1.

Introducere
În studiul de faţă ne propunem să analizăm specificul instituţiei domniei în sec. XVII, secol
în care politica internă a ţărilor române a fost puternic marcată de amestecul Porţii. Din prima
parte a expunerii, se va vedea fragilitatea acestei instituţii în secolul pe care îl avem în discuţie,
domnul fiind supus capriciilor sultanului sau marelui său vizir.
În a doua parte a studiului vom analiza aspecte de continuitate în instituţia domniei,
elementele care s-au păstrat de-a lungul veacurilor. Acestea sunt de origine bizantină, relevând
apropierea ţărilor române de Imperiu, în primele lor secole de existenţă. Persistenţa acestor
elemente, organic legate de instituţia domniei, arată faptul că ea şi-a păstrat ceea ce avea spefic:
suveranitatea. Se va vedea însă că suveranitatea nu mai este păstrată decât pe plan intern, prin
autoritatea pe care domnul o are asupra supuşilor săi, indiferent de rang; ea nu se mai păstreză pe
plan extern, plan în care otomanii au ultimul cuvânt de spus.

2. Domnia în sec. XVII

Multe cuvinte ce au legătură cu instituţia domniei au fost preluate de la romani:
“împărat”, “împărăţie”, “a împărăţi”, “domn”, “domnie”, “a domni”, “domnişor” (pretendent la
tron), “doamnă”. Totuşi, avem şi cuvinte de origine slavă: “voievod”, “crai”.
Domnul se bucura de recunoaşterea tuturor categoriilor sociale, exceptând perioadele de
criză politică.
Miron Costin, deşi deplânge comportamentul unora dintre domni, se consolează totuşi
spunându-şi că sunt daţi de la Dumnezeu şi că poporul trebuie să îi accepte aşa cum sunt 1. În
secolul XVI sunt câteva regicide: Vlad Vintilă, iunie 1535; Ştefan Lăcustă, decembrie 1540;
Ştefan Rareş, 1552; în secolul următor, o astfel de faptă este puternic condamnată de către
societate2. În sec. XVII, iar mai ales în a doua parte a acestuia, boierii nu vor mai apela la
asasinarea domnitorului pentru a scăpa de el, preferând, în schimb, să se plângă Porţii şi să lase
pe seama acesteia dorinţa lor. Oricum, boierii (cel puţin din perioada sec. XVI-XVII) niciodată
nu se răsculau împotriva unui domn fără a avea în minte un alt domn care să îl înlocuiască 3.
Teoretic, domnul trebuia să dispună de puteri nelimitate pe plan intern, însă practic avea nevoie
de consensul boierilor.
Şi preoţii se supuneau fără crâcnire domnului, considerând mânia lui drept mânie a lui
Dumnezeu4.
Domnul avea atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de societate.
Dacă domnul se afla cu treburi în afara ţării, locul său era luat de o locotenenţă domnească,
numită din a doua jumătate a secolului XVII căimăcănie. În afară de aceste perioade strict
determinate, nu se putea concepe ca ţara să fie guvernată în absenţa unui domn. Astfel se
întâmplă şi în 1535, când boierii îl dau jos pe Vlad Vintilă şi îl urcă imediat pe tron pe Radu
Paisie, fără a mai aştepta încuviinţarea lui Suleiman Magnificul5.

1
Miron Costin, Opere, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958, p. 72, 218.
2
V. Cândea (coordonator), Istoria românilor. Vol. V. O epocă de înnoiri în spirit european (1601-1711/1716),
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 519.
3
Ibidem., p. 521. Când Constantin Şerban este dat jos, în 1655, a fost urcat repede pe tron marele paharnic Hrizea,
pentru a organiza rezistenţa împotriva intervenţei lui Gheroghe Ştefan: Miron Costin, op. cit., p. 171.
4
Astfel observă un iezuit polon: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Călători străini despre ţările române. Vol. VIII,
Bucureşti, 1983, p. 595.
5
M. Guboglu şi M. A. Mehmet, Documente turceşti privind istoria României. Vol. I, Bucureşti, 1976, p. 28. De
asemenea, relevant este şi momentul când Radu Şerban a fost ales în grabă, după uciderea lui Mihai Viteazul şi după
alungarea lui Simion Movilă: Editura Academiei Republicii Populare Române, Istoria Tǎrii Romîneşti, 1290 - 1690:
Letopiseţul Cantacuzinesc, Bucureşti, 1960, p. 84; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti,
1963, p. 81. Ion Neculce compară iernarea tătarilor în Moldova (1673-1674) cu o perioadă “fără domnu”: Ion
Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, Minerva, Bucureşti, 1982, p. 239.
1
 Chiar şi în momentele în care domnii sunt slabi din fire şi fricoşi (cum au fost mulţi în a
doua jumătate a sec. XVII), instituţia domniei, pe plan intern, tot nu-şi pierde din autoritate6.
În a doua jumătate a sec. XVII putem întâlni o serie de elemente ce prefigurează perioada
fanariotă: mutarea domnilor din Moldova în Ţara Românească şi viceversa (Alexandru Iliaş,
Gheorghe Ghica, Gheorghe Duca); domnia simultană a tatălui şi fiului în ambele ţări
extracarpatice (Radu Mihnea şi Alexandru Coconul); numirea unor reprezentanţi reali (Gavril
Movilă) ori pretinşi (Leon Tomşa, Radu Leon) ai unor domni din Moldova în Ţara Românească;
aşezarea pe tronul Moldovei a reprezentanţilor unor familii greceşti (Gheorghe Duca,
Dumitraşcu Cantacuzino, Antonie Ruset)7.
Radu Şerban şi Matei Basarab (în prima jumătate a sec. XVII) au reuşit totuşi să se impună
în faţa Porţii, astfel încât aceasta nu a îndrăznit să se atingă de ei cât au condus 8. Totuşi, odată cu
dinastia de viziri Köprülü (1656-1703), ţările române nu au mai putut face faţă puterii Porţii,
fiind influenţaţi din ce în ce mai mult de capriciile acesteia. În Moldova acestei perioade, de
exemplu, s-au succedat nu mai puţin de 25 de domnii, cu o medie de aproximativ 2 ani9.
Domnul era tratat ca un funcţionar al Imperiului Otoman: i se putea lua averea, putea fi
bătut, torturat10.
După 1664, sultanul introduce obiceiul de reconfirmare a domniei o dată la trei ani.
Astfel, la termenul cuvenit, domnii români erau nevoiţi să meargă la sultan, să-i sărute mâna şi
astfel să fie reconfirmaţi în domnie. De fapt, acest lucru nu era fără precedent: şi Petru Rareş
fusese nevoit să meargă o dată la trei ani la sultan, pentru reconfirmarea domniei 11. Nu este o
coincidenţă faptul că puterea Imperiului Otoman a atins apogeul în a doua jumătate a sec. XVII,
Poarta fiind mai întinsă chiar decât fusese pe vremea lui Suleiman Magnificul12.
O altă practică ce prevesteşte realităţile politice din secolul următor este aceea a
mucarerului mare, ce se dădea o dată la trei ani (atunci când domnul se ducea la Istanbul, la
sultan) şi mucarerul mic, ce se plătea în fiecare an şi pentru care domnul primea un “mandat de
domnie” (sau “hiucm-firman”)13.
Domnul doar era numit de către Poartă, însă pe plan intern putea să facă ce vroia 14. Mai
mult chiar, în această perioadă domnii au o putere internă mai mare decât avuseseră înainte,
ştiindu-se numiţi de sultan15. Acelaşi lucru îl observă şi Dimitrie Cantemir, domnul având chiar

