Cap. V.

Geneza statului român modern

De la proiect politic la realizarea României Mari

I. Proiecte de realizare a statului român modern

Condiţiile care au dus la naşterea României moderne sunt în strânsă legătură cu
transformările suferite de societatea românească în secolele XVIII-XIX şi cu conjunctura
politică internaţională în cadrul căreia „chestiunea orientală” a asigurat un echilibru între
Marile Puteri.
După asediul eşuat al Vienei în anul 1683, declinul Imperiului Otoman s-a
accentuat, fapt de care au încercat să profite Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus. Între
turci, pe de o parte şi Habsburgi şi ruşi de cealaltă parte au avut loc mai multe războaie
al căror teatru de operaţii a fost uneori chiar spaţiul românesc.
Înfrânţi de creştini, turcii au trebuit să accepte anexarea unor teritorii româneşti
de către statele creştine vecine. Așadar, începând cu sec. XVII, concurența dintre
Habsburgi și Romanovi pentru moștenirea omului bolnav al Europei a generat războaie
care au marcat sud-estul european și au obligat Imperiul Otoman la importante cedări
teritoriale.
 Astfel, prin Tratatul de Pace de la Karlowitz (1699), semnat de Imperiul
Otoman şi Habsburgi, Transilvania a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.
 Prin Tratatul de Pace de la Vadu Huşilor (1711), Hotinul devenea raia
turcească.
 Prin Tratatul de Pace de la Passarowitz (1718), Banatul şi Oltenia au revenit
Imperiului Habsburgic.
 Prin Tratatul de Pace de la Belgrad (1739), Oltenia a revenit Ţării Româneşti.
 Prin Tratatul de Pace de la Kuciuk-Kainargi, din 1774, de instituia „de facto”
protectoratul rus asupra Principatelor Române.
 Prin Convenţia de la Constantinopol (1775), Bucovina a revenit Imperiului
Habsburgic.
 Prin Tratatul de Pace de la Iaşi (1792), Rusia ajungea cu expansiunea teritorială
până la Nistru, devenind astfel vecină a Moldovei.
 Prin Tratatul de Pace de la Bucureşti (1812), Basarabia a revenit Imperiului Rus.
Pe fondul „crizei orientale”, a crescut interesul Marilor Puteri pentru Ţările Române.
Această conjunctură a oferit elitei politice româneşti posibilitatea să acţioneze pentru
modificarea statutului Principatelor Române.
Instaurarea domniilor fanariote (în anul 1711 în Moldova şi în anul 1716 în Ţara
Românească) a produs vii nemulţumiri în rândul românilor datorită creşterii fiscalităţii,
grecizării instituţiilor şi a domniei şi adâncirii dominaţiei otomane. În acest context s-a
conturat o elită politică românească formată din boieri români grupaţi în „Partida
Naţională” şi receptivi la modelul occidental. Această elită a ales ca şi modalitate de
luptă pentru emanciparea naţională adresarea către marile puteri creştine a numeroase
memorii care solicitau: înlăturarea domniilor fanariote (40 memorii), unirea
Moldovei cu Ţara Românească şi independenţa (10 memorii), desfiinţarea raialelor,
reformarea instituţiilor, adoptarea unor noi forme de guvernare (fie despotismul luminat,
fie monarhia constituţională), reorganizarea administraţiei prin desfiinţarea venalităţii
funcţiilor, libertatea comerţului, dezvoltarea învăţământului, acordarea de drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti. Aceste memorii reprezentau de fapt o anticipare a făuririi statului
român modern.
Totodată, au fost concepute numeroase proiecte de reformă menite să modernizeze
societatea românească. În acest sens putem vorbi de un reformism domnesc şi de un
reformism boieresc.
Reformismul domnesc a cuprins măsurile adoptate de domnii fanarioţi Constantin
Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Ion Caragea, Scarlat Callimachi. În plus şi împăraţii
habsburgi Maria Tereza şi Iosif al II-lea au introdus unele reforme.
Constantin Mavrocordat (domn fanariot în mai multe rânduri în perioada 1730-
1769) a acţionat în sens reformator, având acordul sultanului pentru această politică. În
anul 1740 a organizat un referendum pentru a putea controla mai uşor politica fiscală a
statului.
 În 1742 a publicat la Paris un proiect de Constituţie.
 În 1746 în Ţara Românească şi în 1749 în Moldova, s-a impus reforma socială
prin care se desfiinţa şerbia şi se înfiinţa claca (12 zile de muncă pe moşia
boierului pentru ţăranii din Ţara Românească şi 24 de zile de muncă pe an
pentru cei din Moldova)
 Prin reforma fiscală, au fost desfiinţate dările multiple şi s-a introdus o singură
dare, anuală, plătibilă în patru rate
 Prin reforma în administraţie, s-a introdus salarizarea funcţiilor. În plus, fiecare
judeţ era condus de câte doi ispravnici care răspundeau în faţa Domnului ţării.
Alexandru Ipsilanti a adoptat importante măsuri pentru sistematizarea
Bucureştiului, a reformat sistemul de învăţământ (prin dezvoltarea Şcolii Domneşti din
Bucureşti) şi a îmbunătăţit sistemul juridic prin adoptarea în anul 1780 a colecţiei de legi
„Pravilniceasca Condică”.
Alte coduri de legi au fost adoptate de Ion Caragea („Legiuirea Caragea, 1818, ŢR)
şi Scarlat Callimachi (Codul Calimachi, 1817, Moldova).
Reformele împăraţilor Maria Tereza şi Iosif al II-lea din Imperiul Habsburgic au
produs efecte şi în Banat şi Transilvania. În anul 1759, prin reforma religioasă se
prevedea restaurarea religiei ortodoxe în Transilvania. Astfel, în urma acestei reforme,
românii ortodocşi din Transilvania au dispus de o episcopie ortodoxă proprie. În anul
1777 a fost adoptată reforma învăţământului (Ratio Educationis) ce prevedea sporirea
numerică a şcolilor rurale şi dezvoltarea învăţământului confesional. Prin Edictul de
toleranţă din 1781, s-a acordat libertate confesiunilor necatolice. Prin reforma socială
din 1785, era desfiinţată şerbia. La moartea lui Iosif al II-lea, nobilimea, de teama
răspândirii valului revoluţionar din Franţa, a anulat reformele împăratului.
Reformismul boieresc – Între anii 1768 şi 1830 au fost elaborate 209 memorii
adresate Marilor Puteri printre alţii de Mihai Cantacuzino, Enăchiţă Văcărescu, Eufrosin
Poteca şi Dimitrie Sturdza.
În sec. XVIII şi la începutul sec. XIX, principala preocupare a programelor elaborate
de către boieri a vizat problema formei de guvernământ a Principatelor. În anul 1769, în
contextul războiului ruso-turc din 1768-1774, Partida Naţională condusă de
mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei a propus un proiect de reformă care
prevedea înfiinţarea unei republici aristocratice condusă de 12 mari boieri.
 În anul 1772, în timpul tratativelor de la Focşani s-au solicitat, prin Ienăchiță
Văcărescu, revenirea la domniile pământene, dar şi unirea Ţării Româneşti cu Moldova
într-un stat aflat sub garanţia Austriei, Rusiei şi Prusiei.
În anul 1791, Partida Naţională a înaintat, cu prilejul tratativelor de la Şistov, un
memoriu prin care se cereau desfiinţarea raialelor, revenirea la domniile pământene,
neutralitatea şi independenţa sub protectoratul Austriei şi Rusiei.
În anul 1802, boierul Dumitrache Sturdza a redactat proiectul „Plan sau formă de
oblăduire republicească aristo-democraticească”. Prin acest proiect, se propunea ca
formă de guvernare republica în care să funcţioneze principiul separării puterilor în stat.
Astfel, puterea legislativă ar fi aparţinut Divanului cel Mare (format din marii boieri),
puterea executivă ar fi aparţinul Divanului de Jos (cu membrii aleşi prin vot indirect), iar
puterea judecătorească ar fi aparţinut Divanului Pravilnicesc.
Între anii 1817-1818, boierul Iordache Rosetti Roznoveanu a înaintat 8 proiecte
de reformă prin care se propunea ca domnia să aibă rol de supraveghere şi control, iar
puterea să fie deținută de o Adunare Obştească și de un Divan al boierimii.

