C) Lucrări glorioase ale istoriei naționale

Ureche înfățișează o epocă istorică de maximă putere statală și culturală, din

timpul domniei lui Ștefan cel Mare, căruia cronicarul îi dedică cea mai mare
parte a scrierii.

Portretul lui Ștefan cel Mare

Lui Ștefan îi sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseț, într-un joc de
lumini și umbre, căci cronicarul nu se sfiește să-l judece. Celebru este finalul
portretului, în care moartea voievodului este prezentată secvențial:

a) Împrejurările morții lui Ștefan cel Mare (anul, luna, ziua);

b) Portertul fizic este realizat printr-un eufemism ( „om nu mare de stat”) și
cel moral, alcătuit dintr-o enumerare de însușiri; impulsiv („mînios și
degrabă a vărsa sînge nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori, la
ospețe, omorîia fără giudeț”), bun gospodar („și lucrul său îl știa a-l
acoperi”), neîntrecut strateg („la lucrui de războaie meșter”), știind să
transforme pierderea în victorie („...că știindu-se căzut gios, se rădica
deasupra învingătorilor”)
c) Sentimentele poporului la moartea lui Ștefan (jalea, intrarea în legendă a
domnitorului);
d) Participarea naturii la durerea generală;
e) O scurtă și precisă informare istoriografică;

Cronica lui Ureche este prima scriere, din literatura română, care se
înderpărtează de stilul bisericesc. Arta scriitorului se valorifică, în deosebi, în
capacitatea de a creiona portrete. Se ilustrează glorios în portretul domnitorului,
elogios în întregul său.

Letopisețul Țării Moldovei

„Letopisețul Țării Moldovei” prezintă evenimente de la „descălecatul cel de-al
doilea”, domnia lui Dragoș Vodă, la domnia lui Aron Vodă (1359-1564. Această
cronică vedem lumina tiparului în 1852, cu ajutorul lui Kogălniceanu.
Letopisețul este precedat de o „Predoslovie”, în care autorul își va argumenta
motivele pentru care redactează această lucrare. Principalul scop ar fi acela că
urmașii trebuie să cunoască istoria predecesorilor. Ureche se plânge de
insuficiența izvoarelor care i-au servit ca punct de pornire. Ideile de bază din
această lucrare sunt:

a) Ideea unității de orgine a poporului român („toți de Ram se trag”)

b) Latinitatea limbii române, aducând argument evoluția etimologică a unor
cuvinte.
c) Latinitatea poporului român.

Ureche surprinde schimbări de domnii, comploturi, lupta pentru putere,

obiceiurile de inscăunare, situații de viață și fapte exemplare. Eroii, precum
Ștefan cel Mare, sunt dați ca modele, deoarece sunt puși în slujba lui Dumnezeu
și, mai ales, a țării. La polul opus, se află cei care încalcă legile divine, dar și
cele morale. Un astfel de personaj este craiul polon Albert, care suportă
consecințele. Arta narativă a acestui letopiseț constă în : rafinamentul
descrierilor („episodul invaziei lăcustelor”) și acuratețea narațiunii, prin
prezentarea domniei lui Ștefan cel Mare, faptelor sale istorice, personalitatea în
dispozițiile sale sufletești contradictorii. Cronicarul prezintă și imprejurările
morții domnitorului, sentimentele în fața acestui eveniment nefast și chiar starea
vremii din acea perioadă.

