2

PRODUCŢIE, REPARTIŢIE, SCHIMB ŞI CONSUM

Scopul activităţii economice este de a satisface trebuinţele oamenilor. Iată

de ce ea constă în a produce bunuri şi servicii, ale supune schimbului,
destinaţia finală fiind consumul.
Dar nevoile oamenilor - chiar cele materiale - sunt nelimitate, câtă vreme
resursele necesare pentru a le acoperi sunt relativ restrânse. Ştiinţa economică
este deci ştiinţa alegerii economice optime.

A produce înseamnă a transforma, cu ajutorul muncii umane însoţite de cea

a maşinilor, materiile prime în bunuri mai elaborate. Producţia implică
posibilitatea schimbului, în măsura în care un individ sau un stat nu poate
produce singur cele necesare propriului consum. Astfel, se instaurează o
diviziune a muncii, din ce în ce mai specializată.

Schimbul devine mijlocul cel mai comod pentru a face diferitele resurse
să comunice între ele. Schimbul este, totodată, o activitate economică şi un
liant social, cu precizarea că, în anumite societăţi, repartiţia autoritară, sau
măcar dirijată, a resurselor poate să se substituie schimbului. Economiştii s-au
obişnuit a distinge între bunuri materiale şi servicii, prin natura lor imateriale.
Dar nu toate bunurile sunt bunuri economice. Există, spre exemplu, aerul, liber
accesibil şi abundent (mai puţin cel poluat, desigur). Un bun devine economic
începând din momentul în care el este dorit, solicitat, adică el prezintă o utilitate,
dar fiind disponibil în cantităţi limitate, fiind relativ rar. Se spune că bunurile şi
serviciile sunt mărfuri dacă ele fac obiectul unui schimb pe piaţă, în cantităţi şi
la preţuri determinate. Bunurile, ca şi serviciile pot fi non-vandabile, dacă sunt
gratuite sau cvasi-gratuite în momentul consumului, ceea ce vrea să însemne
că ele sunt fie donaţii (daruri), fie producţie publică finanţată prin impozite.

A consuma - în înţelesul consacrat al termenului - înseamnă a utiliza un

bun sau un serviciu, transformându-l într-un produs prin încorporare (consum
intermediar), sau distrugându-l (consum final). Cu precădere, întreprinderile sunt
cele care recurg la consumuri intermediare pentru a produce, iar menajele, la
consumuri finale. Intr-o economie de piaţă, consumul implică cel mai adesea o
cheltuială.

Pe de altă parte, trebuie satisfăcute nevoile crescânde o dată cu nivelul de

dezvoltare materială a societăţii umane. Nevoile sunt potenţial nelimitate, dar ele
sunt socialmente definite, dincolo de câteva nevoi fiziologice elementare.
Graţie imaginaţiei omului, expresia trebuinţelor acestuia nu are limite, dar ea
funcţionează plecând de la un model cultural şi spiritual care aparţine societăţii
sau mediului înconjurător. Sistemul trebuinţelor reflectă obiceiurile, înzestrările,
constrângerile şi aspiraţiile unei anumite conjuncturi spaţio-temporale. Prin
urmare, dacă nevoile sunt potenţial nelimitate, iar resursele necesare producerii
bunurilor şi serviciilor sunt invariabil limitate, ştiinţa economică, ca ştiinţă a
alegerii optime, trebuie să răspundă la trei întrebări:
- Ce trebuie produs?
- Cu ce trebuie produs?
- Pentru cine trebuie produs?
Raritatea relativă a mijloacelor conduce la ierarhizarea nevoilor şi la lupta
contra risipirii resurselor. In consecinţă, ştiinţa economică poate fi definită şi ca
arta economisirii resurselor rare, pentru satisfacerea nevoilor clasate într-o
anumită ordine de priorităţi.

Funcţie de nivelul de analiză, distingem între microeconomic, ce

studiază comportamentul unui singur agent economic (consumator sau
producător), şi macroeconomie, ce studiază ansamblul comportamentelor
agregate.

Diferiţii actori ai vieţii economice pot fi grupaţi în sectoare instituţionale,

astfel:

Nr. Sector instituţional Funcţie principală

crt.
1. Societăţi sau cvasi- Producţia de bunuri şi servicii vandabile non-
societăţi non-financiare financiare
2. Instituţii de credit Finanţarea, adică colectarea, transformarea şi
repartizarea disponibilităţilor financiare
 3. Intreprinderi de Asigurarea, adică garantarea plăţii în caz de
asigurări realizare a unui risc
4. Administraţii publice Producţia de servicii non-vandabile pentru
colectivităţi şi efectuarea de operaţiuni de
redistribuire a venitului şi avuţiei naţionale
5. Administraţii private Producţia de servicii non-vandabile şi, în anumite
cazuri, producţia, fără scop lucrativ, de servicii
vandabile destinate menajelor
6. Menaje Consumul şi, în calitate de antreprenori
individuali, producţia de bunuri şi servicii
vandabile non-financiare
7. Alţii Operaţiuni între unităţi rezidente şi unităţi non-
rezidente