II. Revoluţia lui Tudor Vladimirescu

După constituirea Sfintei Alianțe în 1815 (alianță formată de Rusia, Austria și Prusia
împotriva oricăror mișcări revoluționare), în Europa au izbucnit mai multe mișcări
sociale și naționale.
În anul 1821, în Ţara Românească a izbucnit revoluţia condusă de Tudor
Vladimirescu, cu scopul înlăturării regimului fanariot şi înlocuirii lui cu domni pământeni.
La începutul sec. XIX, Imperiul Otoman se confrunta cu lupta de eliberare naţională a
popoarelor din Balcani. În anul 1814, la Odesa a fos înfiinţată societatea secretă Eteria,
ce avea ca scop eliberarea grecilor de sub dominaţia otomană. Eteria se bucura de
ajutorul Rusiei. Se urmărea izbucnirea unei răscoale generale în Balcani şi apoi
obţinerea independenţei Greciei. În vederea atingerii acestui obiectiv, membrii Eteriei au
stabilit legături şi cu boierii români.
În ianuarie 1821, a murit ultimul domn fanariot din Ţara Românească, Alexandru
Şuţu. Puterea a fost preluată de un Comitet de Oblăduire, format din trei mari boieri.
Acest comitet l-a însărcinat pe Tudor cu formarea unei armate pentru a porni lupta
împotriva fanarioţilor. Documentele principale ale mişcării revoluţionare conduse de
Tudor au fost:
 Proclamaţia de la Padeş (23 ianuarie 1821) - a fost mai degrabă un apel, o
chemare la luptă
 Cererile norodului românesc (feb. 1821)- a fost o combinaţie de program politic
şi act cu valoare constituţională, atâta timp cât domnul, la instalarea sa în funcţie,
ar fi trebuit să jure pe acest document. Principalele prevederi ale documentului au
fost:
 Afirmarea principiului suveranităţii poporului
 Domn ales de ţară
 Desfiinţarea privilegiilor boiereşti
 Promovarea în funcţie după merit
 Armata susţinută de mânăstiri (4000 de panduri şi 200 de arnăuţi)
 Reforma fiscală prin impozitul unic în patru rate
  Desfiinţarea vămilor interne
 Desființarea categoriilor privilegiate ale scutelnicilor și poslușnicilor
Intervenţia militară otomană, în mai 1821, a pus capăt mişcării lui Tudor
Vladimirescu.
Boierii au continuat acţiunile şi după înfrângerea mişcării lui Tudor Vladimirescu.
Între 1821 şi 1822 ei au redactat nu mai puţin de 75 de memorii şi proiecte de
reformă, pe care le-au înaintat ruşilor, turcilor şi austriecilor, cerând recunoaşterea
drepturilor naţionale şi domni pământeni. Drept consecinţă, în sept. 1822, Poarta a
accetat restaurarea domniilor pământene. Astfel, primii domni au fost Grigore IV
Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova.
Revenirea la domniile pământene poate fi considerată o schimbare de
regim politic pentru că instituţia domniei devenea una naţională (pământeană).
Totuşi, instituţiile celelalte nu s-au schimbat. Din acest motiv, boierimea reformatoare a
continuat să redacteze proiecte şi memorii şi să organizeze societăţi culturale şi politice,
unele cu caracter secret.
În anul 1822, Simion Marcovici redacta documentul „Aşezământul politicesc”,
în care ideea de bază era separarea puterilor în stat.
În Moldova, cel mai cunoscut proiect de reformă a fost „Constituţia
cărvunarilor”( cunoscută și ca Proiectul celor 77 de ponturi) redactat în anul 1822 de
către Ionică Tăutu. Acest document cuprindea revendicări preluate din ideile Revoluţiei
Franceze. Se propunea ca puterea executivă să aparţină unui domn ereditar ales de
Adunarea Obştească şi susţinut în îndeplinirea atribuţiilor de un Sfat Obştesc. Puterea
legislativă urma să revină Adunării Obşteşti. Erau menţionate şi o serie de principii
precum: autonomia Moldovei şi a Ţării Româneşti, libertatea comerţului, libertatea
presei, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.
În anul 1826, Eufrosin Poteca a propus şi el un proiect de reforme care vizau
impozitul proporţional pe venit, libertatea tiparului şi promovarea în funcţii după merit.
Tot în anul 1826, în lucrarea „Însemnare a călătoriei mele”, Dinicu Golescu
propunea unirea provinciilor româneşti sub forma Daciei Mari.

III. Regulamentele Organice

Nevoia de reorganizare internă era recunoscută şi în principalele acte
internaţionale referitoare la Principatele Române. Astfel, în oct. 1826, Rusia şi Turcia au
semnat Convenţia de la Akkerman, act ce era o completare a tratatului de pace de la
Bucureşti din 1812. Prin această convenţie, se prevedea implementarea în Principate a
unor documente organice reformatoare.
În urma războiului ruso-turc din 1828-1829, s-a semnat Tratatul de Pace de la
Adrianopol (sept. 1829) care prevedea:
 Autonomia Moldovei şi a Ţării Româneşti
 Introducerea protectoratului rus asupra celor două Principate
 Desfiinţarea monopolului turcesc asupra comerţului românesc
 Desfiinţarea raialelor Turnu, Giurgiu şi Brăila
 Stabilirea graniţelor dintre Imperiul Otoman şi Principatele Române pa talvegul
Dunării
 Domni constituţionali şi pământeni
 Adoptarea unor Regulamente Organice pentru organizarea Principatelor Române.
 Regulamentele Organice au fost redactate în timpul ocupaţiei militare ruseşti de
două comisii speciale de la Bucureşti şi Iaşi, coordonate de consulul rus Minciaki. S-a
urmărit ca Regulamentele Organice să nu modifice radical structurile social-politice
interne, dar să susţină unitatea celor două provincii româneşti.
După ce au fost amendate de Rusia, Regulamentele Organice au intrat în vigoare la
1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova.
Principalele prevederi:
1. Separarea puterilor în stat
 Puterea executivă aparţinea Domnului şi Sfatului Administrativ
Domnul era ales pe viaţă de o Adunare Obştească Extraordinară, avea iniţiativă
legislativă şi sancţiona legile, numea miniştrii, avea drept de VETO absolut,
putea dizolva Adunarea Obştească. Primii doi domni regulamentari au fost
Alexandru Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi Mihail Sturdza în Moldova. Ei
au fost desemnaţi de Rusia şi acceptaţi de Turcia. În 1842, în Ţara Românească
a fost ales domn Gheorghe Bibescu.
Sfatul Administrativ era format din miniştri şi se ocupa de organizarea
domeniilor edilitar, penitenciar, învăţământ, social şi sistemul de pensii.
 Puterea legislativă aparţinea Adunării Obşteşti aleasă pe 5 ani din boieri
favorabili domniei. Adunarea Obştească elabora şi adopta proiectele de legi şi
trimitea Domnului rapoarte despre starea ţării. Dacă în Ţara Românească,
Adunarea Obştească s-a manifestat împotriva ingerinţelor Rusiei, în Moldova
opoziţia era redusă.
 Puterea judecătorească aparţinea Înaltului Divan Domnesc, care conferea
autoritate lucrului judecat. Se constituiau corpurile de avocaţi şi procurori.
2. În administraţie s-au creat departamentele conduse de miniştri
3. În sistemul financiar se introducea impozitul unic pe cap de familie (capitaţie), era
înfiinţat bugetul ţării, erau desfiinţate vămile interne, iar boierii şi clerul nu plăteau
impozit.
4. Se prevedea înfiinţarea armatei naţionale, a arhivelor statului
5. În domeniul relaţiilor dintre boieri şi ţărani, era menţinută claca, în timp ce se
garanta o treime din proprietate.
În concluzie, Regulamentele Organice au marcat actul de naştere al
parlamentarismului românesc, introducându-se ideea de alegeri prin sufragiu. Dacă
primii domni regulamentari, Mihai Sturdza în Moldova (1834-1849) şi Al. D. Ghica în
Ţara Românească (1834-1842) au fost numiţi de ruşi şi acceptaţi de turci, în schimb
Gheorghe Bibescu (domn al ŢR între 1842-1848) a fost ales de Adunarea Obştească
Extraordinară.
Domnii regulamentari au promovat o politică de reforme, dar s-au confruntat şi cu
puternice contestări. În anii 1837-1838, Partida Naţională condusă de boierul Ion
Câmpineanu s-a evidenţiat în cadrul Adunării Obşteşti a Ţării Româneşti. Au fost
redactate două acte: „Osăbitul act de numire a suveranului românilor” şi „Act de
unire şi independenţă”. În aceste documente, Partida Naţională cerea înlăturarea
suzeranităţii otomane şi a protectoratului rus, unirea într-un Regat al Daciei
independent, noul stat să fie o monarhie constituţională ereditară sub garanţia
colectivă a Marilor Puteri, separarea puterilor în stat, egalitatea în faţa legii şi votul
universal.
 În anul 1840, boierul Dimitrie Filipescu înfiinţa o societate secretă care elabora
un proiect de constituţie bazat pe ideile de libertate şi egalitate şi preconiza republica
democratică.
În anul 1843, la Bucureşti, lua fiinţă „Frăţia”, o societate secretă de tip masonic,
din care făceau parte Ion Ghica, Christian Tell şi Nicolae Bălcescu. Printre ideile acestei
societăţi menţionăm: unirea şi independenţa, emanciparea clăcaşilor, egalitatea în faţa
legii şi introducerea unui regim constiruţional. Aceste idei liberale au fost răspândite prin
publicaţii ca „Propăşirea”, „Arhiva românească”, „Magazin istoric pentru Dacia”
(publicaţie editată în 1845 de Nicolae Bălcescu). Societatea „Frăţia” a jucat un rol
important în pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei de la 1848 în spaţiul românesc.

