http://icsu.ro/wp-content/uploads/2011/09/AO-22_2008.

pdf

CLAUDIU NEAGOE, INSTAURAREA „REGIMULUI FANARIOT” IN MOLDOVA ŞI

ŢARA ROMANEASCĂ. CONSIDERAŢII GENERALE ARHIVELE OLTENIEI 22
SERIE NOUĂ, INSTITUTUL DE CERCETĂRI SOCIO-UMANE „C.S. NICOLĂESCU-
PLOPŞOR” CRAIOVA,EDITURA ACADEMIEI ROMANE 2008, pp.33-44

„Epocă fanariotă”. „Secol fanariot”. „Regim fanariot”.In anumite privinţe, istoriografia

contemporană continuă să fie tributară unor clişee, terminologii şi sintagme apărute şi
incetăţenite in mentalul colectiv incepand cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi
continuand cu secolul XX.
A existat oare in istoria romanilor o „epocă fanariotă”, un „regim fanariot”? A durat această
epocă sau regim un „secol”? Iată două intrebări la care vom incerca să răspundem in cele ce
urmează.
Potrivit noului tratat de istorie a romanilor1, precum şi după alte lucrări şi sinteze istorice apărute
in ultimii 15 ani, „epoca fanariotă” sau „regimul fanariot” a inceput la 1711 in Moldova şi 1716
in Ţara Romanească şi s-a incheiat, pentru ambele principate, la 18212.
Dacă pentru momentul de final al acestei „perioade” istorice nu putem ridica nicio obiecţie,
pentru inceputul ei avem insă unele indoieli. Istorici de seamă ai secolului al XIX-lea3, precum şi
unii istorici consacraţi ai secolului XX4, au afirmat că regimul fanariot a fost inaugurat de
Nicolae Mavrocordat, incepand cu cea de-a doua domnie in Moldova (8/19 nov. 1711 – dec.
1715) şi cu prima sa domnie in Ţara Romanească (30 ian. – 14/25 nov. 1716). Marile sinteze ale
inceputului de secol XXI optează pentru aceeaşi cronologie5.
Ne punem astăzi intrebarea: oare prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat in Moldova (dec.
1709 – 23 nov./4 dec. 1710), nu poate fi luată ca reper pentru inceputul aşa zisei „epoci
fanariote”?
Foarte puţini istorici au atras atenţia asupra acestui fapt6. Pe de altă parte, dacă istoricii au văzut
şi văd incă in Mihai Racoviţă un roman grecizat, de ce n-am putea considera că regimul fanariot
a fost instaurat in Moldova cu prima sa domnie (sept. 1703 – 13 febr. 1705)7?

1
Istoria romanilor, vol. VI, Romanii intre Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711- 1821), coordonatori: Paul
Cernovodeanu, Nicolae Edrioiu, secretar ştiinţific Constantin Bălan, Bucureşti, 2002, p. 30-31.
2
Ion Bulei, Scurtă istorie a romanilor, Bucureşti, 1996, p. 55; Constantin C. Giurescu, Istoria romanilor din cele
mai vechi timpuri pană la moartea regelui Ferdinand, Bucureşti, 2000, p. 218; Istoria Romaniei in date,
coordonator: Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 2003, p. 126-127.
3
A se vedea, de pildă: Nicolae Bălcescu, Puterea armată şi arta militară de la intemeierea principatului Valahiei
pană acum, in Idem, Opere, vol. I, Studii şi articole, ediţie critică de G. Zane şi Elena G. Zane, Bucureşti, 1953, p.
32; Mihail Kogălniceanu, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens, Tome premiere,
Histoire de la Dacie, des Valaques transdanubiens et de la Valachie (1241-1792), in Idem, Opere, vol. II, Scrieri
istorice, ediţie critică de Alexandru Zub, Bucureşti, 1976, p. 272; A. D. Xenopol, Epoca Fanarioţilor, 1711-1821,
Iaşi, 1892, p. 1.
4
Nicolae Iorga, Istoria poporului romanesc, ediţie ingrijită de Georgeta Penelea, Bucureşti, 1985, p. 474-475;
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 218; Ion M. Cantacuzino, O mie de ani in Balcani. O cronică a Cantacuzinilor in
valtoarea secolelor, traducere de Maria Şerbănescu şi Sabina Drăgoi, Bucureşti, 1996, p. 219 şi 223; Ion Bulei, op.
cit., p. 55.
5
Istoria romanilor, vol. VI, p. 30-31; Istoria Romaniei in date, coord. Dinu C. Giurescu, p. 126-127.
6
Andrei Pippidi, Aux origines du regime phanariote en Valachie et Moldavie, in „Revue des Etudes Sud-Est
Europeennes”, an. XI, 1972, nr. 2, p. 355; Ştefan Ştefănescu, Istoria romanilor in secolul al XVIII-lea. Intre tradiţie
şi modernitate, p. 28; Ion I. Nistor, Istoria romanilor, vol. I, ediţie ingrijită de Fl. Rotaru, Bucureşti, 2002, p. 558.
7
Mihai Ţipău, Domnii fanarioţi in Ţările Romane, 1711-1821. Mică enciclopedie, Bucureşti, 2004, p. 138.
1
Unii istorici au afirmat că, incă din 1673, Poarta Otomană ar fi incercat să inlocuiască domniile
pămantene cu cele străine, greceşti (fanariote) şi să instituie astfel un „regim prefanariot” sau
„proto-fanariot”, cu numirea
 lui Dumitraşco Cantacuzino in Moldova (nov. 1673 – ian. 1674) şi
 a lui Gheorghe Duca in Ţara Romanească (6/16 dec. 1674 – 28 nov./8 dec. 1678)8.