Producţia vandabilă este producţia tuturor întreprinderilor ce-şi vând

produsele la un preţ de piaţă, deci un preţ superior sau egal costurilor de
producţie.
Producţia non-vandabilă este producţia administraţiilor, gratuită sau cvasi-
gratuită la consum, dar care este finanţată prin impozite sau prin cotizaţii
obligatorii sau voluntare.
Producţia unei întreprinderi se măsoară la valoarea pe care ea o adaugă
materiile prime pe care le cumpără. Deci:
Valoarea adăugată = Producţia finală - Consumurile intermediare.
Dacă se măsoară producţia tuturor întreprinderilor prin valoarea lor
adăugată, ca diferenţă între producţia totală şi bunurile şi serviciile utilizate în
circuitul productiv (materii prime, energie etc), rezultă producţia totală a unei
ramuri sau a unei naţiuni, adică totalitate bunurilor şi serviciilor care, o dată
produse, nu au fost reutilizate de către întreprinderi, ci au ieşit din circuitul
productiv, cu destinaţia consum, export, fiind utilizate ca investiţii sau rămase
pe stoc.
Suma valorilor adăugate corespunde cu ceea ce a ieşit din circuitul
productiv: este Produsul Intern Brut (PIB).
Producţia administraţiilor se măsoară la costul factorilor de producţie.
Valoarea produsă de către administraţii este deci egală cu costurile acestora.
Prin consum final se înţelege totalitatea produselor şi serviciilor
achiziţionate de către menaje pentru satisfacerea nevoilor acestora.
Prin investiţii se înţeleg, amortizarea capitalului fix, uzat sau depreciat
{consum de capital fix), şi crearea de capital fix suplimentar {investiţie netă).
Totul este măsurat prin formarea brută a capitalului fix.
Prin schimburi cu exteriorul se înţeleg exporturile şi importurile de bunuri
şi servicii. Balanţa acestor bunuri şi servicii calculează soldul (cantitativ şi
valoric) între cele două fluxuri.

Este necesar să discutăm şi despre repartiţia bunurilor şi serviciilor,

operaţiune care conduce la distribuirea şi redistribuirea veniturilor. Vom avea
deci venituri primare şi venituri din transfer (redistribuire).
1) Veniturile primare sunt cele ce rezultă din participarea la o operaţiune
de producţie (veniturile factorilor de producţie) şi pot fi:
- venituri provenite din muncă - salarii, recompense în natură sau servicii ş.a.
- venituri provenite provenite din utilizarea capitalului:
- venituri mobiliare:
- dividente;
- dobânzi;
- venituri imobiliare:
- chirii;
- locaţii, redevenţe;
- venituri mixte.
2) Veniturile din transfer sunt cele ce rezultă dintr-o redistribuire a
veniturilor între diferitele sectoare instituţionale. Pot fi:
a) Finanţate prin cotizaţii sociale, ceea ce înseamnă că redistribuirea se
efectuează deoarece există un vărsământ prealabil (ex: prestaţiile sociale sunt
contrapartea cotizaţiilor sociale; pensiile sunt contrapartea primelor de asigurare
vărsate - CAS).
b) Finanţate prin impozite, ceea ce semnifică faptul că redistribuirea nu
este legată de contribuţie prealabilă (ex: cheltuielile de asistenţă medicală,
educaţie etc).

In continuare sunt prezentaţi câţiva indicatori ai producţiei agregaţi la

nivel macroeconomic, indicatori care vor fi utilizaţi ulterior în analiză:
1) Produsul Intern Brut; mai corect exprimat:
PIB = Suma valorilor adăugate în sectoarele instituţionale rezidente pe timp
de un an + TVA + Taxele vamale.
2) Produsul Naţional Brut:
PNB = PIB + Veniturile intrate în ţară - Veniturile ieşite din ţară.
3 ) Produsul Naţional Net:
PNN = PNB - Consumul de capital fix
4) Venitul Naţional:
VN = PNN - Impozitele de producţie şi de import + Subvenţiile

In teoria microeconomică, consumatorul este un individ raţional care ştie

să clasifice în ordine de preferinţe (sau de echivalenţe), bunurile disponibile în
funcţie de utilitatea pe care aceste bunuri i-o procură. El va căuta deci să-şi
maximizeze utilitatea, consumând cât mai mult posibil din ceea ce preferă. Dar
aici intervine o constrângere de natură bugetară: nu poate cheltui decât în limita
venitului său.
Pentru fiecare bun dorit, consumatorul va transmite către piaţă o cerere ce
va creşte o dată cu venitul său şi va descreşte cu preţul bunului respectiv.
Atunci când preţul bunului variază, cererea va varia în consecinţă. Elasticitatea
preţului măsoară proporţia în care cererea variază atunci când preţul se modifică.
In general, elasticitatea preţului este negativă: când preţul creşte, cererea se
diminuează. Cererea variază, de asemenea, o dată cu venitul. Elasticitatea
venitului măsoară proporţia în care cererea variază atunci când venitul se
modifică.
Consumul creşte într-un ritm mai puţin rapid decât venitul.
Este necesar a defini, în final, o altă noţiune specifică sferei consumului:
cea de putere de cumpărare. Puterea de cumpărare a venitului măsoară cantitatea
de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate cu venitul respectiv. Evoluţia venitului
nominal nu permite cunoaşterea evoluţiei puterii de cumpărare. In consecinţă,
trebuie ţinut cont de evoluţia preţurilor, deci de venitul real al consumatorului.