IV. Revoluţia de la 1848

Anul 1848 a fost unul revoluţionar pentru întreaga Europă, cu excepţia Rusiei şi a
Imperiului Otoman. Printre cauzele generale ale revoluţiei amintim:
 Menţinerea regimurilor absolutiste şi conservatoare , aşa cum hotărâseră marile
puteri în 1815, în cadrul Congresului de Pace de la Viena
 Lupta popoarelor pentru eliberare naţională şi unificare statală
 Menţinerea privilegiilor feudale
 Condiţiile grele de viaţă ale ţăranilor şi muncitorilor
Revoluţia europeană a fost doar contextul favorabil izbucnirii revoluţiei române.
Cauzele particulare ale revoluţii române au fost:
 Criza societăţii feudale şi nevoia transformărilor de tip capitalist
 Problemele naţionale (stăpânirea otomană şi protectoratul rus asupra
Moldovei şi a Ţării Româneşti, Stăpânirea habsburgică în Transilvania,
Bucovina şi Banat, Lipsa drepturilor naţionale pentru românii din Imperiul
Habsburgic, Fărâmiţarea politică a spaţiului românesc
 Problema ţărănească (ţăranii nu dispuneau de pământul pe care îl lucrau)
 Autoritarismul domesc
Pregătirea revoluţiei a fost realizată de tinerii intelectuali „paşoptişti” care
studiaseră în Occident şi reveniseră în ţară cu dorinţa aplicării modelului politic şi
cultural occidental. Printre obiectivele generaţiei paşoptiste amintim: reformarea
societăţii româneşti, impunerea unui regim constituţional, reforma agrară, drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti, autonomie/independenţă şi unire, constituirea unui Regat al
României sub garanție europeană (propunere făcută de Ion Maiorescu în Parlamentul
german de la Frankfurt pe Main).
Aceste obiective naţionale erau susţinute în ziare precum „Pruncul român”,
„Poporul suveran” şi Gazeta de Transilvania. Deşi revoluţionarii munteni nu au înscris
ideea unităţii naţionale în programe, C. A. Rosetti, în gazeta „Pruncul român”, publica
la 11 iunie 1848 articolul „Către fraţii noştri din Moldova”, în care făcea un apel la
unire. Cu prilejul Adunării Naţionale de la Blaj din 3-5 mai 1848, mulţimea de români
participanţi a scandat lozinca „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”.
Moldova - În Moldova, evenimentele revoluţionare au izbucnit în martie 1848 la
Iaşi şi s-au plasat pe linia legalistă prin practica înaintării de proiecte şi programe. La 27
martie 1848, a avut loc Adunarea de la Hotel Petersburg din Iaşi, în cadrul căreia s-a
aprobat documentul „Petiţia proclamaţiune”, redactat de Vasile Alecsandri. Era un
document cu caracter moderat, întrucât revoluţionarii moldoveni se temeau de
intervenţia militară a Rusiei. Prevederi:
 Sfânta păzire a Regulamentului Organic
 Grabnica îmbunătăţire a situaţiei ţăranilor
 Modernizarea statului prin promovarea pe merit şi eradicarea corupţiei
 Reforma şcolilor
 Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti (desfiinţarea cenzurii, siguranţa personală,
desfiinţarea pedepselor corporale)
 Responsabilitatea miniştrilor
 Garda naţională
 Adunare Obştească
Documentul a fost înaintat domnului Mihail Sturdza, dar acesta l-a respins şi a
ordonat arestarea revoluţionarilor. Cei care au scăpat au fugit în Transilvania sau
Bucovina, de unde au continuat calea legalistă. În iunie 1848, în Moldova au intrat
trupele rusești.
La 12 mai 1848, la Braşov, revoluţionarii moldoveni au redactat documentul
„Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei” (redactori: Vasile Alecsandri şi C.
Negri). Era cel mai radical document al revoluţiei, solicitând: desfiinţarea boierescului şi
a privilegiilor feudale, egalitatea în drepturi civile şi politice, unirea şi independenţa,
precum şi împroprietărirea ţăranilor cu pământ fără despăgubire.
În august 1848, la Cernăuţi, Mihail Kogălniceanu a redactat programul „Dorinţele
Partidei Naţionale în Moldova”, cu prevederile: desfiinţarea privilegiilor şi a rangurilor
boiereşti, egalitatea în faţa legii, contribuţie generală, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
unirea Moldovei cu Ţara Românească, împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire. Mihail
Kogălniceanu afirma că „unirea Moldovei cu Muntenia este cheia bolţii fără de care s-ar
prăbuşi tot edificiul naţional”.
Ţara Românească – Aici revoluţia a fost pregătită de un Comitet Revoluţionar şi
urma să izbucnească în mai multe centre deodată. La 9 iunie 1848, la Islaz, Ion Heliade
Rădulescu a dat citire documentului programatic „Proclamaţia de la Islaz” (document
numit de revoluționari Constituție): autonomia Ţării Româneşti prin eliminarea
amestecului Rusiei și Imperiului Otoman în problemele interne ale ȚR, desfiinţarea
protectoratului rus, egalitatea drepturilor politice, domn responsabil ales pe 5 ani din
toate stările sociale, Adunare Obştească Reprezentativă, contribuţie generală, instrucţie
egală, desfiinţarea rangurilor boiereşti, dezrobirea robilor ţigani, emanciparea clăcaşilor
şi împroprietărirea cu despăgubire, libertatea tiparului.
La 11 iunie 1848 au izbucnit evenimetele revoluţionare şi la Bucureşti. La 13
iunie 1848, domnul Gheorghe Bibescu a fugit peste Carpaţi, iar puterea a fost preluată
de un guvern revoluţionar condus de mitropolitul Neofit. Noul guvern a încercat să
reformeze instituţiile ţării. La 22 iunie 1848, Nicolae Bălcescu trimitea o scrisoare
către Alexandru Golescu, în care se vorbea despre mersul revoluţiei şi sarcinile
imediate care stăteau în faţa guvernului provizoriu.
În plus, în Ţara Românească s-a constituit o Comisie a proprietăţii care avea în
vedere reglementarea raporturilor dintre proprietari şi ţărani. Noul guvern a pus în
aplicare unele din prevederile Proclamației: libertatea tiparului, desființarea privilegiilor,
adoptarea trocolorului cu deviza Dreptate, Frăție. Cooperarea dintre Rusia şi Imperiul
Otoman a dus, în august 1848, la înlocuirea de către comisarul otoman Suleman pașa a
guvernului provizoriu cu o Locotenenţă domnească formată din Ion Heliade
Rădulescu, Nicolae Golescu şi Christian Tell. La începutul lunii septembrie 1848,
trupele otomane şi ruseşti au pus capăt revoluţiei. La 13 septembrie 1848, a avut loc
rezistenţa corpului de pompieri conduşi de Pavel Zăgănescu în Dealul Spirii din
Bucureşti. Peste 200 de fruntaţi revoluţionari au fost arestaţi. S-a reinstaurat în ȚR
regimul regulamentar.
Transilvania – Evenimentele de aici au avut un aspect mai complicat datorită
izbucnirii în martie 1848 a revoluţiei maghiare care urmărea anexarea Transilvaniei la
Ungaria. Revoluționarii unguri, sub conducerea lui Lajos Kossuth, doreau refacerea
Ungariei medievale. În acest context, românii transilvăneni și-au exprimat poziția în
cadrul unor adunări populare, prima fiind organizată în aprilie, unde s-a decis
convocarea unei mari adunări naționale la Blaj.
Între 3-5 mai 1848, a avut loc Marea Adunare Naţională de la Blaj, la care au
luat parte peste 40.000 de oameni, inclusiv moldoveni (Al. I. Cuza, N. Ionescu, Alecu
Russo) şi munteni (Dimitrie Brătianu).
Adunarea a adoptat în unanimitate documentul „Petiţia naţională” (redactat de
Simion Bărnuţiu):
 Respingerea anexării Transilvaniei la Ungaria
 Recunoaşterea naţiunii române, a limbii române şi a Bisericii ortodoxe
 Şcoli în limba română
 Libertatea persoanei, libertatea presei
 Desfiinţarea iobăgiei fără despăgubire
 Gardă naţională românească
Adunarea de la Blaj a exprimat fidelitatea naţiunii române faţă de Habsburgi. La
18 mai 1848, Dieta de la Cluj a votat anexarea Transilvaniei la Ungaria. Imperiul
Habsburgic a acceptat această decizie.
Între 2-16 septembrie 1848 a avut loc a treia adunare de la Blaj, ocazie cu care
s-a adoptat o Rezoluţie prin care românii respingeau anexarea Transilvaniei la Ungaria
şi hotărau organizarea politică şi militară a Transilvaniei în 15 prefecturi şi, respectiv 15
legiuni. În vara-toamna 1848, maghiarii au organizat numeroase masacre împotriva
românilor. Rezistenţa armată românească a fost coordonată de Avram Iancu, în zona
Munţilor Apuseni. În plus, Avram Iancu şi Axente Sever au început formarea gărzilor
naţionale. În martie 1849, a fost adoptată Constituţia Imperiului Habsburgic, text prin
care se recunoştea autonomia Transilvaniei şi a naţiunii române. În această situaţie,
represiunea maghiară îndreptată contra românilor a devenit şi mai sângeroasă,
organizându-se adevărate „tribunale de sânge”. În această situație, românii au optat
pentru o cooperare cu austriecii.
În condiţiile încercării Habsburgilor de a stăvili valul revoluţionar din întreg
imperiul, la Debreţin au avut loc tratative româno-maghiare mediate, între aprilie-iulie
1849, de Nicolae Bălcescu. Între cele două părţi s-a ajuns la un compromis, prin
semnarea „Proiectului de Pacificaţie” de la Seghedin, dar înţelegerea a intervenit mult
prea târziu. La 1 august 1849, armata maghiară condusă de polonezul Iosif Bem a fost
nevoită să capituleze în faţa Habsburgilor şi ruşilor la Şiria (lângă Arad).
Bucovina – La 20 mai 1848, la Cernăuţi a avut loc o Adunare Naţională a
românilor, în cadrul căreia a fost citită „Petiţia ţării” (document redactat de Eudoxiu
Hurmuzaki). Prin acest act, se solicitau autonomia Bucovinei faţă de Galiţia, autonomia
Bisericii Ortodoxe, libertatea presei, desfiinţarea iobăgiei, Dietă reprezentativă şi
înfiinţarea de şcoli naţionale.
Banat – La 15 iunie 1848, la Lugoj a avut loc o Adunare Naţională condusă de
Eftimie Murgu. Cu această ocazie s-a dat citire documentului „Petiţia neamului
românesc din Ungaria şi Banat”, în care se cereau: autonomie, recunoaşterea naţiunii
române şi a Bisericii Ortodoxe, limba română oficială şi emanciparea clăcaşilor prin
despăgubire.
Printre urmările revoluţiei române de la 1848 menţionăm accelerarea procesului
de dezvoltare de tip capitalist şi impulsionarea luptei de eliberare naţională.