6
Ion Neculce îl descrie pe Dumitraşcu Cantacuzino, domn al Moldovei, drept “grec tălpiz [intrigant: n. a.] şi fricos,
cu piele de iepure la spate”: Ion Neculce, op. cit., p. 238.
7
Înafară de acestea, elemente prefanariote sunt şi poziţiile influente pe care negustorii şi aristocraţii greci le aveau în
ţările române: R. State, Some considerations on the Greek influence during the XVII th century, în Annales
d’Université „Valahia” Targoviste, Section d’Archéologie et d’Histoire, tome I, pp. 138-142.
8
Un sengeacbei care a condus un atac otoman împotriva lui Matei Basarab a plătit cu capul eşecul ce a urmat: M. A.
Mehmet, Cronici turceşti privind ţările române. Extrase. Vol. III. Sfârşitul sec. XVI – începutul sec. XIX, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980, p. 88.
9
Dimitrie Cantemir ne spune că doar Eustratie Dabija şi Constantin
(tatăl lui Dimitrie) au mai murit ca domni: Descrierea Moldovei, Minerva, Bucureşti, 1973, pp. 188-189.
10
Ion Neculce ne relatează despre cum au fost daţi jos şi torturaţi Gheorghe Duca şi Antonie Ruset: op. cit., pp. 217-
218, 256.
11
I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979, p. 87.
12
Radu Popescu relatează despre închinarea în faţa sultanului a lui Radu Leon şi mai târziu a unui trimis al său: op.
cit., p. 136.
13
Dimitrie Cantemir, op. cit., pp. 182-183, 274-275; Călători străini […], p. 365.
14
S-a observat astfel că sultanul avea drept vasal persoana care ocupa tronul, nu însă şi atribuţiile asociate acestuia
din urmă: C. Avram şi R. Radu, Medieval state and society: Romanian countries and medieval states from eastern
Europe (XIV-XVI centuries), în Analele Universităţii din Craiova. Istorie, anul XX, nr. 1 (27)/2015, p. 14
15
Charles de Joppecourt aminteşte de modul cum paşalele propuneau sultanului acei domni care le făceau lor mai
multe cadouri: Călători străini […], vol. IV, p. 384. Pietro Deodato Bakšić, în 1641, arată cum domnii, odată ce
primeau domnia de la sultan , puteau să facă ce pofteau în plan intern: să omoare boierii, să conducă fără a asculta
de divan, etc.: Călători străini […], vol. V, p. 224. Marco Bandini spune (în 1646) că domnul putea alege drept
nobil pe oricine vroia: Călători străini […], vol. V, p. 344. Aceleaşi lucruri le confirmă şi Evlia Celebi: Călători
străini […], vol. VI, p. 331.
2
dreptul de a lua viaţa negustorilor turci, atâta timp cât se aflau pe teritoriul ţării sale 16. Putea
pedepsi cu orice fel de pedeapsă pe oricine poftea, ori dimpotrivă, putea scăpa pe oricine şi de
orice fel de pedeapsă. Distribuia dregătoriile tot după poftele sale, practic şi un ţăran având
posibilitatea de a deveni dregător. Putea chiar şi să numească clericii în poziţiile lor, până la
rangul de mitropolit, înmânând el însuşi “cârja păstoriei” 17 şi neavând nevoie să dea socoteală
patriarhului de la Constantinopol. Deşi putea condamna la moarte un preot, nu îl putea caterisi.
Astfel, în această epocă, chiar şi modul de conducere al domnilor începe să semene foarte mult
cu cel al sultanilor18.
Deşi puterile sale pe plan intern au sporit considerabil, pe plan extern ele au fost
diminuate. Sub dominaţia otomană, domnul nu mai avea “dreptul de a declara război, de a
încheia pace, de a face tratate, de a trimite soli la principii vecini în privinţa treburilor de stat”19.
În tot secolul XVII, Poarta a încercat să îi integreze pe domnii ţărilor româneşti în aparatul
administativ al Imperiului. Evlia Celebi ne informează că domnii ţărilor române aveau rangul de
paşă cu două tuiuri, având dreptul de a avea: ”steag şi drapel şi suită şi meterhanea [muzică
militară: n. a.] şi mataragii [paharnici: n. a.] şi puşcaşi şi şetrari şi imbrihor, om de t ârguieli, şase
ciohodari, şase curelari, un divan-efendisi [secretar pentru actele turceşti din divan: n. a.], zece
bulucbaşi de seimeni, toţi musulmani, daţi de padişah”20.
Cu toate acestea, domnii Moldovei şi Ţării Româneşti erau trataţi cu respect şi cu
ceremonie în momentul în care erau investiţi în tronul vreuneia dintre cele două ţări. Dimitrie
Cantemir ne spune că unui nou domn “i se trimit însemnele domniei, două cozi de cal (tuiuri) şi
un steag (căruia îi zic sangeac), cu pompă mai mare decât se foloseşte de obicei la numirea
acelor viziri care sunt cinstiţi cu trei tuiuri”, care “sunt duse cu mare alai prin tot oraşul până la
locuinţa domnului”21. Moise Movilă (1630-1631, 1633-1634) 22 şi Gheorghe Duca (în 1681)23 au
primit chiar trei tuiuri.
Miron Costin relatează că încă din 1595 sultanul trimitea hanului Crimeei steagul cu
“tuiuri de Moldova”, pentru a da tronul Moldovei cui credea acesta că era mai bine 24. Deşi acest
lucru este valabil pentru timpul în care Costin şi-a redactat lucrarea (a doua jumătate a sec.
XVII), probabil că el doar a atribuit sfârşitului de sec. XVI ceea ce era valabil doar pentru
vremea sa25.
Evlia Celebi remarcă că dacă cumva domnii s-ar răscula împotriva sultanului, “atunci
ţinuturile şi vilaieturile26 lor sunt devastate şi ruinate şi se face măcel general”.
Deoarece domnul plătea pentru tronul său, în cele două ţări române nu existau
“timaruri27 şi ziamete”28. Totuşi, “în timpul expediţiilor, Ţara Românească şi Moldova participă
împreună cu paşa de Silistra şi aduc câte trei mii de soldaţi”29.
De la Croix notează că marele vizir îl convingea pe sultan să-i dea celui care plătea mai
mult calitatea de domn30. Dimitrie Cantemir chiar pune situaţia prezentă a ţării sale pe seama
unor străini ce au fost gata să ofere turcilor orice pentru a se vedea urcaţi pe tron: Gheorghe
16
Dimitrie Cantemir, op. cit., pp. 126-127.
17
Ibidem.
18
Astfel remarcă şi un agent papal sau imperial, în 1688: Călători străini [...], vol. VII, p. 451.
19
Dimitrie Cantemir, op. cit., pp. 126-127.
20
Călători străini […], vol. VI, pp. 712-713.
21
Dimitrie Cantemir, op. cit., pp. 162-163.
22
Ibidem., pp. 140-141.
23
Ion Neculce, op. cit., p. 262.
24
Miron Costin, op. cit., p. 44.
25
V. Cândea (coordonator), op. cit., pp. 527-528.
26
Diviziune administrativ-teritorială din Imperiul Otoman, condusă de un valiu: DEX ’09.
27
Denumire dată, în Evul Mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în
schimbul obligației de a presta serviciul militar: DEX ’09.
28
Alt tip de feudă otomană.
29
Călători străini […], vol. VI, p. 365.
30
Ibidem., vol. VII, p. 257. Şi Dimitrie Cantemir notează cum din al doilea sfert al sec. XVII tronul a fost scos
practic la vânzare de către Poartă: op. cit., pp. 144-145.
3
Ghica, Gheorghe Duca, Dumitraşcu Cantacuzino31. Cu cât domnul plătea mai mult, cu atât se
bucura de mai multe libertăţi pe plan intern: „dacă domnul a îmblânzit cum trebuie cu daruri pe
vizir, pe chehaia [locţiitor al vizirului, cu rol de ministru de externe: n. a.], pe tefterdar
[vistiernic: n. a.] şi pe alţii care se bucură de trecere deosebită pe lângă împărat, n-are de ce să se
