Instaurarea regimului fanariot în Țările Române

Context politic, social, cultural religios.

Secolul al XVIII-lea este cunoscut în istoria Europei ca „ Secolul luminilor”, datorită

schimbărilor de mentalități, manifestate prin reformele politice, sociale, culturale și prin
mișcările revoluționare de eliberare națională, care au în centru Revoluția franceză de la
1879. Însă nu pe întreg continentul aceste caracteristici se manifestau în măsură egală. În
sud-estul Europei cu precădere în Țările Române “Luminile” aveau caracterul unor sclipiri,
într-un context în care predominau încă moravurile de tip medieval cu multiple influențe
orientale încât pentru călătorul apusean de la sfârșitul secolului al XVIII-lea Moldo-Valahia
insemna intrarea în Turcia –sau dacă venea dinspre Răsărit însemna că nu a ieșit încă din
Turcia.1
Țările Romîne în această perioadă erau brăzdate de o tensiune socială permanent
acutizată de războaiele îndelungi, parcă fara sfârșit, purtate pe teritoriul lor de țările vecine
și de stoarcerile masive de bunuri materiale de către Imperiul Otoman. Unii istorici români
printre care Șt. Lemny scria despre situația în care se aflau Țările Române în secolul XVIII
„că se găseau foarte aproape de linia de hotar ce despărțea Europa luminilor de cealaltă
Europă, a despotismului oriental”2
La cumpăna secolelor XVII-XVIII în cele doua Principate au loc unele schimbări de
natură socială și economică- decăderea unor ramuri a economiei naționale, datorată în
special creșterii tributului anual și a diverselor dări: peșcheșuri, mucareturi, către Înalta
Poartă, ceea ce a avut repercursiuni dezastruoase pentru cele două tări: depopularea satelor,
reagrarizarea orașelor, ruinarea armatei și nu în ultimul rând scaderea considerabilă a
veniturilor de pe moșii, ale boierilor, ceea ce-i determină să intre în aparatul administrativ
al statului îsușindu-și astfel o parte considerabilă din încasările pentru stat, evitând astfel
ruinarea.3

1
Neagu Djuvara “Între Orient și Occident”, Țările Romane la începutul epocii moderne(1800-1848), trad.
Maria Carpov, Ed. Humanitas, București, 1995, p.32,
2
Academia de Științe a Republicii Moldova, Institutul de istorie,” Istoria Moldovei din cele mai vechi
timpuri pînă în epoca modernă” Ed. Știința, Chișinău, 1992, p.150.
3
Ibidem.
 Începând cu anul 1711 în Moldova și cu 1716 în Țrara Românească Imperiul Otoman
își înăsprește puterea de dominație prin decizia de a nu mai încredința conducerea celor
două Principate unor domni pământeni proveniți din boierimea autohtonă, care dovediseră
nesupunere în repetate rânduri și care reprezentau un pericol pentru turci prin participarea
la luptele inițiate de puterile creștine care formau „Liga Sfântă” și care voiau o Europă
izbăvită de tirania otomană. Pentru a rezolva această problemă turcii au găsit singura
soluție, numirea la conducerea Principatelor a unor domni supuși, iar aceștia au fost
fanarioții. Acești așa ziși fanarioți erau de origine grecească, de cele mai multe ori
descendenți ai marilor familii bizantine ca Hrisoscoleos, Rosetti, Caragea, Manu. Printre
aceștia vor fi și oameni învățați, spre exemplu Alexandru Mavrocordat care studiază
medicina și filosofia la Padova, și care va fi tatăl lui Nicolae Mavrocordat cel care va
inaugura epoca fanariotă în Principate. Vor fi si unii oameni de afaceri, negustori, întrucît
turcii disprețuiesc negoțul și nu știu limbi străine, în afară de limba sfântă și de cea savantă
a islamului: adică persana și araba.