V. Unirea Principatelor Române

Deşi înfrântă prin intervenţia militară a imperiilor vecine, revoluţia română de la
1848-1849 a reuşit să stabilească direcţiile principale de acţiune pentru făurirea statului
modern român şi pentru modernizarea societăţii româneşti.
După 1848, ideea naţională privind unirea Moldovei cu Ţara Românească a
devenit obiectivul central al elitei româneşti. Astfel, la Paris, în anul 1850, în lucrarea
„Mersul revoluţiei în istoria românilor”, Nicolae Bălcescu scria că „revoluţia viitoare
va fi o revoluţie naţională”.
În mai 1849, Rusia şi Turcia au semnat Convenţia de la Balta Liman ce
prevedea reintroducerea Regulamentelor Organice în Moldova şi Ţara Românească,
accentuarea tutelei otomane şi ruseşti asupra Principatelor de la Dunăre şi sporirea
autorităţii domnului. Astfel, domnul era numit pe 7 ani de către ţar şi sultan, iar
Adunările Obşteşti erau dizolvate şi înlocuite cu divanuri ad-hoc formate exclusiv din
mari boieri numiţi de domn.
Între 1849 şi 1856, în Ţara Românească a domnit Barbu Ştirbey, iar în Moldova
Grigore Alexandru Ghica. Ambii domni erau adepţii reformării statului după model
iluminist. Dacă în Moldova Grigore Al. Ghica a permis reîntoarcerea revoluţionarilor
exilaţi şi organizarea mişcării unioniste, în Ţara Românească, Barbu Ştirbey a fost
reticent faţă de orice agitaţie politică.
Mişcarea unionistă a fost activă şi în străinătate, emigraţia românească urmărind
să atragă atenţia asupra „cauzei româneşti” unor personalităţi europene precum
împăratul Napoleon al III-lea al Franţei, contele Walewski (ministrul de externe
francez), premierul britanic Palmerston. Au fost antrenate în sprijinul ideii naţionale
româneşti şi personalităţile culturale ale vremii dintre care remarcăm pe Jules Michelet,
Edgar Quinet, J.A. Vaillant.
Conjunctura care a favorizat crearea statului român prin unirea Moldovei cu Ţara
Românească a fost oferită de redeschiderea „crizei orientale” în timpul Războiului
Crimeii din 1853-1856. Început ca un conflict între Rusia şi Turcia, războiul a devenit
unul european prin intervenţia Franţei, Angliei, Prusiei şi Sardiniei pentru Imperiul
Otoman. Astfel, când Congresul de Pace de la Paris şi-a început lucrările, problema
românească era de interes european. Marile Puteri s-a pronunţat însă în conformitate
cu propriile interese. Astfel, Franţa, prin ministrul ei de externe, contele Walewski, a
cerut înfăptuirea unirii sub un principe străin, Rusia a susţinut-o cu gândul de a
stârni neînţelegeri între Franţa şi Anglia. Prusia şi Sardinia au susţinut unirea din raţiuni
care priveau propriile obiective politice. Anglia nu s-a pronunţat. Împotriva unirii au fost
de la început Imperiul Otoman (se temea ca nu cumva şi celelalte popoare din Balcani
să se ridice la luptă) şi Austria (se temea ca nu cumva şi românii din Transilvania să
ceară unirea cu noul stat).
La 18/30 martie 1856, Congresul de Pace de la Paris a semnat Tratatul de Pace
care prevedea:
 Autonomia Moldovei şi a Ţării Româneşti sub suzeranitatea Imperiului Otoman
 Înlăturarea protectoratului rus asupra ţărilor române şi înlocuirea lui cu garanţia
colectivă a Marilor Puteri
 Retrocedarea de către Rusia a sudului Basarabiei către Moldova (judeţele Cahul,
Bolgrad şi Ismail)
 Libertatea navigaţiei şi a comerţului
 Libertatea cultelor
 Revizuirea Regulamentelor Organice
În problema unirii, Congresul de la Paris a decis organizarea unor alegeri în cele
două principate pentru convocarea unor adunări/divanuri ad-hoc (din toate categoriile
sociale), prin care românii să fie consultaţi asupra viitorului lor. Deci, adunările ad-hoc
trebuiau să aibă un caracter reprezentativ şi consultativ, hotărârile trebuiau
comunicate unei comisii şi apoi unei conferinţe internaţionale. S-a instituit o conducere
provizorie , fiind numiți în M și ȚR caimacami.
În Moldova, caimacamul Nicolae Vogoride, dirijat de turci, a încercat să falsifice
listele pentru adunarea ad-hoc pentru a împiedica unirea, dar a fost descoperit. Al. I.
Cuza a demisionat din funcţia de pârcălab de Covurlui, în semn de protest faţă de
falsificarea listelor electorale pentru Adunarea ad-hoc a Moldovei. Unioniștii au informat
Marile Puteri cu privire la situația din Moldova. Napoleon al III-lea, împăratul Franței, a
amenințat Poarta, în iulie 1857, cu ruperea relațiilor diplomatice.
Se crea astfel un impas între marile puteri, întrucât Franţa cerea anularea
alegerilor. În august 1857 a avut loc, la Osborne, o întâlnire între împăratul Napoleon al
III-lea al Franţei şi regina Victoria a Angliei pe tema situaţiei din cele două Principate.
Cei doi au ajuns la un compromis: Franţa renunţa la o unire deplină, acceptând ideea
unei uniri formale, legislative, iar Anglia accepta reorganizarea alegerilor. Victoria în
alegeri a revenit unioniştilor. Adunările da-hoc erau alcătuite din reprezentanți ai
clerului, ai marilor și micilor proprietari, ai orășenilor și clăcașilor. Dacă clerul, marii
proprietari și orășenii votau direct, micii proprietari și țăranii votau indirect, prin
reprezentanți. Pentru prima dată în Principate, prevederile electorale se bazau pe
avere și nu pe origine socială.
Astfel, în octombrie 1857, au fost redactate Rezoluţiile adunărilor ad-hoc de la
Bucureşti şi Iaşi. Conţinutul celor două rezoluţii era asemănător, solicitându-se:
 Unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu numele de România
 Autonomia noului stat, cu menţinerea garanţiei colective a marilor puteri
 Noul stat urma să fie condus de un prinţ străin dintr-o familie domnitoare în
Europa, cu moştenitori crescuţi în religia ortodoxă a Răsăritului
 Neutralitatea şi inviolabilitatea noului stat
 Adunare Obştească reprezentativă
După ce au adus la cunoştinţă marilor puteri aceste cereri, adunările ad-hoc s-au
dizolvat. Marile puteri au răspuns prin „Convenţia de la Paris” din 7/19 august 1858,
document ce va servi drept constituţie pentru Principatele Române Unite până în anul
1864. Principalele prevederi:
 Menţinerea suzeranităţii otomane şi a garanţiei colective a Marilor Puteri; Marile
Puteri erau de acord ca Principatele Române să se autoadministreze, fără vreun
amestec din partea Imperiului Otoman.
 Unirea formală a Moldovei cu Ţara Românească sub forma unei confederaţii
numită „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”
 Noul stat urma să fie condus de doi domni, două guverne şi două Adunări
Legislative
 Cele două principate aveau două instituţii comune, cu sediul la Focşani: Comisia
Centrală (ca instituţie legislativă) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.
 Separaţia puterilor în stat
a. Puterea executivă aparţinea Domnului şi Guvernului. Domnul numea
miniştrii, sancţiona legile şi putea dizolva Adunarea Legislativă.
b. Puterea legislativă aparţinea Domnului şi Adunării Legislative, ce funcționa
ca un parlament unicameral (Adunările legislative dezbăteau și adoptau
legile, fără a avea însă inițiativă legislativă și alegeau domnul).
c. Puterea judecătorească aparţinea Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie,
judecătorii fiind numiţi de domn.
 Era formulat principiul votului cenzitar (în funcţie de avere), existând două
categorii de alegători: direcți și indirecți (votau prin delegați).
 Erau prevăzute drepturile şi libertăţile cetăţeneşti: egalitatea în faţa legii,
garantarea proprietăţii, libertatea individuală, egalitatea în drepturi a moldovenilor
și muntenilor de rit creștin. Erau desfiinţate privilegiile şi rangurile boiereşti. Se
cerea reglementarea raporturilor dintre țărani și proprietari.
În concluzie, Convenţia de la Paris din 1858 a oferit românilor şansa de a edifica unirea
deoarece nu interzicea clar alegerea aceluiaşi domn în ambele Principate.
Au fost numiți noi caimacami (câte trei în fiecare Principat), în ȚR, unul dintre
caimacami fiind Alexandru Ghica, fost domn regulamentar.
La 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Moldovei (dominată de membrii Partidei
Naţionale) l-a ales, în unanimitate (48 voturi) ca domn pe Alexandru Ioan Cuza. În Ţara
Românească, Adunarea Electivă era dominată de conservatori care aveau proprii
candidaţi. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat o vie agitaţie în rândul populaţiei
bucureştene şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime de 30.000 oameni s-a aflat în
preajma Adunării în acele zile istorice. Ideea alegerii lui Cuza la București a fost
sugerată de delegați Moldovei care mergea la Constantinopol pentru a anunța rezultatul
votului din Moldova. Într-o şedinţă secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a
propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Al. I. Cuza , aceasta fiind acceptată în
unanimitate. Dubla alegere a lui Cuza a fost expresia abilităţii oamenilor politici români
din epocă, dar şi rezultatul mobilizării populaţiei Capitalei în acele momente istorice.
Prin politica faptului împlinit, românii au realizat de facto unirea.
Practic, prin dubla alegere a lui Cuza, românii au pus Marile Puteri în faţa faptului
împlinit, oferind calea necesară pentru realizarea unirii depline. Prin unirea deplină s-au
pus practic bazele statului modern român, îndeplinindu-se astfel unul dintre dezideratele
memoriilor boiereşti şi ale revoluţionarilor paşoptişti. Prin crearea statului modern român
se deschideau perspective promiţătoare asupra modernizării societăţii româneşti,
asupra obţinerii independenţei şi chiar asupra făuririi României Mari.

