Occidentul (Gallia, Britannia,
Hispania); Galerius – al doilea august, supraveghea Illyricum, Tracia, Grecia și Asia Mică; Severus –
cezar, secundul lui Constantius, administra Italia, Pannonia și Africa; Maximinus Daia – cezarul lui
Galerius, administra Siria și Egiptul.

58
Primul august, Galerius, a fost nemulțumit de această evoluție a evenimentelor și nu era
dispus să recunoască titlul de august lui Constantin. Abia în toamna lui 306, Galerius a
numit un nou august, pe Flavius Severus, și a acceptat recunoașterea lui Constantin
drept cezar (caesar), pe ultimul loc în cadrul colegiului tetrarhilor 92. Provinciile
administrate de noul cezar erau Gallia și Britannia, principala sa sarcină fiind apărarea
limesului renan, reședința lui aflându-se la Augusta Treverorum (Trier). Sunt repurtate
primele succese militare împotriva francilor și bructerilor.
În anii ce au urmat, sistemul tetrarhic a cunoscut o criză profundă. O luptă acerbă pentru
refacerea unității imperiului și restabilirea monarhiei l-a opus pe Constantin celorlalți
suverani. În octombrie 306, la Roma, în urma unei revolte a gărzii pretoriene,
Maxentius, fiul fostului august Maximianus, a fost proclamat princeps. Maximianus a
revenit asupra retragerii și și-a reluat activitatea politică, mijlocind o alianță între
Maxentius și Constantin, menită a înlătura amenințarea unei campanii a lui Galerius,
care încercase să pună capăt uzurpării lui Maxentius prin mobilizarea unor trupe. Pentru
a consfinți această alianță, Maximianus a acordat lui Constantin, nepotul său adoptiv 93,
mâna fiicei sale, Fausta, sora lui Maxentius, o copilă de 7 ani, căsătoria fiind celebrată la
Arles 94. Această căsătorie nu a reușit să evite conflictele cu socrul, Maximianus, și
cumnatul lui Constantin, Maxentius.
În septembrie 307, Severus a pierit, încercând să-l detroneze pe Maxentius. În același an,
un alt asediu al Romei întreprins de Galerius a fost respins, iar Maximianus a revenit pe
scena politică, reluând funcția de august. Intrând în conflict cu fiul său (Maxentius),
Maximianus a fost silit să se refugieze în Gallia, căutând protecția lui Constantin, care se
intitulează din proprie inițiativă augustus.
În noiembrie 308, din inițiativa lui Galerius, a avut loc Conferința de la Carnuntum
(Pannonia), având drept scop restabilirea tetrarhiei și desemnarea unui succesor lui
Severus. Titlul trebuia să revină lui Constantin, însă Dioclețian, chemat să medieze între
tetrarhi, l-a preferat pe Licinus (Valerius Licinianus Licinius, 308-324), promovat
augustus fără să fi făcut stagiul de cezar, ceea ce l-a nemulțumit profund pe Constantin,
căruia în mod firesc trebuia să-i fie recunoscut titlul de augustus. Dioclețian a determinat,
încă o dată, retragerea lui Maximianus, iar Maxentius a fost declarat uzurpator.
În loc să aplaneze tensiunile, întâlnirea de la Carnuntum a înrăutățit situația. Constantin
a refuzat să renunțe la titlul de august, s-a retras din tetrarhie în 310, s-a autointitulat
august, justificându-și legitimitatea dinastică printr-o o ascendență din Claudius al II-lea
Gothicus (268-270). În semn de disociere faţă de regimul tetrarhic, Constantin renunţă la
divinitatea sa protectoare de până atunci, Hercule, înlocuit cu Sol Invictus (Soarele
neînvins). Emisiunile monetare reflectă această mutație: Sol Invictus este asociat efigiei lui
Constantin.
Maximianus, obligat să se retragă la Carnuntum, a continuat să urzească intrigi,
Constantin l-a asediat la Marsillia și obligat să se sinucidă (sfârșitul lui 309-începutul lui

92 Componența celei de-a treia tetrarhii este: Galerius și Severus – augusti, Maximinus Daia și
Constantin – caesares.
93 Prin adopția lui Chlorus (293), Constantin devenise nepotul adoptiv al lui Maximianus.

94 Constantin era în 307 fie văduv, fie și-a repudiat prima soție, Minervina.

59
310). Pentru a salva edificiul, Galerius era dispus la compromisul de a recunoaște titlul
de augustus lui Constantin.
Moartea lui Galerius (5 mai 311) a simplificat situația, restabilind în aparență tetrarhia.
Prin dispariția lui Galerius, prim august devenea Maximinus Daia (Orient), Constantin
(Occident) fiind al doilea august, al treilea august fiind Licinius (Orient), Maxentius
administrând, cu titlul de princeps, Italia şi Africa.

28 octombrie 312 – Pons Milvius

Tensiunile au continuat să se acumuleze între suverani, iar războiul civil era inevitabil,
mai cu seamă că între Licinius și Constantin s-a încheiat o alianță, consfințită și de
logodna dintre Constantia, sora vitregă a lui Constantin, și Licinius (310, căsătoria se va
încheia în 313), ceea ce a fost perceput de ceilalți doi suverani – Maxentius și Maximinus
Daia – drept o amenințare, care a determinat o apropiere a celor doi.
În Occident, conflictul dintre Constantin și Maxentius (26 oct. 306-26 oct. 312) era
iminent. Dornic să tranșeze acest conflict, împăratul Constantin a lansat o campanie
fulgerătoare împotriva celuilalt suveran occidental. Trecând Alpii și invadând Italia,
Constantin a cucerit fortărețele din nordul Peninsulei – Segusio (Susa), Torino (Augusta
Taurinorum), Verona –, însă a devenit conștient de inferioritatea în care se afla: poziția sa
strategică era vulnerabilă, iar Maxentius se pregătise cu febrilitate pentru această
confruntare decisivă. Augurii prevestiseră un deznodământ nefavorabil Sfântului
Constantin, iar unii dintre generalii săi se resemnaseră cu gândul înfrângerii. Așteptând
cu încredere apropiata confruntare, Maxentius, după ce a consultat oracolele sibilinice, s-
a avântat imprudent spre moarte în afara zidurilor inexpugnabile ale capitalei
occidentale, oferind o șansă nesperată adversarului său.
Lupta decisivă s-a dat la 28 octombrie 312, la aproximativ 13 km nord de Roma, la locul
numit Saxa Rubra (Stâncile Roșii), lângă Pons Milvius („Podul Șoimului”, Prati di Tor di
Quinto), pe via Flaminia, astăzi în inima Romei, în vecinătatea Foro Italico, în apropierea
pieței Ponte Milvio (Piazza Monte Milvio). Deznodământul este binecunoscut: legiunile
lui Maxentius au fost zdrobite, iar acesta a sfârșit înecat în Tibru chiar în ziua în care
sărbătorea preluarea puterii (dies imperii). A doua zi (29 octombrie 312), porțile Romei i s-
au deschis împăratului Constantin și porțile Imperiului s-au deschis creștinismului,
devenit religia împăratului.
Bătălia de Pons Milvius a fost decisivă pentru convertirea împăratului Constantin.
Către 318, Lactanțiu, autorul lucrării Despre moartea persecutorilor, în cartea a 44-a,
dedicată războiului civil dintre Maxentius și Constantin, istorisește că, în noaptea din
ajunul bătăliei decisive (27/28 oct. 312) de la Podul Milvius, „Constantin a fost avertizat
în somn să inscripționeze pe scuturile soldaților semnul apărut pe cer de la Dumnezeu
(caeleste signum dei) și abia după aceea să înceapă lupta”. În continuare, Lactanțiu descrie
o hristogramă 95 drept semnul înscris pe scuturile oștenilor săi: „a făcut după cum i s-a
poruncit și a inscripționat pe scuturi numele lui Hristos: un X traversat de litera I boltită
în partea de sus”.

95Chrismon, monograma hristică rezultată din suprapunerea literelor grecești X (Chi) și P (Rho) –
primele litere ale numelui grecesc al Mântuitorului.