Toți aceștia se grupează în jurul Patriarhiei, instalată definitiv din 1601 într-un cartier al
Istanbulului pe malul de sud al Cornului de Aur, în apropierea unui vechi far care exista de
pe vremea frâncilor, din Cruciada de la 1204, care îi dă numele de Fanar, de unde vine și
numele domnilor de fanarioți. Acest cartier din jurul Patriarhiei va fi dat, de către Poartă,
grecilor și va deveni, ca să zicema așa, ghetoul grecesc din Constantinopol.4
Noul sistem de guvernare introdus de turci va fi instrumentul cel mai potrivit pentru a
ține cele două țări în deplină ascultare și pentru a face imposibilă orice încercare de
independență și emancipare națională.
În literatura istorică, în special cea de la mijlocul secolului al XIX-lea, când lupta
pentru renaștere națională căpătaseră amploare în cele două Principate datorită tinerilor
boieri școliți în străinătate care luaseră parte la revoluția franceză și care importă și la noi
ideile iluministe, care au pus în mișcare întreaga Europă, rămășitele dominației fanariote
reprezentau o problemă majoră. În aceste condiții a luat naștere clișeul tradițional de a
descrie această epocă în cele mai sumbre culori. Pentru unii istorici a căror nume au o
puternică rezonanță, Alexandru Xenopol, Marcu-Filip Zallony, etc, regimul fanariot a

4
Neagu Djuvara, op.cit. p.27.
reprezentat un declin general al societății, o deznaționalizare și un dezastru în cultura
națională.5
Cel care a încercat să schimbe această părere, prezentând perioada fanariotă intr-o
lumină pozitivă, a fost Nicolae Iorga, într-o conferință la 1898, scoțând în evidență
elementele pozitive care au determinat dezvoltarea societății în perioada cu pricina. Iorga
vedea în reformele social-politice și administrative măsuri economice și culturale
progresiste care pregăteau terenul renașterii naționale în secolul ce va urma. El a căutat
surse de inspirație a reformelor fanariote, găsind pe lângă unele elemente turco-bizantine și
elemente ale absolutismului luminat francez și habsburgic, caci iubirea lui Constantin
Mavrocordat, spunea marele savant, pentru reformele în spirit francez, îl determină la 1740
să se adreseze printr-o lungă scrisoare în franțuzește, cardinalului de Fleury însuși,
principalul ministru al minorului rege Ludovic al XV-lea.6
Însă istoriografia postbelică a anilor 50-60 a revenit la vechea viziune, întunecată,
asupra epocii fanariote, însa în timp are loc o revenire treptată la aprecierile echilibrate ale
acestei perioade. În 1970 a avut loc un simpozion organizat de Institutul de Studii
Balcanice din Thesalonik, cu tema „Epoca fanariotă“, la care au participat o serie de istorici
români și greci, a căror materiale au expus diferite aspecte ale activității domnilor
fanarioților din perioada respectivă, creând, în ansamblu, o apreciere obiectivă a epocii.
Dar să vedem care a fost contextual politic care a favorizat instaurarea regimului
fanariot în Principate și care a fost gradul de nocivitate a acestuia în ceea ce privește
dezvoltarea societății.
După unele cercetări istorice s-a dezvoltat ideea că instaurarea regimului fanariot în
Principate nu a fost un act momentan, ci a avut caracterul unui proces îndelungat.7
În cadrul confruntărilor dintre Imperiul Otoman și puterile creștine ale Europei,
Rusia, Imperiul Habsburgic, Polonia, nobilimea Țărilor române, care erau vasale turcilor,
joacă un rol îndoielnic și foarte primejdios pentru aceștia. Încă înainte de prima jumătate a
veacului al XVII-lea s-a dovedit că trupele românești nu reprezintă un element de încredere

5
Academia de Științe a Republicii Moldova, Institutul de Istorie, op.cit. p.150,
6
N. Iorga,”Istoria românilor”vol.VII, Reformatorii, ediție îngrijită de Academia Romană-filiala Iași,
Centru de istorie și civilizație europeană, vol. Îngrijit de Sorin Iftimi, Ed. Enciclopedică, București, 2002,
p.109.