teamă de plângerile împotriva lui ale boierilor sau ale ţării întregi, căci nu este pricină pe care să
n-o poată susţine la curtea turcească un apărător care ştie să impună dreptatea părţii sale cu
mâinile mereu pline”32.
Totuşi, Imperiul nu a impus niciodată un conducător musulman în fruntea vreunei ţări
româneşti, chiar nepermiţând ridicarea vreunui coreligionar prin propriile sale puteri. Catolicul
bulgar Pietro Deodato Bakšić declară, în 1641, că este un obicei al otomanilor să nu numească
vreun musulman la conducerea unui stat supus lor33. După domnia lui Miron Barnovschi, boierii
s-au înţeles cu otomanii ca aceştia din urmă să aleagă de acum pe domn, însă ca acesta să fie
ortodox34.
Sultanul le interzicea domnilor români construcţiile din piatră la curţile lor, pentru a
împiedica astfel o eventuală împotrivire îndreptată contra Porţii. Doar mânăstirile puteau fi
construite în totalitate din piatră35. Astfel ne putem explica şi numărul mare de mânăstiri şi chiar
biserici fortificate36. Poarta ordonase ca şi cetăţile moldovene să fie distruse, însă domnii români
reuşesc să evite respectarea acestei porunci. Cetatea Neamţului, de exemplu, a fost
„transformată” în mânăstire, având hramul Sfântului Nicolae. Câteva dintre ele îşi menţin şi
garnizoanele de „puşcari” (puşcaşi) sau „sineţari”, ce erau conduse de vătafi şi situate în târgurile
învecinate. În 1674 vizirul poruncise lui Dumitraşcu Vodă să distrugă cetăţile moldovene, însă
nu datorită temerii de vreo rebeliune moldoveană, ci din frica ca cetăţile să nu fie ocupate de
polonezi şi folosite împotriva otomanilor37.
Domnii români au preluat, în defavoarea fostului model bizantin, modelul curţii otomane.
Astfel, este preluată încăperea femeilor (gyneceu în Bizanţ, harem în Imperiul Otoman). Ceea ce
istoriografia a interpretat până acum ca fiind elemente bizantine sunt de fapt elemente turceşti,
lucru observat şi de călătorul Marco Bandini38, în 1646. Oricum, deşi curtea românească era
aranjată şi organizată similar cu cea a sultanului, imaginea ei nu putea fi decât o umbră a curţii
otomane39. Camillo Cavriolo, trimis al lui Rudolf al III-lea la Radu Şerban, observă în 1603 cum
şi ceremoniile civile turceşti sunt preluate de către români40.
Un alt aspect pe care vrem să-l discutăm este ceremonia domnească41. În toamna lui 1603,
Radu Şerban primeşte lângă Târgovişte steagul imperial trimis de Rudolf al III-lea cu o fastuoasă
ceremonie, descrisă de trimisul imperial, Camillo Cavriolo, ca fiind ca cele din occident 42. La
1612, Ştefan Tomşa al II-lea se deplasa prin Iaşi „însoţit de 500 de archebuzieri” 43. În sec. XVII,
31
Dimitrie Cantemir, op. cit., pp. 124-125. Şi autori contemporani au emis opinia conform căreia atitudinea
boierimii a stimulat tendinţele de dominare ale Porţii: E. Cernea şi E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc.
Terminologia vechiului drept românesc, ed. Revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 95. De
asemenea, în Cronica de la Nürmberg (sf. sec. XV) se relatează despre rolul nefast pe care conflictele dintre boieri
le-au avut asupra tendinţelor de dominare ale Porţii: Z. Haiduc, Ţările Române în Cronica lui N. Schaedel (sec. XV):
text şi ilustraţie, în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca. Series Historica, nr. LIV, p.
355.
32
Ibidem., pp. 128-129.
33
Călători străini [...], vol. V, p. 205.
34
Dimitrie Cantemir, op. cit., pp. 140-141.
35
Informaţie dată de către bosniacul franciscan Marco Bandini, în 1646, făcând refeire la Moldova: Călători străini
[...], vol. V, p. 328.
36
V. Cândea (coordonator), op. cit., pp. 528-529.
37
Ibidem., p. 529.
38
Călători străini [...], vol. V, p. 332.
39
V. Cândea (coordonator), op. cit., p. 530.
40
Călători străini [...], vol. IV, p. 320.
41
V. Cândea (coordonator), op. cit., pp. 553-555.
42
Călători străini [...], vol. IV, pp. 319-321.
43
Călători străini [...], vol. IV, p. 361. Antonie Ruset, la 1676, are drept „gardă două sute de puşcaşi şi o companie
de lăncieri, care merg pe jos când domnul nu iese din oraş, şi călare când acesta pleacă la oaste”: Călători străini
4
toate acţiunile publice ale domnilor erau sub forma unor ceremonii frumos organizate, la care
oştile aveau un rol important de jucat44.
Cât priveşte perspectiva boierimii asupra noilor realităţi, aceasta a încercat mereu să îşi
menţină vechile privilegii (inclusiv acela de alegere a domnului) şi să combată instaurarea unor
noi dinastii, chiar dacă ele proveneau din sânul boierimii, precum este cea a Movileştilor 45. De
asemenea, încearcă să tempereze abuzurile unor domni, prin răscoale sau prin susţinerea unor
contrapretendenţi. Secolul XVII vede şi conflictul dintre diferite grupuri boiereşti. În momentul
în care Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Petru I, vornicul Lupu Gavriliţă remarca vizirului faptul că
acest lucru se întâmplă numai datorită faptului că sultanul nu le permite să aleagă domnul, aşa
cum era obiceiul pe vremuri46.
Boierii încercau să urce pe tron domni vrednici, însă fără urmaşi, ori domni bătrâni, pentru
a scăpa repede de ei. Miron Barnovschi se pare că a fost urcat pe tron pentru că nu avea
“cuconi”47. Gheorghe Ştefan spera în alegerea sa ca domn datorită aceluiaşi motiv 48. Ion Neculce
spune că bătrâneţea a fost cel mai puternic motiv pentru care boierii moldoveni au ales să-l aibă
în fruntea lor pe Constantin Cantemir49.
Obiceiul boierilor de a-i pârâ pe domni la Poartă a început să se intensifice mai ales după
înfrângerea răscoalei antiotomane a lui Gaspar Gratiani, din 1620. Boierii puteau să se plângă
Porţii chiar şi fără motive aşa de serioase, căci oricum aceasta era gata oricând să impună un alt
domn pe tronul ţării. Aceasta se făcea mai ales atunci când domnul impunea biruri prea mari,
lucru care afecta şi veniturile Imperiului. În acest din urmă caz, domnul nu primea altceva decât
exilul şi confiscarea averilor. Doar refuzul de a plăti tributul şi răzvrătirea îi puteau aduce
domnului pedeapsa capitală. Nu este obligatoriu ca pârile boierilor să fie întotdeauna soluţionate
în favoarea lor. Astfel, în 1631, boierilor veniţi să se plângă împotriva numirii pe tronul
Moldovei a lui Alexandru Iliaş au fost forţaţi să se împace cu noul domn, să întocmească chiar
documente scrise care să consfinţească aceasta şi să jure la Patriarhie că vor respecta obligaţiile
pe care şi le-au asumat în faţa Porţii50.
Instalarea pe tron a noului domnitor era un proces ce se desfăşura în patru (în Moldova)
sau cinci momente (Ţara Românească) importante. Primul moment era adunarea restrânsă a celor
mai importanţi boieri, care alegeau domnul. Al doilea era anunţarea alesului în faţa stărilor
privilegiate: boierii de toate rangurile, mitropolitul, reprezentanţii categoriilor militare,
reprezentanţii orăşenilor înstăriţi. Proclamarea se realiza în faţa palatului domnesc, în Moldova,

