C M

R O
O L
N D
I O
C V
A E
R N
I I
 GRIGORE URECHE (aproximativ 1590-1647) e primul cronicar moldovean de
seamă, a cărui operă a înfruntat timpurile, ajungând până la noi. Cronicarul a învățat carte
la Lvov, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica şi poetica.
Reîntors în ţară a participat la viaţa politică mai întâi ca logofăt (membru al Sfatului
domnesc), apoi spătar (dregător la Curtea domnească care purta la ceremonii sabia și
buzduganul domnului, iar mai târziu avea comanda cavaleriei). În vremea domniei lui
Vasile Lupu a fost unul din sfetnicii apropiaţi ai acestuia, mare spătar (comandant suprem al
armatei țării în lipsa domnului), iar din anul 1642, urmând calea părintelui său a ajuns mare
vornic (cel dintâi boier din Divan, având sarcina de cârmuitor și de înalt judecător al Curții
domnești și al întregii țări).A murit în anul 1647 şi a fost înmormântat într-o criptă (cavou)
de la mănăstirea Bistriţa din Moldova.
Spre sfârşitul vieţii, Grigore Ureche a început să scrie Letopiseţul Țării Moldovei
de când s-au descălecat (întemeiat) Ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea
scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă”, în care consemnează perioada cuprinsă între
anii 1359- 1594, începând, aşadar, cu întemeierea Moldovei de către Dragoş Vodă, la care a
muncit între anii 1642-1647. E unica lucrare cunoscută, rămasă nefinisată. Autograful (scris
de mâna autorului) cronicii s-a pierdut, rămânând 22 de manuscrise ale copiştilor Simion
Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricariul. Dintre aceştia, cel mai fidel copist a fost
Uricariul, iar cel care a stârnit reacţii de revoltă a fost Simion Dascălul, deoarece şi-a permis
să introducă în textul cronicii capitole proprii, prin care a deformat adevărul istoric.
Grigore Ureche s-a inspirat din toate documentele vremii: cronicile polone şi
latine, letopiseţele moldovene în limba slavonă, din amintirile tatălui său, Nestor Ureche,
ale altor boieri bătrâni, care povesteau evenimente istorice pe care le auziseră de la străbuni
şi actele aflate la curtea domnească.
 Cronica începe cu scopul declarat al lui Grigore Ureche,
acela ca urmaşii să cunoască istoria, care are caracter moralizator,
şi ca ,,să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură,
despre cele rele să se ferească şi să socotească, iar dupre cele
bune să urmeze şi să să înveţe şi să îndirepteze, dar şi din grija că
aceştia să nu rămană asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute
şi fără minte ”.
În lucrare este descrisă o epocă care îl face pe cronicar să
vorbească despre Moldova ca despre o ţară “ mişcătoare şi
neaşezată “ aflată în calea răutăţilor din cauza cărora “ de multe
ori se făceau războaie “ ţara fiind prădată și arsă, bântuită de
foamete cu rare vremuri de bucurii și linişte.
Principalele idei ale ,,Letopiseţului…” lui Grigore
Ureche se referă la originea romană a poporului şi latinitatea
limbii române, afirmaţii susţinute cu argumente istorice şi
lingvistice, referindu-se la structura vocabularului, care cuprinde
elemente ,,ale vecinilor de primprejur”. Viaţa internă a Moldovei
ilustrează relaţiile dintre domnitori şi boieri, obiceiurile şi
protocolul de la curtea domnească, precum şi luptele interne de la
tronul Moldovei, duse între domnitorii ajutaţi de oastea străină.
Cronica începe cu descrierea primilor domnitori ai Țării Moldovei și
viața lor. Despre domnia lui Alexandru cel Bun, cronicarul dă mai
multe amănunte, carele multe lucruri bune a făcut în țară. Povestește
faptele domnitorilor de Alexandru cel Bun până la Ștefan cel Mare.
Locul central al cronicii îl ocupă domnia lui Ştefan cel Mare, care a
fost ales domn pentru vitejia lui de către boierii mari și mici, faţă de
care Ureche are o preţuire nemărginită şi o admiraţie mărturisită,
voievodul român fiind considerat un adevărat principe al Renaşterii.