7
Academia de Științe...op. cit.p.151
în oastea turcească, încât soldații unui Moise Movilă, ai unui Matei Basarab trebuiau
împinși cu sabia la luptă împotriva polonilor,“frații și vecinii lor”.8
Un moment de nesupunere și trădare față de turci s-a petrecut la 1673 în bătălia de la
Hotin când domnul Moldovei Ștefan Petriceicu împreună cu armata, a trecut de partea
polonilor, ceea ce i-a făcut pe turci să numească în scaunul Moldovei un fanariot, ca astfel
să țină principatul țn deplină ascultare. Acest moment îl descrie Dimitrie Cantemir în opera
sa “Viața lui Constantin Cantemir” , astfel: “Poarta Otomană văzând că domnul Moldovei
a trecut la dușmani chiar în focul luptei și că începutul înfrângerii s-a tras de la
moldovenii și muntenii trădători, socoate că este mai chibzuit ca pe viitor să nu mai
numească niciodată domn pe un moldovean, ci pe un grec, care să-și aibă casa și
neamurile la Țarigrad și pe lângă acestea să fie om pașnic și neștiutor în ale războiului”9
Astfel cel dintâi domn fanariot la tronul Moldovei a fost Dumitrașcu Cantacuzino la
1673.
La 1684 turcii renunță la hotărârea de a numi domni fanarioți în Principate revenind
astfel la vechea formulă, și aceasta datorită înfrângerii suferite în apropiere de Viena, în
urma acesteia Imperiul Habsburgic reprezenta pentru otomani un pericol în zona Dunării
de Mijloc aceștia s-au văzut nevoiți să-și concentreze acolo toate forțele militare iar
Principatele devin regiuni periferice ale ostilităților militare iar turcii nu doreau și opoziția
boierilor autohtoni în astfel de situații critice, și astfel au reluat numirea la tron a domnilor
pământeni.
La începutul secolului al XVIII-lea, mai exact la 1709, armata rusă înfrânge pe suedezi
la Poltava, domnitorul Moldovei Mihai Racoviță i-a legătură cu rușii, lucru care este
cnoscut și de sultan, ceea ce duce la mazilirea lui Racoviță și numirea la tron a unui
fanariot- Nicolae Mavrocordat, care nu cunoștea nici limba țării. Cu domnia lui se încheie
perioada cunoscută în istoriografie ca „prefanariotă”. A doua domnie a lui N. Mavrocordat
în Moldova (1711-1715) și apoi prima lui domnie în Țara Românească din 1716 pun
începuturile „epocii fanariote”.
Dar să ne referim la evenimentele politice ce au precedat nemijlocit acest eveniment în
Principatul Moldova.

8
N. Iorga, “Istoria poporului românesc”, ediție îngrijită de Georgeta Penelea, Ed. Științifică și
Enciclopedică, București, 1985, p.466.
9
Academia de Științe...op.cit.p.152,
 În urma înfrângerii suferite de către otomani în încercarea de a asedia Viena, la 1683,
austriecii aliați cu polonii și venețienii, mai târziu rușii, pornesc o lungă contraofensivă, un
război care ține șaisprezece ani, cu continue succese de partea imperialilor, ceea ce îi
determină în cele din urmă pe turci la 1699 să încheie pacea la Karlowitz care a fost
dezastruoasă pentru ei, după cum vom vedea.
Principalul negoaciator al acestei păci a fost Alexandru Mavrocordat, mare dragoman al
Porții, un fel de vice-ministru de externe. Care datorită legăturilor diplomatice cu
ambasadorii străini de la Constantinopol, devenise un personaj de anvergură europeană.