Letopisețul Cantacuzinesc
Personajul principal al cronicii lui Ion Neculce este Dimitrie Cantemir, căruia îi
oferă o tipologie de personalitatea impunătoare a timpului său. Este un om
doritor, nu doar după avere, ci și după faimă, atât cărturească, de om învățat, cât
și militară, de luptător pentru eliberarea românilor de sub dominația Imperiului
Otoman, în lucrarea sa, „Historia incremetorum atque decrementorum Aular
Othomanicae”. Acțiunile domnitorului sunt prețuite la adevăratul lor pret : „...și
văzând că atunce trage toată creștinătatea bucuria și nădejdea creștinilor, adeca
moscalilor, au început și el a să ajunge cu creștinii și a-i inștiința la Poarta. Și
așe cu meșteșug au scris la Poarta, ca să-i dea voie să facă a să agiunge cu
moscalii și ce-ar vide și ce-ar întelege, de toate să facă știre Porții. Deci vezierul,
gândind că va fi drept Porții, datu-i-au și ace voie”.
 O samă de cuvinte
Neculce se simte dator să continue efortul urmașiilor săi, și anume pentru
perioada 1661-1723, dar mentalitatea sa este mult mai diferită de cea a lui
Ureche și Miron Costin. Predoslovia „Letopisețului” arată limpede că autorul
acordă foarte puțin credit izvoarelor, cu motivația că a scris singur ”dintru a sa
știință”. Predoslovia arată limpede că autorul acordă interes redus pentru sursele
izvoarelor, cu motivația că a scris singur : ”dintru a sa știință”. Felul cum
întelege să iși prezinte corpuscul de anecdote și legende, grupate sub genericul
„O samă de cuvinte”, pledează pentru același lucru: ”cine va voi să le creadă,
bine va fi, iar cine nu va voi, iar bine, cum îi va fi voia, așa se va face”. De la
preluare tronului Moldovei, Ștefan cel Mare a purtat multe bătălii cu Imperiul
Otoman și a obținut victorii, pentru fiecare câștig, construia o mănăstire.
Legenda întemeierii mănăstirii Putna povestește că Stefan-Vodă a tras cu arcul,
iar locul în care s-a oprit săgeata, a desemnat locul în care s-a ridicat mănăstirea.
La moarte sa, a lasat mănăstirii Putna două obiecte: arcul său și un pahar. Primul
obiect a fost furat de către cazaci, leși si moldoveni, pe vremea lui Cantemir-
Vodă, iar cel de al doilea s-a păstrat până la a treia domnie a lui Mihai Racoviță-
Vodă, până când a fost distrus de către Mișail Chișiliță. În urma pierderii de la
Războieni, Ștefan-Vodă cel Bun a dorit să se retragă în Cetatea Neamțului, însă
mama lui nu a acceptat, sfătuindu-l să persevereze. Aflat într-un mare impas,
acesta a mers să-i ceară sfatul părintelui Daniil Sihastrul, care l-a sfătuit să nu
renunțe, iar, după învingeria Imperiul Otoman, să ctitorească o mănăstire acolo.
Zis și făcut, a ridicat mănăstirea Voronețului, cu hramul Sfântului Gheorghe. În
momentele următoare, Neculce punctează legenda conform căreia un anume
Purice aprodul, pentru că l-a ajutat pe domn, și-a schimbat numele în Movilă,
dând astfel naștere unui neam de mare seamă, ca și fiul său Bogdan, au purtat
multe războaie cu leșii, pe care i-au supus la crâncene robii. Legenda spune
chiar că ii puneau pe leși să tragă în plug, în locul animalelor. După moartea
domnitorului, s-a lăsat cuvânt fiului său să nu închine țara decât turcilor, că
aceștia sunt un neam întelept și puternic. Urmează consemnarea unor fapte din
timpul lui Petru Rareș: venirea la tron, gonirea acestuia și revenirea la tronul
Moldovei. Alexandru Lăpușneanu a întemeiat și el o mănăstire, cea de la
Slatina, pe locul unui vechi paltin. Pe parcursul operei, se mai prezintă și cum,
din sluga a lui Despot cel Mare, a ajuns domn, prin înșelătorie. Se mai prezintă
și decapitarea lui Barnovschi-Vodă. Cum Vasilie-Vodă a încercat, la bătrânețe,
să profaneze Mănăstirea Putna.