60
Două decenii mai târziu, istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, biograful oficial al
Sfântului Constantin, pretinzând că cele consemnate i-au fost relatate întocmai de sfântul
împărat, „spre încredințarea vorbelor sale, el adăugând puterea jurămintelor”, istoriseşte
că, în preziua luptei, „pe la ceasurile amiezii”, împăratul „văzuse cu ochii săi pe cer,
străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruință al unei cruci întocmită din
lumină și că, odată cu ea, putuse desluși un scris glăsuind: «Să biruiești întru aceasta!»”
(ἐν τούτῳ νίκα, in hoc signo vinces/ hoc signo victor eris). Viziunea, continuă istoricul, îl
„descumpănise, neputându-i pricepe tâlcul”. În cursul nopții următoare, Mântuitorul
Hristos i s-a descoperit, cerându-i să-și așeze oștirile sub ocrotirea semnului revelat în
timpul zilei ce tocmai se încheiase 96.
Unii istorici, constatând diferențele ireconciliabile dintre cele două relatări, s-au îndoit de
veridicitatea mărturiilor lui Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu. Între diferențele
fundamentale amintim: Lactanțiu vorbește de o experiență subiectivă, un vis
premonitoriu (viziune onirică), iar semnul descris este, fără niciun dubiu, o hristogramă;
dimpotrivă, Eusebiu ne oferă o versiune total diferită, vorbind despre o viziune
colectivă, diurnă, solară, urmată de o epifanie propriu-zisă (Hristofanie) petrecută în
stare onirică; cât despre semnul descoperit în istorisirea lui Eusebius, este limpede că nu
poate fi vorba decât de semnul Sfintei Cruci.
Unii cercetători au fost ispitiți să acorde credit uneia dintre relatări în detrimentul
celeilalte: istorisirea lui Lactanțiu este mai frustă, mai simplă, mai apropiată temporal de
data bătăliei de la Pons Milvius. Dimpotrivă, relatarea lui Eusebiu, deși consemnată la
mai mult de două decenii după cele istorisite, s-ar întemeia, după spusele istoricului
bisericesc, pe mărturia directă, întărită cu jurământ, a Sfântului Constantin, primitorul
epifaniei. Alţi savanţi – de pildă, Norman H. Baynes – consideră că orice încercare de a
armoniza cele două relatări este sortită eșecului și că cea mai probabilă ipoteză este aceea
că autorii amintiți nu s-au referit la același eveniment.
Cei mai raționaliști dintre istorici au încercat să identifice un fenomen natural care să
corespundă descrierii eusebiene a viziunii Sfântului Constantin. Unii dintre acești
cercetători înclină să creadă că Sfântul Împărat a fost martorul unui halo solar de tip
Parrhelia, eveniment meteorologic rarisim datorat prezenței cristalelor de gheață în
formațiunile de nori din jurul soarelui, concretizat, în condițiile refracției luminii solare
prin cristalele de gheață, în proiecția a doi sori falși, care flanchează soarele, și a unui
stâlp solar. De asemenea, încercând să reconstruiască harta stelară vizibilă în data de 27
octombrie 312, astronomii au concluzionat că tabloul stelar ar fi putut permite conturarea
monogramei hristice (X-P).
Este evident că aceste mărturii istorice conțin, fără nicio îndoială, un nucleu de
evenimente reale. În ultimă instanță, este mai puțin important în ce a constat viziunea și
dacă cei doi istorici consemnează fidel cele aflate de la martori oculari sau indirecți. Este
cert însă că Sfântul Constantin avea convingerea că victoria militară asupra lui
Maxentius (28 oct. 312) fusese obținută prin intervenția Dumnezeului creștinilor. Această
convingere a fost decisivă pentru convertirea sa, indiferent dacă a constituit momentul

96Vita Constantini I, 28-31: „Și, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai
înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, spre a se pune
sub ocrotirea lui în luptele pe care avea să le poarte cu dușmanul”.

61
decisiv ce a determinat o convertire subită, surprinzătoare, sau nu a reprezentat decât
momentul inițial al unei convertiri progresive, consfințite de botezul in articulo mortis în
mai 337. Cred că epifania din 312 a determinat o convertire imediată, exteriorizată treptat
din dorința de a nu ofensa sensibilitățile religioase ale majorității păgâne a supușilor săi.
Amânarea botezului până pe patul de moarte are, cred, aceeași semnificație.
După 312, fără a repudia păgânismul, religia dominantă în Imperiu, împăratul și-a
manifestat din ce în ce mai deschis preferința pentru religia creștină.

Diarhia Constantin-Licinius. Aşa-numitul „edict de la Mediolanum”

Prin dispariția naturală sau violentă a unora dintre împărați, sistemul tetrarhic instituit
de Dioclețian a evoluat inevitabil către o diarhie, Constantin dobândind controlul asupra
provinciilor occidentale, iar Licinius devenind stăpânul Orientului. În 313, Licinius a
reușit să-și înfrângă rivalul, care avusese inițiativa ostilităților. Zdrobit la Tzirallum
(Campus Serenus, 30 aprilie 313), Daia a încercat să opună împotrivire înaintării lui
Licinius în Cilicia, însă fortificațiile au fost cucerite; Daia s-a retras la Tarsus, unde a fost
silit să se sinucidă (august 313).
Bunele relații dintre Constantin și Licinius au fost consfințite printr-o alianță
matrimonială, sora vitregă a lui Constantin, Constantia, căsătorindu-se cu Licinius. În
februarie-martie 313, la Mediolanum (actualul Milano), cei doi împărați s-au întâlnit
pentru a celebra această căsătorie și a discuta toate problemele privitoare la binele public.
Nu cunoaștem decât hotărârile privind politica religioasă în Imperiu. Această întâlnire a
devenit celebră prin așa-numitul „edict de la Mediolanum”, neîndoielnic, unul dintre
cele mai importante repere ale istoriei Bisericii.
Un ecou al hotărârii convenite la Mediolanum îl regăsim într-un rescript publicat la
Nicomedia, în data de 13 iunie 313, de augustul oriental Licinius. Referindu-se la o
hotărâre luată în înțelegere cu augustul Constantin la Mediolanum, Licinius acordă o
deplină libertate de cult creștinismului, anulând toate restricțiile care-i vizau pe creștini
și dispunând restituirea imediată a bunurilor confiscate în timpul „Marii Persecuții”
(303-304).
Dacă există un consens între cercetători în privința dispozițiilor imperiale convenite de
către cei doi auguști la Mediolanum, comunitatea științifică s-a scindat între partizanii
punctului de vedere tradițional, care se pronunţă în favoarea existenţei edictului, și
„demitizatori”, care contestă istoricitatea edictului de la Mediolanum. Dacă cei mai mulți
dintre istoricii care au cercetat epoca s-au pronunțat pentru existența edictului; alții –
voci nu mai puțin competente (Otto Seeck, Henri Grégoire, E. Caspar, Jacques Moreau,
Norman Baynes, Joseph Vogt) – s-au declarat sceptici, recunoscând totuși că întâlnirea de
la Mediolanum a fost decisivă pentru definirea unei noi politici religioase a Imperiului
târziu. Fideli principiului „Istoria se face cu documente (Pas de documents, pas d’histoire)”
– enunțat de istoricii francezi Charles Langlois și Charles Seignobos, în fața evidenței că
textul edictului ca atare nu este reprodus de Eusebiu de Cezareea sau Lactanțiu, sursele
noastre primare pentru epoca lui Constantin, acești savanți au concluzionat că „edictul
de la Mediolanum” nu poate fi decât un construct istoriografic/o tradiție istoriografică, o
convenție istorică modernă. Potrivit acestei opinii, hotărârea de la Mediolanum
(protocol, constituție, înţelegere, acord) nu s-ar fi concretizat într-un edict (edictum), ci

