Revoluţia de la 1821condusă de Tudor Vladimirescu
câştigării „dreptăţilor cele folositoare la toată obştea”. În plus, el amintea că deţinea
Tudor Vladimirescu (sau Theodor, aşa cum s-a
iscălit întotdeauna) s-a născut în satul Vladimiri
din Gorj, pe la 1780, într-o familie de ţărani
liberi, cu o bună stare materială. A devenit unul
dintre reprezentanţii tinerei burghezii aflate în
plină ascensiune: a fost arendaşul mai multor
moşii, vătaf de plai de Mehedinţi şi a practicat
negustoria. A participat la războiul ruso-turc din
1806 – 1812 în fruntea unui corp de panduri
olteni, fiind decorat cu ordinul „Sfântul
Vladimir” clasa a III-a şi înălţat la gradul de
locotenent. A călătorit mult în ţară şi în
străinătate, a învăţat câteva limbi străine. A dat
dovadă de reale aptitudini de comandant şi
organizator militar, fiind cel care a pus bazele
noilor unităţi de panduri, care trebuiau să devină
nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluţiei
de la 1821.
Contextul naţional şi internaţional
Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a avut cauze naţionale, economice şi
sociale şi, deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri
europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determimat Imperiul Otoman să pună capăt
domniilor fanariote.
Mişcarea de eliberare a românilor s-a desfăşurat în condiţiile în care lupta popoarelor
balcanice subjugate încă de Înalta Poartă căpăta un nou avânt: sârbii reluau lupta sub
conducerea lui Miloş Obrenovici I, grecii din Peloponez şi din insulele Mării Egee luptau
pentru independenţă în 1821, eliberând întreaga Moree (cum i se spunea uneori
Peloponezului), Eteriştii se pregăteau să declanşeze marşul spre Dunăre, în teritoriile
locuite de bulgari se înmulţeau formele de nesupunere active şi lua amploare fenomenul
haiduciei, iar albanezii se ridicau la luptă, alăturându-se Eteriei sau sprijinind cu voluntari
revoluţia lui Tudor Vladimirescu.
În Ţările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman – impusese la începutul secolului al
XVIII-lea înlocuirea domniilor pămantene cu cele ale fanarioţilor. Revoluţia română de la
1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiţi factori conjucturali, ci a fost
expresia nemulţumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor şi claselor sociale de-a
lungul secolelor al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Toate clasele şi păturile
sociale româneşti – cu excepţia unei minorităţi boiereşti – erau interesate de schimbarea, în
primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerinţă a
otomanilor în treburile interne ale Munteniei şi Moldovei.
Declanşarea revoluţiei
Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeş, în prezenţa a aproximativ 100 de plăieşi
şi a colaboratorilor săi apropiaţi, Tudor Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot
norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamaţia de la Padeş. Prin
această declaraţie, poporul era mobilizat la luptă împotriva răului din ţară, pentru
statornicia unui nou regim politic în ţară.
Tot la Padeş, Tudor a început activitatea diplomatică menită să împiedice intervenţia
străină în Muntenia. A adresat memorii mai întâi sultanului, prin intermediul paşalelor de la
Dunăre, iar mai apoi împăraţilor Rusiei şi Austriei, care se aflau la Laybach (Ljubljana), la
Congresul Sfintei Alianţe.
Tudor, după ce a înfrânt rezistenţa unora dintre ispravnicii de judeţe şi a unor cete înarmate
trimise impotriva sa de stăpânire, a preluat controlul asupra mănăstirilor fortificate de la
Strehaia şi Motru, iar pe 4/16 februarie şi-a stabilit tabăra la Ţânţăreni. Timp de trei
săptămâni, Vladimirescu şi-a organizat cei aproximativ 5.000 de oameni, şi-a extis
controlul până la Dunăre, a purtat corespondenţă cu boierii bucureşteni şi a urmărit cu
atenţie reacţiilor marilor imperii vecine. Tudor era convins că Poarta era dornică să
găsească o soluţie politică, preferabilă unui conflict care ar fi complicat relaţiile cu
Imperiul Rus.