In acest sens, Nicolo de Porta relata, pe la 1697, următoarele: „‹Sultanul› numeşte in principatele
amintite drept domn un guvernator, de cele mai multe ori un străin, un grec sărac bătut de
vanturi, care atarnă de bunul său plac, ‹avand› o autoritate de tiran şi nefiind de fapt decat un
simplu vechil. Şi acesta ‹care este› sau fiul altui ‹domn› mort sau al vreunuia mazilit mai inainte,
ajunge să carmuiască ‹ţara› datorită unor făgăduieli şi daruri masive cu care cumpără protecţia
celor puternici şi a favoriţilor seraiului; in intrecerea sa cu atâția competitori, el se foloseşte de
autoritatea sa despotică, işi jupoaie supuşii pentru a-şi ţine făgăduielile şi a da plocoane
sultanului; le ia averile pentru a-şi păstra ‹domnia› prin noi daruri, ii asupreşte pentru a-şi
agonisi bani care să-i ajungă, atat pentru a se intreţine cu fast după ce va fi mazilit; cat şi
pentru a-şi recaştiga scaunul pierdut, numeşte dregători după bunul său plac şi neavand
incredere in pămanteni, care nu-l iubesc […] ridică ‹in dregătorii› străini, greci şi oameni
săraci […]”9.

In opinia istoricului Florin Constantiniu, instaurarea regimului fanariot prin inlocuirea

domnilor pămanteni cu greci fanarioţi sau romani fanariotizaţi nu s-a făcut brutal, ci treptat, pe
parcursul a catorva decenii, „pregătind şi obişnuind astfel societatea romanească cu noua formă
de guvernare”10.

In ceea ce ne priveşte, nu putem decat să impărtăşim opinia istoricului Bogdan Murgescu,

potrivit căreia „nu a existat niciodată un regim fanariot distinct şi omogen in cadrul perioadei
dominaţiei otomane asupra Ţărilor Romane, iar secolul al XVIII-lea a fost doar o parte
componentă a unei perioade mai lungi de integrare economică şi politică a Ţărilor Romane la
periferia lumii otomane”11. Cat despre regimul fanariot, acesta a fost – in opinia aceluiaşi istoric
– „un regim cu anumite trăsături specifice, a cărui fixare temporală, in secolul al XVIII-lea, e
mai mult de circumstanţă”12.
Regimul fanariot a luat sfarşit cu scurta domnie, chiar dacă numai nominală, asupra celor două
principate a lui Scarlat Callimachi (febr. – mai 1821)13.

8
Andrei Pippidi, op. cit., p. 353-354; Constantin Şerban, Les preliminaries de l’epoque phanariote, in volumul:
„Symposium. L’epoque phanariote”, Thessaloniki, 1974, p. 29-39; Eugen Stănescu, Prephanariotes et Phanariotes
dans la vision de la societe roumaine des XVIIe – XVIIIe, in volumul: „Symposium. L’epoque phanariote”, p. 347;
Florin Constantiniu, De la Mihai Viteazul la fanarioţi: observaţii asupra politicii externe romaneşti, in „Studii şi
Materiale de Istorie Medie”, vol. VIII, 1975, p. 134; Răzvan Theodorescu, Civilizaţia romanilor intre medieval şi
modern. Orizontul imaginii (1550-1800), vol. I, Bucureşti, 1987, p. 252.
9
Nicolo de Porta, Discurs asupra felului de carmuire pe care il folosesc turcii pentru a păstra Moldova şi Ţara
Romanească şi chipul s-ar putea cuceri şi păstra aceste principate de către armatele imperiale, 1697, in „Călători
străini despre Ţările Romane”, vol. VIII, ingrijit de Maria Holban (redactor responsabil), M. M. Alexandrescu-
Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 142.
10
Florin Constantiniu, Constantin Mavrocordat, Bucureşti, 1985, p. 20.
11
Bogdan Murgescu, Istorie romanească-istorie universală (600-1800), ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Bucureşti, 1999, p. 185-186.
12
Ibidem, p. 186.
13
Mihai Ţipău, op. cit., p. 56-57.
2
Cauzele instaurării regimului fanariot
Principala cauză a constituit-o criza Imperiului Otoman şi schimbarea raportului de forţe in
Sud-Estul Europei14. Criza statului otoman, declanşată in urma eşecului de la Viena (1683) şi
accentuată in urma infrangerilor suferite in faţa Austriei intre 1686 şi 1718, a devenit tot mai
evidentă. In plan intern această criză s-a tradus printr-un blocaj la nivelul aparatului
administrativ, printr-o opoziţie tot mai accentuată intre autoritatea puterii centrale şi
autorităţile provinciale, prin generalizarea fenomenului de corupţie şi a venalităţii funcţiilor,
printr-o anarhie politică şi militară provocată de răscoalele ienicerilor şi revoltele popoarelor
creştine din cuprinsul Imperiului.