VI. Domnia lui Al. I. Cuza (1859-1866)

Uriaşul entuziasm stârnit de dubla alegere a lui Al. I. Cuza pe întreg spaţiul
românesc nu putea să ascundă situaţia complexă în care se găsea noul stat. De la
începutul domniei, principalele obiective ale lui Cuza au fost consolidarea unirii (prin
obţinerea recunoaşterii internaţionale şi unificarea instituţiilor celor două principate) şi
modernizarea noului stat printr-o suită întreagă de reforme.
Marile Puteri europene au interpretat dubla alegere a lui Cuza ca o încălcare a
Convenţiei de la Paris. Marile Puteri s-au întrunit la Paris, la 26 martie 1859. Cu
excepția Austriei și a Imperiului Otoman, celelalte puteri au recunoscut actul din 24
ianuarie. Totuşi, datorită situaţiei internaţionale complicate şi a diplomaţiei româneşti
eficiente, în 25 august/6 septembrie 1859, Marile Puteri (inclusiv Austria și Imperiul
Otoman), întrunite în Conferinţa de la Paris, au recunoscut dubla alegere. Oricum,
Cuza concentrase o armată moldo-munteană la Floreşti încă din aprilie 1859.
Detensionarea situaţiei atât în relaţie cu Imperiul Otoman cât şi cu Austria l-a determinat
pe Cuza să ordone închiderea taberei de la Floreşti pe 11 septembrie 1859. Cuza a
iniţiat demersurile şi pentru unificarea instituţională, prin înfiinţarea primului minister unit
- Ministerul de război, condus de generalul Emanoil Florescu (în 1860), dar şi prin
unificarea serviciilor de vamă, poştă şi telegraf. Capitala țării s-a stabilit la București. S-
a adoptat stema țării cu simbolurile vulturul și zimbrul. La 24 ianuarie 1861 s-a înfiinţat
Curtea de Casaţie şi Justiţie, cu un rol important în organizarea judecătorească
modernă.
În 22 noiembrie/4 decembrie 1861, în cadrul Conferinţei ambasadorilor de la
Constantinopol, Puterile Garante au aprobat unirea deplină a celor două Principate, iar
sultanul a dat un firman în acest sens, cu condiţia unirii doar pe durata domniei lui Al. I.
Cuza.
La 22 ianuarie 1862, la Bucureşti şi-a început lucrările primul guvern unic,
condus de conservatorul Barbu Catargiu. La 24 ianuarie 1862, s-a întrunit la Bucureşti
prima Adunare Legislativă unică. În acest fel, Comisia Centrală şi-a încetat activitatea,
s-au contopit cele două steme, iar din 1863, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu a
fost adoptată în actele interne titulatura de România.
Epoca marilor reforme
Politica de reforme a început timid pentru că primul guvern unic era dominat de
conservatori. În iunie 1862, Guvernul Barbu Catargiu a înaintat un proiect de lege rurală
care nu aducea modificări semnificative în situaţia ţărănimii. În schimb, liberalii moderaţi
din jurul lui Mihail Kogălniceanu au propus un proiect ce presupunea emanciparea
clăcaşilor şi împroprietărirea diferenţiată a lor, în funcţie de numărul de vite. În situaţia
în care Adunarea Legislativă era dominată de conservatori, proiectul lui Kogălniceanu a
fost respins. După aceea, viaţa politică a tânărului stat român a fost umbrită de
asasinarea, în condiţii neelucidate încă, a primului ministru Barbu Catargiu.
Pentru a pune în aplicare proiectele de reformă, Cuza l-a desemnat ca premier
pe Kogălniceanu, în octombrie 1863. Între cei doi oameni politici a fost cooperare
fructuoasă din care au rezultat numeroase reforme în toate domeniile de activitate.
 La 25 decembrie 1863, Adunarea Legislativă a votat în unanimitate legea
secularizării averilor mânăstireşti, care reprezentau aproape un sfert din teritoriul
naţional. În martie 1864, a fost adoptat Codul Penal și de procedură penală. În martie
1864, Guvernul Kogălniceanu a adus în faţa Adunării vechiul proiect de lege rurală ce
fusese respins în 1862. În aprilie 1864, Adunarea Legislativă a respins încă o dată
proiectul iniţiat de Kogălniceanu. În această situaţie, Cuza avea de ales între demiterea
Guvernului şi organizarea unei lovituri de stat şi dizolvarea Adunării Legislative.
Pentru a continua politica de reforme, la 2 mai 1864, Cuza a pus la cale o
lovitură de stat, dizolvând Adunarea şi prezentând o „Proclamaţie către armată şi popor”
în care îşi justifica alegerea făcută. Apoi, Cuza a supus unui plebiscit documentul
„Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris” şi o nouă lege electorală care ar fi
sporit numărul alegătorilor (alegătorii ar fi fost de două categorii: alegători primari – ce
votau prin delegaţi şi alegători direcţi). Rezultatul plebiscitului a fost favorabil domnului.
Prin „Statutul Dezvoltător” se instaura practic un regim autoritar dominat de domn:
 Sporea puterea domnului şi a Executivului
 Domnul avea el singur iniţiativa legislativă
 Domnul avea drept de Veto
 Domnul îl numea pe preşedintele Adunării
 Se înfiinţa cea de a două cameră a puterii legislative, Senatul (numit şi Corpul
Ponderator)
 Domnul numea o parte din senatori
 Proiectele de legi erau redactate de Consiliul de Stat, controlat tot de domn
În iunie 1864, Marile Puteri au acceptat noul document cu valoare constituţională.
Practic, Domnul putea continua drumul reformelor. Cea mai importantă în acest
sens era reforma agrară,care ar fi trebuit să îmbunătăţească situaţia majorităţii
populaţiei rurale. La 14/26 august 1864, a intrat în vigoare Legea rurală care prevedea:
 Emanciparea ţăranilor clăcaşi prin despăgubire plătită timp de 15 ani
 Împroprietărirea ţăranilor cu pământ în mod diferenţiat, în funcţie de numărul de
vite. Astfel, ţăranii erau împărţiţi în trei categorii: pălmaşi, fruntaşi şi mijlocaşi.
 Pământul acordat ţăranilor nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani şi nu putea
depăşi două treimi din moşia boierului.
Prin Legea rurală din 1864 au fost împroprietărite 463.544 de familii ţărăneşti cu
1.810.311 ha. Practic se generalizau relaţiile capitaliste la nivelul întregii societăţi şi se
întărea proprietatea ţărănească. S-a sperat în uşurarea situaţiei ţăranilor, dar aceştia nu
dispuneau de uneltele agricole necesare pentru exploaterea proprietătii primite. În plus,
ţăranii s-au confruntat cu situaţia fărâmiţării terenurilor primite prin sistemul moştenirii.
Legea rurală din 1864 a avut şi unele inconveniente întrucât nu specifica ce fel de
pământ urma să fie expropriat. Astfel, ţăranii primeau pământ mai puţin fertil sau aflat în
zone greu accesibile. Totuşi, prin legea rurală din 1864 a sporit numărul de proprietari
funciari şi s-au deschis premizele dezvoltării agriculturii.
În timpul guvernului Kogălniceanu s-au adoptat şi alte reforme în domenii precum
justiţie, administraţie, economie, învăţământ. În plan juridic s-au introdus legea pentru
organizarea Curţii de Casaţie şi legea pentru organizarea judecătorească. În noiembrie
1864, s-a adoptat legea organizării armatei naționale. În decembrie 1864/ian1865 a fost
promulgat Codul Penal. Prin Codul Civil, se impunea întâietatea căsătoriei civile în faţa
celei religioase, se asigura individului libertăţi personale, se garanta egalitatea tuturor
cetăţenilor în faţa legii şi era apărată proprietatea privată. Codul civil, ca și cel penal
erau elaborate după cel napoleonian din 1804 și cel prusac din 1851.
În plan administrativ, s-au adoptat legea pentru organizarea administrativă şi legea
comunală.
În plan economic, s-a adoptat legea contabilităţii şi s-a introdus sistemul metric unic
de măsuri şi greutăţi (septembrie 1864). A fost înfiinţat CEC (în 1 decembrie 1864).
În plan educativ, s-a urmărit laicizarea învăţământului. La 7 decembrie 1864 a fost
promulgată legea instrucţiunii publice prin care se prevedea obligativitatea şi
gratuitatea învăţământului primar. Se acordă importanţă şi învăţământului superior, fiind
înfiinţate universităţile de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
Pentru a coordona cât mai eficient politica externă şi relaţiile cu celelalte state, s-au
înfiinţat Ministerul de Externe şi mai multe agenţii diplomatice româneşti în străinătate.
Au fost încheiate unele convenţii vamale, poştale şi comerciale cu alte state. În martie
1865, s-a încheiat convenția telegrafică cu Franța.
În ianuarie 1865, datorită tensionării relaţiei cu domnul, Kogălniceanu a demisionat
din fruntea Guvernului. Încă din ianuarie 1863 se formase o alianţă între conservatori şi
liberalii radicali cu scopul de a-l înlătura pe Cuza de la putere şi de a impune un prinţ
străin. Această alianţă, imposibilă în alte condiţii, a rămas cunoscută în istorie sub
numele de „monstruoasa coaliţie”. La începutul anului 1866 această alianţă şi-a
intensificat activitatea, silindu-l pe Cuza să abdice la 11/23 februarie 1866. Puterea a
fost preluată de o Locotenenţă Domnească. Marile puteri acceptaseră unirea deplină
doar pe timpul domniei lui Cuza. În această situaţie, politicienii români trebuiau să
acţioneze rapid pentru a evita o intervenţie străină care ar fi pus în pericol unirea.
În rândul clasei politice a fost reafirmat proiectul prinţului străin. Iniţial i s-a propus
tronul României lui Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, dar oferta a fost declinată. În
martie 1866, propunerea pentru tronul României i-a fost înaintată principelui Carol de
Hohenzollern Sigmaringen. Susţinut de împăratul Franţei Napoleon al III-lea, dar şi de
regele Prusiei şi de cancelarul Otto von Bismarck, principele Carol a acceptat
propunerea românilor. În aprilie 1866, s-a organizat un plebiscit prin care populaţia şi-a
manifestat acordul pentru venirea lui Carol la putere. La 10 mai 1866, principele Carol a
depus jurământul de credinţă, ca domn constituţional, în faţa Adunării la Bucureşti. În
octombrie 1866, Carol a făcut o vizită la Istanbul, în timpul căreia a primit firmanul
de numire din partea sultanului.