62
într-o circulară (mandatum, rescriptum, litterae, epistula) a lui Licinius (litterae Licinii)
adresată guvernatorilor provinciali, de tipul acelei epistole publicate la Nicomedia de
Licinius la 13 iunie 313, având ca destinatar pe guvernatorul Bithyniei, pe care Lactanțiu
o reproduce în cartea a 48-a a lucrării intitulate De mortibus persecutorum (Despre moartea
persecutorilor), sau acelei circulare, adresate probabil guvernatorului Palestinei, pe care o
citează istoricul Eusebiu de Cezareea în Istoria bisericească, 10, 5, 1-14).
În concluzie, susţin aceşti cercetători, „edictul [de la Mediolanum] nu a existat și nu este
de la Mediolanum”, cu atât mai puțin nu este al împăratului Constantin, fiind cel mult
vorba de un rescript al lui Liciniu, promulgat din Nicomedia, în iunie 313, inițiativa și
meritul principal în adoptarea sa revenind co-augustului care administra provinciile
orientale (Licinius), nu împăratului Constantin cel Mare. Singurul edict de toleranță
recunoscut de acești cercetători rămâne edictul lui Galeriu, pe care rescriptum-ul lui
Licinius îl confirmă, susţin ei, întrucât nu fusese aplicat pretutindeni. În ultima vreme,
această opinie „demitizantă” este îmbrăţişată din ce în ce mai mult de public și de lumea
științifică, fără însă ca punctul de vedere tradițional să-și fi pierdut complet susținătorii.
Nu lipsesc încercările – cred convingătoare – de a demonstra imposibilitatea inexistenței
edictului de la Mediolanum. Logica istorică postulează existența acestui edict promulgat
de Constatin și Licinius îndată după victoria asupra lui Maxentius. Cele două texte
amintite mai sus care fac referire la întâlnirea de la Mediolanum și rezumă hotărârile
adoptate acolo – Despre moartea persecutorilor, 2-12 şi Istoria bisericească, 10, 5, 1-14 – sunt
izbitor de similare, încât pot fi considerate variante – aproape identice – ale acestui
document care statua noua politică religioasă a Imperiului, pe care Eusebiu, într-un alt
context, îl numește „o lege desăvârșită și deplină în favoarea creștinilor” (Istoria
bisericească, 9, 9, 12). Diferențele dintre aceste două versiuni sunt atât de mărunte, încât
singura explicație plauzibilă nu poate fi decât aceea că sunt transcrieri ale unui
document oficial care sancționa politica religioasă convenită la Mediolanum. Întrucât, în
epoca diarhiei, o lege intra în vigoare numai în zona controlată de împăratul ce o
promulga și nu avea relevanță dincolo de aceste limite, trebuie să se admită – ca un
imperativ logic – că împăratul Constantin a promulgat un edict în a sa pars imperii,
întrucât dispozițiile lui Lactantius nu aveau aplicabilitate în provinciile stăpânite de
Constantin cel Mare. Versiunea aceasta – s-o numim constantiniană – a edictului de la
Mediolanum s-a pierdut definitiv. Dacă nu a supraviețuit, nu înseamnă că nu a existat.
Cât privește argumentul că nu era necesar edictul lui Constantin pentru că edictul de
toleranță al lui Galeriu era în vigoare, cred că oricine a lecturat edictul lui Galeriu a
remarcat disprețul suveran arătat de august religiei creștine și creștinilor, considerați niște
apostați (Despre moartea persecutorilor, 34, 1; Istoria bisericească, 8, 17, 6) cuprinși de
încăpățânare și posedați de o mare nebunie (Despre moartea persecutorilor, 34, 2) și a
constatat că acordarea libertății de cult era condiționată de obligația de nu întreprinde
niciun act contrar ordinii stabilite 97. De asemenea, nu era preconizată niciun fel de
măsură reparatorie (restituire, despăgubire etc.) pentru proprietățile confiscare în
ultimul deceniu.

97Despre moartea persecutorilor, 34, 4: „ut denuo sint christiani et conuenticula sua componant, ita ut ne quid
contra disciplinam agant”.

63
Este cu totul improbabil ca împăratul Constantin să fi considerat acest edict fundamentul
noii politici religioase a Imperiului și să nu fi conștientizat omisiunile sale și
discriminarea pe care o menținea, creștinii fiind tratați în continuare cu suspiciune, ca
apostați și agitatori potențiali contra ordinii stabilite. Este cu neputință ca împăratul
Constantin să nu fi acționat în sensul amendării acestui edict, prin promulgarea unei noi
constituții care să confirme principiul libertății de cult, enunțat prima oară în edictul de
la Serdica, dar, în plus față de acela, să dispună anularea prevederilor restrictive „cu
privire la numele de creștin” și să dispună imediata restituire a bunurilor care fuseseră
confiscate comunităților creștine.
Preambulul versiunilor care au supraviețuit probează fără putință de tăgadă că autorii
edictului au fost Constantin și Licinius 98, inițiativa având-o foarte probabil primul
august, conduita ulterioară a lui Licinius demonstrând că adeziunea sa la principiile
edictului a fost numai superficială 99.
Putem desprinde din cele două texte – Despre moartea persecutorilor, 2-12 şi Istoria
bisericească, 10, 5, 1-14 – principiile noii politici religioase a Imperiului, convenite la
Mediolanum:
(1) acordarea deplinei libertăți de cult creștinismului și garantarea libertății de
conștiință pentru adepții celorlalte culte (Despre moartea persecutorilor, 48, 2-6;
Istoria bisericească, 10, 5, 4-8);
(2) suprimarea restricțiilor (condiciones) impuse creștinilor, probabil, prin
rescriptele care însoțeau edictul de toleranță al lui Galeriu (Despre moartea
persecutorilor, 34, 5),
(3) restituirea imediată a bunurilor confiscate – edificii de cult și locuințe private
– comunității creștinilor (corpus christianorum – Despre moartea persecutorilor, 48,
7-11; Istoria bisericească, 10, 5, 9-11), însoțită de despăgubirea de către fiscul
imperial a persoanelor ale căror interese materiale au fost lezate prin această
restitutio in integrum (Despre moartea persecutorilor, 48, 8 ș.u.; Istoria bisericească, 10,
5, 10 ș.u.) 100.
În concluzie, discuția privitoare la termenul tehnic folosit pentru a desemna înțelegerea
(convenție, acord) de la Mediolanum dintre cei doi auguști mi se pare sterilă: chiar dacă
nu a existat un document legal cu acest titlu (edictum), realitatea pe care această sintagmă
a definit-o este de necontestat. Indiferent dacă s-a exprimat sau nu într-un document
oficial, întâlnirea de la Mediolanum a prilejuit adoptarea unei politici religioase comune,
ale cărei ecouri sunt circularele lui Liciniu reproduse de Lactanțiu și Eusebiu de
Cezareea în lucrările lor.

98 „…tam ego Constantinus Augustus quam etiam ego Licinius Augustus … ordinanda esse credidimus …”.
99 Fac aluzie aici la politica intolerantă față de creștini promovată de Licinius după anul 317, care a
contribuit la deteriorarea relațiilor dintre cei doi auguști.
100 Nu trebuie omis nici detaliul semnificativ că dispoziția restituirii proprietăților Bisericii fusese deja

preconizată de Sfântul Constantin înainte de februarie-martie 313, așa cum ne dă mărturie epistola
adresată lui Anullinus, proconsulul Africii, citată integral de Eusebiu (Istoria bisericească, 10, 5, 15-17).

64
Restabilirea monarhiei. Moartea împăratului Constantin

În anii următori, relațiile dintre cei doi auguști s-au deteriorat, încordarea datorându-se
și atitudinii ostile față de creștini a lui Licinius. În cele din urmă, în vara-toamna anului
324, Licinius a fost înfrânt, iar „domnia unuia singur” a fost restabilită: Imperiul era
reunificat și supus unei autorități unice. Devenit singur suveran, Constantin cel Mare s-a
dedicat reorganizării Imperiului, desăvârșind marea operă reformatoare a împăratului
Dioclețian.
De asemenea, împăratul a intensificat creștinarea statului roman. Actele concrete care
probează favorizarea fățișă a creștinismului de către suveran se înmulțesc: convocarea
primului Sinod Ecumenic (20 mai/19 iunie – cca 25 august 325) pentru combaterea
arianismului, promulgarea unei legislații care a creat un statut juridic privilegiat pentru
Biserică, dimpotrivă, păgânismul fiind tratat tot mai mult ca o superstiție demnă de
dispreț.
În anul 336, după ce a serbat împlinirea a trei decenii de domnie (tricennalia), împăratul
Constantin s-a îndreptat spre frontiera orientală, pregătind lansarea unei campanii
împotriva Imperiului persan. Starea sănătății sale înrăutățindu-se, Constantin s-a retras
la Nicomedia. Simțindu-și sfârșitul aproape, împăratul s-a botezat cu puțin timp înainte
de a muri, la Praznicul Cincizecimii (22 mai) în anul 337.
Trupul său a fost înmormântat cu mare pompă în bazilica Sfinților Apostoli din
Constantinopol, sarcofagul de porfir în care a fost depus fiind încercuit de cenotafurile
celor doisprezece Apostoli. Senatul roman l-a divinizat; în schimb, Biserica și-a exprimat
recunoștința față de împăratul Constantin cel Mare înscriind numele său în sinaxare și
preamărindu-l drept „cel întocmai cu apostolii” și „apostol între împărați”.

Legislația constantiniană

După epifania din octombrie 312, împăratul Constantin cel Mare și-a manifestat din ce în
ce mai evident preferința pentru creștinism, fără însă a știrbi caracterul oficial al
păgânismului, rămas a doua religie de stat. Putem vorbi despre creștinism ca despre o
religie de stat în epoca lui Constantin cel Mare numai în sensul în care această credință a
fost recunoscută legal și favorizată, nu însă în sensul dobândirii unui caracter exclusiv, cred nici
măcar majoritar până la sfârșitul domniei sale. Reglementările constantiniene definesc
principiile acestei politici religioase:
● toleranță față de toate cultele cărora le fusese recunoscută existența legală în
Imperiu,
● deplină paritate între creștinism și păgânism,
● preocupare față de omogenitatea cultelor licite și proscrierea deviațiilor
acestora (secte și erezii, practici păgâne care provocau suspiciunea autorității de
stat).
În cele ce urmează vom inventaria măsurile legislative constantiniene care privesc
Biserica și deservenții cultului creștin. Cele mai importante dintre acestea sunt: (1)
acordarea imunității personale a clericilor, (2) recunoașterea jurisdicției episcopale, (3)
eliberarea sclavilor in ecclesia, în prezența clericilor; (4) instituirea duminicii ca zi de
odihnă, (5) acordarea capacității succesorale Bisericilor.

