Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Charles de Gaulle
Bibliografie
Charles de Gaulle născut la 22 noiembrie 1890, în orașul Lille din Franța. Provine dintr-
o lungă linie aristocrată din Normandia și Burgundia după tatăl Henry, în timp ce mama sa,
Jeanne Maillot, dintr-o generație de antreprenori industriali destul de bogați din regiunea
Flamand unde se și găsește orașul Lille.Se presupune că aparținea nobilimii militare franceze,
fapt ce nu este confirmat sau stipulat în Registrul familiilor nobile din Franța. În secolele al XVI-
XVII se regăsesc unii căpitani francezi de Gaulle la Cuisery în sudul regiunii franceze de
Bourgogne. Gaspard de Gaulle, numit de regele Carol al IX-lea al Franței drept cavaler regal.
Acești de Gaulle s-au instalat, mai târziu, în regiunea Champagne.
Charles a avut 3 frați, dintre care doi vor activa în rezistența antigermană, și o soră, pe
care mai tîrziu Charles o va antrena în Mișcarea de Rezistență antigermană.
Charles de Gaulle se înscrie la 26 iulie 1907 în clasa pregătitoare la Școala Centrală a
Colegiului Sacré-Cœur din Antoing, Belgia. La 1 octombrie 1908 intră la Colegiul Stanislas din
Paris în clasa pregătitoare a Școlii Speciale Militare. Un an mai târziu este admis la Saint-Cyr
intrând al 119-lea din 221 de locuri.
După semnarea unui contract de voluntariat pe 7 ani este încorporat în Regimentul 33
Infanterie cantonat la Arras. La 16 aprilie 1910 este avansat la gradul de caporal, iar la 27
septembrie primește gradul de sergent. Face parte din promoția Fez devenind elev ofițer activ. La
1 octombrie 1911 este avansat la gradul de sublocotenent. Încheie studiile pe 1 octombrie 1912
terminând al 13-lea din 221 elevi. Este repartizat la Regimentul 33 Infanterie, fiind în
subordinea colonelului Pétain(cel mai în vărsta șef al statului Francez din toate timpurile 1940.
Perioada Interbelica
Charles de Gaulle își continuă cariera sa militară. Din 1919 până în 1921, de Gaulle este
trimis în Polonia, care este aproape de a-și căpăta independența, unde participă la formarea noii
armate poloneze, care luptă victorios contra Armatei Roșii. El se lasă influențat de atmosfera
brutală, antisemită și pogromistă, fapt care-l confirmă în două scrisori trimise familiei sale și fapt
redat în al doilea volum a lucrării sale “Scrisori, note și carnete”. La întoarcere, căpitanul de
Gaulle începe să predea lecții despre arta militară la Școala Militară din Saint-Cyr, pînă ce în
1922 este admis la Școala Superioară de Război.
La 7 aprilie 1921 Charles de Gaulle se căsătorește cu Yvonne Vendroux (născută la
Calais pe 22 mai 1900, decedată la Paris pe data de 8 noiembrie 1979), cu care avut 3 copii:
Philippe de Gaulle (28 decembrie 1921 la Paris) – ulterior a fost amiral și senator;
Elisabeth de Gaulle, născută la Paris pe data de 15 mai 1924;
Anne de Gaulle (1 ianuarie 1928 la Treves – 6 februarie 1948 la Colombey-les-
Deux-Eglises), a fost bolnavă de sindrom Down.
În 1925 el este transferat la Statul-Major al Mareșalului Pétain, vice-președinte al
Consiliului Superior de Război. În 1927 el este numit comandant al batalionului al 19-lea de
țintași – pedeștri la Treves. La 1 ianuarie se naște a doua sa fiică, Anne. De Gaulle este transferat
în Liban în 1929, unde petrece 2 ani la Beirut cu familia sa. În 1931 el își începe activitatea în
cadrul secretariatului general de Apărare Națională din Paris. Acest post nou este foarte
important pentru el, deoarece aceasta este ocazia de a se iniția în Afacerile de ordin statal.
În această perioadă Charles de Gaulle își dezvoltă teoriile sale militare: el publică
“Dezacord dușmanului” (1924), “Ascuțișul Sabiei” (1932), “Înarmarea ca profesie“ (1934),
“Franța și înarmarea ei” (1938). Ultima carte provocă un conflict cu Mareșalul Petain. Această
lucrare denunță ca o concepție “împietrită” și conservatoare concepția “războiului de poziții“
dusă de Statul-Major.