[...], vol. VII, p. 260.

44
Paul de Alep descrie fastul prezent la un eveniment religios: Călători străini [...], vol. VI, p. 139-140. Dimitrie
Cantemir este de asemenea un important izvor: op. cit., pp. 226-227. Marco Bandini de asemenea: Călători străini
[...], vol. V, pp. 332, 340-341. Bakšić relatează că atunci când cineva îi vorbeşte domnului, trebuie să o facă stând în
genunchi. Această regulă nu se aplică totuşi feţelor bisericeşti: Călători străini [...], vol. V, p. 206. Marco Bandini
observă, în vremea lui Vasile Lupu, că oamenii de rând îi sărută şi picioarele domnului şi nu numai mâna: Călători
străini [...], vol. V, p. 331. Ceremonialul nu-l părăseşte pe Vasile Lupu nici măcar atunci când se deplasează prin
palat: Călători străini [...], vol. V, p. 555. Cu ocazia Crăciunului din 1976, boierii i-au dăruit lui Antonie Ruset o
grădină labirint: Miron Costin, op. cit., pp. 328-329. Există şi excepţia reprezentată de „ticăitul” Antonie din Popeşti
(1669-1672), dominat de clanul Cantacuzino, care „atâta îi scurtase veniturile, cât nici de mâncare nu era sătul şi dă
băutură, că-i da cât vrea ei: în ziua dă dulce carne de vacă cu apă şi cu sare, în zi dă sec, linte şi fasole cu apă şi cu
sare; vin îi da înpuţit, ci trimitea cu urcioarele în târg Antonie vodă şi fie-său Neagul vodă cu bani refenea [bani
pentru cheltuieli de masă: n. a.] dă cumpăra vin de bea”: Radu Popescu, op. cit., p. 143; a se vedea şi: Ion Neculce,
op. cit., p. 202.
45
Confruntarea dintre nobilime şi conducătorul suveran este o caracteristică a Europei de Ev Mediu şi nu doar a
ţărilor româneşti: C. Avram şi R. Radu, Medieval state and society: Romanian countries and medieval states from
eastern Europe (XIV-XVI centuries), în Analele Universităţii din Craiova. Istorie, anul XX, nr. 1 (27)/2015, p. 16.
46
Ion Neculce, op. cit., p. 622. Înainte, boierii alegeau domnul, iar sultanul le dădea doar aprobarea: Călători străini
[...], vol. VII, p. 257.
47
Miron Costin, op. cit., p. 92.
48
Ibidem., p. 135.
49
Ion Neculce, op. cit., p. 294.
50
Miron Costin, op. cit., p. 97.
5
sau la mitropolie, în Ţara Românească. Recentul domn simula, la curte sau la mitropolie, o
împotrivire51. Apoi, cei strânşi acolo rosteau o formulă tradiţională; Grigore Ureche spune că
Ştefan cel Mare a fost întâmpinat prin cuvintele: “În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti!” 52
Momentul al treilea este şi cel mai important. Domnul era uns cu mir, după care era încoronat.
Această tradiţie s-a păstrat aproape neschimbată pe parcursul întregului Ev Mediu, desfăşurându-
se în biserica Mitropoliei. Cel de-al patrulea moment este cel al jurământului de credinţă, care
avea loc în biserica de la curte, unde domnul revenise între timp. Acest moment este specific
Ţării Româneşti, nefiind atestat şi în Moldova.
Al cincelea şi ultimul moment era cel al instalării proaspătului conducător în jilţul domnesc
din divanul cel mare. În Moldova, se succedau pe rând mitropolitul, cei mai importanţi membri
ai clerului, boierii de toate treptele, toţi pentru a săruta mâna noului domn şi pentru a-i ura
domnie fericită. În Ţara Românească, nu făceau acest lucru decât boierii de toate treptele şi
oamenii de rând (cel mai probabil câţiva reprezentanţi ai acestora, deşi existau variaţii în funcţie
de caz), în timp ce erau descărcate câteva tunuri pe fundalul diferitelor melodii militare,
româneşti şi turceşti53. Mai trebuie adăugat că în Moldova există şi o succesiune a soţiilor de
boier, care veneau să sărute mâna doamnei, în rând, conform cu rangul pe care îl deţineau soţii
lor. Soţia domnului nu era încoronată, acest obicei fiind o solemnitate religioasă şi deci
nepotrivită cu o femeie. Totuşi, ea purta o coroană pe cap, la fel cu aceea pe care o purta şi
domnul54.
Dimitrie Cantemir a fost ales astfel domn în 1693: cei doi vornici, hatmanul, marele
logofăt, marele paharnic, marele spătar şi postelnicul s-au consultat în divan, luând seama şi la
dorinţa fostului domn (aceasta era uneori consemnată şi într-un testament).
Numele domnului uneori era anunţat după înmormântarea fostului domn, iar alteori era
anunţat înaintea acestui eveniment55. Au fost cazuri şi când domnul a fost ales independent de
Poartă. Exemplul lui Constantin Brâncoveanu (1688) este poate cel mai cunoscut, deşi a fost
nevoie de multe eforturi diplomatice pentru ca otomanii să-i recunoască domnia.
Despre jurământul de credinţă avem documente provenind doar din Ţara Românească.
Este impus şi unităţilor militare, atât de la curte, cât şi de la ţară. Întâi făceau acest lucru
căpeteniile, apoi fiecare căpitan cu steagul lui şi fiecare “iuzbaşî cu bulucul lui” 56, în
conformitate cu un formular scris. Un exemplar al acestuia s-a şi păstrat din vremea lui
Constantin Şerban. Obiceiul este atestat încă din toamna lui 1600, după înfrângerea lui Mihai
Viteazul57. În 1611, după ce Radu Mihnea a revenit pe tron, “veniră toţi boierii şi toţi roşii şi toţi
slujitorii, de se închinară lui şi făcură mare jurământ că să-i slujască cu dreptate” 58. În Ţara
Românească şi domnul, dacă slujitorii săi aveau o poziţie însemnată, le jura că le va respecta
privilegiile. Astfel, în 1618, Alexandru Iliaş era astfel acuzat de către slujitorii săi: “ai călcat
jurământul şi ne-ai oprit simbriile şi ne-ai stricat obiceiurile”59.
În acest secol, domnia în Ţara Românească cunoaşte o mai mare stabilitate decât în
Moldova, mai ales în ultimul sfert al secolului, datorită lui Şerban Cantacuzino şi a lui
Constantin Brâncoveanu (nepot de soră al primului), ce s-au aflat pe tron pentru un timp relativ
lung. Aceştia s-au aflat şi în relaţii bune cu sultanul, însă nu este de neglijat nici faptul că Ţara
Românească era ca un stat tampon între Imperiu şi habsburgi. De Polonia otomanii nu se temeau
51
Paul de Alep relatează că în 1654, Constantin Şerban chiar a încercat să se ascundă: Călători străini [...], vol. VI,
p. 134. Dimitrie Cantemir, în 1693, „recunoştea că nu e destul de în stare să poarte domnia”: op. cit., pp. 154-155.
52
Ureche, Grigore, Letopiseţul ţării Moldovei, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955, p. 91.
53
Tot Paul de Alep ne informează cât de mult putea dura obiceiul cu sărutatul mâinii domnitorului şi cât de mult
putea acest obicei să îl plictisească. Succesiunea de oameni care urmau să sărute mâna domnului era aşa de lungă,
încât a fost amânată pentru a doua zi şi chiar pentru mai multe zile: Călători străini, vol. VI, pp. 136-137. A se
vedea şi: Călători străini, vol. VI, p. 134.
54
Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 156-157.
55
Cum este cazul urcării la tron a lui Constantin Şerban: Călători străini [...], vol. VI, p. 137.
56
Călători străini, vol. VI, p. 136.
57
Miron Costin, op. cit., p. 54.
58
Istoria Tǎrii Romîneşti, 1290 – 1690 [...], p. 89.
59
Ibidem, p. 92.
6
la fel de mult şi tocmai de aceea situaţia din Moldova s-a dovedit mai dramatică în această
epocă.
Constantin Cantacuzino este o figură importantă la jumătatea acestui secol, întrucât, deşi
boier, a influenţat într-un mod covârşitor politica internă şi externă (cu Poarta) a Ţării
Româneşti.
Unii domni de naţionalitate română se puteau bizui pe domeniile de familie sau pe cele
cumpărate chiar înainte de domnie. De asemenea, domnii mai acumulau pământuri şi în timpul
domniei. Faptul că deţinea cel mai mare domeniu din Ţara Românească a fost şi motivul
principal pentru care Radu Şerban s-a urcat pe tron în toamna lui 1601. El deţinea 148 de sate şi
părţi de sate la începutul domniei, al doilea domeniu pe care l-a avut vreodată un domn român,
după cel al lui Mihai Viteazul: 193 de sate şi părţi de sate. Matei Basarab, în timpul domniei, va
ajunge să acumuleze 153 de sate şi părţi de sate, case, heleştee, ocine, vii şi tot felul de terenuri.
Constantin Brâncoveanu (strănepot de mamă din partea lui Radu Şerban) a deţinut 179 de
proprietăţi risipite prin toată Ţara Românească, dar şi în Transilvania. Şerban Cantacuzino şi-a
creat „din nimic” un domeniu propriu de 37 de sate, părţi de sate şi moşii60.
Domnii aveau câte două reşedinţe domneşti principale, acest lucru atât din considerente
politice, voind să fie mai aproape fie de Polonia, fie de Semilună, fie datorită faptului că una
dintre reşedinţe suferise deteriorări şi avea nevoie de a fi reparată.
Succesiunea la tron, în sec. XVII, începe să respecte din ce în ce mai puţin dreptul
primului născut, către sfârşitul veacului acesta nemaifiind invocat deloc. Această stare de lucruri
îşi avea originea în secolul anterior şi mai ales în Moldova. Dispare în sec. XVII şi instituţia
asocierii la domnie61, însă nu şi dorinţa boierilor de a alege ei capul ţării, chiar dacă acesta nu
mai provenea dintr-o familie de domni. Fizicul impunător nu mai are vreo influenţă, aşa cum
făcuse în secolul trecut (Joldea: 1552; Ştefan Tomşa I: 1563-1564), iar cei tineri erau ocoliţi în
mod constant când era vorba de alegerea domnului62.
Principalele însemne domneşti erau, la nivel intern, coroana şi sceptrul. În primul rând,
avem coroana deschisă, de tip regal, cu fleuroane, pe care o vedem în mai toate portretele
domneşti în broderie ori frescă. Încă din primul deceniu al secolului pe care îl avem în atenţie (la
Radu Şerban, Ieremia Movilă, Simion Movilă), îşi face apariţia şi coroana închisă, imperială.
După Vasile Lupu (şi inclusiv acest domnitor), coroana închisă a fost utilizată de aproape toţi
succesorii săi, până la domniile fanariote. Asta nu înseamnă că coroana deschisă a încetat să mai
fie folosită. Cuca-surguci (un fel de „căciulă” turcească, pe care o purtau domnii) simbolizează
apartenenţa domnitorului la corpul ienicerilor, deşi bineînţeles, doar simbolic. La început,
termenul de „cucă” semnifica doar agrafa cu pietre preţioase, care fixa un mănunchi din pene de
struţ pe căciula din blană pe care o purta domnul 63. Ulterior, termenul de „cucă” va semnifica
întreaga căciulă64.