Acesta reușește să-i convingă pe imperiali că turcii vor pace, pe turci că imperialii vor pace,
și în cele din urmă se semnează tratatul de pace de la Karlowitz, un eșec pentru turci:
aceștia cedau Austriei (Sfântul Imperiu de națiune germană), Ungaria, Transilvania și o
parte a Croației și a Sloveniei; Moreea și câteva insule ionice erau cedate Veneției; Podolia
și o mare parte din Ucraina erau cedate Poloniei, iar Azovul era cedat Rusiei. 10 Sultanul
văzînd dezatrul produs de această pace îl decapitează pe marele vizir Rami-pașa, pe când
adevăratul negociator al păcii Al. Mavrocordat era cruțat, iar peste zece ani fiul său Nicolae
urca pe tronul Moldovei inaugurând epoca fanariotă. Această pace a pus începutul
destrămării dominației otomane în Europa.
În noiembrie 1710 Poarta Otomană, la recomandarea marelui vizir, l-a numit pe
Dimitrie Cantemir domn al Moldovei. Turcii aveu siguranța ca acest nou domn care timp
îndelungat s-a aflat la Istanbul și s-a format în cultura turcească, va putea să asigure mai
bine decat oricare altul interesele Înaltei Porți în Principatul Moldova, căci țarul Rusiei
Petru cel Mare după ce l-a învins pe regele Suediei Carol al XII-lea, la Poltava se pregătea
de război împotriva turcilor.
Dimitrie Cantemir ajuns pe tronul Moldovei, nu împlini nici una din multele însărcinări
confidențiale ce i se încredințaseră; nu adună provizii, nu dete nici o știre adevărată despre
mișcările inamicului și nu se îngriji de paza și prinderea întâmplătoare a lui Brâncoveanu,
cu toate că dealtfel de multă vreme îl socotea ca dușmanul familiei sale11, și mai mult decât
atât, fiind sigur că Imperiul Otoman merge spre declin, caută să i-a legătura cu țarul Rusiei
pentru ca împreună să pornească un război de eliberare de sub stăpânire turcească.

10
N. Djuvara, op.cit. p.30.
11
N. Iorga, Istoria poporului românesc , p.472-473
 La 13 aprilie 1711 prin mijlocirea boierului Ștefan Luca, semnează cu Petru cel Mare
un pact de alianță și de protectorat, prin care punea Moldova sub protecția țarului, deci o
făcea vasală Rusiei.12 Diploma prevedea că, o dată cu insaturarea protecției țarului,
moldovenii vor fi supuși credincioși, iar în multe documente rusești din acea perioadă se
menționează că Dimitrie Cantemir a făcut... capitulație de supunere(poddanstov) și a
prestat jurământul de supușenie. Pe baza acestor expresii se ajungea la concluzia că
tratatul prevedea încorporarea Moldovei în componența Rusiei.13
Țarul Petru cel Mare sosește cu armata la Iași unde Dimitrie Cantemir adunase o armată
de 20 000 de oameni slab pregătiți. Pornesc la luptă, dar la Stănilești sunt încercuiți de către
turci, iar după două zile capitulează și aceasta nu din cauza armelor ci din cauza lipsei de
hrană. Unii dintre boierii țării ca Iordache Rosetti sau Lupu Costache, au văzut în politica
lui Cantemir prin tratatul încheiat cu Rusia o primejdie mai mare pentru Moldova, decât
dominația turcă, căci puterea rusă aflată în plină expansiune puneau în pericol neatârnarea
hotarelor țării. Astfel aceștia au făcut tot ce le-a stat în putință de a sabota acțiunea
domnului, Lupu Costache care era însărcinat cu aprovizionarea armatelor, întârzie
distribuirea hranei și astfel se produce capitularea. Țarul este nevoit încheie pace cu turcii,
cedându-le portul Azov de la Marea Neagră.