Spre deosebire de Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic s-a aflat, la sfarşitul secolului al
XVII-lea şi in prima parte a secolului al XVIII-lea, in ofensivă. Armatele imperiale, conduse de
ducele Carol de Lorena, au cucerit Buda (1686), apoi au infrant oştile otomane la Mohacs
(1687). In numai doi ani (1687-1688), habsburgii au intrat şi in stăpanirea Transilvaniei 15. Prin
pacea de la Karlowitz (26 ianuarie 1699), acest principat ieşea de sub suzeranitatea Porţii
Otomane şi era inclus, alături de Ungaria, in patrimoniul Casei de Habsburg16.
Polonia a continuat să se manifeste ca mare putere in plan european datorită politicii duse de
regele Jan III Sobieski (1674-1696). In urma păcii de la Karlowitz, Polonia şi-a recuperat
teritoriile pierdute in 167217.
Rusia a reuşit, prin eforturile ţarului Petru cel Mare (1696-1725), să se sincronizeze cu Europa18.
Mai mult, ea a devenit in scurtă vreme o mare putere europeană, extinzandu-şi graniţele atat in
detrimentul puterii otomane, cat şi al puterilor europene vecine (Suedia şi Polonia)19.

O altă cauză a instaurării regimului fanariot in Ţările Romane a constituit-o, fără indoială,
politica duplicitară a domnilor romani din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi inceputul
secolului al XVIII-lea. Pentru că turcii il bănuiau de o inţelegere secretă cu habsburgii, domnul
Ţării Romaneşti, Grigore I Ghica (1660-1664) a luat, in 1664, calea pribegiei20. In cursul
războiului turco-polon din anii 1672-1676, in vreme ce domnul Ţării Romaneşti, Grigore Ghica
(1672-1673), purta negocieri secrete cu Jan Sobieski, regele Poloniei21, domnul Moldovei, Ştefan
Petriceicu (1673-1674), trecea pe neaşteptate din tabăra turcească in cea polonă, acest fapt
determinand Poarta să instaleze la Iaşi un domn grec, pe Dumitraşcu Cantacuzino22, legat mai
degrabă de cercurile stanbuliote decat de boierimea moldoveană23.

14
Istoria romanilor, vol. VI, p. 30-31.
15
Mathias Bernath, Habsburgii şi inceputurile formării naţiunii romane, traducere de Marionela Wolf, prefaţa de
Pompiliu Teodor, Cluj, 1994, p. 51-56.
16
Ştefan Ştefănescu, Istoria romanilor, de la Mihai Vitezul la Constantin Brancoveanu, Bucureşti, 1996, p. 98.
17
Ibidem, p. 102.
18
Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei in secolul Luminilor, vol. I, traducere şi cuvant inainte de Irina Mavrodin,
Bucureşti, 1986, p. 181.
19
Henri Troyat, Petru cel Mare, traducere de Branduşa Prelipceanu, Bucureşti, 1994, p. 73-81; p. 122-145.
20
Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Romaneşti şi a Moldovei, vol. II, ediţie critică de Gabriel Ştrempel,
Bucureşti, 1994, p. 104.
21
Istoria romanilor, vol. V, O epocă de innoiri in spirit european (1601-1711/1716), coord. Virgil Candea,
Bucureşti, 2003, p. 286.
22
Dimitrie Cantemir, Viaţa lui Constantin Cantemir, ediţie de Radu Albala, Bucureşti, Bucureşti, 1973, p. 21.
23
Istoria romanilor, vol. V, O epocă de innoiri in spirit european (1601-1711/1716), p. 136.
3
 In dorinţa de a-şi arăta supunerea deplină faţă de Inalta Poartă, acest domn a poruncit
distrugerea cetăţilor Suceava, Neamţ şi Hotin, pentru ca acestea să nu mai fie ocupate de
poloni24. Drept urmare, principala consecinţă a acestei domnii a fost consolidarea dominaţiei
otomane prin slăbirea capacităţii de apărare a Moldovei.