65
I. În ordine strict cronologică, două constituții (Codex Theodosianus 16.2.1; 16.2.2), emise
probabil în 313 (21 şi 31 octombrie), stipulează deplina scutire a clericilor creștini (id est
hi, qui clerici appellantur) de împlinirea gratuită a sarcinilor publice (munera civilia) 101,
pentru a se dedica în totalitate activității cultuale. Se extindea astfel și asupra clerului
creștin imunitatea de care beneficia corpul sacerdotal păgân. Se cuvine subliniat,
totodată, că beneficiarii acestei imunități erau clericii Bisericii catholice [universale,
sobornicești], iar nu cei ai grupărilor disidente – schisme și erezii 102. Aceeași imunitate în
fața sarcinilor publice (munera personalia) era acordată clericilor „Bisericii catholice
[universale, sobornicești] guvernate de Caecilian” 103.

II. În al doilea rând, constituțiile constantiniene învestesc pe episcopul creștin cu o putere

judiciară considerabilă 104. Viața comunităților creștine primare acorda episcopului rolul
de arbitru al litigiilor dintre creștini, potrivit principiului paulin (1 Corinteni 6, 1-8),
evitându-se astfel situația nedorită ca un magistrat păgân să judece diferendele între
membrii comunității creștine.
Noutatea legislației constantiniene constă în recunoașterea de către stat a validității
acestor sentințe episcopale, învestite cu titlu executoriu, fără posibilitate de recurs. Se
recunoaște, așadar, dreptul oricărei părți (pârâș sau pârât) de a transfera unei instanțe
episcopale un proces intentat în fața unui magistrat laic, în orice stadiu al procedurii
judiciare; sentința episcopală (episcopale judicium) este irevocabilă și inatacabilă și se prevede
obligația judecătorilor laici (judices) să o execute neîntârziat; nu în ultimul rând, în fața
unei instanțe civile, mărturia unui episcop trebuia admisă și era incontestabilă.
Recursul la audientia episcopalis este justificat explicit de împărat prin nepărtinirea
instanței și echitatea sentințelor pronunțate de un episcop; se prezuma integritatea
morală și incoruptibilitatea acestuia, în antiteză cu binecunoscuta corupție a organelor
judiciare civile. Cât despre sfera de competență a tribunalului bisericesc, se pare că
aceasta cuprindea cauzele civile (jus civile), minorii și adulții fiind deopotrivă subiecți de
drept. Deși nu deține o magistratură sau o funcție învestită cu jurisdictio (putere
judiciară), episcopul participă din acest moment, cu încuviințarea autorității imperiale
romane, la administrarea justiției; este asimilat unui magistrat civil, iar cei mai distinși
episcopi sunt asaltați de mulțimea litigiilor pe care trebuie să le judece, deplângând
adesea această situație care îi împiedică să se dedice slujirii lor. O oarecare influență în
materie penală dobândesc ierarhii prin recunoașterea dreptului de azil în bisericile
creștine, drept pe care unele sanctuare păgâne îl aveau de multă vreme.

101 Membrii curiilor municipale erau obligați să participe la întreținerea drumurilor, spațiilor publice,
la colectarea impozitelor etc.
102 A se vedea constituția adresată lui Dracilianilus, publicată la Beirut, la 1 septembrie 326 (Codex

Theodosianus 16.5.1).
103 Această constituție, probabil anterioară lui aprilie 313, adresată proconsulului Africii, Anulinus,

este reprodusă de Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească, 10, 7, 2). Despre Caecilian, vezi infra cap.
„Criza donatistă”.
104 Constitutio Sirmondiana, 5 mai 333, constituție adresată prefectului pretoriului Ablabius, despre

puterile judiciare ale episcopului; Codex Theodosianus, 1, 27, 1 – strămutarea proceselor de la o instanță
civilă la tribunalul episcopal/jurisdicția episcopală – 23 iunie 318.

66
III. Alte două constituții constantiniene stabilesc condițiile eliberării sclavilor in ecclesia,
una datează din 8 iunie 316 (Codex Justinianus, 1, 13, 1), cealaltă din 18 aprilie 321 (Codex
Theodosianus, 4, 7, 1, 1 = Codex Justinianus, 1, 13, 2). Se acorda, așadar, dreptul eliberării
sclavilor printr-o simplă declarație făcută în biserică – manumissio in ecclesia (ulterior, se
va impune întocmirea unui înscris, pecetluit cu sigiliile preoților), martori fiind
episcopul, preoții și poporul dreptcredincios, fără ca fostul stăpân să fie obligat la alte
formalități. A doua lege prevedea conferirea cetățeniei romane foștilor sclavi.
Autoritățile statului acceptă această modificare a statutului personal în urma unei
asemenea proceduri, efectele fiind dobândirea libertății personale depline și a cetățeniei
romane. Clericii nu trebuiau să împlinească această formalitate pentru eliberarea
sclavilor lor, nu era nevoie de un act public, făcut în spațiul eclezial; în această situație,
era suficientă exprimarea voinței, fie chiar și verbal și fără alți martori.

IV. La 3 iulie 321, o constituție promulgată de împărat din Sardinia (Codex Theodosianus,
2, 8, 1; Codex Justinianus, 3, 12, 2), adresată vicarului Romei, Helpidius, instituie duminica
(venerabilis dies solis) ca zi de odihnă, interzicând activitatea judiciară și practicarea
meșteșugurilor urbane, însă îngăduind muncile agricole. Fragmentul acestei legi păstrat
în Codex Theodosianus precizează limitele interdicției activității judiciare: procesele sunt
interzise cu desăvârșire, sunt permise însă actele de bunăvoință – emancipări și eliberări
–, considerate acta votiva ce se cuvin împlinite în această zi de sărbătoare. Desigur,
termenul folosit (dies solis, „ziua soarelui”), destul de imprecis, trebuie considerat un
sinonim pentru duminică, dies dominica, „ziua Domnului”. Este evident că împăratul nu
se putea referi la caracterul cultual al duminicii în credința creștină; legea se referă la
odihna prin care trebuie cinstită dies solis de către toți supușii săi. Autorii creștini
contemporani vor considera însă dies dominicus esențialmente o zi de rugăciune, iar nu
exclusiv de odihnă (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin, 4, 18).

V. De asemenea, la 3 iulie 321, la Roma, împăratul legiferează dreptul Bisericilor de a-și

spori patrimoniul prin donații și legate, dispoziții testamentare (Codex Theodosianus, 16, 2,
4 = Codex Justinianus, 1, 2, 1). Nu se impunea vreo limitare în privința naturii bunurilor –
mobile sau imobile –, nici în privința formei juridice a donației – legat sau fideicomis 105.
Nu exista niciun mijloc prin care membrii păgâni ai unei familii să se împotrivească
aplicării dispozițiilor testamentare ale creştinului, care, în ultimele clipe ale vieții, făcea
donații Bisericii. Constantin cel Mare asigura astfel Bisericii o situație materială care să-i
permită să susțină o activitate social-filantropică importantă.

Principiile evanghelice impregnează din ce în ce mai evident legislația constantiniană, iar

influența creștină este vizibilă chiar la nivelul vocabularului juridic. Reglementările
constantiniene vădesc o preocupare pentru echitate și pace socială – interdicția de a pune
stăpânire pe boii cu care un țăran lucrează pământul (Codex Theodosianus, 2, 30, 1 – 2 iun.
315); protejarea țăranilor de abuzurile marilor proprietari (Codex Theodosianus, 9, 1, 1/ 4
dec. 316); pentru recunoașterea valorii și demnității persoanei – interdicția mutilării

105 Dispoziție a unui muribund (fideicommitens) prin care însărcina pe moștenitorul/legatarul său
(fiduciarius) să transmită un bun unui terț (fideicommissarius).