Dimitrie Cantemir apărând trădător în ochii turcilor se retrage în exil în Rusia cu toată
familia sa unde va rămâne până la sfârșitul vieții, în 1723. Aici va fi ținut la mare cinste de
către țar, făcându-l prinț rus, sfetnic de taină și membru în senat, și va avea și răgazul șă-și
isprăvească unele lucrări ca Istoria creșterii și descreșterii imperiului otoman sau
Descrierea Moldovei, care, timp de peste un veac, îi vor asigura o celebritate europeană.
Datorită acestor evenimente turcii au pierdut total încrederea în domnitorii care
proveneau din boierimea pământeană și pe viitor domnii celor două țări nu vor mai fi aleși,
ci numiți direct de către Poartă, primii beneficiari fiind feciorii lui Alexandru Mavrocordat
Exaporitul, mare dragoman al Porții.
Din 1711 și până în 1821 vor trece pe la tronul celor două Principate treizeci și unu de
domni fanarioți, făcând parte din unsprezece familii și se vor urca, de șaptezeci și cinci de
ori pe cele două tronuri, aducând cu ei moravurile din Fanar, în care se găseau câteva
tradiții bizantine și multe apucături turcești.
12
N. Djuvara O scurță istorie a romînilor povestită celor tineri , Ed.Humanitas, București, 2006, p.154.
13
Academia de Știinte..., op.cit. p.154.
 După acest act de trădare a lui Cantemir, Poarta numește la tronul Moldovei, pentru a
doua oară, pe Nicolae Mavrocordat cu care se va pune începutul epocii fanariote. După
cum am mai spus acesta era fiul marelui dragoman Alexandru Mavrocordat Exaporitul.
Acesta nu era străin de Moldova, căci avea o bunică mușatină și astfel se considera os
de domn, urmaș al vechilor domni români, încât șterse din titulatura sa numele de
Mavrocordat, și potrivit regulilor în vigoare la curțile din Principate, se numi Nicolae
Alexandru Vodă. Tatăl său Al. Mavrocordat s-a căsătorit cu o anume Sultana
Hrisoscoleos, care era fiica domniței Casandra a Moldovei, strănepoata lui Ștefan cel Mare.
Din porunca sa, o serie de cărturari precum Padu Popescu, Constantin Văcărescu, Iordachi
Ruset, pe baza cronicilor existente au întocmit o genealogie, care dovedea obârșia română a
domnitorului, și anume că acest Nicolae, grecul, e nepotul bătrânului, marelui Alexandru
al Moldovei, pentru că mama sa, Sultana, era fica doamnei Casandra, care avusese de tată
pe Iliaș.14
Ceea ce este interesant toate familiile fanariote care au venit după acea, cu excepția lui
Nicolae Mavrogheni, și care au dat domni la noi, erau înrudite cu Mavrocordații15.
După cum vedem această epocă nu este ruptă cu totul de trecut. Boierii români și chiar
poporul nu a simțit o schimbare bruscă, aceasta a apărut în timp datorită regimului turcesc
dur și corupt, caracteristic perioadei de decadență a Imperiului. Din nevoia de a stoarce cât
mai mulți bani s-a ajuns la vânzarea tronurilor din Bucurețti și Iași pe bani grei, pe lîngă
suma oficială adăugându-se daruri peșcheșuri, către marele vizir sau alți demnitari care
înlesniseră târgul. Ceea ce făcea ca domnul, plin de datorii, să aducă cu el creditorii pe care
îi făcea boieri la noi în țară, scăpând astfel de datorii. Cu toate acestea sfatul domnesc era
alcătuit în mare parte din boieri români, membri ai vechilor familii boierești ( Cantacuzino,
Costache, Sturdza, Greceanu, Dudescu etc.), dar care sunt siliți să împartă dregătoriile
statului cu clienteala grecească care îl însoțea pe domn, de la Constantinopol. Raportul
dintre numărul dregătorilor greci și români variază după domni: în anii domniei lui Mihai
Racoviță (1716-1726), grecii ocupau doar 6,5%, în timpul lui Grigorie Ghica(1726-1733;
1735-1743; 1747-1748), 24,3% , iar în perioada domniei lui Ioan Mavrocordat (1743-
1747), 26,3%.16 Domnul vedea principalul său sprijin în grecii fanarioți, veniți odată cu

14
N. Iorga, Istoria poporului românesc, p.475, apud. Legrand, Genealogie des Mavrocordato, Paris,1886.
15
N. Djuvara, op.cit.,p.159,
16
Academia de Științe...p.155
dânsul din Constantinopol, în timpul domniei lui Grigorie Ghica, consemna cronicarul
Neculce, că boierii de țară erau numai cu numele, că la nemică nu-i mai întreba17.