60
V. Cândea (coordonator), op. cit., p. 535-537.
61
Care era şi ea intenţionată a da o anumită ordine succesiunii la domnie: E. Vârtosu, Titulatura domnilor şi
asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova. Până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1960, p. 147. Pentru a
vedea în general cauzele ce au determinat apariţia instituţiei asocierii la domnie în ţările româneşti, a se vedea: L.M.
Ilie, Cauze ale asocierii la tron în Ţara Românească şi Moldova (secolele XIV-XVI), în Analele Universităţii
„Dunărea de Jos” Galaţi, Seria 19, Istorie, tom VII, 2008, pp. 75-90.
62
Dimitrie Cantemir observă că boierii doreau să aibă drept domn o persoană experimentată în treburile de război:
op. cit., pp. 152-153.
63
Dimitrie Cantemir, op. cit., pp. 164-165.
64
Paul de Alep atestă de mai multe ori purtarea acestei „căciuli” de către domnitorii români, dar şi de către boieri:
Călători străini [...], vol. VI, p. 33, 112 (Vasile Lupu), 134 (Constantin Şerban). La fel şi De la Croix, considerând
în mod exagerat că sultanul nu avea mai multă stimă pentru domn decât pentru un simplu ienicer din armata sa: p.
258. Această realitate este atestată şi de Evlia Celebi: Călători străini [...], vol. VI, p. 473 (Ştefăniţă Lupu); sau de
Miron Costin: op. cit., p. 171 (Hrizea vodă). La fel şi de Giambattista Donado: Călători străini [...], vol. VII, p. 450.
7
 Sceptrul65 începe să fie folosit în locul buzduganului, care simboliza autoritatea voievodală,
militară, din timpul lui Vasile Lupu. Mihnea al III-lea foloseşte, în momentul încoronării, un
„sceptru aurit”66. În timpul lui Vasile Lupu, sceptrul este reprezentat pictural, iar Marco Bandini
relatează că domnul nu se despărţea de sceptru nici în momentul când se deplasa prin palatul
domnesc67. În 1653, Paul de Alep consemnează faptul că în timpul ocaziilor festive, marele
spătar stă în picioare în dreapta domnului, încins cu sabia, cu coroana şi cu „sceptrul domnesc în
mână”68. Sceptrul apare reprezentat şi în Cazania lui Varlaam şi în Psaltirea lui Dosoftei, tipărită
la Uniev, în 1653.
Cu toate acestea, domnii preferă în continuare buzduganul, care la nevoie putea sluji şi de
armă. Constantin Cantemir, descoperind un complot al boierilor conduşi de Velicio Costin, l-a
lovit cu buzduganul şi a pus să fie întemniţat 69. Nici Matei Basarab nu renunţă la buzdugan70.
Dimitrie Cantemir remarcă chiar cum buzduganul putea fi folosit de domn şi după ce fusese
mazilit, pentru a-şi apăra onoarea faţă de un boier ce ar fi îndrăznit să-l jignească 71. Tot Dimitrie
Cantemir reprezintă buzduganul în stema ţării, confecţionată chiar de el, însă foloseşte şi
cuvântul sceptru drept simbol al domniei72.
Când domnul era numit de către sultan, se parcurgea un ceremonial ce poate fi împărţit în
18 etape73.
1. Pretendentul74 ce oferise cel mai generos preţ se înţelegea cu vizirul.
2.Vizirul îl propunea pe pretendent sultanului.
3. Pretendentul, împreună cu un cortegiu mare75, vine în audienţă oficială la vizir, îi sărută
mâna şi primeşte înştiinţarea că urmează să fie domnitor al uneia din cele două ţări române.
4. Noul domn se întâlneşte cu chihaia (locţiitorul vizirului), care îi pregăteşte alaiul de
plecare.
5. Domnitorul se duce la biserica cea mare a patriarhiei de la Constantinopol (cartierul
Fanar), unde patriarhul, în altar, îl unge cu sfântul mir şi rosteşte rugăciunile ce altădată se
spuneau în momentul în care un nou împărat era încoronat76.
6. Domnul este felicitat de către patriah, mitropoliţi, nobilii greci şi reprezentanţii regilor
creştini de la Constantinopol.
7. Domnul achită sumele de bani cu care a cumpărat tronul.
8. După ce sunt achitate jumătate din obligaţii, domnul primeşte la locuinţa sa însemnele
domniei: cele două tuiuri şi sangeacul77. Tabulhanaua, muzica turcească, rămânea la reşedinţa