67
chipului criminalilor, pentru că „acesta a fost plăsmuit după chipul frumuseții cerești” –/
Codex Theodosianus, 9, 40, 2 – 31 mart. 316), interdicția supliciului răstignirii, incriminarea
calomniei și delațiunii (Codex Theodosianus, 9, 34, 1 – 29 mart. 319; Codex Theodosianus, 10,
10, 3 – 22 martie 335).
Se cuvin subliniate și protecția acordată categoriilor mai vulnerabile, manifestată prin:
înăsprirea pedepselor pentru maltratarea copiilor de către părinți (Codex Theodosianus, 11,
27, 2 și 1 – 6 iul. 322, 13 mai 329), torturarea până la moarte a sclavilor de către stăpânii
lor (Codex Theodosianus, 9, 12, 1, cf. 2, 25, 1 – 11 mai 319), violența extremă a temnicerilor
față de cei întemnițați (Codex Theodosianus, 9, 3, 1 și 2 – 31 dec. 320, 3 febr. 326) și asistența
acordată văduvelor și orfanilor (Codex Theodosianus, 1, 22, 2 – 17 iun. 223). Sunt interzise
jocurile de gladiatori, deși această interdicție rămâne literă moartă (jocurile cu gladiatori
vor dispărea în Roma abia între 433-438), și aruncarea condamnaților la fiare, înlocuită cu
deportarea în mine.
Nu în ultimul rând, trebuie evidențiată încreștinarea legilor care reglementau viața
intimă și de familie: abrogarea legilor augustane care interziceau celibatul (Codex
Theodosianus, 8, 16, 1 – 31 ian. 320); îngreunarea declarării divorțului; înăsprirea
pedepselor pentru desfrâul unui tutore cu minorul pe care avea menirea să-l ocrotească
(Codex Theodosianus, 9, 8, 1 – 4 apr. 326), pentru adulter cu un sclav (Codex Theodosianus, 9,
9, 1 – 29 mai 329), pentru prostituție (Codex Theodosianus, 9, 7, 1 – 3 febr. 326), pentru
homosexualitate; protejarea moștenirii orfanilor minori împotriva delapidărilor tatălui
(Codex Theodosianus, 8, 18, 1 – 18 iul. 314).

Politica față de păgânism și iudaism

Sfântul Constantin cel Mare a păstrat titulatura de pontifex maximus al religiei tradiționale
romane, șeful colegiului sacerdotal roman. Împăratul, deși încearcă prin toate actele sale
să favorizeze creștinismul, refuză reprimarea politeismului roman, menajând
sensibilitățile religioase ale majorității supușilor săi.
Afirmându-și preferința pentru creștinism, împăratul rămâne totuși tolerant față de
cultele păgâne, însă un spirit de toleranță disprețuitoare față de păgânism se întrezărește în
toate actele sale.
În scrisoarea din 324 prin care îi invită pe răsăriteni să adopte credința sa, spune limpede
că nimeni nu trebuie constrâns, că fiecare trebuie să trăiască după principiile sale, deși
deplânge „rătăcirea” supușilor săi care îmbrățișaseră alte culte. Tolerant, împăratul
îngăduia și „rătăcitorilor”, „celor ce vor să se sustragă [cultului creștin]”, să se bucure de
„lăcașele înșelăciunii (amăgirii) lor” (Eusebiu de Cezareea, Vita Constantini 2, 56).
Această toleranță nu exclude împotrivirea față de anumite forme ale păgânismului. În
315, cu prilejul aniversării a 10 ani de domnie (decennalia), la Roma, refuză riturile
seculare și nu acceptă să meargă la Capitoliu. În 318, interzice practicile magice care
puneau viața în pericol sau care conduceau la desfrâu (Codex Theodosianus, 9, 16, 1-2; 16,
10, 1; Codex Justinianus, 9, 18, 4). În 319 și 320 sunt condamnate practicile divinatorii
(haruspicina) în locuințele particularilor (Codex Theodosianus, 9, 16, 1-2; 16, 10, 1); în 323,
sunt interzise sacrificiile sângeroase la aniversările imperiale.
În 324, a autorizat distrugerea Capitoliului din Ierusalim, care se înălța pe locul
Răstignirii Domnului, au fost demolate templele Astartei (Afrodita) din Aphaka și

68
Heliopolis, în Fenicia, unde se practica prostituția sacră. Templul lui Asklepios din Aigai,
în Cilicia, a fost parțial demolat. Cultele orientale ale lui Mithra și Cybele sunt în regres,
iar scrierile anticreștine ale neoplatonicianului Porphyrios sunt distruse.
În 330, atitudinea față de păgânism se înăsprește: dispune o inventariere a bogățiilor
templelor păgâne și transferă proprietățile lor în proprietatea sa privată (res privata),
distribuie aceste bunuri noii aristocrații și bisericilor, astfel încât păgânii percep aceste
acțiuni ale suveranului drept o profanare. La Constantinopol, trei temple sunt private de
resurse și bunurile lor sunt confiscate. În momentul inaugurării solemne (11 mai 330),
Constantinopolul nu avea nici Capitoliu, nici colegii sacerdotale păgâne.

Politica față de iudaism rămâne cea tradițională: cultul mozaic este tolerat, iar clerul
beneficiază de privilegii (Codex Theodosianus, 16, 8, 2-4). Către sfârșitul domniei,
împăratul este preocupat să ofere protecție evreilor convertiți la creștinism în fața foștilor
coreligionari, amenințând cu arderea pe rug pe cel care va lapida un evreu convertit la creștinism
(Codex Theodosianus, 16, 8, 5). De asemenea, împăratul a interzis stăpânilor de sclavi evrei
să practice circumcizia sclavilor lor creștini (Codex Theodosianus, 16, 9, 1), pedepsind acest
comportament abuziv prin eliberarea sclavului respectiv (martie 336).
O lege din 329 amenință cu o pedeapsă exemplară (neprecizată) pe cei care se alătură
„sectei lor impii și participă la adunările lor sedițioase”, punându-se astfel limite
prozelitismului mozaic.

Criza donatistă
Abia intrat în Roma, în 312, împăratul Constantin a fost solicitat să intervină într-o
dispută care frământa Biserica din Africa: schisma donatistă. Această intervenție nu a fost
manifestarea unui cezaropapism avant la lettre, Biserica i-a cerut să intervină în
frământările ei interne.
Schisma donatistă – una dintre urmările Marii Persecuții – își are originea într-o
problemă care a frământat Biserica după anii de prigoană: tratamentul față de lapsi (cei
„căzuţi” din dreapta credinţă) 106, profilându-se două atitudini nete: intransigență,
rigorism sau, dimpotrivă, moderație. Momentul izbucnirii schismei donatiste a fost acela
al alegerii succesorului episcopului Mensurius al Cartaginei, răposat în 311 sau 312.
Acesta avusese o atitudine rezervată față de acei creștini exaltați care se
autodenunțaseră, dorind să primească martiriul 107. Ca succesor al lui Mensurius, a fost
ales Caecilian, fostul arhidiacon al lui Mensurius, care a fost contestat imediat de o parte
a comunității și acuzat că avea aceeași atitudine ca și predecesorul. Episcopii din
provincia învecinată, Numidia, la instigarea unor membri ai comunității din Cartagina,
într-un sinod desfășurat în Cartagina, la care participau 60 de ierarhi, în majoritate
numidieni, au anulat alegerea lui Caecilian și l-au ales ca succesor al lui Mensurius pe
lectorul Majorinus. În 313, Donatus i-a succedat lui Majorinus la conducerea acestei
comunități schismatice, pe care a condus-o până în 335. Schisma poartă numele său.

106 Lapsi – cei care, în diferite grade, renegaseră creştinismul în perioada persecuţiilor, apostaţii.
107 Mă refer aici la fenomenul aşa-numitului „martiraj voluntar”.

69
Pretextul invocat pentru invalidarea alegerii lui Caecilian a fost prezența între cei care l-
au hirotonit a lui Felix de Abthugni (Aptunga), acuzat de donatiști că ar fi fost un
traditor 108. În mod evident, donatiștii contestau validitatea actelor sfinte săvârșite de Felix
de Aptunga, implicit și hirotonia lui Caecilian.
A izbucnit un conflict violent între donatiști și membrii Bisericii, donatiștii
considerându-se „Biserica martirilor” (ekklesia martyron) și numind Biserica (=
comunitatea păstorită de Caecilian) „partid al trădătorilor” (traditores). Donatiștii nu
recunoșteau validitatea Tainelor oficiate în Biserică și practicau rebotezarea celor care se
alăturau comunităților lor. În anumite localități din nordul Africii donatiștii constituiau
„Biserica” dominantă. S-a creat astfel un climat de tensiune, de înfruntare pentru
posesiunea lăcașelor de cult, un climat care a impus implicarea împăratului, solicitat să
se pronunțe de episcopii din ambele tabere.
În ultimele luni ale lui 312, împăratul se implică în dispută: într-o scrisoare adresată
proconsulului Africii, Constantin cere să fie restituite bunurile confiscate Bisericii
comunităților conduse de Caecilian al Cartaginei. În anul următor, a făcut o generoasă
donație Bisericilor din nordul Africii care se aflau în comuniune cu Caecilian și scutește
de sarcinile publice clerul care funcționa în cadrul Bisericii conduse de Caecilian.
În aprilie 313, episcopii donatiști, frustrați că aceste privilegii și imunități fuseseră
acordate numai Bisericii păstorite de Caecilian și considerându-se adevărata Biserică, s-
au adresat împăratului, formulând un act de acuzare față de Caecilian și cerând ca
diferendul să fie judecat de un tribunal din Gallia. Împăratul, iritat de demersul
donatiștilor, a decis totuși să acționeze: l-a convocat de Caecilian la Roma, unde au fost
invitaţi și câte 10 reprezentanți din fiecare tabără. Episcopul Miltiades al Romei a
transformat acest tribunal în sinod prin convocarea a 15 episcopi italieni.
Sinodul, reunit în octombrie 313, în palatul Faustei, soţia împăratului Constantin, a
pronunțat o sentință de condamnare a lui Donatus, pe care donatiștii nu au recunoscut-o.
Împăratul a cerut o verificare a conduitei lui Felix de Aptunga în timpul persecuțiilor, o
cercetare care a formulat concluzia că acesta era nevinovat de acuzațiile aduse de
donatiști. Donatiștii nu au recunoscut nici concluziile acestei anchete, acuzând faptul că
nu a fost o verificare imparțială. Pentru că perseverau în atitudinea lor, împăratul a cedat
insistenței lor și a consimțit să fie rejudecat cazul de un sinod al episcopilor din toate
provinciile Occidentului.
Sinodul s-a desfășurat la Arles (anticul Arelate), în Gallia, în august 314. Împăratul a
convocat sinodul, autorizând folosirea poștei imperiale (cursus publicum) de către
episcopii convocați. Au participat 33 de episcopi, inclusiv 3 episcopi din Britannia.
Decizia sinodului roman din 313 a fost reconfirmată: Caecilian a fost considerat
nevinovat, iar Donatus a fost condamnat, însă nici această hotărâre nu a fost acceptată de
donatiști 109.