In 1683, cand Viena era asediată de marele vizir Kara Mustafa Koprulu, Gheorghe Duca (1678-
1683) al Moldovei şi Şerban Cantacuzino (1678-1688) al Valahiei au fost bănuiţi de a fi transmis
informaţii importante austriecilor referitoare la efectivele şi aprovizionarea trupelor otomane25.
Atitudinea indoielnică a lui Şerban Cantacuzino, in cursul campaniei otomane din 1683, este
dovedită de incercările acestuia de a trage de timp, spunand marelui vizir că „are inştiinţare că
Nemţii va să dea cetatea” şi că ar fi păcat să acţioneze pripit, „prelungindu-l să nu strice cetatea
şi să nu piarză in zadar oaste”. In acelaşi timp, domnul muntean intreţinea o corespondenţa
secretă cu austriecii26. Mai mult decat atat, orientarea sa antiotomană a devenit tot mai evidentă
incepand cu anul 1687. Indemnat, fără indoială, de succesul creştinilor, mai cu seamă al
habsburgilor care au trecut la contraofensivă in 1686-1687, Şerban Cantacuzino a plănuit „ca să
se lepede prin mijloace de arme de supt jugul turcesc, şi ca să rămaie Valahia prinţipat slobod”,
drept pentru care a luat următoarele măsuri: „A adunat 20.00027 de oaste cu leafă, afară de
volintirii ce putea in vreme să mai strangă. A gătit 40 de tunuri. După ce a gătit acestea toate, a
socotit de faţă să se arate impotrivitor Turcilor, dar mai intaiu să se lege supt protecţia
Impăratului, ca să-i fie de ajutor ţerii lui şi familiei lui. Şi aşa, la anul 1687 (in realitate 1688),
gătind deputaţi, boieri ai lui, pe cei mai credincioşi, i-a trimis la Imperatorul Leopold cu scrisori
şi cu rugăciuni de aşezămanturi”28.

Instăpanirea deplină a Casei de Habsburg in Transilvania (1699-1711)29 şi politica duplicitară

a domnilor Moldovei, Mihai Racoviţă (1707-1709)30 şi Dimitrie Cantemir (1710-1711)31,
precum şi a domnilor Ţării Romaneşti, Constantin Brancoveanu (1688-1714)32 şi Ştefan
Cantacuzino (1714-1715)33, au determinat Poarta să introducă domniile fanariote in
Principate34.

24
Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie de Iorgu Iordan, Bucureşti, 1975, p. 55.
25
Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 96; Istoria romanilor, vol. V, p. 236.
26
Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, ediţie de N. Iorga, Bucureşti, 1902, p. 213.
27
După alte informaţii, domnul „stranse pe cheltuiala sa vreo 40.000 de sarbi şi bulgari, viteji şi războinici”; Anton-
Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, in romaneşte de S. Cris-Cristian, cu o introducere de N. Iorga,
Iaşi, 1929, p. 91.
28
Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, p. 213.
29
Ştefan Ştefănescu, Istoria romanilor in secolul al XVIII-lea. Intre tradiţie şi modernitate, p. 24-27.
30
Acesta a fost mazilit din a doua domnie (1707-1709), din cauza acuzaţiilor aduse acestuia la Poartă, de Carol al
XII-lea, regele Suediei şi Iusuf paşa, serascherul de Tighina, că ar fi vrut să fugă in Rusia sau in Polonia, ca „să să
hainească despre impărăţie”; Cronica anonimă a Moldovei 1661-1729 (Pseudo-Amiras), studio şi ediţie critică de
Dan Simonescu, Bucureşti, 1975, p. 66.
31
Ibidem, p. 67; Nicolae Costin, [Letopiseţul Ţării Moldovei (1709-1711)], in idem, Scrieri, vol. I, ediţie ingrijită de
Svetlana Korolěvski, Chişinău, 1990, p. 369.
32
Despre atitudinea duplicitară a acestuia vezi la: Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Romaneşti,
introducere şi ediţie critică intocmite de Const. Grecescu, Bucureşti, 1963, p. 202.
33
Ibidem, p. 209.
34
Bogdan Murgescu, op. cit., p. 176-178; Dinică Ciobotea, Reaşezări politice in „spaţiul otoman” european in
prima fază a „chestiunii orientale” (1683-1775), in volumul: „Omagiu istoricului Florin Constantiniu”, coord.:
Horia Dumitrescu, Focşani, 2003, p. 41; Ştefan Ştefănescu, Istorie şi diplomaţie. Statutul juridic al Principatelor
Romane in secolul al XVIII-lea, in volumul: „Omagiu istoricului Florin Constantiniu”, p. 75.
4
Dacă Mihai Racoviţă şi Ştefan Cantacuzino au purtat negocieri secrete, primul cu Rusia, cel de-
al doilea cu Austria, Dimitrie Cantemir şi Constantin Brancoveanu şi-au manifestat in mod vădit
intenţia de a se răscula şi de a se alătura ţarului Petru, odată ce acesta ar fi pornit războiul
impotriva turcilor35. Foarte probabil, acţiunea comună impotriva Brăilei să fi fost hotărată in
timpul ospăţului dat de principele Cantemir in cinstea ţarului la Iaşi (25 iunie 1711), ospăţ la care
au fost prezenţi şi doi boieri munteni, dregători insemnaţi ai lui Brancoveanu, marele spătar
Toma Cantacuzino şi comisul Gheorghe Castriotul36.

