REVOLUTIA DE LA 1821

Revoluția condusa de
TUDOR VLADIMIRESCU
• Revoluția română de la 1821 s-a integrat
în mișcarile generale sociale și naționale
care au zdruncinat continentul european
de la vest la est, dar și dincolo de Oceanul
Atlantic, în America Latină, la granița
dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În
toate aceste mișcări revoluționare se
disting o serie de țeluri comune –
libertate, independență și unitate
națională – stimulate și promovate în
toată lumea de Revolutia americana de la
1783 și de revolutia franceza de la 1789,
dar prezente și în
Supplex Libellus Valachorum.
• Sistemul Sfintei Alianțe, închegat în
perioada postnapoleoniană, a fost o
încercare de restaurare a vechilor
privilegii aristocratice și de conservare a
sferelor de influență imperiale, care, în
ciuda unor succese vremelnice, nu a
reușit să stăvilească procesul de
instaurare a noilor orânduiri liberale,
concomitent cu trecerea de la economia
de subsistență feudală la economia
productivistă capitalistă. Toate mișcările
revoluționare ale epocii au fost dominate
de obiective sociale sau naționale, sau de
o combinație a acestora: abolirea
structurilor feudale, înlocuirea autorității
absolute a monarhului și a aristocrației,
bazată pe religie, prin autoritatea legii,
votată într-un parlament, câștigarea
independenței și înfăptuirea unității
naționale pentru popoarele supuse
dominațiilor imperiale sau coloniale
• În Țările Române, puterea suzerană,
Imperiul Otoman, impusese la începutul
secolului al XVIII-lea (1711 în Moldova și 1716
în Țara Românească) înlocuirea domniilor
pământene cu cele ale fanarioților. Revoluția
română de la 1821 nu a fost o izbucnire
spontană, generată de anumiți factori
conjucturali, ci a fost expresia nemulțumirilor
acumulate la nivelul tuturor structurilor și
claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-
lea și începutul secolului al XIX-lea, generate de
grava criză economică și politică în care se
aflau Țările Române. Toate clasele și păturile
sociale românești – cu excepția unei minorități
boierești – erau interesate de schimbarea, în
primul rând, a regimului fanariot, care nu era
decât o formă deghizată de ingerință a
otomanilor în treburile interne ale Munteniei
și Moldovei.
• Tudor Vladimirescu, conducătorul revoluției de la 1821
 Tudor Vladimirescu (sau Theodor, așa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut în
satul Vladimir din Gorj, pe la 1780, (data nașterii încă este subiect de controversă
istorică), într-o familie de țărani liberi, cu o bună stare materială. A devenit unul
dintre reprezentanții tinerei burghezii aflate în plină ascensiune: a fost arenda șul
mai multor moșii, vătaf de plai (subprefect) de Mehedinți și a practicat
negustoria. A participat la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 în fruntea unui corp
de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” clasa a III-a și înăl țat
la gradul de locotenent. A călătorit mult în țară și în străinătate, a învățat câteva
limbi străine și a legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni (
Gheorghe Lazăr devenindu-i sfetnic apropiat), prin intermediul cărora a avut
acces la lucrările unora dintre corifeii Școlii Ardelene. A dat dovadă de reale
aptitudini de comandant și organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor
unități de panduri, care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea
revoluției de la 1821.
Programul revoluției
Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite
acte, începând cu Proclamația de la Padeș și Scrisoarea
către Poartă „Cererile norodului românesc” din
23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamațiile
din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar”
către Poartă din 27 martie/8 aprilie și alte scrisori și
declarații ale lui Vladimirescu. Din toate documentele
reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor
măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale și
politice și să asigure accesul țării la un statut de mai largă
independență.
În cadrul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să devină
germenele unei constituții românești), se proclama că „în folosul a toată obștea” să
fie instaurată o viață politică și administrativă românească, (prin eliminarea
elementului fanariot), „Cererile...” urmând să fie întărite cu jurămât, recunoscute de
sultan și garantate de Austria și Rusia. Domnul, care rămânea în continuare să fie
numit de puterea suzerană – Imperiul Otoman – trebuia să conducă țara, respectând
acest act, care ținea locul unei constituții, în unire cu „Adunarea norodului”, în timp
ce Tudor, „ales și hotărât de întregul popor român”, urma să exercite guvernarea
efectivă. Numirile în toate dregătoriile mari și mici, civile, militare sau ecleziastice
trebuiau să se facă pe viitor numai prin „alegerea și voința a tot norodul”, numai
dintre cei potriviți pentru respectivele slujbe și în mod obligatoriu din rândurile
celor „pământeni și patrioți”. Funcționarii urmau să numai fie numiți fără „dare de
bani”, astfel încât „caftane cu bani să înceteze cu totu[l] a se mai face, ci numai
după slujbă”. Se cerea de asemenea desființarea tuturor categoriilor de scutiți de
plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor să lipsească cu totul”. Aparatul
administrativ trebuia redus la strictul necesar, urmând să fie desființate toate
organele socotite „jăfuitoare”: Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei, Spătăria cea
mare, etc.