În 1932 “Ascuțișul Sabiei” accentuează importanța educării unor conducători capabili, cu
capacități strategice deosebite și influența circumstanțelor în arta militară. El abordează teoria
necesității tehnicii blindate, care va combina focul și mișcarea și va fi capabilă de inițiativă și
ofensivă rapidă și eficientă.
În opera sa, “Înarmarea ca profesie“, publicată în 1934, el dezvoltă în fond aceeași temă:
armata și înarmarea. El vorbește despre faptul că este necesară formarea unei armate profesionale
pe lângă aceea de recrutare. Totuși, această idee întâlnește puține ecouri care ar aproba-o, cu
excepția organizației “Acțiunea Franceză”, condusă de Charles Maurras și Jacques Bainville,
care salută la diferite etape concepția modernă despre un război ofensiv și reflectă neîncrederea
sa vizavi de germanismul renăscut de către Paul Reynard și Philippe Serre, deputați de dreapta.
În schimb, peste hotare, întrebuințarea tehnicii blindate și tacticilor de coordonare cu
această forță mecanizată pe care o preconiza de Gaulle, se bucură de o atenție mult mai mare
(Guderian, Liddel Hart). “Armata ca profesie” nu are în Franța un succes remarcabil, dar inspiră
generalul Guderian, creatorul celei mai mari forțe mecanizate germane și mondiale din toate care
se cunoșteau.
La Paris de Gaulle vizitează diferite personalități din apropierea colonelului Emile
Mayer, care fusese demis din funcțiilor sale deoarece încercase promovarea unor reforme
strategice. Acesta considera că Statul-Major nu trebuie să se mulțumească cu o strategia
defensivă pe linia Maginot. Totuși, nici unul, nici altul nu au fost ascultați.
Pornind de la ideile Generalului Fuller și ale criticului militar britanic Liddel Hart, de
Gaulle apără concepția unui război de mișcare și de ofensivă dotată cu soldați profesionali,
sprijiniți de tehnica blindată grea (tancuri, tunuri, etc.). De Gaulle face prima sa conferință la
Sorbona în primăvara anului 1934, sub egida cercului Fustel-de-coulage “Acțiunii Franceze”.
De inspirații monarhiste, de Gaulle, ofițer supus rezervei, dă dovadă în scrierile și în
operele sale de un mic respect față de parlamentarism și îi preferă în schimb un regim mult mai
puternic și mai rigid. Pînă la sfârșitul vieții el va evidenția admirația sa față de personalitatea și
operele istoricului regalist Jacques Bainville.
Ideile sale se vor ciocni totuși, pe de o parte, cu un conservatorism profund al
comandanților militari, și, pe de altă parte, cu principialii republicani. Totuși de Gaulle a
frecventat multe mitinguri socialiste și mișcări non-comformiste a anilor ’30 (Spirtul ș.a.). El a
aderat de asemenea la organizațiile catolice de stânga: „Urma lui Marc Sangnier”, „Prietenii lui
Șapte”, „Prietenii Timpului Prezent”, care mai târziu preia denumirea de „Mărturisire Creștină”.
Ultimele din ele erau totodată de partea Frontului Popular și de partea intervenției Franței de
partea republicanilor din Spania. În anul 1937 colonel fiind este numit în fruntea celui de-al 507-
lea battalion de tancuri din Metz.
Cariera Politică
La 9 septembrie 1944,de Gaulle și guvernul sau din umbră se intorc din Alger la
Paris,unde conduce 2 guverne provizorii până in 1946 când decide să se retraga brusc.În perioada
următoare nu mai are apariții publice,se retrage brusc și iși scrie memoriile.
Cu toate ca dispare o bună perioadă de timp de pe scena publică la 21 decembrie 1958
este ales președinte al Republicii,unde dă naștere unui current politic numit(gaulism)simbolizand
salvarea Franței din naufragiul generat de cea de-a 4 Republică.
Colaboratorii generalului
Un prim aspect ce ne-a reținut atenția, din memoriile lui Foccart, se oprește asupra
colaboratorilor generalului. Din start, frapează rigoarea impusă: de Gaulle nu dorea cantitate, ci
calitate. Așa se face că numărul persoanelor din anturajul generalului era destul de redus, dar ele
impresionau prin valoare intrinsecă. Primul cerc îl formau foștii rezistenți din anii războiului,
recompensați de general cu importante responsabilități politice.