In ciuda faptului că Brancoveanu s-a arătat „consternat de fapta nesăbuită a spătarului”37, pană la
urmă legăturile acestuia cu ţarul Petru au fost dovedite la Poartă prin scrisorile trimise de Filip
Orlik, mare hatman al cazacilor după moartea lui Mezeppa38.

Trădarea lui Brancoveanu faţă de Inalta Poartă a fost infierată şi in fimanul de mazilire citit de
divan-effendi la 4 aprilie 1714: „Deoarece noi am descoperit că tu, Constantin Brancoveanu eşti
nedemn şi necredincios, că ai adus ruşi la Brăila şi că le-ai dat provizii, că ai pus in ţară biruri
noi şi că prin acestea ai sărăcit-o (şi) că nici nu te-ai mulţumit cu reşedinţa pe care noi ţi-o
hotărasem, ci că ţi-ai făcut după voinţa ta o altă ‹reşedinţă› in care şedeai mai adesea, de aceea
pentru aceste lipsuri şi multe altele, te scoatem din domnie şi iţi poruncim să vii aici la noi cu
intreaga ta casă şi familie; in acest scop ţi-am trimis pe capugiul nostru”39.

Potrivit relatărilor lui del Chiaro, Poarta Otomană a adresat principelui Brancoveanu nouă capete
de acuzare şi anume:
 faptul că intreţinea corespondenţă secretă cu Austria, Rusia, Poloni şi cu Veneţia;
 titlul de „Prinţ al Sf. Imperiu Roman”, acordat lui Brancoveanu şi urmaşilor săi de către
impăratul Leopold I, prin diploma din 30 ianuarie 1695;
 că a acumulat, pe parcursul domniei, bogăţii considerabile prin asuprirea şi sărăcirea ţării
cu impozite noi;
 că a locuit mai mult la Targovişte, decat la Bucureşti, „şi aceasta pentru a putea mai uşor
fugi, intr-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale in Transilvania”;
 că a achiziţionat mai multe moşii, pe una din ele intenţionand să-şi ridice un nou palat
domnesc;
 că a făcut depuneri numeroase şi substanţiale la agenţii bancari din Viena şi Veneţia;
 că fuga marelui spătar Toma Cantacuzino in tabăra ruşilor s-a făcut cu consimţămantul
secret al domnului;
 că şi-a comandat de la Viena, dand dovadă de mare insolenţă, „timpane şi trambiţe de
argint” cum nici măritul sultan nu avea;

35
Nicolae Costin, [Letopiseţul Ţării Moldovei (1709-1711)], p. 369.
36
Ibidem, p. 384.
37
Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, p. 105.
38
Francisc Gościecki, Relatarea călătoriei prin Moldova şi Dobrogea, ‹1712›, in Călători străini, vol. VIII, p. 598.
39
Apud Bartolomeo Ferrati, Scurtă relaţie asupra groaznicei nenorociri intamplate domnului Ţării Romaneşti,
Constantin Basarab Brancoveanu la 4 aprilie 1714 la Bucureşti, in „Călători străini”, vol. VIII, p. 400-401.

5
  in sfarşit, „că a bătut in Transilvania monete de aur, in formă de medelii, de o valoare de
la 2 pană la 10 galbeni una”40

Pentru toate acestea Brancoveanu a fost declarat „hain” faţă de Inalta Poartă şi, drept urmare,
mazilit din domnie41.

Cine au fost fanarioţii?

Răspunsul il găsim la doctorul Marc-Phillip Zallony (1760-1826?), grec de naţionalitate, originar
din insula Tinos din Arhipelag, martor al evenimentelor de la sfarşitul secolului al XVIII-lea şi
inceputul secolului al XIX-lea.

Fanarioţii erau greci de rit ortodox care locuiau la Stanbul in mahalaua Fanarului, situată
pe malul mării, faţă cu arsenalul, vechea reşedinţă a ambasadorilor europeni, mutaţi in
secolul al XVI-lea in mahalaua Pera42.
Potrivit legii islamice, drept credincioşii musulmani nu aveau voie să inveţe vreo limbă
străină, drept pentru care turcii s-au servit multă vreme de evrei sau renegaţi creştini pentru
traducerea documentelor oficiale in limbi străine.
De la jumătatea secolului al XVII-lea, insă, această sarcină a fost trecută in seama unor
supuşi otomani, traducători greci numiţi „gramaticos”. Primul dintre aceştia a fost un anume
Panaiotachi (Panaghiotis Nikousios), aflat in slujba marelui vizir Ahmed Paşa Koprulu (1661-
1676), pe care l-a insoţit in expediţia impotriva Candiei (1669).
Marele vizir, fiind convins că nu poate avea incredere in traducerile făcute de
ambasadorii creştini, i-a acordat lui Panaiotachi locuinţă la palat şi l-a ridicat la inalta demnitate
de „dragoman” (tercuman, tergiman, terziman), adică interpret, tălmaci sau traducător43.
Succesorii săi in această funcţie au primit şi alte privilegii:
 dreptul de a purta barbă şi haine lungi ca demnitarii turcii, afară de turban,
inlocuit cu o căciulă căptuşită cu samur,
 precum şi dreptul de a umbla călare prin Constantinopol.
 Pe langă leafa care o primeau, dragomanii mai beneficiau şi de alte privilegii
financiare44.