VII. Domnia lui Carol I

Domnia lui Carol I de Hohenzellern Sigmaringen a debutat prin adoptarea
Constituţiei de la 1866, act fundamental care a instituţionalizat regimul parlamentar
modern, a deschis calea către pluralismul politic, a oferit perspectiva modernizării
societăţii româneşti şi a obţinerii independenţei.
În timpul domniei lui Carol I (1866-1914), s-a realizat consolidarea statului modern
român. Factorii decisivi ai puterii politice au fost monarhia, Parlamentul şi partidele
politice, toate funcţionând conform cadrelor impuse de Constituţia de la 1866.
Monarhia a fost un factor de echilibru între grupările politice, ceea ce a asigurat o
stabilitate internă. Principele Carol I a jucat rolul de arbitru, de mediator între cele două
mari grupări politice ale vremii: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator.
Cucerirea independenţei de stat a României în urma războiului cu turcii din 1877-1878 a
sporit prestigiul monarhiei, consolidându-i poziţia pe scena vieţii politice. Drept urmare,
la 9 septembrie 1878, Parlamentul i-a conferit lui Carol I titlul de „alteţă regală”. La 14
martie 1881, Parlamentul a votat legea de transformare a României în Regat. La 10 mai
1881, Carol I şi soţia sa, Elisabeta de Wied au fost încoronaţi ca regi ai României. La
18 mai 1881, s-a semnat Pactul de familie, prin care Ferdinand, nepotul lui Carol,
devenea moștenitorul tronului.
De la început, Carol I şi-a asumat un rol politic de primă mână în politica externă
şi în treburile militare. În anii 1875-1876, o nouă criză orientală era în desfăşurare.
Domnul Carol şi primul-ministru, Ion C. Brătianu, care doreau să obţină independenţa,
au încercat să ajungă la o înţelegere cu Rusia. La 12 aprilie 1877, Rusia a declarat
război Turciei şi în aceeaşi zi, trupele ei au început să treacă Prutul, în Moldova. La 9
mai 1877, în Camera Deputaţilor, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu,
răspunzând interpelării deputatului Nicolae Fleva, a citit declaraţia de independenţă a
României, independenţă proclamată a doua zi şi în Senat.
În primele luni de război, Carol şi Brătianu au încercat să stabilească reguli de
bază de colaborare între armata română şi cea rusă. În vara anului 1877, Carol a primit
comanda supremă a trupelor aliate de la Plevna, care a fost încercuită şi a capitulat pe
28 noiembrie 1877. Cucerită pe câmpul de luptă din Balcani, independenţa a fost
recunoscută internaţional prin Tratatele de Pace de la San Stefano (19 feb. 1878) şi
Berlin (1 iulie 1878). Statul român primea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, dar
pierdea sudul Basarabiei în favoarea Rusiei. În plus, prin Tratatul de Pace de la Berlin,
recunoașterea independenței României era condiționată și de răscumpărarea de către
guvernul României a acțiunilor Societății Strousberg.
În 1878, independența României a fost recunoscută de Rusia, Austro-Ungaria,
Serbia și Imperiul Otoman, în 1879 de Imperiul Otoman, iar în 1880 de Germania,
Marea Britanie și Franța.
După obținerea independenței, România a aderat la Tripla Alianță în 1883. Statul
român a acordat în continuare atenție problemei naționale: a sprijinit comunitățile
românești din Balcani, a subvenționat învățământul românesc din Transilvania, a
sprijinit mișcarea memorandistă din 1892-1894. Carol I a intervenit pe lângă împăratul
Franz Iosif pentru amnistierea memorandiștilor în 1895.
Partidele politice - Adoptarea Constituţiei de la 1866 a impulsionat procesul de
constituire a partidelor politice PNL şi Partidul Conservator. Carol I a practicat alternanţa
la guvernare a celor două partide pentru a evita orice încercare de a acapara puterea.
Astfel, în anul 1895, regele Carol I a introdus rotativa guvernamentală.
Instituţionalizarea regimului parlamentar moden în anul 1866, bazat pe alegeri
periodice, a grăbit închegarea partidelor politce.
Partidul Naţional Liberal – o primă încercare de unificare a grupărilor liberale a
fost în 1867, prin „Înţelegerea de la Concordia” între radicalii din jurul lui Ion C. Brătianu
şi C. A. Rosetti şi moderaţii lui Mihail Kogălniceanu. PNL s-a constituit în mai 1875 prin
„Coaliţia de la Mazar Paşa”. Printre liderii liberali amintim pe Ion C. Brătianu (în timpul
guvernării sale din 1876-1888 – „Marea guvernare liberală-, au fost adoptate
importante reforme), Ion I. C. Brătianu, C. C. Rosetti, D. A. Sturdza. Din 1909, lider al
PNL a fost Ion I. C. Brătianu. Programul PNL din 1913 propunea două reforme de bază:
agrară şi electorală prin introducerea votului universal.
 Originile PNL le regăsim în proiectele de reformă în spirit liberal ale Partidei
Naţionale şi documentele programatice ale Revoluţiei de la 1848. Liberalismul
românesc s-a inspirat din ideile Revoluţiei Franceze, liberalismul occidental şi tradiţiile
culturale româneşti. Din punct de vedere economic, liberalii au susţinut doctrina „prin
noi înşine”, fiind adepţii dezvoltării industriei naţionale prin forţe proprii.
Partidul Conservator – s-a înfiinţat în anul 1880 prin unirea grupării
conservatoare în jurul liderilor Lascăr Catargiu, Manolache C. Epureanu, Grigore
Cantacuzino etc. Între 1880 şi 1899, lider al Partidului Conservator a fost Lascăr
Catargiu. La conducere au urmat Grigore Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp
(1907-1913). Din 1914, preşedinte al Partidului Conservator a fost Alexandru
Marghiloman. Conservatorii susţineau politica „paşilor mărunţi” care presupunea
dezvoltarea graduală a societăţii, în conformitate cu tradiţiile. În momentul în care, în
1884, liberalii doreau lărgirea dreptului de vot prin revizuirea Consituţiei, conservatorii s-
au opus întrucât ei considerau că românilor nu le lipseau drepturile politice, dar că
situaţia lor materială trebuia îmbunătăţită.
Din rândul conservatorilor s-au remarcat junimiştii. Teoria „formelor fără fond”,
susţinută de către junimişti în viaţa socială şi politică a vremii, a stat în centrul ideologiei
conservatoare. Junimiştii semnalau neconcordanţa dintre structura socială, tradiţională
românească şi instituţiile noi adoptate după modelul occidental.
Din punct de vedere guvernamental, începutul domniei lui Carol I s-a caracterizat
prin instabilitate şi confruntări între diversele grupări politice. Din anul 1895, s-a introdus
sistemul rotativei guvernamentale (alternarea la guvernare a liberalilor şi
conservatorilor).
Parlamentul, conform Constituţiei de la 1866, era bicameral, cele două camere
fiind Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Membrii Parlamentului erau aleşi pe baza votulu
cenzitar. În iunie 1884, prin modificările aduse Constituţiei de la 1866, se extindea
dreptul de vot pentru toţi ştiutorii de carte. În iunie 1917, s-a impus dreptul de vot
universal pentru toţi bărbaţii majori. Parlamentul exercita, alături de suveran, puterea
legislativă. Parlamentarii îi puteau interpela pe miniştri. Activitatea Parlamentului
începea la 15 noiembrie și se desfășura parcursul a trei luni.
Legislaţia – Sistemul parlamentar instituit în 1866 s-a caracterizat prin rolul
preponderent al legislativului. Parlamentul devenea aproape partener egal cu
domnitorul în elaborarea legilor. După 1866, legislaţia adoptată avea în vedere
asigurarea modernizării ţării în toate domeniile. În 1867, s-a instituit noul sistem
financiar bazat pe moneda națională (leul). Principalele acte legislative din timpul lui
Carol I au vizat:
 Legea responsabilităţii miniştrilor (1878)
 Legea organizării comunelor (1878 şi 1882)
 Organizarea învăţământului în trei trepte şi reducerea analfabetismului
 Legile de organizare a armatei (1868 şi 1872) prevedeau înfiinţarea unei
armate permanente şi impunerea principiului mobilizării generale; potrivit legii din
1868, armatei permanente şi rezervelor li se adăugau dorobanţii şi grănicerii,
miliţiile, garda civilă şi gloatele; Legea din 1872 a urmărit ridicarea calitativă a
nivelului oştirii în ansamblul ei. S-a acordat atenţie şi dezvoltării flotei de război.
 Legile pentru încurajarea industriei naţionale (1887 şi 1906) acordau scutiri de
taxe şi impozite şi alte facilităţi investitorilor români
  Legea minelor din 1895 oferea avantaje şi investitorilor străini
 Legea de înfiinţare a Academiei Române (1879); în 1867 luase ființă Societatea
Academică Română.
 Legea de înfiinţare a Băncii Naţionale a României (1880)
 Promovarea protecţionismului vamal (1886) pentru a sprijini industria autohtonă
 În anul 1885, Biserica Ortodoxă şi-a proclamat autocefalia în raport cu Patriarhia
de la Constantinopol. A fost adoptată apoi Legea clerului mirean şi a
seminariilor care prevedea salarizarea preoţilor din bugetul statului sau al
localităţilor.
 În 1888 s-a inaugurat clădirea Ateneului Român
 În 1985, s-a dat în funcțiune podul de la Cernavodă proiectat de Anghel Saligny