65
Nu trebuie să-l confundăm cu schiptrul, care semnifică, în sec. XV-XVI, steagul cel mare al ţării, steagul de
învestirură turcesc ori steaguri regale ale polonezilor sau ale turcilor. Pe la 1700 şi Nicolae Costin face această
greşeală: Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, Bucureşti, 1943, pp. 312-313.
66
Ibidem., p. 263.
67
Ibidem., vol. V, pp. 334-335, 341.
68
Ibidem., vol. VI, p. 44.
69
Ion Neculce, op. cit., p. 335.
70
Călători străini [...], vol. VI, pp. 111-112.
71
Dimitrie Cantemir, op. cit., pp. 190-191.
72
Ibidem., pp. 186-187. Miron Costin relatează cum în ultimul sfert al sec. XVII, marele spătar „poartă sabia şi
buzduganul în urma domnului la ceremonii publice şi serbări”, ţinând „sabia atârnată de braţul stâng şi purtând în
mâna dreaptă buzduganul”: op. cit., p. 238, 288. În sec. XVII, buzduganul mai avea semnificaţia şi a unui însemn de
investitură, pe care, de exemplu, sultanul i-l trimite lui Matei Basarab: Radu Popescu, Istoriile domniilor Ţării
Româneştii, Bucureşti, 1963, p. 96. Dimitrie Cantemir relatează cum calului dat în dar de sultan la înscăunarea
domnului „de şa îi atârna în stânga sabia şi îndreapta topuzul, adică buzduganul.”: op. cit., pp. 166-167. Giambattista
Donado relatează că Gheorghe Duca, după ce a primit hătmănia Uncrainei, a ieşit din sala împărătească având în
mână un buzdugan aurit şi bătut cu nestemate: Călători străini [...], vol. VII, p. 450.
73
V. Cândea (coordonator), op. cit., pp. 550-552.
74
Se pare că în tot timpul cât dura acest ceremonial în 18 etape, domnul era cazat într-un palat din cartierul Fanar:
Călători străini [...], p. 258, 494.
75
De la Croix şi Donado ne descriu cortegiul: Călători străini [...], vol. VII, p. 257, 494.
76
Dimitrie Cantemir, op. cit., pp. 160-161.
77
De la Croix ne relatează că sangeacul era adus noului domnitor după primirea acestuia din urmă la sultan:
Călători străini [...], vol. VII, p. 258.
8
domnitorului78, această cinste nefiind acordată decât noilor domni ai vreuneia din cele două ţări
române.
9. După ce achită restul darurilor, domnul se prezintă în faţa sultanului79. Domnul era
învestit de către conducătorul Porţii, după ce divanul împărătesc îşi finaliza lucrările, adică fie
marţi, fie duminică. În divan, domnul primeşte de la muhzur-agasî (locotenentul ienicerilor pe
lângă marele vizir) surguciul cu pene al ienicerilor (cuca, în sensul său restrâns). Apoi, marele
tefterdar îl îmbracă cu caftan şi alte 24-27 de caftane sunt date boierilor sau altor însoţitori ai
domnului. După aceea, noul domn intră în camera în care sultanul îşi primeşte oaspeţii (care nu
este foarte mare), îşi apleacă de trei ori capul până la pământ, iar după aceea rămâne în picioare
în mijlocul camerei. Sultanul, prin intermediul marelui vizir, îi dă sfaturi despre cum să
domnească (cu echilibru, etc.), iar domnul, dacă ştie turceşte, îi adresează la rându-i un scurt
răspuns. La final, domnul primeşte în dar de la sultan un cal arăbesc frumos împodobit, sabia şi
topuzul (buzduganul despre care am vorbit mai sus)80.
10. Domnul revine la patriarhia din Fanar.
11. Cancelarul (reis-effendi) îi dă domnului diploma de domnie, iar acesta din urmă se
pregăteşte să plece din Constantinopol. Dimitrie Cantemir relatează că după ce era primit în
audienţă, proaspătul domnitor nu trebuia să rămână mai mult de o săptămâna la Constantinopol 81.
Acesta se întorcea în Moldova sau Ţara Românească însoţit de un mare alai, din care face parte
şi skimni aga: mai-marele-scaunului, cel care originar aşeza scaunul pe care încăleca sau
descăleca sultanul; ulterior, skimni-aga va fi un dregător special ales pentru însoţirea domnului
românesc. Înafară de acesta, domnul mai era însoţit de câţiva capugii şi alţi slujitori împărăteşti.
12. În ajunul plecării, domnul sărută mâna marelui vizir.
13. Iese din capitală prin poarta Adrianopolului, fiind dator să viziteze şi celelalte oraşe ale
imperiului pe care le-ar întâlni pe drum. Domnul călătoreşte având cuca pe cap.
14. Când ajunge în primul oraş din ţara sa, este întâmpinat de boieri, cu care va face restul
drumului, până la reşedinţa domnească.
15. Ajuns la marginea reşedinţei domneşti, este întâmpinat de caimacanii (locţiitorii săi),
de boieri, oşteni şi târgoveţi, care îi sărută mâna.
16. În oraş este primit cu mult fast82 şi se îndreaptă spre biserica curţii.
17. Mitropolitul ţării îl unge şi îi aşează coroana pe cap.
18. Domnul intră în divanul cel mare, unde divan-effendi (secretarul său turc) citeşte
firmanul de domnie, iar skimni aga îl îmbracă cu caftan şi îl aşează pe tron. Lumea aclamă, iar
câteva tunuri sunt descărcate. Ultimul moment este sărutarea mâinii domnului de către
mitropolit, episcopi, boieri, indiferent de rang, căpeteniile oastei, negustorii şi târgoveţii mai
importanţi.
Mazilirea83 domnului se hotăra de marele vizir, cu aprobarea sultanului. Totul trebuia
realizat în secret, pentru ca cel înlăturat de la tron să nu poată fugi cu propriile averi şi eventual
să mai ia şi din visteria ţării. Un capugibaşa era însărcinat cu această operaţiune şi primea de la
persoana care urma să fie noul domnitor un însoţitor în haine turceşti. Capugibaşa avea porunci
scrise către caimacanii domnului ce urma să fie dat jos şi pentru boieri. De asemenea, mai avea şi
două ordine ale sultanului, unul pentru domnul mazilit şi unul pentru caimacanii noului domn.
Capugibaşa era însoţit de câţiva slujitori şi eventual de câţiva oşteni turci de margine, dacă
se aştepta ca mazilitul să devină violent. Răspândea ştirea că vine de fapt cu alte porunci ale
78
Călători străini, vol. VII, p 258.
79
De la Croix şi Giambattista Donado afirmă că este primit cu ceremonialul rezervat ambasadorilor străini: Călători
străini [...], vol. VII, p. 258, 450. De la Croix notează că primirea la sultan se face a doua zi după ce domnul a fost
primit de către vizir: Călători străini [...], vol. VII, pp. 257-258.
80
Toate acestea pot fi găsite în relatarea lui De la Croix: Călători străini [...], vo. VII, p. 258; sau în cea a lui
Giambattista Donado: Călători străini [...], vol. VII, p. 494.
81
Dimitrie Cantemir, op. cit., pp. 166-167.
82
Dimitrie Cantemir ne relatează că primirea este la fel de fastuoasă ca şi ieşirea din Constantinopol: op. cit., pp.
170-171.
83
V. Cândea (coordonator), op. cit., pp. 552-553.
9
sultanului. Venea la reşedinţa domnească înainte de prânz, pentru a găsi pe boieri încă strânşi în
divan. Le înmâna caimacanilor şi boierilor ce se aflau acolo scrisorile ce cuprindeau porunca
noului domn. Boierii se adunau în sala tronului, unde vechiul domn asculta, stând pe tron, cum
divan-effendi citea ordinul de mazilire. Datorită agitaţiei, cel mai probabil că până acum îşi
dăduse seama de intenţiile reale ale trimişilor. Apoi cobora de pe tron, se aşeza pe un scaun mai
jos şi îi zicea lui capugibaşa că se supune poruncii sultanului.
În caz că cel mazilit nu era învinuit pentru o faptă anume, avea un timp de trei zile pentru
a-şi pregăti plecarea către Constantinopol. În aceste zile, se bucura încă de puterile depline ale
unui domn. Unii boieri, pe care domnul îi nedreptăţise, profitau uneori de acest răstimp pentru a
protesta în vreun fel împotriva domnului. După cum am văzut, domnul se putea folosi de
buzdugan pentru a-l pedepsi pe cel care ar fi îndrăznit să-l jignească în acest răstimp 84, însă
pedeapsa mortală trebuia să i-o dea ofensatorului cu propria-i mână85.
Apoi, pornea împreună cu familia şi cu averile sale înspre Constantinopol, fiind însoţit pe o
distanţă de o milă de către boierii şi căpeteniile oastei. După ce trecea Dunărea, putea să-şi
trimită oamenii la marele vizir sau la alţi demnitari otomani, în speranţa că ar putea să le câştige
bunăvoinţa. Putea reuşi prin daruri să fie primit de către marele vizir. Totuşi, dacă domnul se
făcuse vinovat de anumite fapte sau dacă otomanii urmăreau să obţină mai mulţi bani de la el,
puteau să îl ţină sub pază la locuinţa lui capugibaşa ori, la ordinul sultanului, putea chiar să fie
închis la Yedikulé. Aici domnul putea fi torturat, pentru a-l determina să-şi declare toate averile.
Acest lucru au suferit-o Miron Barnovschi, Vasile Lupu, Antonie Ruset, Mihai Racoviţă,
Constantin Brâncoveanu ş.a.
Domnitorul putea reuşi să-şi cumpere libertatea 86, dându-i-se după aceea drumul şi
permiţându-i-se să locuiască mai departe în reşedinţa sa din Fanar. Putea să-şi aranjeze noua
locuinţă cum credea de cuviinţă, să asiste la slujba religioasă din strana domnească a bisericii
patriarhiei din Fanar, să aibă însoţitori, să poarte haine şi încălţări de orice culoare poftea, să fie
scutit de dări împreună cu toţi slujitorii săi, să se aprovizioneze cu cât vin poftea, să poarte titlul
de „bei” sau să întreţină relaţii cu ambasadorii Angliei, Belgiei, Franţei sau Veneţiei, fără a fi
suspectat. El se bucura astfel de cinstea pe care Poarta o acorda şi domnilor încă aflaţi pe tron 87,
întrucât tot din aceşti domni maziliţi se puteau alege noii domni88.

3. Aspecte de continuitate în cadrul instituţiei domniei. Simbolurile menţinerii

independenţei

3.1. Domnul “de-sine-stăpânitor”

În sec. XIV, modelul bizantin s-a impus domnilor români şi în mod direct de la Bizanţ, dar
mai ales prin intermediul curţii imperiale sârbeşti a lui Ştefan Dušan ori prin curţile ţarilor
bulgari. Acest model a adus cu sine mai mult elemente de ceremonial religios, însă acestea au
avut o reală şi îndelungată influenţă, fiind prezente şi în sec. XVII şi până chiar către sfârşitul
celui de-al XVIII-lea89.
Începutul folosirii cuvântului “domn” pentru a face referire la suveranul ţărilor române
face tranziţia de la conceperea voievodului drept un conducător militar la conceperea acestuia
drept un suveran cu atribuţii ce priveau toate palierele societăţii. Termenul de “domn” era unul
curent în limba autohtonilor90, care se adaugă pentru prima dată celui mai vechi de “voievod”
într-un text grecesc din 1359, cu prilejul organizării mitropoliei ţării: μέγας βοϊβόδας και
αυθέντης πάσης Οϋγγροβναχίας. În acest din urmă caz, patriarhia a preferat să traducă pe