Cu veacul al XVIII-lea, foştilor dragomani li s-a acordat fie tronul Ţării Romaneşti, fie tronul
Moldovei45. Noii domni acordau grecilor din anturajul lor dregătoriile importante ale ţării,
precum cea de mare vornic sau de mare postelnic.

40
Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, p. 111-112. Aceste medalii, in număr de 150, au fost
realizate se pare in anul 1709: pe avers ele redau efigia domnului „cu capul acoperit după obiceiul neamului de o
„mitra preciosa”, impodobită cu o halmidă atarnand de pe umeri, cu inscripţia circulară: Constantinus Basaraba de
Brancovan”, iar pe revers „insignele Ţării Romaneşti de care se folosesc principii in actele de cancelarie”, iar „sub
„mitra principalis” este infăţişat pe un scut corbul bătand din aripi, ţinand in cioc o cruce simplă şi stand pe ramura
unui arbore, iar pe de lături, sus soarele şi luna cu inscripţia circulară: D. G. Vaivoda et Priceps Valachiae
Transalpine”; Samuel Koleseri Junior, [Despre medaliile de aur bătute pentru Brancoveanu in Transilvania], in
„Călători străini”, vol. VIII, p. 630.
41
Anton-Maria del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, p. 116.
42
Marcu-Filip Zallony, Despre fanarioţi, prefaţă de Iorgu P. Balş, Bucureşti, 1897, p. 29-30.
43
Ibidem, p. 32.
44
Ibidem, p. 31-32.
6
Alte patru funcţii erau rezervate turcilor (divan-effendi - beşli-aga, mechter-başi, bayractar)46.
Pană la urmă, domnul dispunea după placul său de toate funcţiile, dar era şi răspunzător in faţa
Porţii de actele demnitarilor săi.

Existau 11 familii de fanarioţi, din care:

 8 familii greceşti ori grecizate (Mavrocordat, Ghica, Ipsilanti, Şuţu, Mavrogheni, Moruzi,
Hangerli, Caragea),
 2 familii romaneşti grecizate (Racoviţă şi Callimachi),
 şi una greacă românizată (Rosetti).

Dintre domniile care s-au succedat de-a lungul veacului al XVIII-lea,

 54 au aparţinut unor domni provenind din familii greco-fanariote,
 iar 16 au aparţinut unor domni provenind din familii romaneşti grecizate47.

Intre 1711 şi 1769 au predominat familiile Mavrocordat, Ghica, Racoviţă şi Callimachi48, Iar
intre 1774 şi 1821 familiile Ipsilanti, Şuţu, Mavrogheni, Moruzi, Hangerli şi Caragea49.

Domnii erau numiţi cu precădere din randul familiilor romaneşti grecizate, iar spre sfarşitul
secolului al XVIII-lea numai din randul familiilor greceşti fanariote, ajungandu-se, in jurul
anului 1819, la o monopolizare a domniilor celor două principate de către un adevărat „cartel”
fanariot, format din cele două ramuri ale familiei Şuţu, la care se mai adăugau familiile
Callimachi şi Moruzi50.

Trăsăturile regimului fanariot

Incă de la apariţia istoriografiei romaneşti moderne, in prima jumătate a secolului al XIX-lea,
epoca fanariotă a fost considerată o epocă intunecată din istoria romanilor.
Nicolae Bălcescu a văzut in veacul fanariot „un veac de apăsare şi jefuire, de corupţie şi
degradaţie”51.
Ion Ghica52 şi Mihail Kogălniceanu53 au adus şi ei critici aspre la adresa fanarioţilor, din cauza
cărora Ţările Romane au ajuns intr-o stare jalnică.

45
Ibidem, p. 34.
46
Ibidem, p. 38-39.
47
Dan Berindei, Domni fanarioţi şi inalţi dregători in Principatele Romane (1711-1821), in Idem, Romanii şi
Europa. Istorie, societate, cultură, vol. I, Secolele XVIII-XIX, Bucureşti, 1991, p. 6-7.
48
Giovanni Bartolomeo Frontali, (Relaţie tarzie), ‹1764›, Călători străini despre Ţările Romane, ingrijit de Maria
Holban, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 1997, vol. IX, p. 355;
Charles-Claude de Peyssonnel, Comerţul Mării Negre, in „Călători străini”, vol. IX, p. 407.
49
Jurnalul campaniilor făcute in serviciul Rusiei in 1790 de generalul conte de
Langeron, in Călători străini despre Ţările Romane, vol. X, partea a II-a, ingrijit de Maria Holban, Maria Matilda
Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Paul Cernovodeanu, Bucureşti, 2000, p. 935.
50
Memoriile principelui Nicolae Şuţu, mare logofăt al Moldovei, 1798-1871, ediţie de Georgeta Penelea-Filitti,
Bucureşti, 1997, p. 65; Andrei Oţetea, Un cartel fanariot pentru exploatarea ţărilor romane, in „Revista de Istorie”,
tom. XII, 1959, nr. 3, p. 111-121.
51
Nicolae Bălcescu, Mersul revoluţiei in istoria romanilor, in Idem, Opere, vol. I, Studii şi articole, Bucureşti,
1953, p. 308.
52
Din vremea lui Caragea, in „Scrisori către V. Alecsandri”, volum ingrijit şi prezentat de Al. George, Bucureşti,
1997, p. 48-60.
53
Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Bucureşti, 1967.