Acest lucru îl arată și Cronicarul racovițesc18 înfățișând atitudinea lui N. Mavrocordat
în prima domnie (1709-1710) față de marea boierime: Nu ca un domn ce ca un leu (sta)
asupra tuturor... nici cu ochii asupra lor nu căuta, necum să grăiască cu dânșii sau să mai
întrebe pre cineva vreun cuvânt ... Nici o cinste nu aveau boierii...O mulțime de greci au
venit cât rămăsese Feneriul pustiu în Țarigrad, cât numai muierile lor rămăsese...căci
grec umblai mult până dai de vreunul acolo, iară aice, sosind, împlut-au curtea
domnească, prin toate odăile, și prin târg pre la gazde... Banii ce se strângeau din țară tot
la mâna grecilor se strângeau, iară nu la vistieria țării19 dările erau culese de către zapcii
greci dar se știe că domnul chivernisea cu socoteală veniturile țării introducând și o
inovație fiscală din care nu lipsea și o activitate filantropică.
Relatările cronicarului cu privire la domnitorul Nicolae Mavrocordat pot da dovadă de
un oarecare subiectivism, punându-l într-o lumină nefavorabilă. Nicolae chiar de la prima
urcare pe tronul Moldovei, displăcu întregii aristocrații, din ambele Principate, din pricina
dreptății pe care o manifesta față de țărani, restituindu-le banii smulși nelegal de către
marea boierime, uneori mai crudă decât cea fanariotă. În timpul domniei din Moldova a
dovedit neîngăduință față de doi dintre cei mai importanți din principat, un Sturdza și un
Catargiu iar în Țara Românească a decapitat câțiva boieri care trădaseră în favoarea
imperialilor. El părea în fața boierilor a fi mândru, fiindcă avea o fire închisă și nu era
înclinat la nici o relație intimă cu membrii Curții sau ai Sfatului său.20 Acastă purtare a
manifstat indignare și din partea cronicarilor, care făceau parte din marea boierime.
În cea de-a doua domnie, atât cronicarul I. Neculce cât și Cronicarul racovițesc,
menționeazâ că Nicolae Vodă își lăsae firea cea măreață cum era în domnia d’întâi; ce
mult se mai lăsase și trăia bine cu boierii, în dragoste.21
Domnii în timp și-au dat bine seama, că numai cu sprijinul anturajului lor fanariot, ei nu
vor reuși să guverneze țara, nu vor reuși să împartă dreptatea cuvenită, nu vor putea să
administreze provinciile, și ce era mai important, nu vor putea să strângă dările. Pe lângă

17
I. Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, p.320
18
Cronicarul racovițesc este un anume Nicolae Muste, vezi, N. Iorga, Istoria literaturii române, II, p.252.
19
N. Iorga, Istoria românilor, p. 14.
20
Idem, Istoria poporului.... p.499
21
Idem,Istoria românilor, p.14.
toate acestea boierii reprezentau și un pericol, căci în orice clipă, prin uneltirile lor pe lângă
Poartă, îl pot duce pe domn la pierzanie. Astfel principala forță social-politică o reprezenta
boierimea băștinașă, clienteala domnului fiind lipsită de o bază internă proprie nu putea
juca decât un rol politic trecător, de cele mai multe ori odată cu mazilirea domnului se
retrăgea și aceasta, boierii pământeni prin poziția lor, reprezentau un factor politic
permanent.