84
Dimitrie Cantemir, op. cit., pp. 190-191.
85
Ibidem., pp. 190-193.
86
Ibidem, pp. 192-193.
87
Ibidem, pp. 194-195.
88
Ibidem., pp. 192-193.
89
V. Cândea (coordonator), op. cit., p. 529.
90
O. Densusianu, Istoria limbii române. Vol. I. Originile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 65, nr. 32.
10
autohtonul “domn” prin authentes, nefiind de conceput din partea lor de a folosi latinescul
dominus.
Unul din modelele externe care au influenţat cele două ţări române este cel bizantin, încă
de pe la 1400. Acest model este puternic legat de problema independenţei, iar tema
predominantă este cea de ecumenicitate imperială. Asta presupunea autocraţia: basileus-ului;
doctrina familiei ierarhizate de monarhi, în vârful căreia stătea împăratul 91; apropierea dintre
puterea laică şi cea ecleziastică.
Totuşi, voievozii români s-au folosit doar conjunctural de acest model, negându-l însă prin
faptele lor şi atunci când nu le mai era necesar. De fapt, decăderea în care se afla Imperiul
Bizantin oferea siguranţa că voievozii români nu se vor afla sub tutela propriu-zisă a împaratului,
deşi puteau profita de avantajele pe care prestigiul imperiului şi cel al bisericii ortodoxe le mai
putea da. Ca exemplu, Mircea cel Bătrân se foloseşte de titlul de “despot”, apărând astfel legat de
familia bizantină a statelor; totuşi, şi-a asumat acest titlu singur şi nu i-a fost conferit de împărat.
Românii recunoşteau astfel supremaţia bizantină doar în ceea ce priveşte chestiunile
spirituale şi nu şi chestiunile politice92.
Mulţi dintre voievozi se proclamă, fie cu un termen grecesc (cazul lui Alexandru cel Bun),
fie cu unul slavon (Nicolae Alexandru, Roman), autokratôres (din αὐτός şi κράτος), “de-sine-
stăpânitori”. Acest termen nu era folosit de voievozi pentru a-şi afirma anumite ambiţii
imperiale, ci mai mult pe plan intern, faţă de boieri. Apare totuşi şi în corespondenţa domnilor cu
Braşovul93. Autokratôr desemna independenţa suveranului faţă de familie, faţă de propriul stat şi
faţă de celelalte state.
Terminologia ierarhiei formelor de guvernământ (basileus, voievod, despot, dux) era
respectată în ţările române94. Existau verbe în slavona de cancelarie domnească care arătau şi
titlul cu care se domneşte: “a împărăţi” (pentru împărat), “a crăi” (pentru rege), “a domni”
(pentru domn). Miron Costin observa că principele Transilvaniei utiliza titlul de “crai”, deşi
poporul nu i-l recunoştea; pe Radu Mihnea (a domnit de mai multe ori în ambele principate în
intervalul 1611-1626) îl critică pentru fastul de la curtea sa, ce o făcea să semene cu curtea unui
împărat95. Lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) i se atribuiau ambiţii de basileus.
La începutul secolului XVII, termenul de samodržec (cu acelaşi înţeles ca şi autokratôr)
nu încetează a fi folosit, deşi suzeranitatea Imperiului Otoman se întărise. Acest termen va pierde
totuşi teren în faţa termenului grecesc, întrucât nu era folosit pe scară largă în relaţiile
internaţionale. Treptat, termenul de autokratôr începe să-şi piardă din vechile conotaţii
imperaliste, el desemnând acum doar un grad anumit de independenţă, cu o intensitate similară
termenului de basileus. Numai autocraţii, cei ce conduceau în mod independent, puteau folosi în
titulatura lor sintagma “de sine-stăpânitor”.
Lupta contra hicleniei face parte din lupta pentru independenţă a domnilor români,
remarcându-se sub acest aspect Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş.

3.2. Domn “prin mila lui Dumnezeu”

Înafară de titulaturile “de-sine-stătător”, “de sine-stăpânitor”, “voievod”, “domn”, arătate
mai sus, o inovaţie pentru spaţiul românesc (şi provenind tot din Imperiul Bizantin 96) este
formula “domn din mila lui Dumnezeu”. Aceasta îşi face prima dată apariţia la Vlaicu vodă, în
91
Se pare că Nicolae Iorga a atras atenţia prima dată asupra acestei “familii a monarhilor”: V.Al. Georgescu,
Instituţiile statelor româneşti de-sine-stătătoare, în Editura Academiei Republicii Socialiste România, Constituirea
statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980, p. 210, n. 3.
92
V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Universitas, Chişinău, 1994, p. 78.
93
I. Bogdan, Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţărĭĭ Rumîneştĭ cu Braşovul şi Ungaria în secolul XV şi
XVI, Bucureşti, 1902:
94
Neagoe Basarab face clar distincţia între diferitele tipuri de conducători: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către
fiul său Theodosie, Minerva, Bucureşti, 1970, p. 187, 189: “înaintea împăraţilor şi a domnilor dupre pământ?”,
“Dumnezeu iaste cu noi, cu împăraţii şi cu domnii”; doc. din 16 iunie 1493, în DRH, B, I, p. 390: “Râvnind să
urmez vechilor împăraţi şi domni care au cârmuit cele pământeşti […]”
95
V. Cândea (coordonator), op.cit., p. 517.
11
1374, când vorbea despre Vodiţa 97. Ulterior, apare în titulatura lui Petru vodă (Dei gracia dux
terre Moldavie), iar în 1392 şi 1394 sintagma va apărea în titulatura lui Roman vodă. Această
formulă se mai găsea şi în diplomatica slavă şi în titulatura basileus-ului, fiind larg folosită de
către Mircea cel Bătrân98 99.
Titulatura “din mila lui Dumnezeu” a fost de asemenea un mod de afirmare a neatârnării
domnilor români, iar ea este folosită până în sec. XIX, deşi românii au trecut adesea prin
perioade în care suzeranitatea otomană părea de neînvins. În timp ce otomanii dominau ţările
române, titulatura “domn din mila lui Dumnezeu” era folosită chiar şi în textul actelor oficiale,
deşi alături de menţiunea că puterea a fost dată de către “împărat” (adică de către sultan). Uneori,
se afirma că domnia vine de la Dumnezeu, iar de la Poartă, schiptrul. Deşi turcii au cerut
dispariţia sintagmei “de-sine-stăpânitor”, ei nu au cerut şi dispariţia sintagmei “domn din mila lui
Dumnezeu”100.
Când Ludovic de Anjou face un detur în atacul său asupra lui Vlaicu, acesta din urmă
profită de moment pentru a se declara “voievod prin mila lui Dumnezeu”. În unele acte date de
regii Poloniei, domni precum Alexandru cel Bun sau Iliaş consideră momentul drept potrivit
pentru a se declara domn “din mila lui Dumnezeu”. C.C. Giurescu vede în folosirea acestei
formule în unele documente “singurul element din care se poate deduce, judecând după titlu,
recunoaşterea unui monarh vecin”101. Mihnea cel Rău scria braşovenilor, în 1508, folosind de
asemenea sintagma “din mila lui Dumnezeu” şi spunând că l-a “miluit Dumnezeu”102.
Astfel, putem desprinde trei situaţii: fie domnul vrea să arate că este un suveran
independent şi atunci va folosi titulatura “din mila lui Dumnezeu”, fie afirmă că domnia îi vine
de la suzeranul căruia i se adresează, fie poate să îl şi recunoască pe destinatar drept suzeran şi pe
Dumnezeu drept cel care i-a dat cu adevărat tronul103.