7
Aceste idei au fost preluate de istoricii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima
jumătate a secolului XX, precum Dimitrie Onciul, Constantin C. Giurescu, Valentin
Mihordea şi Ion Ionaşcu, dar fără să absolutizeze aspectele negative ale acestei epoci.

Alţii insă au căutat o „reabilitare” a fanarioţilor, prin redescoperirea şi evidenţierea aspectelor

pozitive ale acestora (măsurile şi reformele economico-sociale, realizările culturale şi
bisericeşti). Amintim, in acest sens, pe: Gheorghe I. Brătianu, Dan Berindei, Mihai Berza,
Şerban Papacostea, Dinu C. Giurescu, Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, Răzvan
Theodorescu, Andrei Pippidi, Alexandru Duţu, Daniel Barbu etc.

Un apărător demn de remarcat al fanarioţilor a fost, in veacul al XIX-lea, principele

Nicolae Suţu: „Sub numele de fanarioţi, după cartierul constantinopolitan al Fanarului, era
desemnată elita familiilor greceşti care, dintr-un interes comun şi naţional, se stabiliseră in
capitala Imperiului şi au avut şansa să fie ridicate la demnitatea domnească in Principate. Intr-o
vreme cand ignoranţa şi barbaria turcilor ajunseseră la culme, fanarioţii, ca agenţi, ca
dragomani sau hospodari, indeplineau funcţia cea mai delicată şi cea mai primejdioasă ce a
existat vreodată, deoarece graţie inteligenţei lor ei ţineau in mană firele politicii unei puteri care
nu putea decat pierde la fiecare conflict cu statele europene. […]. Deşi călcau neincetat pe un
Vulcan, fanarioţii au purtat vreme de două secole greutatea politicii otomaneşi şi-au legat
numele de splendoarea care s-a revărsat asupra Porţii. […]Ca hospodari, fanarioţii scoteau din
Principate un venit reprezentand cam un sfert din bugetul actual şi după ce făceau faţă
cheltuielilor cerute de serviciile publice, din excedentul modic rămas făceau danii insemnate şi
inzestrau Principatele cu aşezăminte de utilitate incontestabilă. Apeducte, fantani, spitale, şcoli,
coduri de legi vor rămane monumente cu atat mai glorioase pentru ei, cu cat le-au realizat din
fonduri care le reveneau de drept.Siliţi să hrănească lăcomia de nepotolit a turcilor, nu e de
mirare ca – intr-o poziţie unde ziua de maine nu era sigură – să fi căutat să profite mai mult sau
mai puţin de latitudinea ce le era dată prin absenţa oricărei stavile formal statornicite”54.

După cum bine arăta Vlad Georgescu, „fanariotismul” n-a fost altceva decat „o structură
 socială,
 politică şi de
 cultură

in care se puteau integra toţi cei dornici să accepte şi să respecte un anume sistem de valori,
bazat pe:

 ortodoxismul conservator,
 tradiţionalismul antioccidental
 respectarea legăturii de credinţă faţă de Poartă”55.

Fanariotismul a fost o „suprastructură delegată” ce reprezenta voinţa şi forţa autorităţii centrale

otomane56. Principalii protagonişti ai scenei politice romaneşti din veacul al XVIII-lea au

54
Memoriile principelui Nicolae Şuţu, mare logofăt al Moldovei, 1798-1871, p. 65.
55
Vlad Georgescu, Istoria romanilor de la origini pană in zilele noastre, ediţia a III-a, Bucureşti, 1992, p. 84.
8
fost„fanarioţii”, români grecizaţi şi, in cea mai mare parte, greco-levantini, purtători ai valorilor
şi tradiţiilor bizantine57.

In veacul al XVIII-lea, „grecizarea” a fost – in opinia lui Nicolae Iorga – un fenomen politic şi
cultural, nicidecum unul social. Niciun domn fanariot nu a indrăznit să schimbe societatea şi cu
atat mai puţin vechile obiceiuri ale celor două principate romaneşti58.

Pe de altă parte, această grecizare a inceput, in opinia unor istorici precum A. D. Xenopol,
Constantin V. Obedeanu, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu, cu mult inainte de „epoca
fanariotă”, incă din a doua jumătate a veacului al XVI-lea59.

Iată, de pildă, cei doi Mihneşti, Alexandru II Mircea şi Petru Şchiopul, aveau stranse legături cu
grecii de la Constantinopol şi erau inrudiţi, prin soţiile lor, cu două influente familii greco-
levantine din Pera, Salvaressi şi Amirali60.
Mihai Viteazul se inrudea cu o veche şi prestigioasă familie bizantină, cea a Cantacuzinilor61. In
vremea lui Radu II Mihnea şi Alexandru Coconul, cele două ţări romaneşti se umpluseră de
străini greci, care s-au implicat activ in afacerile politice ale celor două ţări romaneşti62.
Apoi, in a doua jumătate a secolului al XVII-lea, acestora aveau să fie năpădite de un nou „val”
de greci63. Mai toţi domnii greci din a doua jumătate a secolului al XVIIlea şi prima parte a
secolului al XVIII-lea au căutat să-şi atragă de partea lor boierimea pămanteană, prin stabilirea
de legături matrimoniale64.
Domni ai Moldovei, precum Gheorghe Ghica (1658-1659) şi Gheorghe Duca (1668-1672) erau
inrudiţi cu două mari familii boiereşti moldovene, primul fiind căsătorit cu Maria Sturdza65,
celălalt cu Anastasia Buhuş66. Una dintre fiicele lui Constantin Brancoveanu, Elena, fusese
măritată in 1698 cu Scarlat Mavrocordat, fiul marelui dragoman Alexandru Mavrocordat67.

56
Dicţionar de sociologie, coord. Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, Bucureşti, 1990, p. 241.
57
Andrei Pippidi, Phanar, Phanariotes, phanariotisme, in „Revue des etudes Sud-Est Europeennes”, XIII, 1975,
nr. 2, p. 213-239.
58
Nicolae Iorga, Au fost Moldova şi Ţara Romanească provincii supuse fanarioţilor?, in „Analele Aacdemiei
Romane. Memoriile Secţiei Istorice”, s. III, tom. XVIII (1936-1937), mem. 12, Bucureşti, 1937, p. 355.
59
Acest fenomen a fost din nou repus in discuţie intr-un studiu relativ recent: Claudiu Neagoe, Mari dregători şi
negustori greci in Ţara Romanească in a doua jumătate a veacului al XVI-lea, in „Istros”, XIII, Brăila, 2006, p.
215-223.

60
Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. I, ediţie ingrijită de Ionel Maftei, Chişinău, 1991, p.
79.
61
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Romanească şi Moldova, a. 1324-1881, vol. I,
Secolele XIV-XVI, Bucureşti, 2001, p. 320-321.
62
Olga Cicanci, Dregători greci in Ţările Romane in veacul al XVII-lea, in „Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi,
dinamici. Omagiu Academicianului Ştefan Ştefănescu”, volum ingrijit de T.Teoteoi, B. Murgescu, Ş. Şolcan,
Bucureşti, 2000, p. 199-210.
63
V. Constantin, Grecii in Ţara Romanească, cu o privire generală asupra stărei culturale pană la 1717,
Bucureşti, 1900, p. 72-181.
64
Marcu-Filip Zallony, Despre fanarioţi, p. 24-26.
65
Constantin Gane, op. cit., p. 263.
66
Ibidem, p. 292.
67
Ibidem, p. 343.
9
 Primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, se căsătorise prima oară cu Casandra
Cantacuzino68, iar fiul său, Constantin, a avut două soţii pămantene, mai intai pe Smaranda
Cantacuzino, iar apoi pe Ecaterina Ruset69.
Mihai Racoviţă, care se trăgea dintr-o familie de boieri moldoveni, dar care se „grecizase”, a
fost căsătorit mai intai cu Safta Cantemir, iar apoi cu Ana Dediu Codreanu70.

Trăsăturile caracteristice ale regimului fanariot sunt prezentate sintetic de istoricul Bogdan
Murgescu:
 numirea unor domni străini de ţară, recrutaţi din cartierul Fanar de la Constantinopol,
pentru care domnia Ţărilor Romane era dregătoria cea mai inaltă pe care o puteau obţine
după ce indepliniseră funcţia de mare dragoman (tălmaci, traducător) al Porţii;
 dependenţa tot mai accentuată faţă de autoritatea centrală otomană, care tindea să
asimileze cele două Principate cu nişte simple provincii otomane;
 competiţia acerbă pentru tron, care a scurtat durata medie a domniilor şi a mărit
considerabil exploatarea economică a celor două ţări;
 desfiinţarea dreptului Principatelor de a mai intreţine legături diplomatice cu statele
creştine şi permanentizarea existenţei unor reprezentanţi domneşti (capuchehaie) la
Constantinopol, recrutaţi, evident, tot din randul fanarioţilor. Sediul celui muntean se
afla in cartierul Thataminare şi se numea „Vlah-sarai”, iar cel moldovean in cartierul
Duraman şi se numea „Bogdansarai”;
 reducerea potenţialului militar al Ţărilor Romane şi integrarea acestora in sistemul
defensiv militar otoman71.

68
Ibidem, vol. II, p. 12
69
Ibidem, p. 18-19.
70
Ibidem, vol. I, p. 403.

71
71 Bogdan Murgescu, op. cit., p. 178-17

10