Declanşarea pe 22 februarie/6 martie 1821 a
mişcării eteriste, ale căror forţe au traversat
graniţele Moldovei cu aprobarea autotităţilor
ţariste, corlată cu ridicarea la luptă a grecilor din
Peloponez, coraborată cu declaraţia riscantă a lui
Alexandru Ipsilanti (24 februarie/8 martie), care
afirma că se bucură de sprijinul ţarului , au dus la
precipitarea evenimentelor şi complicarea situaţiei
mişcării revoluţionare. Prin acţiunea lor, eteriştii au
încercat să provoace o acţiune militară a Rusiei
împotriva Imperiului Otoman, nereuşind decât o
reacţie contrară. Ca urmare, ţarul s-a dezis imediat
de acţiunile Eteriei, Rusia nu putea interveni decât
pentru a restaura vechea ordine ameninţată de
eterişti şi de panduri, imprudenţa lui Ipsilanti
determinând contrareacţia ţaristă.
Faţă de Eteria, ale cărei planuri le cunoştea în parte
Alexandru Ipsilanti – lider al Eteriei mai demult, Tudor a luat o atitudine prudentă,
colaborând cu revoluţionarii greci în sensul sprijinirii acţiunii antiotomane, fără a se
subordona vreo clipă Eteriştilor.
Pentru a asigura controlul asupra ţării, pandurii au executat marşul spre Bucureşti. La 28
februarie/12 martie, două coloane ale armatei revoluţionare au plecat spre capitală. Ele s-au
unit la Slatina o săptăă mai târziu. Ostaşii stăpânirii din tabăra de la Coţofeni – 800 de
arnăuţi – s-au alăturat pandurilor, ceea ce ridica efectivele lui Tudor la aproximativ 8.000
de oameni, 2.000 călare şi 6.000 pedeştri. S-a pornit din nou în marş către capitală, cu
asigurarea flancurilor şi a unor trupe de ariergardă şi avangardă pe itinerarul Slatina –
Şerbăneşti (Olt) – Tecuci (Teleorman) – Vadu Lat (Girgiu) pe 10/22 martie 1821. Tudor a
trimis o delegaţie Divanului ţării cu un memorandum, prin care cerea unirea tuturor forţelor
responsabile ale ţării. Pe 16/28 martie, la porţile capitalei, la Bolintin Vale, Tudor a lansat o
nouă proclamaţie către bucureşteni, declarând că mişcarea pe care o conducea era menită
controlul teritoriilor de pe cele două maluri ale Oltului şi că mişcarea pe care o conducea
era îndreptată împotriva domnilor fanarioţi şi a marilor boieri care se aliaseră cu aceştia.
Proclamaţia lui Tudor a avut un efect imediat, Divanul hotărându-se să colaboreze cu
pandurii, e adevărat, în condiţiile în care consulii puterilor occidentale, (cu excepţia celui al
Prusiei), şi caimacanii desemnaţi de Înalta Poartă, care aflaseră despre dezavuarea mişcării
lui Tudor, părăsiseră îngrabă Bucureştiul. Tudor, care aflase şi el de atitudinea ţarului, a
hotărât deplasarea pe un drum ocolit, care evita orice eventuală capcană a otomanilor de la
sud de Dunăre sau a arnăuţilor din Capitală. Pe 17/29 martie, pandurii ajungeau la
Ciorogârla, pentru ca a doua zi pe seară să ajungă la Cotroceni, pe atunci în imediata
apropiere a Bucureştiului. După ce cu o zi mai înainte dăduse o nouă proclamaţie prin care
cerea tututror cetăţenilor ţării, indiferent de condiţia socială, să se unească pentru
„obşteasca fericire”, pe 21 martie/2 aprilie pandurii au intrat triumfal în Bucureşti.
“Domnul” Tudor
Pe 21 martie/2 aprilie 1821, oastea lui Tudor Vladimirescu a intrat triumfal în Bucureşti pe
Podul Calicilor (Calea Rahovei), primită de o mulţime entuziastă. Tudor va rămâne stăpân
pe capitală 15/27 mai, guvernând ţara ca un adevărat domnitor, numit cu drag şi respect
Domnul Tudor. Stabilindu-şi cartierul general în casele brâncoveneşti de lângă Mitropolie,
Valdimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului ţării. Trativele s-au încheiat
rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea „cărţii de adeverire” dată de boieri lui Tudor. Se
instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acţiona o dualitate a puterii: pe de-o parte
Tudor, reprezentând „Adunarea norodului”, transformată în organizaţie politico-militară,
iar, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocârmuire”, cu atribuţii
politice şi administrative. Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin
„jurământul lui Tudor” din aceeaşi zi 23 martie/4 aprilie.