Organizarea Militara
Oastea revoluției de la 1821 a fost una de factură țărănească, recrutată din rândurile țăranilor
liberi, implicați nu doar în agricultură dar și în negustorie, iar mulți dintre ei și în activitățile
militare, care reveneau în alte țări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe
efective ale pandurilor și a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata pandurilor au mai fost
recrutați și mici boiernași, de origine rurală și proaspăt intrați în rândul privilegiaților. Istoricii
apreciază azi că aproximativ 75% dintre oștenii „Adunării norodului” au fost panduri, aceștia
fiind recrutați nu numai dintre moșneni (țăranii liberi) ci și din rândul clăcașilor. Recrutările s-au
făcut în rândurile pandurilor prin făgăduirea de „leafă și slobozenie”, iar în rândurile țăranilor
clăcași prin asigurarea scutirii „de orice dare”[11]. Recrutările au fost impulsionate de principiile
enunțate în Proclamația de la Padeș. Efectivele oștii pandurilor au crescut până la aproximativ
20.000 de oameni. Această creștere rapidă a fost sesizată de reprezentanții marilor puteri la
București sau Istanbul. Consulul austriac la Istanbul compara nucleul inițial al oștii pandurilor
„cu un bulgăre de zăpadă care are aparența de a se transforma într-o lavină” [12].
Noua organizare s-a făcut îmbinând tradiția cu inovațiile în domeniul militar ale acelor timpuri. În perioada
războiului din 1806-1812, subunitatea tactică de bază fusese batalionul cu un efectiv de 445 de oameni. Tudor a
alcătuit o unitate tactică mai puternică și mai flexibilă – regimentul.
• Infanteria a fost structurată pe sistemul zecimal, pe regimente (polcovnicii) de câte 1.000 de oameni,
comandate de un colonel (polcovnic). Regimentul cuprindea 10 companii (căpitănii) a câte 100 de oameni,
având în frunte un căpitan, ajutat de un ceauș.
• Cavaleria, alcătuită în principal din arnăuți, era organizată pe escadroane numite tot căpitănii. În subunitățile
arnăuțești erau 50 – 200 de oameni, iar în cele pandurești - câte 100 de luptători.
• Artileria, care dispunea la început de două tunuri, și-a mărit puterea de foc la șapte piese. S-a încercat fără
succes cumpărarea câtorva tunuri de la Silistra, iar în tabăra de la Cotroceni mai mulți fierari au fost instruiți
să fabrice țevi de tun din clopotele bisericilor bucureștene.
• Subunitățile de geniu au fost formate pentru asigurarea lucrărilor de fortificare a taberelor de la Țânțăreni și
de la București, unde s-au aflat sub îndrumarea lui Gheorghe Lazăr, care se afla „zilnic la Cotroceni, dând
sfaturi cum să se întărească tabăra lui Tudor”[13]. Tot în cadrul efortului de modernizare a oștii au fost create și
servicii pentru aprovizionare. Printre ostași s-au remarcat Ioniță Magheru, comandantul căpităniei Amaradia
și fratele său mai tânăr Gheorghe Magheru, viitorul general.
Revoluția de la 1821 a propulsat pe scena istoriei numeroși comandanți
militari promovați exclusiv pentru meritele personale, cei „dintâi
conducători de oaste de la noi” în sens modern, după cum aprecia
Nicolae Iorga[14].
Dotarea oștii a fost la început precară, prin Proclamația de la Padeș
oamenii fiind îndemnați să vină cu propriile arme sau „cu furci de fier
și cu lănci”[15]. Dotarea armatei a fost completată după preluarea
armamentului și muniției din tabăra contrarevoluționară de la Coțofeni,
sau prin preluarea armelor predate de trupele stăpânirii trecute de
bunăvoie de partea pandurilor.
Fortificațiile
În afara taberei fortificate de la Țânțăreni și a mănăstirilor oltenești fortificate, un
rol important pentru armata revoluționară l-a jucat tabăra fortificată de la Cotroceni.