În această categorie întâlnim o pleiadă de personalități ce se constituiau în „coloana
vertebrală” a gaullismului: Jacques Chaban-Delmas, Michel Debré, Olivier Guichard, Jacques
Baumel, Pierre Lefranc, Roger Frey și... Jacques Foccart. Urma cercul intelectualilor de
prestigiu, intelectuali ce se bucurau de aprecierea sinceră a lui de Gaulle. Aici se încadrau cei doi
fii ai scriitorului François Mauriac: Claude, care a dezertat în scurt timp, și Jean, rămas un fidel,
până la sfârșitul generalului.
Piesa grea o reprezenta, indiscutabil, André Malraux, ministrul culturii timp de un
deceniu. Însuși Foccart era fascinat de autorul Condiției umane, pe care îl considera „un om
remarcabil, seducător”. Malraux „l-a înțeles perfect pe general, asupra căruia avea multă
influență. Această influență se exercita însă și reciproc”. Ultimul cerc din jurul lui de Gaulle îl
reprezentau tehnocrații.
Dintre toți se detașa, prin seriozitate și capacitate de efort, George Pompidou. Acesta era
un personaj atipic în echipa lui de Gaulle: el nu proveanea nici din „Franța liberă” și nici din
„Rezistență”. În schimb, spune Foccart, generalul „avea o mare încredere în judecățile sale
asupra oamenilor”. De Gaulle îl consulta adesea pe Pompidou care, „pe cât era de discret, pe atât
era de eficace”.
Președintele lucra în ritmul său. El sosea la birou în jurul orelor zece dimineața; „un
program lejer”, subliniază Foccart. Ziua începea cu „o privire asupra presei de dimineață”. Apoi,
generalul „primea trei-patru personalități sau avea una-două reuniuni de lucru”. În trei după-
amieze din săptămână avea programate audiențele. Această lejeritate îi permitea ca, „atunci când
considera oportun”, să acorde „o audiență suplimentară sau să convoace pe oricine dorea”.
Foccart scoate în evidență faptul că la general se ajungea foarte greu și numai la solicitarea sa.
Astfel, el ne înfățișează o surprinzătoare agendă a audiențelor:
„Generalul primea pe primul ministru o dată pe săptămână; pe ministrul de externe tot o
dată pe săptămână; pe ministrul apărării cam o dată pe lună; pe ceilalți miniștri, mult mai rar”.
Concluzia, trasă și de Foccart, se impune de la sine: raritatea unor asemenea contacte
„conferea o importanță sporită celor ce-l vedeau zilnic pe general [un mediu restrâns de 4-5
consilieri, printre care și Foccart – nota ns.]”. Este adevărat că „miniștrii nu-și ascundeau
iritarea”, dar așa funcționa „sistemul” de Gaulle.
În plus, Foccart ne mai spune un secret: generalul „studia dosarele seara, după ce se
retrăgea în apartamentul său. Nu-i plăcea să lucreze dimineața. Îi era mult mai comod seara,
lucrând adesea până târziu, în noapte”. În raporturile cu semenii săi, de la consilierii prezidențiali
și până la șefii de stat străini, generalul cultiva cu o „autoritate imperială”.
Un sfărșit trist
Generalul de Gaulle a murit subit, în seara de 9 noiembrie 1970, la 80 de ani, în urma
unui anevrism. La fel sfârșise, cu ani în urmă (26 decembrie 1959), și fratele său, Pierre de
Gaulle, chiar în biroul parizian al lui Foccart. Fostul consilier ne spune că, adesea, doamna de
Gaulle îl atenționa: „Menajați- l pe general. Cei din familia de Gaulle sunt fragili, au aceleași
probleme cu anevrismul; generalul riscă să moară ca fratele său”.
Foccart și-a amintit că la fel a sfârșit și mama sa: „am găsit-o, de dimineață, moartă în
somn, după ce, cu o zi înainte, părea de o sănătate perfectă”. Dispariția doamnei Foccart l-a
determinat pe de Gaulle să filosofeze. Iată ce-i spunea el lui Foccart:
„Îți înțeleg durerea, dar pentru cei care pleacă, este cea mai frumoasă moarte. Este cea pe care ți-
o doresc și cea pe care mi-o doresc”.
Și fostul președinte a avut parte de ieșirea din scenă pe care și-o dorise. Dar, așa cum
spune Foccart, spre deosebire de mulți alții, „generalul intrase direct în istorie” încă din timpul
vieții.