Din primul moment, Tudor Vladimirescu a trebuit să acţioneze într-un context internaţional
şi intern extrem de complicat. Dezavuarea oficială a mişcărilor revoluţionare româneşti şi
greceşti de către ţarul Rusiei a avut grave urmări asupra regimului de la Bucureşti, iar
acţiunile Eteriei, ale cărei trupe, odată intrate pe pământ românesc, uitaseră imediat de
planul iniţial de trecere imediată la sud de Dunăre şi se înstăpâniseră aici, compurtându-se
ca o armată de ocupaţie, dedându-se la jafuri şi abuzuri, provocând neîncetat forţele
otomane de la frontieră, puneau ţara în faţa primejdiei unui atac al forţelor Porţii.
În asemenea condiţii, Tudor Vladimirescu a iniţiat discuţii cu conducerea mişcării eteriste,
iar concomitent, prin intermediul boierilor Divanului, a iniţiat tratative cu reprezentanţii
otomanilor – paşalele din Silistra, Vidin şi Brăila – dar şi cu principalele puteri interesate în
zonă.
După ce Alexandru Ipsilanti a evitat mai
multă vreme să accepte o întâlnire cu
Vladimirescu, la sfârşitul lunii martie cei
doi conducători s-au întâlnit la marginea
Bucureştiului. Întânirea dintre cei doi
conducători s-a încheiat cu o înţelegere
fragilă. Ipsilanti s-a retras la Târgovişte
iar oamenii săi au ocupat judeţele din
nord. Vladimirescu a întărit tabăra de la
Cotroceni.
Tudor a intrat în negocieri cu otomanii,
întrucât acţiunea sa nu era, la nivel
declarativ, una antiotomană. Rezultatele
negocierilor au fost nesatisfăcătoare,
paşalele cerând în primul rând
dezarmarea armatei pandurilor şi
colaborarea în vederea reprimării eteriştilor. Cum Tudor nu a acceptat condiţiile turcilor,
iar oastea Porţii se pregătea de ofensivă, Tudor Vladimirescu a luat decizia de a se retrage
în zona întărită a Olteniei şi de a organiza acolo o rezistenţă de durată. La începutul lunii
mai 18.000 de soldaţi otomani au intrat în Moldova pe la Brăila, iar alţi 15.000 de militari
turci au traversat Dunărea pe la Calafat, Giurgiu şi Olteniţa în Muntenia.
Trădarea şi execuţia
În concepţia lui Vladimirescu, durata mare a rezistenţei româneşti ar fi putut atrage atenţia
puterilor occidentale, care ar fi putut interveni la rândul lor pe lângă Poartă pentru
acceptarea revendicărilor românilor. Pe 15/27 mai, oastea revoluţionară de sub comanda lui
Tudor a început retragerea pe direcţia Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea. Pe 18/30 mai
oastea revoluţionară ajunsese în apropiere de Goleşti. În rândurile armatei, se înmulţiseră
însă actele de indisciplină, în condiţiile în care membrii ei nu mai vedeau un beneficiu
evident al continuării luptei. Patru dintre căpitanii de panduri au transmis liderilor eterişti
corespondenţa lui Tudor cu otomanii. Etichetat ca trădător de Eterie, Tudor a fost arestat şi
ridicat de Iordache Olimpiotul din mijlocul taberei sale, fără ca vreunul dintre panduri să se
împotrivească.
Tudor Vladimirescu a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie şi dus la
Târgovişte, unde a fost batjocorit, fiind purtat pe un măgar în văzul mulţimei. O săptămână
mai târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost tăiat cu
săbiile după ce fusese torturat, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână.
Alexandru Ipsilatinti, după ce încercase fără succes să reziste otomanilor în faţa Târgoviştei
pe 25 mai/7 iunie, a hotărât să reia parţial planul lui Tudor de rezistenţă îndelungată în
zonele fortificate ale Olteniei. Pentru a-şi croi drum spre Oltenia, eteriştii ar fi trebuit să
înfrângă unităţile otomane de la Drăgăşani. Aici, pe 7/19 iunie s-a scris ultimul episod
important al confruntărilor Eteriei , ajutaţi de detaşamente ale pandurilor cu trupele
otomane. Turcii, superiori din punct de vedere numeric şi al dotării au reuşit să-şi înfrângă
adversarii
Consecinţele revoluţiei
Deşi înfrântă prin intervenţia armatelor otomane, Revoluţia din 1821 a reuşit să determine
sfârşitul epocii fanariote prin restabilirea domniilor pământene (Ioniţă Sandu Sturdza în
Moldova şi Grigore al IV-lea Ghica în Muntenia), lucru care a dus la înlăturarea gravelor
prejudicii aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Ţări Române.