La Cotroceni s-au concentrat majoritatea trupelor revoluționare, aici fiind
construită o tabără militară fortificată, prevăzută cu șanțuri de apărare și redute
pentru tunuri. în București s-a amenajat un sistem defensiv bazat pe mănăstirile
Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim și Mănăstirea Mitropoliei, situate în general pe
înălțimi ușor de apărat. Transformarea mănăstirilor din zona subcarpatică în tabere
fortificate încerca să suplinească lipsa de cetăți a Munteniei. În vederea organizării
rezistenței pe termen lung, mănăstirile fortificate ale Olteniei (Tismana, Cozia,
Strehaia, Motru, Bistrița, Polovragi și Crasna), au fost preschimbate în depozite
întărite, unde se aflau mari cantități de alimente, arme și muniție. Tudor declara că
„ostirile de peste Olt [...] le-am umplut cu zaherele și cu panduri; acolo mă pot ține
doi sau trei ani, luptând pentru drepturile țării până le voi căpăta
Declanșarea revoluție
Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeș, în prezența a
aproximativ 100 de plăieși și a colaboratorilor săi apropiați, Tudor
Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”,
care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamația de la Padeș. Prin
această declarație, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din
țară, pentru statornicia unui nou regim politic în țară:
Era o declarație în stare să „miște conștiințele și să îndemne pe oameni la luptă”, o veritabilă
„declarație de război” împotriva fanarioțiilor[18]. Proclamația a avut un efect imediat, locuitorii satelor
răspunzând cu miile, după ce au fost anunțați de ștafetele călare.
Tot la Padeș, Tudor a început activitatea diplomatică menită să împiedice intervenția străină în
Muntenia. A adresat memorii mai întâi sultanului, prin intermediul pașalelor de la Dunăre, iar mai
apoi împăraților Rusiei și Austriei, care se aflau la Laybach (Ljubiana), la congresul Sfintei Alianțe.
Amploarea mișcarii izbucnite în Oltenia și pericolul transformării ei într-un „război al sărăcimii” au
determinat „comitetul de oblăduire” creat după decesul domnitorului Alexandru Șuțu să inițieze
măsuri de forță pentru stoparea înaintării către București a pandurilor sau orice altă concentrare de
trupe. În încercarea lor, boierii regenți l-au câștigat de partea lor pe consulul general al Rusiei,
Alexandr Pini. Reacția lui Tudor a fost imediată, explicându-i într-o scrisoare consulului țarist că
orice măsură de forță împotriva pandurilor ar duce la o răzbunare cruntă a maselor împotriva
întregii boierimi. În continuare, Tudor a apelat la bunele oficii ale reprezentantului țarului pentra ca
„să binevoiască a mijloci la boierii oblăduitori ai Divanului, ei să poprească orice pornire de panduri
și de altă oștire ce au cugetat a trimite împotriva norodului.” [19]
Tudor, după ce a înfrânt rezistența unora dintre ispravnicii de județe și a unor cete înarmate trimise
impotriva sa de stăpânire, a preluat controlul asupra mănăstirilor fortificate de la Strehaia și Motru, iar pe
4/16 februarie și-a stabilit tabăra la Țânțăreni. Timp de trei săptămâni, Vladimirescu și-a organizat cei
aproximativ 5.000 de oameni, și-a extis controlul până la Dunăre, a purtat corespondență cu boierii
bucureșteni și a urmărit cu atenție reacțiilor marilor imperii vecine. Tudor era convins că Poarta era
dornică să găsească o soluție politică, preferabilă unui conflict care ar fi complicat relațiile cu Imperiul Rus.
(Sultanul a numit pe 3/15 februarie un nou domnitor în persoana lui Scarlat Callimachi, acesta din urmă nu
a ajuns niciodată pe tronul țării). Tudor trebuia să țină cont și de nemulțumirea neascunsă a autorităților
țariste față de caracterul de masă al mișcării inițiate în Oltenia. Declanșarea pe 22 februarie/6 martie 1821
a mișcării eteriste, ale căror forțe au traversat granițele Moldovei cu aprobarea autotităților țariste, corelată
cu ridicarea la luptă a grecilor din Peloponez, coroborată cu declarația riscantă a lui Alexandru Ipsilanti
(24 februarie/8 martie), care afirma că se bucură de sprijinul țarului , au dus la precipitarea evenimentelor
și complicarea situației mișcării revoluționare române. Prin acțiunea lor, eteriștii au încercat să provoace o
acțiune militară a Rusiei împotriva Imperiului Otoman, nereușind decât o reacție contrară.
Alexandru I al Rusiei era reticent la orice acțiune care avea tendința să-i scape de sub control și care ar fi
putut zdruncina principiile de „legalitate și ordine” în numele cărora Rusia se alăturase celorlalte puteri în
cadrul Sfintei Alianțe, care trebuia să apere prevederile Congresului de la Viena din 1815. Ca urmare,
țarul s-a dezis imediat de acțiunile Eteriei dar și de revoluția română. Rusia nu putea interveni decât
pentru a restaura vechea ordine amenințată de eteriști și de panduri, imprudența lui Ipsilanti determinând
contrareacția țaristă.