3.3. Încoronarea: costumul de încoronare şi coroana domnească

Obiceiul încoronării provine în cele două ţări române din Imperiul Bizantin. În perioada
târzie a celor două ţări, însemnul ce trebuia să înlocuiască coroana (gugiumaca, cuca) era primit
de voievod de la sultan. Totuşi, acesta era încoronat şi la Constantinopol, de patriah, iar în ţară,
de mitropolit. Dimitrie Cantemir afirma că coroana era aşezată pe capul domnului de către
marele spătar. Acelaşi domn născoceşte trimiterea unei diademe de încoronare lui Alexandru cel
Bun104.
Pentru grecii din perioada arhaică, sceptrul (σκῆπτρον) simboliza puterea judecătorească.
La bizantini, sceptrul desemnează la încoronare steagul, adică puterea militară. Şi în cazul
domnilor români apare într-o primă perioadă steagul de încoronare, ce purta şi numele de
schiptru. Asta nu înseamnă că nu avem atestat pentru spaţiul nostru şi sceptrul propriu-zis. De
asemenea, cel puţin în sec. XVI, avem atestată şi prezenţa unui buzdugan, ce simbolizează
autoritatea juecătorească şi de ordin militar a domnului. Cu acesta, domnul era capabil să îi
pedepsească până şi pe cei mai sus-puşi boieri. Şi lancea era simbol militar105.
De la bizantini a fost preluată şi hlamida (sau granaşa), o haină fastuoasă de încoronare,
cât şi încălţămintea. Sfera cruciferă, la ei, reprezenta puterea universală, laică şi religioasă, a

96
Pentru o detaliere a legăturii dintre conducătorul laic şi cel ecleziastic în Imperiul Bizantin, a se vedea: G. Călina,
Câteva reflecţii despre politica ecleziastică bizantină, în Analele Universităţii din Craiova. Seria Istorie, anul XVI,
nr. 1 (19)/2011, pp. 267-268.
97
DRH, B, I, p. 17-19.
98
DRH, B, I, pp. 12-13, 17-88.
99
V.Al. Georgescu, op. cit., p. 225.
100
V.Al. Georgescu, op. cit., p. 225. A se vedea şi discuţiile anterioare asupra neamestecului Porţii în religia celor
care se aflau sub dominaţia ei: supra p. 4.
101
C.C. Giurescu, Istoria românilor, II/1, Bucureşti, 1936, p. 356.
102
I. Bogdan, Documente şi regeste […], pp. 138-140.
103
V.Al. Georgescu, op. cit., p. 227.
104
Ibidem., pp. 227-228.
105
Ibidem., p. 231.
12
împăratului. Atunci când această sferă a fost preluată de români, în spaţiul nostru nu a putut să
semnifice revendicările imperialiste ale domnului, ci independenţa acestuia, faptul că el
conducea “din mila lui Dumnezeu” şi nu din a vreunui alt suveran. După secolul XVI, coroana
este înlocuită prin granaţă, cucă şi caftan; sceptrul-steag, sfera cruciferă, spada şi lancea dispar şi
ele.

13
Bibliografie:
1. Izvoare
 Basarab, Neagoe, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Minerva,
Bucureşti, 1970.
 Bogdan, Ioan, Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Rumîneşti cu Braşovul şi
Ungaria în secolul XV şi XVI, Bucureşti, 1902.
 Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Minerva, Bucureşti, 1973.
 Corfus, Ilie, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone.
Secolul al XVI-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979
 Costin, Miron, Opere, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958.
 Costin, Nicolae, Letopiseţul Ţării Moldovei. Dela zidirea lumii până la 1601, Fundaţia
Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942.
 Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Călători străini despre ţările române, vol. III-VII,
Bucureşti, 1983.
 Guboglu, Mihail şi Mehmet, Mustafa A., Documente turceşti privind istoria României.
Vol. I, Bucureşti, 1976.
 Mehmet, Mustafa A., Cronici turceşti privind ţările române. Extrase. Vol. III. Sfârşitul
sec. XVI – începutul sec. XIX, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1980
 Neculce, Ion, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, Minerva,
Bucureşti, 1982.
 Popescu, Radu Vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1963.
 Ştefănescu, Ştefan şi Diaconescu, Olimpia, Documenta Romaniae Historica. Seria B:
Ţara Românească. Volumul 2: 1501-1525, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1972.
 Ureche, Grigore, Letopiseţul ţării Moldovei, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,
1955.
2. Literatura secundară:
2.1. Lucrări generale. Lucrări pe subiecte particulare
 Cândea, Virgil (coordonator), Istoria românilor. Vol. V. O epocă de înnoiri în spirit
european (1601-1711/1716), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
 Cernea, Emil şi Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc. Terminologia
vechiului drept românesc, ed. revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
 Densusianu, Ovid, Istoria limbii române. Vol. I. Originile, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1961.
 Georgescu, Valentin Al., Instituţiile statelor româneşti de-sine-stătătoare, în Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Constituirea statelor feudale româneşti,
Bucureşti, 1980, pp. 209-250.
 Giurescu, Constantin C., Istoria românilor. [Vol.] II. Partea întâi. Dela Mircea cel
Bătrân şi Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul, ed. a IV-a, Fundaţia Regală pentru
Literatură şi Artă, Bucureşti, 1943.
 Spinei, Victor, Moldova în secolele XI-XIV, Universitas, Chişinău, 1994.
2.2. Publicaţii periodice
 Avram, Cezar şi Roxana Radu, Medieval state and society: Romanian countries and
medieval states from eastern Europe (XIV-XVI centuries), în Analele Universităţii din
Craiova. Istorie, anul XX, nr. 1 (27)/2015, pp. 13-23.
 Călina, Gelu, Câteva reflecţii despre politica ecleziastică bizantină, în Analele
Universităţii din Craiova. Seria Istorie, anul XVI, nr. 1 (19)/2011, pp. 263-276.

14
 Haiduc, Zita, Ţările Române în Cronica lui N. Schaedel (sec. XV): text şi ilustraţie, în
Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca. Series Historica, nr.
LIV, pp. 349-359.
 Ilie, Liviu Marius, Cauze ale asocierii la tron în Ţara Românească şi Moldova (secolele
XIV-XVI), în Analele Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi, Seria 19, Istorie, tom VII,
2008, pp. 75-90.
 State, Radu, Some considerations on the Greek influence during the XVIIth century, în
Annales d’Université „Valahia” Targoviste, Section d’Archéologie et d’Histoire, tome I,
pp. 138-142.

15
Index
Alep, Paul de, 7-8, 10
Alexandru cel Bun, 13-14
Alexandru Coconul, 4
Alexandru, Nicolae, 13
Anjou, Ludovic de, 14
Antonie din Popeşti, 7
Bakšić, Pietro Deodato, 4, 6-7
Bandini, Marco, 4, 6-7, 10
Barnovschi, Miron, 6-7, 12
Basarab, Matei, 4, 9-10
Basarab, Neagoe, 13
Bogdan, Ioan, 13-14
Brâncoveanu, Constantin, 8-9, 12
Cantacuzino, Constantin, 9
Cantacuzino, Dumitraşcu, 4, 6
Cantacuzino, Şerban, 9, 13
Cantemir, Constantin, 7-10
Cantemir, Dimitrie, 4-12, 14
Cavriolo, Camillo, 6
Cândea, Virgil, 3, 5-6, 8-13
Celebi, Evlia 4-5, 10
Corfus, Ilie, 4
Costin, Miron, 3, 5- 10, 12-13
Costin, Nicolae, 10
Costin, Velicio, 10
Croix, de la, 5, 9-11
Dabija, Eustratie, 4
Densusianu, Ovid, 13
Donado, Giambattista, 10-11
Dosoftei, 10
Duca, Gheorghe, 4-6, 9
Dušan, Ştefan, 12
Gavriliţă, Lupu, 7
Georgescu, Valentin Al., 13-14
Ghica, Gheorghe, 4-5
Giurescu, Constantin C., 14
Gratiani, Gaspar, 7
Guboglu, Mihail, 3
Hrizea, 3, 10
Iliaş I, 14
Iliaş, Alexandru, 4, 7-8
Iorga, Nicolae, 13
Joldea, 9
Joppecourt, Charles de, 4
Köprülü, 4
Lăcustă, Ştefan, 3
Leon, Radu, 4
Lupu, Ştefăniţă, 10
Lupu, Vasile, 7, 9-10, 12
Mehmet, Mustafa A., 3-4
Mihai Viteazul, 3, 8-9
Mihnea al III-lea, 10
Mihnea cel Rău, 14
Mihnea, Radu, 4, 8, 13
Movilă, Gavril, 4
Movilă, Ieremia, 9
Movilă, Moise, 5
Neagul vodă (fiul lui Antonie din Popeşti), 7
Paisie, Radu, 3
Petru I (ţarul Rusiei), 7
Petru I (voievod român), 14
Popescu, Radu, 3-4, 7, 10
Rareş, Petru, 4
Rareş, Ştefan, 3
Roman I, 13-14
Rudolf al III-lea, 6
Ruset, Antonie, 4, 7, 12
Suleiman Magnificul, 3-4
Şerban, Constantin, 3, 8, 10
Şerban, Radu, 3-4, 6, 9
Ştefan cel Mare, 8, 14
Ştefan, Gheorghe, 7
Tomşa al II-lea, Ştefan, 7
Tomşa, Leon, 4
Tomşa, Ştefan, 9
Ureche, Grigore, 8
Varlaam, 10
Vintilă, Vlad, 3
Vlad Ţepeş, 14
Vlaicu I, 14
16