El descrie în mod succesiv toate războaiele pe care le-a avut Ștefan
cel Mare cu turcii, tătarii, ungurii, polonii, se redau fapte din viața
particulară și pe tărâm religios. El apare ca un diplomat bun, care știe
să încheie pace la timp cu cei care intră în război, evită să facă război
pe 2 fronturi. Fiecare război se termină cu mulțumiri aduse lui
Dumnezeu prin ridicarea de mănăstiri și biserici. Istoria domniei lui
Ștefan cel Mare se termină cu moartea lui în care se descrie portretul
domnitorului. (primul portret literar).
 Portretul lui Ştefan cel Mare în cronica lui Grigore Ureche

„Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare la statu, mânios și de grabu vărsătoriu de

sînge nevinovat; de multe ori la ospețe omora fără județu. Amintrilea era om
întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl știia a-l acoperi și unde nu gîndiiai, acolo îl
aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vîriea, că văzîndu-l
al săi, să nu să îndărăptieze și pentru aceia raru războiu de nu biruia. Și unde
biruia alții, nu perdea nădejdea, că știindu-să căzut jos, să rădică deasupra
biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui, și feciorul său, Bogdan vodă, urma
lui luasă, de lucruri vitejești, cum se tîmplă din pom bun, roadă bună iase. Iară pre
Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plîngere în mănăstire la Putna,
care era zidită de dînsul. Atîta jale era, de plîngea toți ca după un părinte al său, că
cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea
lui, pînă astăzi îi zicu sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce iaste în mîna lui
Dumnezeu, ca el încă au fostu om cu păcate ci pentru lucrurile lui cele vitejești,
care niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au agiunsu. Fost-au mai
nainte de moartea lui Ștefan vodă într-același anu iarnă grea și geroasă, cîtu n-au
fostu așa nici odinioara și decii preste vară au fostu ploi grele și povoaie de apă și
multă înecare de apă s-au făcut.”
 Peste tot, voievodul e prezentat ca un om de statură mică, războinic, sângeros, dar, mai ales,
bun strateg. Grigore Ureche surprinde cele mai multe trăsături ale chipului şi sufletului domnitorului, pentru
că a trăit într-un timp apropiat de cel al domniei lui Ştefan cel Mare.
Pentru Grigore Ureche cea mai importantă trăsătură fizică a lui Ştefan este statura. El spune că
voievodul era „om nu mare de statu”. Acest amănunt pe care cronicarul îl reţine pune mai bine în lumină
trăsăturile psihice ale apărătorului Moldovei. Omul nu mare de stat este mare de suflet şi mare în privinţa
faptelor.
Cronicarul a insistat asupra acelor fapte care formează portretul
psihic al domnului Moldovei. Ureche surprinde firea domnitorului atunci când arată că voievodul era „mânios
şi de grabu vărsătoriu de sângenevinovat”. E un domnitor autoritar şi de aceea Ştefan „omorâea fără judeţu”,
adică fără să mai aştepte judecarea celui pe care îl ştia vinovat. Acestea sunt trăsăturile omului pe care
cronicarul ar fi putut să-l cunoască din spusele boierilor bătrâni contemporani cu Ştefan cel Mare.
Totuşi, Grigore Ureche nu poate să nege că Ştefan a fost o personalitate complexă. Trebuind
sărecunoască faptul că voievodul a fost „om întreg la fire”, cronicarul enumeră trăsăturile acestei personalităţi.
În letopiseţul său, el scrie că Ştefan era „neleneş” şi că „lucrul său îl ştia a
- l acoperi”, ceea ce înseamnă că zimbrul Moldovei, cum a fost Ştefan denumit, se ocupa de treburile ţării şi că
îşi împlinea îndatoririle de domn.
Cronicarul adaugă despre domn : „unde nu gândeai acolo îl aflai”, ceea ce arată că voievodul ştia
unde enevoie de braţul său, de exemplul său, de priceperea sa. Ştefan cel Mare este domnitorul care nu
-şi părăsea oştenii în momentele grele. În timpul bătăliilor era pretutindeni, alături de fiecare dintre supuşii
săi. Dădea curaj celorlalţi prin fapta sa, prin eroismul său, tocmai„ca văzându -l ai săi, să nu să îndărăpteze”.
Calităţile sale de bun conducător de oşti, de bun strateg, au făcut, după cum spune cronicarul, ca rar
să fie„războiu de nu biruia”. Ceea ce spune cronicarul despre apărătorul Moldovei, despre nădejdea în biruinţă,
pe care Ştefan nu o pierdea, se confirmă şi din ce ştim din istoria reală, unde este cunoscută a doua bătălie cu
Mehmed al II-lea. La această luptă, Atletul lui Hristos, cum a fost denumit Ştefan de Papa de la Roma, a plecat
cu 40.000 de oşteni.El ştia că luptă împotriva celor 120.000 de turci conduşi de însuşi sultanul Mehmed al II-
lea. Curajul săudovedeşte şi că nu a pierdut niciodată „nădejdea” în biruinţă. Faptele eroului au lăsat o urmă
adâncă în mintea şi inima poporului.
Reluând firul povestirii cronicarul descrie
domniile urmașilor lui Ștefan cel Mare, a lui
Bogdan Vodă cel Orb și Grozav a continuat politica
tatălui său, Ștefan ce Tânăr întru totu seamănă cu
firea moșului său. O deosebită simpatie o are
pentru Petru Rareș și consacră mai multe pagini.
Domniile lui Alexandru Lăpușneanu și a lui Despot
Vodă se descriu amănunțit, ne povestește despre
războaiele lui Ioan Vodă cel Cumplit. Letopisețul
se termină cu capitolul când s-a așezat Aron Vodă,
al doilea rând la scaun, s-a întâmplat în 1594.
 Cronica sa nu este o simplă înșiruire de date reci, istorice, ci o
operă în care se regăsesc și elemente de literatură întrucat cronicarul
narează evenimente, comentează și realizează portrete de domnitori
sau boieri după modelul clasic. Prin urmare, Grigore Ureche pune
bazele limbii literare românești prin accent pe portretul literar. Din
punct de vedere istoric apar în cronica sa elemente de etnogeneză,
Ureche fiind printre primii care semnaleaza unitatea românilor: “ din
multe limbi ieste adunată și ne ieste amestecată graiul cu al vecinilor
dimprejur, măcăr că de la Râm ne tragem și cu ale lor cuvinte ni-s
amestecate, cu toate acestea am păstrat caracterul latin, de la rîmleni
ce le zicem latini: pîine ei zic pani, carne ei zic caro, părinte ei zic
pater și alte multe din limba latinească”. Apar și elemente de
continuitate și latinitate a poporului și a limbii române. El apare ca un
patriot cu o adâncă iubire față de neam și țară și are simpatie față de
domnitorii care contribuie la înălțarea Moldovei.
 Stilul cronicii lui Gr. Ureche este concis, sobru (simplu), o limbă curgătoare
cu elemente descriptive şi portretistice de exemplu în schițarea din câteva linii a unui
portret (de exemplu portretul voievodului Ștefan cel Mare) sau în prezentarea unor
tablouri simple, în reproducerea cuvintelor memorabile care definesc un erou, de pildă
a faimoaselor cuvinte rostite de voievodul Alexandru Lăpușneanu, când vine să ia
tronul împotriva voinței boierilor : ”De nu mă vor, eu îi voi pre ei și de nu mă iubesc,
eu îi iubesc pre dânșii”, sau cuvintele aceluiași pe patul de moarte, când adversarii
voiau să-l călugărească cu forța : ”Zic să fie zis că de să va scula, va popi și el pre
unii”.
Cronicarul Grigore Ureche a fost comparat pentru sobrietatea stilului cu
istoricul latin Tacit. Un singur pasaj poate da o idee de exactitate și preciziunea
notațiilor lui : ”Domnind Pătru-vodă țara Moldovei, mare seacită s-au tâmplat în țară,
de au secat toate izvoarăle, văile, bălțile și unde mai nainte prindea peaște , acolo ara
și piatră prin multe locuri au căzut, copacii au secat de seacită, dobitoacele n-au fostu
avându ce paște vara, ci le-au fostu dărămând frunză. Și atâta prafu au fostu, cându să
scornea vântu, cât s-au fostu stângându troieni la garduri și la gropi de pulbere ca de
omet. Iar dispre toamnă deacă s-au pornitu ploi, au apucat de au crescut mohoară și
cu acelea și-au fostu oprind sărăcimea foamea, că-i coprinsese pretitinderea
foametea.”
 Cronica lui Grigore Ureche are o
deosebită importanță pentru literatura
română veche și istoriografie e prima
cronică în limba românească, e cea dintâi
cronică scrisă sub influența literaturii
apusului. Ea a constituit un important
izvor de inspiraţie pentru Costache
Negruzzi, Vasile Alecsandri, Mihail
Sadoveanu, Barbu Ştefănescu
Delavrancea.
 Este cel mai erudit dintre cronicarii moldoveni, credea că
numai prin carte omul poate ajunge la cunoașterea adevărului:
„cititul cărților este cea mai frumoasă și mai de folos în toată viața
omului zăbavă (lucru). Era cunoscător al culturii greco-latine și a
limbilor greacă și latină. Ca și înaintașul sau, pribegește împreuna cu
familia în Polonia și va studia la colegiul din Bar. Își construieste o
cultură solidă și, când va reveni în Moldova, va scrie Letopisețul
Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace de unde l-a lăsat Grigore
Ureche până la moartea Ștefăniță Vodă, fiul lui Vasile Vodă Lupu,
care ilustrează evenimentele cuprinse între anii 1595 – 1661, precum
şi ideea romanităţii şi continuităţii poporului, a unităţii etnice şi
lingvistice a românilor. Dacă Gr. Ureche excela în arta portretului,
Miron Costin excelează în arta descrierii. Jumătate de cronică
prezintă elemente trăite de cronicar, conferind astfel conţinutului un
plus de adevăr istoric, obiectivitate, responsabilitate. A avut o viață
grea, zbuciumată pentru ca în cei 65 de ani de viață s-au perindat 22
de domnii. Moare decapitat de Constantin Cantemir fiind acuzat de
unelitiri împotriva domniei.
 Este însăși una din epocile cele mai importante din istoria noastră. După
ce prezintă din punctul de vedere moldovenesc domnia eroică a lui Mihai Viteazul,
cronica trece la dommile Movileștilor, care înseamnă începutul influenței culturale
a Poloniei în Moldova. Marile războaie turco-polone pentru această țară. Descrie
domnia de mare strălucire și prestigiu a lui Vasile Lupu (1634-1653) împletită prin
politică și cultură cu aceea a vecinului său muntean Matei Basarab și cu marea
răscoală a Cazacilor din Ucraina, formează miezul partea cea mai importantă a
cronicii. După aceea, istoria cclor trei domnitori Gheorghe Ștefan (1653 1658),
Gheorghe Ghica (1658-1659)și Ștefan Lupul (1659-1664).
Miron Costin nu cercetează numai războaiele și schimbările de dommi, ci și
„lucrurile din lăuntru” luptele între boieri, caractere, ctitori, intrigi și reforme.
Cronica lui Miron Costin se ridică mult deasupra celorlalte cronici
moldovenești prin valoarea ei istorică literară, față de cronica lui Ureche,
înaintașul său. Ureche nu era contemporan cu epoca pe care o descrie și a compilat
știrile. Altfel stau lucrurile cu Miron Costin. Este adevărat ci un mic număr de
informații istorice el este îndatorat in cronică lui față de câteva izvoare străine, dar
aceste informații constituie numai o mică parte din cronica lui Miron Costin.
Pentru epoca despre care scrie, el n-a avut nici un izvor intern, iar pentru domnia
lui Vasile Lupu și a domniilor celor trei voievozi următori a fost martor ocular.
 Din alt punct de vedere cronica lui Miron Costin este
prețioasă: el este, pe cât e omenește posibil, imparțial și
socoate ca o datorie de cinste a scriitorilor letopisețelor, să
nu ridice și nu coboară pe nimeni pe nedrept, după simpatii
și antipatii. Condeiul nu e în slujba nici unuia dintre
domni și autorul este totuși foarte bine informat, căci
ocupă înalte demnități, joacă un rol politic, familia sa era
inrudită cu domni, el poate astfel cunoaște tainele și
pricinile ascunse ale faptelor.
Prețuirea lui Miron Costin pentru literatura veche
românească este că a reușit să descrie o luptă sau o
răscoală cu calitațile unui istoric, care sunt în același timp
note de talent literar, pe care le-a stăpânit Miron Costin.
,,De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii
lor” – este o altă operă literară şi ştiinţifică, cu un
pronunţat caracter polemic. Lucrarea a fost scrisă în
ultima perioadă a vieţii lui Miron Costin, în timpul
domnitorului Constantin Cantemir, adică între 1686 –
1691. Ideea centrală este argumentarea latinităţii limbii
române şi a romanităţii poporului nostru. Opera s-a
născut din revolta şi indignarea cronicarului îndreptate
împotriva unor copişti ai cronicii lui Ureche, mai ales
împotriva lui Simion Dascălul şi a lui Misail Călugărul,
care strecuraseră afirmaţia că moldovenii ar proveni din
tâlharii de la Roma, eliberaţi din puşcării şi exilaţi pe
teritoriul Daciei.
 Miron Costin demonstrează originea romană a poporului
român cu argumente ştiinţifice, apelând la izvoare istorice privitoare
la împrejurările cuceririi Daciei de către Traian. Aduce argumente
lingvistice în susţinerea latinităţii limbii române şi argumente de
ordin etnografic, comparând portul, firea, obiceiurile moldovenilor
cu cele ale romanilor. ,,De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit
stămoşii lor” este o lucrare istorică de mare importanţă pentru
cultura veche românească, întrucât este prima scriere care priveşte
poporul român în unitatea sa legată de originea comună a locuitorilor
din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania.
Miron Costin este primul umanist care conturează
sincronizarea Ţărilor Române cu istoria celor europene,
argumentând asemănările evidente dintre civilizaţia, obiceiurile şi
limba italienilor cu cele ale românilor, ilustrând concret cu
exemple din latină care stă la originea ambelor limbi, română şi
italiană.
Alte opere scrise de Miron Costin sunt:
poemul ,,Viaţa lumii”, în care ilustrează idei
filozofice importante ca ,,fortuna labilis” (soarta este
schimbătoare) şi ,,vanitas vanitatum” (deşertăciunea
deşertăciunilor);
,,Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei”
,,Istoria în versuri polone despre Moldova şi
Muntenia” , lucrări scrise în limba polonă, în care
dezvoltă aceleaşi idei referitoare la romanitatea
poporului şi latinitatea limbii române, susţinute cu
numeroase exemplificări lexicale, geografic şi cu
informaţii despre vechile instituţii româneşti.
 Nu a avut șansa ca ceilalți doi cronicari să se
formeze în Polonia. Rămâne orfan la 9 ani și pleacă la rude
în Muntenia. Astfel, are posibilitatea să constate că și în
Muntenia se vorbea limba română. Se înrudeste cu familia
Cantemir și, mai târziu, va fi sfetnicul de taină, prietenul și
îndrumatorul lui Dimitrie Cantemir.
Peregrinează împreuna cu Cantemir în Rusia timp de
7 ani, dupa ce domnitorul a fost învins de turci la Stanilești
(1771) și a trebuit sa se autoexileze în această țară.
Deasemenea mai pribegeste încă 2 ani prin lume, dupa care
revine în Moldova, iar la bătrânețe începe să scrie
Letopisețul… de acolo de unde l-a lăsat Miron Constin.
 Continuă cronica lui Miron Costin, operă scrisă la vârsta de
60 de ani, prin urmare cei aproape 70 de ani dintre cei ilustraţi în
Letopiseţ coincid cu viaţa lui, iar evenimentele le-a consemnat
singur ,,dintru a sa ştiinţă”. ,,Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija
Vodă (1661) până la a doua domnie a lui Movrocordat” (1743)
relatează, în principal, domnia lui Dimitrie Cantemir. Evenimentele
istorice narate nu se bazează pe documente, fapt ce dă cronicii un
caracter subiectiv. El prin Letopiseț… ca și predecesorii urmărește
scopuri didactice, de a da îndrumări în viață și învățăminte celor ce
vor citi cartea: „ cu cât vă veți îndemna a citi acest letopiseț mai
mult, cu atît veți ști a vă feri de primejdii și veți fi mai învățați”
În faţa cronicii se află 42 de legende istorice , sub titlu ,,O
samă de cuvinte” despre care spune că sunt ,,audzite din om în om”.
Vocaţia de povestitor a lui Neculce se relevă în legende, unde stilul
are savoarea limbii populare. În aceste legende se dă o mare
importanță figurii lui Ștefan cel Mare, care e descris în culori vii în
primele 9 legende, apoi urmează istorioară lui Alexandru
Lăpușneanu care zidește mănăstirea Slatina, a lui Petru Rareș,
Ieremia Movilă, Vasile Lupu. Prin ele se ingaurează în iteratura
română un început de nuvelă istorică.
 Portretele domnitorilor conturează personaje literare prin scoaterea în
evidenţă a unei virtuţi, a unui viciu, a unui defect. proape toţi domnii, despre care
vorbeşte în cursul cronicii sale, au câte un scurt portret sau câte o caracteristică. De la
el aflăm că Dumitraşcu Cantacuzino (1684-85), era un om nestătător la voroavă
(vorbă), amăgitor, geambaş de cai de la Fanar din Ţarigrad; Constantin Cantemir
(1685-1693)carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase de o făcea; practică bună avea:
mânca bine şi bea bine. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat,
barba îi era albă ca zăpada;. Fiul acestuia, Antioh Vodă (1695-1700) era om mare la
trup, chipeş, la minte aşezat, judecător drept; nu prea era cărturar, numai nici era prost.
Minciunile nu le iubea; la avere nu era lacom; era şi credincios la jurământ. Mânie avea
straşnică; de multe ori răcnea tare, cam cu grabă.
Dar nu nu numai pe indivizi îi plăcea lui Neculce să-i caracterizeze, ci şi grupurile,
naţiunile (psihologia socială nu-i era străină). Despre tătari ne spune că sunt lupi
apucători, iar despre greci are un faimos pasagiu, din care reproducem aci câteva
rânduri: “ La grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleşug, sau frica lui
Dumnezeu, nici unele de acestea nu sunt. Numai când nu poate să facă rău se arată cu
blândeţe, iar inima şi firea tot cât ar putea este să facă răutate ” . Tot la Neculce
întâlnim şi frecvenţa cea mai mare a dialogului.
 Talentul artistic al lui Neculce se manifestă şi în folosirea epitetelor
populare expresive, relevante ,,bogate nevoi şi ruşini face turcii beţilor
oameni”, care dau povestirii o cadenţă şi o atmosferă proprie nordului
Moldovei.
Cronica însăși, raportând evenimente reale, e presărată cu
numeroase anecdote, cu caracterizări și portrete, tablouri și
descrieri care aparțin, mai mult decât istoriei propriu-zise,
literaturii. Dacă nu face operă de curată ficțiune, Neculce este
în orice caz un evocator autentic al trecutului și când povestește
întâmplări, la care el însuși a luat parte, un neîntrecut
memorialist. Ironia este calitatea principală a expunerii lui Ion
Neculce.
În fine, o însușire naturală a stilului popular al lui Neculce care
scrie în limba vorbită a Moldovei din prima jumătate
a secolului al ΧVIII – lea este paremiologia, vorbirea în pilde,
proverbe sau zicale, din care unele scoase din Biblie,
precum : ”Ruga smeritului nuori în cer pătrunde” ; ”Cine sapă
groapa altuia, dă într-însa”; ”Nu va folosi averea în ziua
urgii”; ”Căințele cele de apoi întru nemica sânt”; ”Pasărea
vicleană dă singură-n laț”.
 Letopisețul lui I. Neculce e cu mult mai bogat
în amănunte, cu mult mai plastic și mai colorat în
descrieri decât celelate cronici. Faptul că el nu știe
alte limbi e un mare avantaj, limba lui nu e
influențată de alte limbi, limba cronicii lui e un
amestec din limba cărților bisericești pe care o
vorbea poporul. El foloseşte graiul dulce
moldovenesc.
Opera lui Ion Neculce a constituit o
permanentă sursă de inspiraţie pentru scriitorii de
mai târziu, ca Dimitrie Bolintineanu, Vasile
Alecsandri, Mihail Sadoveanu.
 Portretul lui Ştefan
cel Mare
“…a căzut calul lui Ştefan Vodă în război. Iară un
Purice aprodul i-a dat calul lui. Şi nu putea în
grabă încăleca Ştefan Vodă, fiind om mic. Şi a zis
Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face o
moviliţă, şi vino de te suie pe mine şi încalecă” […]
„Sărace Purice, de oi scăpa eu şi tu, atunci ţi-i
schimba numele din Purice, în Movilă””
Ion Neculce
Contribuția cronicarilor la dezvoltarea limbii române
1. Istorie
- Au pus bazele istoriografiei românești;
- Au transmis idei fundamentale în legatura cu etnogeneza;
- Reprezinta contribuția documentară cea mai bogata pentru istoria noastră
medievală.
2. Limba română
- Cronica reprezintă un nivel superior de folosire a limbii române față de textele
religioase;
- Reprezintă efortul de transformare a limbii din mijloc de comunicare în mijloc de
transmitere și de creație a culturii.
3. Literatura
- Cronicile conțin primele exemple de compunere în limba poporului (primele
forme de literatura orginala);
- Implicarea autorilor în text și participarea la judecarea oamenilor și a
evenimentelor (caracterul subiect al relatărilor);
- Caracter memorialistic;
- Prezența unor procedee ale prozei artistice (narațiunea, descrierea, portretul,
caracterizarea, dialogul);
- Sitlul supravegheat.