VIII. Realizarea statului unitar român – Marea Unire din 1918

Ideea unirii politice a Transilvaniei cu Principatele române a apărut încă de la
începutul sec. XIX la munteanul de origine ardeleană, Naum Râmniceanu (1802) şi la
ardeleanul Ion Budai-Deleanu (1804). Aceste planuri au fort reluate după 1838 de A. G.
Golescu-Albu şi Ion Câmpineanu. În 1852, Dimitrie Brătianu utiliza pentru prima dată
sintagma „România Mare”. Cu prilejul sărbătorilor de la Putna, din 1871, tânărul A. D.
Xenopol aprecia că „marea unire” era un fapt inevitabil. Sub coordonarea lui D.A.
Sturdza și N. Iorga, s-au publicat importante colecții de documente istorice. În 1901 s-
au omagiat 300 de ani de la moartea lui Mihai Viteazul, în 1904 – 400 de ani de la
moartea lui Ștefan cel Mare.
Deşi alianţa cu Puterile Centrale (din 1883) a împiedicat exprimarea deschisă a
ideilor iredentiste, în secret, guvernul de la Bucureşti acorda sprijin ardelenilor. „Liga
culturală” înfiinţată în 1891 cuprindea mulţi cărturari de peste munţi care susţineau
cauza naţională. Ca expresie a caracterului său politic, în 1914, Liga şi-a luat numele de
„Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor”. Orientarea politică externă a
României după 1900 indica îndepărtarea certă de Puterile Centrale. Când România
intra în al doilea război balcanic (1913) împotriva Bulgariei (o protejată a Austro-
Ungariei), Nicolae Iorga afirma că acolo, peste Dunăre, începea „războiul nostru pentru
eliberarea Ardealului”.
Realizarea Marii Uniri (prin unirea Bassarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu
Regatul României) este rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la
sfârşitul primului război mondial când s-au dezmembrat Imperiul Rus şi Imperiul Austro-
Ungar. Marea Unire s-a realizat în contextul afirmării pe plan internaţional a principiului
autodeterminării şi a principiului naţionalităţilor, principii promovate de cele „14 puncte”
ale preşedintelui american Woodrow Wilson de la începutul anului 1918. În cazul
românilor distingem două mari etape în realizarea unirii: autonomia şi unirea propriu-
zisă.
Basarabia – Prima provincie care s-a unit cu Vechiul Regat a fost Basarabia.
Aceasta a survenit pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, în urma abdicării țarului
Nicolae al II-lea în timpul revoluției burgheze din martie 1917. În martie 1917, românii
din Basarabia au înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc (condus de Vasile
Stroescu), cu rolul de a coordona mişcarea de eliberare naţională. În acelaşi an a
apărut la Chişinău şi organul de presă al partidului, ziarul „Cuvânt Moldovenesc”,
condus de către Onisifor Ghibu.
Congresul ostaşilor moldoveni de la Chişinău din 8 octombrie 1917, a
proclamat autonomia provinciei. La 2-6 noiembrie 1917 s-a constituit un organ
reprezentativ numit Sfatul Ţării (condus de Ion Inculeţ). Ca for executiv a fost format
Consiliul Directorilor Generali (cu rol de guvern, condus de Petre Erhan). În condiţiile
primejdiei reprezentate de pretenţiile Ucrainei de a anexa Basarabia, în 2 decembrie
1917 a fost proclamată Republica Democratică Moldovenească. Primul preşedinte al
acesteia a fost ales Ion Inculeţ, iar puterea executivă a fost preluată de guvern. În
condiţiile tulburărilor provocate de soldaţii ruşi care se întorceau de pe front (în 25 oct/7
nov. 1917, în Rusia a avut loc revoluția bolșevică. Noul guvern bolșevic a decis
retreagerea Rusiei din război. Astfel, în martie 1918, prin Pacea de la Brest Litovsk,
Rusia a încheiat pace separată cu Puterile Centrale), Consiliul Directorilor Generali a
cerut sprijinul armatei române. La 12 ianuarie 1918, patru divizii ale armatei române au
trecut Prutul şi au restabilit ordinea în Basarabia. Drept răspuns, la 13 ianuarie 1918,
Rusia a întrerupt relaţiile diplomatice cu România şi a sechestrat tezaurul românesc. La
24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării a proclamat independenţa Republicii Democratice
Moldoveneşti.
La 27 martie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor
naţionalităţilor, a adoptat cu majoritate de voturi hotărârea Basarabiei de a se uni cu
România. La 22 aprilie 1918, regele Ferdinand semna decretul de promulgare a Actului
Unirii Basarabiei cu România. Pentru administrarea provizorie a Basarabiei a fost
desemnat Consiliul Directorilor, până la preluarea acesteia de către guvernul de la
Bucureşti.
Bucovina – Situaţia românilor din Bucovina s-a înrăutăţit practic în toamna lui
1918 când Austro-Ungaria se prăbuşise. Se vehicula teza anexării de către Habsburgi,
ca o ultimă soluţie de salvare, a Bucovinei la Galiţia, în timp ce Ucraina ridica pretenţii
de stăpânire asupra provinciilor româneşti şi ameninţa cu intervenţia armată. În
octombrie 1918, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul
Naţional Român, condus de Constantin Iosipescu Grecul şi George Grigorevici. La
9 octombrie 1918, Consiliul Naţional Român a cerut, în numele naţiunii, dreptul la
autodeterminare şi a exprimat dorinţa de secesiune. Din iniţiativa lui Iancu Flondor şi
Sextil Puşcariu a fost convocată la Cernăuţi o Adunare a românilor bucovineni pentru