108 Traditor (pl. traditores) – numele dat în Africa clericilor care, în timpul persecuţiei lui Diocleţian,
predaseră cărţile sfinte autorităţilor.
109 Au fost formulate 22 de canoane: interzicerea rebotezării ereticilor botezați în numele Sfintei Treimi,

depunerea clericilor dovediți a fi fost traditores în timpul prigoanei, dar recunoașterea validității
actelor lor sfinte, excluderea din comunitate a creștinilor care refuzau serviciul militar, încuviințarea
deținerii de către creștini a funcțiilor de guvernatori sau alți oficiali ai statului, aceștia fiind puși sub

70
Împăratul nu a pierdut speranța de a aplana tensiunile: Donatus a fost reținut în Italia,
unde a fost chemat și Caecilian. Totul a fost însă inutil, donatiștii refuzând orice acord,
ceea a provocat amenințările împăratului. La 10 noiembrie 316, hotărârea împăratului
era transmisă lui Eumalius, vicarul Africii: erau confirmate deciziile sinoadelor de la Roma și
Arles. În anul următor (317), un edict ordona donatiștilor să restituie toate bisericile
comunităților conduse de Caecilian, sub pedeapsa confiscării bunurilor celor care refuzau să aplice
edictul. Donatiștii au refuzat cu obstinație să se supună, ceea ce l-a determinat pe împărat
să decidă măsuri represive: exilul lui Donatus, intervenția unor trupe imperiale care au
luat cu asalt bisericile donatiștilor, intervenție însoțită de acte de violență. Victimele
acestei acțiuni în forță au fost considerați martiri de către donatiști.
În anii următori au continuat acuzațiile reciproce, denunțurile și violențele. În 321,
episcopii donatiști au cerut împăratului clemență, iar acesta a ordonat încetarea acțiunilor
față de donatiști: le-a recunoscut libertatea de cult, le-a îngăduit să-și păstreze lăcașurile de cult
pe care refuzaseră să le predea Bisericii și a autorizat revenirea lor din exil. De asemenea,
împăratul cerea membrilor Bisericii să nu răspundă provocărilor donatiștilor. Împăratul
își recunoștea astfel neputința de a aplana tensiunile și de a suprima schisma, fără a-și
reține totuși ostilitatea la adresa donatiștilor, pe care îi preda pedepsei lui Dumnezeu
pentru „violența criminală” și „insolența” lor.
Ultima intervenție a Sfântului Constantin în această chestiune a fost înregistrată în 330,
când, la 5 februarie 330, a adresat o epistolă episcopilor numidieni care reclamaseră
confiscarea bisericii din Cirta de către donatiști. Împăratul promitea construirea unei alte
biserici, cheltuielile urmând să fie suportate de trezoreria imperială.

Criza ariană

De numele Sfântului Împărat Constantin cel Mare se leagă rezolvarea uneia dintre cele
mai mari crize teologice care a zguduit Biserica primelor secole: arianismul –
subordinațianismul trinitar extrem.
Teologia răsăriteană pre-niceeană, frământându-se să răspundă la întrebările legate de
natura lui Iisus Hristos, cel despre care Sfânta Scriptură spune că este Cel prin care
lumea a venit la existență și îi acordă titlurile de „Domn și Dumnezeu”, dar care S-a
întrupat, S-a născut dintr-o femeie, a trăit și a murit ca Om, găsise adesea răspunsuri
radical diferite. Dacă unii teologi pre-niceeni afirmau limpede că este Fiul lui Dumnezeu,
Cuvântul Său făcut trup, alții blasfemiau că Mântuitorul ar fi un simplu om în care s-a
sălăşluit Logosul 110 sau că ar fi prima făptură a lui Dumnezeu sau, cel mult, un semizeu,
un demiurg.
Arie (cca. 260-336), preot alexandrin, pe urmele lui Origen (cca. 185-cca. 254), cel mai
mare teolog al perioadei pre-niceene, a cărui învățătură era în vogă în Alexandria,

autoritatea episcopului locului, care putea decide excluderea din comunitate dacă respectivul
participa la ceremoniile și sacrificiile religiei tradiționale.
110 În teologia lui Pavel din Samosata, episcop eretic al Antiohiei (sec. al III-lea), Logosul nu era o

Persoană dumnezeiască, ci numai un atribut al Tatălui, raţiunea sau puterea (dynamis) Sa. Prin
Întrupare, Logosul a locuit în omul Iisus, care putea fi numit, susţinea Pavel, Fiu adoptiv al Tatălui (–
adopţianism).

71
concepea Sfânta Treime ca o ierarhie de ipostasuri distincte, dar subordonate, în care Fiul
și Duhul Sfânt sunt instrumente ale Tatălui.

Origen insistase asupra distincțiilor ipostatice veșnice, împotriva modalismului sabelian 111 și
sublinia identitatea de natură dumnezeiască comună celor Trei Persoane dumnezeiești. Deși
gândirea trinitară origenistă rezervă Tatălui un statut privilegiat, ca „izvor de dumnezeire”
(pēgē tēs theotētos) și „de Sine Dumnezeu” (autotheos), singura persoană a Sfintei Treimi care
concentrează în sine deplinătatea dumnezeirii nenăscute, totuși Origen nu ezita să afirme
răspicat că Fiul își are obârșia în Tatăl și este o Persoană dumnezeiască; așadar, Dumnezeirea îi
este proprie prin nașterea Sa veșnică (anarchos gennēsis) din Tatăl. Ca Născut veșnic al Tatălui,
împărtășește aceeași natură cu Acesta, deși deține Dumnezeirea numai ca Fiu, prin revărsarea
ființei Tatălui și participare la Dumnezeirea Sa.

Spre deosebire de marele teolog alexandrin, Arie refuză categoric ideea nașterii din veșnicie
a Fiului din Tatăl și pe cea a identității de natură a Persoanelor dumnezeiești. În centrul
sistemului său doctrinar se afla Dumnezeu Tatăl, singura realitate personală de sine
subzistentă, absolut unică, transcendentă și indivizibilă, „singurul principiu
neprincipiat/necauzat” (monos agennētos archē) al întregii existențe, „singurul nenăscut,
singurul etern, singurul fără început”. În concepția sa, tot ce există în afara lui
Dumnezeu Tatăl este creația Sa, pentru că El se află în imposibilitate să-și împărtășească
ființa necreată unei făpturi. Prin urmare, există o prăpastie ontologică, ființială, între
Tatăl și Fiul Său.
Nașterea Fiului este înțeleasă de Arie ca un act de creație (în limbaj arian, „a naște” = „a
crea”), Născutul Tatălui devenind, în înțelegerea lui Arie, creatura Sa. Singura făptură a
Tatălui, adusă la existență din nimic (ex ouk ontōn egeneto), prin exprimarea voii Sale
(Fiat!), este, potrivit lui Arie, Fiul (Logosul), instrumentul creației și susținerii lumii;
întregul cosmos este creația acestei „creaturi” desăvârșite. Fiul Tatălui era, prin urmare,
o creatură, o făptură (ktisma, poiēma) – excepțională, desigur, dar o creatură! –, a cărei
existență avea un început, întrucât neprincipierea, necauzarea este o proprietate
exclusivă a Tatălui.
„A fost un timp în care Logosul nu exista” și „nu era înainte de a se naște” sunt două
dintre cele mai cunoscute sloganuri ariene.
Într-o scrisoare către Sfântul Atanasie, episcopul Alexandriei, Arie afirma limpede că:
Logosul „nu este etern, părtaș la veșnicia Tatălui, necreat, căci Tatăl este Acela de la care
a primit viața și ființa”.
Făptură zămislită din nimic, înainte de timp (achronōs gennētheis), pentru că El este
creatorul lumii, implicit al timpului, însă nu din veșnicie, Logosul este „străin și diferit
întru toate de natura Tatălui”, pe care-l cunoaște nedeplin, însă într-o măsură mai mare
decât celelalte creaturi care-i sunt net inferioare. Această făptură a Tatălui, agentul
creației Sale, deși desăvârșită, prima din seria creaturilor, este supusă schimbării și chiar
păcatului; nepăcătuirea Sa, spun arienii, nu este absolută; dacă se menține totuși în afara

111Modalism/sabelianism/patripassianism – mişcare teologică din secolele II-III, reprezentată de Noetus,

Praxeas şi Sabellius, care pretinde că apără unitatea lui Dumnezeu, conceput ca monadă, Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt nefiind Persoane, ci moduri de acţiune/manifestare ale monadei în lume (Creator,
Mântuitor, Sfinţitor). Se numesc patripassieni („Pater passus est” – Tatăl a pătimit), deoarece concluzia
că Tatăl a suferit ca Fiu era corolarul doctrinei lor.

72
păcatului, aceasta se datorează preștiinței Tatălui care, cunoscându-i efortul de a se
menține în starea de virtute, revarsă asupra sa harul dumnezeiesc. Grație acestei
împărtășiri de har dumnezeiesc, poate fi numit Fiu, deși dumnezeierea îi este străină și
inferioritatea sa ființială în raport cu Tatăl este evidentă.
În concluzie, numitorul comun al arianismului și origenismului trebuie identificat în
conceperea Sfintei Treimi ca o structură ierarhică, ca o „ierarhie descrescătoare de
Ipostasuri”. Noutatea adusă de Arie este aceea că socotește aceste Ipostasuri ca fiind
radical neconsubstanțiale: Fiul nu împărtășește aceeași natură cu Tatăl, este un semi-
Dumnezeu, o făptură ce mijlocește între Dumnezeu Tatăl și creație, net superior
celorlalte creaturi, cărora le este creator, însă aparținând lumii create. Condiția creaturală
a Fiului înseamnă o prăpastie ontologică între Acesta și Tatăl, Logosul nu este numai altul
decât Tatăl, dar este și altceva, o creatură.

Reacția episcopului Alexandru al Alexandriei față de propagarea acestei erezii a fost

promptă: în 318 sau 319 un sinod alexandrin a condamnat învățătura lui Arie și l-a
depus din treaptă pe acesta și adepții săi (doi episcopi, opt preoți, zece diaconi).
Nerecunoscând această hotărâre, Arie a căutat sprijinul unor personalități foarte
influente: savantul episcop Eusebiu de Cezareea și un alt Eusebiu, episcopul de
Nicomedia, pe atunci reședință imperială. Două sinoade ale episcopilor bitinieni și
palestinieni, convocate din inițiativa acestor doi episcopi, l-au restabilit în treaptă pe
Arie, infirmând hotărârea sinodului alexandrin. Au urmat și alte sinoade care l-au
declarat pe Arie ortodox, rezultând o divizare a episcopatului oriental. Această
reabilitare a fost privită cu ostilitate de alți episcopi proeminenți ai epocii, Macarie al
Ierusalimului, Eustație al Antiohiei și Marcel al Ancyrei, care au aprobat atitudinea
episcopului Alexandriei și sentința împotriva lui Arie. De asemenea, recursul lui Arie la
un alt episcop decât cel al Alexandriei era necanonic.
Când toate încercările de mediere a conflictului dintre Arie și episcopul său, Alexandru
al Alexandriei, s-au dovedit zadarnice, pentru a restabili pacea în Biserică, împăratul a
convocat un sinod ecumenic.

Sinoadele 112 la care participau reprezentații episcopatului din întreg Imperiul s-au numit
ecumenice, universale sau generale, chiar imperiale (σύνοδοι οἰκουμενικαί, oecumenica concilia,
Reichkonzilien, de la οἰκουμένη γῆ – „pământul locuit”, lumea locuită și civilizată). Imperiul era
în teoria politică romană și bizantină universal, identificându-se cu întreg universul; odată cu
Teodosie I cel Mare (379-395), Biserica devenise coextensivă cu Imperiul.

112În Biserica primelor veacuri, sinoadele sau întrunirile (σύνοδοι) ordinare sau extraordinare ale
episcopilor dintr-o provincie erau responsabile să delibereze și să adopte decizii normative în privința
problemelor teologice și disciplinare care necesitau o urgentă clarificare. Prototipul sinoadelor îl
constituie Sinodul apostolic de la Ierusalim (cca 50, Fapte 15, 6-29), care a decis exceptarea creștinilor
dintre neamuri de la împlinirea prescripțiilor legii mozaice. În epoca pre-niceeană, asemenea întruniri
ocazionale ale episcopilor erau mai degrabă evenimente liturgice decât foruri deliberative: „împreuna
lucrare” sau „împreuna-mergere” (σὺν – împreună, ὁδός – drum, cale) a episcopilor avea drept
finalitate, cel mai adesea, hirotonirea unui ierarh sau, mai obișnuit, săvârșirea Sfintei Euharistii. Nu
lipsesc însă situațiile în care asemenea întruniri ale episcopilor sunt convocate de urgență, pentru a
formula adevărul Bisericii, amenințat de erezie sau schismă.

73
 Împărații bizantini au avut iniţiativa convocării Sinoadelor Ecumenice (niciun Sinod Ecumenic
nu a fost convocat de papă!), au facilitat desfășurarea lor, au ratificat hotărârile sinodale și le-
au învestit cu forța legii, au supravegheat punerea în aplicare a hotărârilor.

Imperiul fiind reunificat prin eliminarea lui Liciniu (toamna anului 324), împăratul avea
acum prilejul de a încerca să găsească o rezolvare celor mai importante tensiuni care
sfâșiau Biserica răsăriteană: agenda Sinodului era dominată de criza ariană; în subsidiar,
se încerca o vindecare a schismelor meletiană și pascală. Creștinismul era considerat un
factor de unitate a Imperiului și împăratul a încercat cu stăruință să lichideze schismele
și ereziile.
Către sfârșitului lui 324-începutul anului următor, a adresat episcopilor o scrisoare prin
care anunța convocarea sinodului la Ankyra, în Galatia, autorizând folosirea poștei
imperiale de către ierarhi. În același timp, consilierul său bisericesc, episcopul Ossius de
Cordoba, a fost trimis la Alexandria, pentru a încerca stingerea conflictului. Încercarea a
fost zadarnică. La Antiohia, în aprilie 325, Ossius de Cordoba a prezidat un sinod care l-
a condamnat pe Arie și a excomunicat trei episcopi apropiați ai lui Arie, între care
Eusebiu de Cezareea și Eusebiu de Nicomedia.
Primul Sinod Ecumenic a fost găzduit de Niceea (actualul Iznik, în Turcia), metropola
provinciei Bithynia, în Asia Mică, situată în vecinătatea reședinței imperiale de la
Nicomedia. Rațiunea principală a strămutării sinodului de la Ankyra la Niceea a fost
dorința împăratului de a participa.
Sinodul, întrunit în palatul imperial, și-a desfășurat lucrările între 20 mai (data
tradițională sau, mai probabil, 19 iunie) și cca 25 august 325. Se năștea astfel o nouă
instituție bisericească: sinodul ecumenic, instanță chemată în secolele următoare să
curme alte crize teologice.
Au participat la dezbateri circa 300 de episcopi; numărul exact este cu neputință de
stabilit în absența actelor sinodale. Tradiția Bisericii a impus cifra simbolică de 318,
reprezentând numărul slujitorilor lui Avraam (cf. Facere 14, 14).
Majoritatea erau răsăriteni de cultură greacă. Între aceștia, câțiva purtau semnele
mărturisirii credinței în timpul prigoanei recent încheiate, precum Pafnutie al Tebaidei
de Sus (Egipt) și Spiridon al Trimitundei (Cipru), alții erau teologi marcanți ai epocii
lor, de pildă, Eustațiu al Antiohiei, Alexandru al Alexandriei (însoțit de tânărul său
diacon Atanasie, succesorul său în scaun), Macarie al Ierusalimului, Ossius de
Cordoba, Caecilian de Cartagina, Leonțiu de Cezareea Capadociei, Marcel de Ancyra.
Au participat numai 5 sau 6 episcopi occidentali (între aceştia, Ossius de Cordoba,
Caecilian de Cartagina), iar doi preoți – Vitus și Vincentius – au fost legații episcopului
Romei, papa Silvestru I (314-335), în imposibilitate de a lua parte la lucrări din pricina
sănătății sale precare. Refuzul papilor de a lua parte la lucrările Sinoadelor Ecumenice a
devenit o regulă de la care nu s-a abătut nici un pontif roman pe durata secolelor
următoare.

74
Au luat parte și câte un ierarh din Persia, Goţia 113, Armenia. Potrivit mărturiei lui
Eusebiu de Cezareea, „nu lipsea din ceata <episcopilor> nici cel al sciților”, probabil
episcopul Tomisului (Constanța de azi).
S-a făcut auzită în timpul lucrărilor Sinodului și vocea simpatizanților lui Arie – cei mai
proeminenți dintre aceștia erau Eusebiu de Cezareea și Eusebiu de Nicomidia; alți doi
episcopi arieni au refuzat categoric să consimtă la condamnarea părintelui ereziei pe care
o împărtășeau. Sinodul a condamnat ferm arianismul; ereziarhul Arie și discipolii săi cei
mai radicali au fost excomunicați și trimiși în exil.
Crezul Niceean (τὸ σύμβολον τῆς Νικαιίας, symbolum Nycaenum), un simbol de credință
având ca nucleu formula baptismală a Bisericii din Ierusalim, a formulat dogma
deoființimii persoanelor treimice, afirmând răspicat că Fiul este Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, născut („născut din ființa Tatălui”), iar nu făcut, împărtășind,
așadar, aceeași natură dumnezeiască, fiind deoființă cu Tatăl (homoousios tō Patri).
Sinodul a exprimat taina paternității și filiației dumnezeiești prin termenul
nescripturistic „deoființă” (homoousios/ὁμοούσιος, lat. consubstantialis, probabil sugerat de
episcopul Ossius de Cordoba), cu sensul de „având aceeași substanță, aceeași natură” cu
Tatăl, afirmându-se astfel deopotrivă distincția personală/alteritatea celor Trei Ipostasuri,
dar și deoființimea, comunitatea sau identitatea de natură a Persoanelor Sfintei Treimi.
Rezerva exprimată față de acest termen nescripturistic – susceptibil de o interpretare
sabeliană (modalistă) 114, care considera că Persoanele Fiului și Duhului nu sunt decât
moduri de manifestare ale monadei dumnezeiești – a fost depășită în deceniile viitoare.
Mărturisirii de credință hristologice i-au fost adăugate câteva anateme îndreptate
împotriva blasfemiilor arienilor, care-l considerau pe Fiul lui Dumnezeu o făptură creată
din nimic, având o altă natură (esență, ousia) decât cea a Tatălui, supus schimbării și
lipsit de atributul dumnezeiesc al veșniciei:
„Pe cei care spun: era cândva când nu era, și că înainte de a se naște nu era, și că s-a
născut din cele ce nu erau sau afirmă că Fiul lui Dumnezeu este din alt ipostas ori ființă,
sau supus schimbării ori transformării, pe aceștia îi anatematizează Biserica catholică
[sobornicească] și apostolică”.
Numai doi episcopi au refuzat să semneze textul Simbolului și să-l condamne pe Arie, pe
care l-au însoțit în exil în Illyricum. Disputa donatistă l-a convins pe împărat că un
episcop condamnat, dar neîndepărtat de reședința sa era o sursă permanentă de
tulburare. Sunt adresate de către împărat mai multe scrisori în care sunt rezumate
hotărârile sinodului. Un edict condamnă vehement pe Arie și ordonă distrugerea prin
foc a scrierilor sale, pedepsindu-i cu moartea pe cei care le ascundeau.
De asemenea, Sinodul a reglementat problema datei prăznuirii Paștilor, impunând un
principiu uniformizator. Sinodul de la Niceea a decis serbarea Paștilor, după computul
alexandrin, în prima duminică de după luna plină ce urmează echinocțiului de
primăvară. Data echinocțiului urma să fie stabilită și comunicată celorlalte Biserici de

113 Biserica din Goția nord-dunăreană, din zona curburii Carpaților, a fost reprezentată la sinod de
episcopul Teofil (Theophilus Gothiae).
114 Această „confuzie semantică” a fost întreținută de una dintre anatematismele Sinodului, care

stabilea echivalența dintre ousia și hypostasis.

75
către episcopul Alexandriei, metropola Egiptului fiind cel mai vestit centru astronomic al
lumii antice.
Cât privește schisma lui Meletie, episcop de Lycopolis, în Egipt, care uzurpase atribuțiile
episcopului alexandrin Petru I (†311), în timpul refugierii acestuia în deșert, de teama
persecuției lui Dioclețian, sinodul i-a permis să-și păstreze demnitatea de episcop, însă i-
a fost interzis să mai hirotonească alți episcopi.
Canoanele 4-6 puneau fundamentele unei structuri administrative bisericești care calchia
împărțirea administrativă a statului; canonul al șaselea recunoștea scaunelor
Alexandriei, Romei și Antiohiei prerogativele/privilegiile (τὰ πρεσβεῖα) vechimii,
întemeierii apostolice și autorității și le transforma într-o putere juridică (τὴν ἐξουσίαν)
în respectivele eparhii.
Actele acestui Sinod Ecumenic nu s-au păstrat.

Biserici construite de Sfântul Constantin

La Roma, Sfântul Constantin a ridicat numeroase edificii de cult creștine și le-a înzestrat
cu un patrimoniu important. În apropierea palatului Lateran, în locul în care se înălța
cazarma forțelor de cavalerie (equites singulares) ale gărzii pretoriene, a fost construită
basilica Constantiniana (bazilica Lateran), edificiu cu cinci nave de dimensiuni
impresionante (100 x 55,60). Baptisteriul circular a fost ridicat în partea de nord-vest a
bazilicii. Palatul Lateran, proprietatea Faustei, a fost acordat episcopului Romei,
devenind reședința acestuia.
O mare sală din palatul Sfintei Elena, palatul Sessorianus, a devenit bazilica Santa Croce
in Gerusalemme, un fel de capelă palatină, în care au fost depuse fragmente din Sfânta
Cruce. Aceste două bazilici s-au construit în interiorul zidurilor Romei (intra muros),
spațiu dominat în continuare de templele păgâne, dar ele au fost amplasate în zone
periferice, pentru a se evita ofensarea păgânilor majoritari în Roma. Cele două bazilici
constantiniene menționate au fost ridicate pe domenii imperiale, în zone care nu se aflau
sub jurisdicția Senatului, inițiativa construirii lor aparținând Sfântului Constantin sau
unor membri ai familiei sale.
I se atribuie, de asemenea, bazilica San Pietro de pe colina Vaticanului (San Pietro in
Vaticano), adăpostind, după tradiție, mormântul (memoria) Apostolului, edificiu de mari
dimensiuni (123 X 23), și un locaş mai modest pe locul în care tradiția plasează
mormântul Sfântului Pavel, unde a fost înălțată în veacul al IV-lea bazilica San Paolo fuori
le mura.
În a doua parte a domniei (324-337), sunt construite multe biserici în Orient:
● la Nicomedia, în Bithynia, – „Mare Prigoană” începuse la 23 februarie 303 prin
distrugerea acestei biserici –,
● la Drepanon (Helenopolis), este amintită o altă biserică („oratoriul
martirilor”), unde împăratul a mers să se roage cu câteva zile înainte de moarte,
● „bazilica poleită cu aur” de la Antiohia, târnosită în 341, este o altă ctitorie
constantiniană (zidirea s-a început în 326 sau 327).
Mai cu seamă în Palestina s-a manifestat everghetismul constantinian. Ierusalimul și
Locurile Sfinte – este primul care a folosit această sintagmă într-o scrisoare către
episcopul Macarie al Ierusalimului – au devenit centrul spiritual al Imperiului creștin.

76
La Ierusalim, Sfântul Constantin a dispus distrugerea Capitoliului, ridicat în apropierea
Golgotei, și construirea unei bazilici: rotonda Anastasis (Învierea), în centrul căreia se
află ediculul înălțat deasupra Mormântului Domnului (bazilica Sfântului Mormânt se
ridică pe acest amplasament). În apropiere, s-a ridicat bazilica numită Martyrium
(„martora” Învierii); într-una dintre capele era depusă Sfânta Cruce, descoperită recent;
aceste edificii au fost sfințite solemn la 13 septembrie 335. Au fost construite alte două
biserici în Ierusalim și împrejurimi: una pe Muntele Măslinilor (numită Eleona), alta la
Betleem (bazilica Nativității/Naşterii).
Aceste trei amplasamente au o puternică încărcătură simbolică, ilustrând trei adevăruri
de credință: Hristos S-a născut, a murit, a înviat și S-a înălțat la ceruri; prin înălțarea
acestor edificii, împăratul însuși face o scurtă mărturisire de credință.
O a patra biserică a fost ridicată la Mamvri, nu departe de Hebron, unde patriarhul
Avraam a primit teofania de la stejarul Mamvri.

77