14 octombrie 1918. Această Adunare Constituantă a Bucovinei a decis unirea Bucovinei
cu teritoriile locuite de români din Austro-Ungaria într-un stat naţional. Preşedintele
Adunării a fost ales Iancu Flondor. S-a ales un Comitet Executiv şi un Consiliu
Naţional (condus de Ion Nistor) ca organ reprezentativ. În Bucovina au început apoi să
pătrundă trupe ucrainiene cu scopul ocupării şi alipirii ei la Ucraina. În aceste condiţii,
Consiliul Naţional Român a solicitat sprijinul armatei române. Armata română a
intervenit pentru a restabili ordinea. La 31 octombrie/12 noiembrie 1918 se forma un
guvern condus de Iancu Flondor, iar CNR stabilea instituțiile Bucovinei.
În aceste condiţii, a avut loc la Cernăuţi, pe 15/28 noiembrie 1918, Congresul
General al Bucovinei, în care românii erau majoritari. La propunerea lui Iancu
Flondor, care a prezidat lucrările Congresului, s-a votat cu majoritate largă unirea
necondiţionată a Bucovinei cu regatul României. Reprezentanţii celorlalte populaţii au
recunoscut şi acceptat hotărârea românilor. Ziarul „Glasul Bucovinei”, editat de Sextil
Puşcariu, a avut o influenţă deosebită asupra mişcării pentru unirea Bucovinei cu
România. La 18/31 decembrie 1918, regele Ferdinand a emis decretul de unire a
Bucovinei cu Regatul României.
Transilvania – Aici lupta naţională a românilor s-a radicalizat odată cu începutul
primului război mondial. Contactele cu liderii politici de la Bucureşti s-au intensificat, iar
Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor a desfăşurat o vie activitate în sprijinul
idealului naţional.
În toamna anului 1918 şi-au reluat activitatea cele două partide româneşti:
Partidul Naţional Român şi Partidul Social Democrat. Comitetul executiv al PNR s-a
reunit la Oradea pentru a adopta, la 29 septembrie/12 octombrie 1918 o declaraţie care
proclama „independenţa naţiunii române” din cadrul Imperiului Austro-Ungar. Prin
aceeaşi declaraţie se cerea separarea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii
naţiunii în teritoriul său naţional şi organizarea unui plebiscit.
La 3 octombrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg a făcut o ultimă încercare de
a salva monarhia bicefală. El a lansat manifestul „Către popoarele mele
credincioase”, în care propunea federalizarea Austro-Ungariei. Drept răspuns, pe 5/18
octombrie 1918, deputatul român Alexandru Vaida Voevod a citit în Parlamentul
maghiar „Declaraţia de la Oradea”, act ce a căpătat astfel valoarea unei declaraţii de
independenţă. La Viena, Iuliu Maniu a preluat comanda trupelor române din armata
austro-ungară (aproximativ 60.000 militari).
La 18/31 octombrie 1918, la Arad s-a constituit Consiliul Naţional Român
Central (format din 6 membri PNR şi 6 PSD) ca organ politic unic al românilor
transilvăneni. În noiembrie 1918, după modelul CNRC, în întreaga Transilvanie s-au
format consilii susţinute de gărzi naţionale locale. Aceste consilii au preluat controlul
politic şi administrativ în întreaga provincie. La 5/18 noiembrie 1918, CNCR a publicat
manifestul Către popoarele lumii prin care se reliefa că unirea Transilvaniei cu România
era dorința națiunii române. CNRC a publicat la 6 noiembrie 1918 manifestul „Către
naţiunea română” în care erau argumentate dreptul românilor din Austro-Ungaria la
autodeterminare. La 7 noiembrie 1918, CNRC a publicat manifestul „Istoria ne
cheamă la fapte” prin care se anunţa convocarea la Alba Iulia a Adunării Naţionale a
Românilor. La 9 noiembrie 1918, CNRC a adresat o notă ultimativă guvernului maghiar,
cerând întreaga putere de guvernare. Între 13-14 noiembrie 1918, la Arad, au avut loc
tratativele româno-maghiare, dar fără succes deoarece maghiarii erau dispuşi să ofere
doar autonomia Transilvaniei şi nu separarea definitivă de Ungaria..
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918 a avut loc Marea Adunare Naţională de la
Alba Iulia, la care au luat parte 1228 delegaţi aleşi. Adunarea a fost deschisă de
Gheorghe Pop de Băseşti, iar declaraţia de unire a fost citită de Vasile Goldiş. Rezoluţia
de Unire prevedea înfăptuirea unui regim democratic, inclusiv respectarea drepturilor
minorităţilor naţionale. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat şi
anume Marele Sfat Naţional ca for legislativ, condus de Gh. Pop de Băseşti şi fiind
format din 250 de membri şi Consiliul Dirigent (prezidat de Iuliu Maniu şi format din 15
membri, avea rolul unui for executiv).
Marea Unire din 1918 a încununat aspiraţiile românilor de a vieţui într-un singur
stat. Suprafaţa ţării a sporit de la 137.000 km² la 295049 km², populaţia a ajuns de la
7.250.000 locuitori la 18.000.000 locuitori. S-au înregistrat creşteri importante ale
suprafeţei arabile şi ale celei împădurite, s-a extins reţeau de căi ferate etc.
 La 29 decembrie 1919, primul Parlament al României Mari a votat legile prin
care era ratificată unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. La 4
aprilie 1920, s-au dat decretele prin care au fost dizolvate organele regionale de
conducere din Transilvania, Bucovina şi Basarabia. În 15 octombrie 1922, la Alba Iulia,
regele Ferdinand şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari.