3 Cartografie 2016 ID Forma Finala

Facultatea de Istorie şi Geografie
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI

EDUCAŢIE CONTINUĂ
Specializările: Geografie
Geografia Turismului
Anul I, Sem. 1
http://atlas.usv.ro/www/id/
Telefon: +40 230 216 147/ / int: 511
Conf. univ. dr. Liviu-Gheorghe POPESCU
CARTOGRAFIE, TOPOGRAFIE
ȘI FOTOGRAMMETRIE
SUCEAVA, 2016
Cartografie, Topografie, Fotogrammetrie
CUPRINS
Introducere 4
Unitatea de învăţare nr. 1. Scurt istoric al cartografiei 6
1.1. Introducere 6
1.2. Competenţele unităţii de învăţare 6
1.3. Noţiuni generale de cartografie 6
1.4. Scurt istoric al cartografiei 7
1.5. Cartografia în România 11
1.6. Rezumat 16
1.7. Test de evaluare/autoevaluare 17
Bibliografie 17
Unitatea de învăţare nr. 2 Harta geografică 18
2.1. Introducere 18
2.3. Harta geografică 18
2.3.1. Definiţia hărţii 18
2.3.2. Caracteristici principale 19
2.3.3. Elementele hărţii geografice 19
2.3.4. Coordonatele geografice 19
2.3.5. Clasificarea hărţilor 20
2.3.6. Elementele matematice ale hărţilor geografice 23
2.4. Rezumat 30
Bibliografie 30
Unitatea de învăţare nr. 3 Elemente de altimetrie 31
3.1. Introducere 31
3.3. Elemente de altimetrie (relieful) 31
3.3.1. Metoda curbelor de nivel 32
3.3.2. Metoda cotelor 35
3.3.3. Metoda tentelor hipsometrice 35
3.3.4 Metoda haşurilor 35
3.3.5 Metoda punctelor dimensionate 36
3.3.6. Metoda umbririi 36
3.3.7. Metoda stereoscopică 37
3.3.8. Metoda perspectivă 37
3.4. Rezumat 38
Bibliografie 39
Unitatea de învăţare nr. 4 Proiecţii cartografice 40
4.1. Introducere 40
4.3. Proiecţii cartografice 43
4.3.1. Scara de proporţie 41
4.3.2. Deformarea lungimilor 41
4.3.3. Deformarea unghiurilor 41
4.3.4. Deformarea ariilor pe hărţi 42
4.3.5. Răspândirea deformărilor pe hărţi 42
4.3.6. Clasificarea sistemelor de proiecţie 44
4.4. Rezumat 52
Bibliografie 53
Unitatea de învăţare nr. 5 Proiecţii azimutale neperspective 54
5.1. Introducere 54
5.3. Proiecţii neperspective 54
1
5.3.1. Proiecţia polară Postel 55
5.3.2. Proiecţia polară Lambert 55
5.3.3. Proiecţii ecuatoriale şi oblică 56
5.3.4. Proiecţii cilindrice 56
5.3.5. Proiecţii conice 60
5.3.6. Proiecţii policonice 61
5.3.7. Proiecţii convenţionale 61
5.3.8. Proiecţii poliedrice 65
5.3.9. Proiecţii derivate 65
5.4. Concluzii privind proiecţiile cartografice 66
5.5. Rezumat 67
Bibliografie 68
Unitatea de învăţare nr. 6 Metode de reprezentare 69
6.1. Introducere 69
6.3. Metode de reprezentare 69
6.4. Metodele cartografice 76
6.5. Analiza şi interpretarea hărţilor 78
6.6. Rezumat 80
Bibliografie 81
Unitatea de învăţare nr. 7 Scurt istoric al topografiei 82
7.1. Introducere 82
7.3. Noţiuni generale de topografie 82
7.4. Scurt istoric al măsurătorilor topografice 83
7.5. Noţiuni utilizate în topografie 84
7.6. Unităţi de măsură 85
7.7. Rezumat 88
Bibliografie 89
Unitatea de învăţare nr. 8 Noţiuni despre erori 90
8.1. Introducere 90
8.3. Noţiuni despre erori 90
8.4. Forma şi dimensiunile Pământului 92
8.5. Orientarea liniilor şi hărţilor 94
8.6. Rezumat 97
Bibliografie 98
Unitatea de învăţare nr. 9 Planimetria. Distanțe și unghiuri topografice 99
9.1. Introducere 99
9.3. Planimetria 99
9.4. Rezumat 107
Bibliografie 108
Unitatea de învăţare nr. 10 Măsurarea unghiurilor. Metode de reprezentare în
plan a suprafețelor 109
10.1. Introducere 109
10.3. Instrumente topografice pentru măsurarea unghiurilor 109
10.4. Metode de măsurare a unghiurilor orizontale 110
10.5. Măsurarea unghiurilor verticale 110
10.6. Metode de ridicare în plan a unei suprafețe 111
10.7. Rezumat 114
2
Bibliografie 115
Unitatea de învăţare nr. 11 Altimetria. Suprafețe de nivel și tipuri de nivelment 116
11.3. Altimetria 117
11.4. Suprafețe de nivel 117
11.5. Nivelmentul: marcarea punctelor de nivelment şi tipuri de nivelment 118
11.6. Nivelment geometric 118
11.7. Nivelment trigonometric 119
11.8. Nivelment barometric 120
11.9. Rezumat 120
Bibliografie 121
Unitatea de învăţare nr. 12 Ridicări speciale 122
12.3. Ridicări speciale 122
12.4. Ridicări fotogrammetrice 122
12.5. Fotograma 123
12.6. Preluarea fotogramelor și reperajul fotogrammetric 124
12.7. Elementele fotogramelor 124
12.8. Rezumat 126
Bibliografie 127
Bibliografie generală 128

Glosar 129
Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare 133
Semnificaţia pictogramelor folosite în materialul de studiu 134
Tema de control 135
3
INTRODUCERE
Cursul de Cartografie, Topografie şi Fotogrammetrie se adresează studenţilor de la
specializările de Geografie şi Geografia Turismului din cadrul Facultăţii de Istorie şi
Geografie.
Este un curs structurat pe două părţi distincte: o primă parte care cuprinde cunoştinţe
generale despre cartografie şi o a doua parte care prezintă elemente de topografie şi
fotogrammetrie. Pentru a se realiza acest lucru se vor avea în vedere următoarele aspecte:
 se va face un scurt istoric a evoluţiei cartografiei şi topografiei util în crearea unei imagini
asupra noutăţilor aduse în timp şi a utilizării lor în domeniul cartografiei;
 ilustrarea legăturilor care există cu alte ştiinţe cum ar fi: geodezia, astronomia,
matematica, fizica etc.;
 prezentarea hărţii geografice ca element indispensabil pentru a ne crea o imagine generală
asupra Pământului;
 prezentarea elementelor matematice, de conţinut şi editare cu scopul realizării unui
material cartografic;
 definirea şi utilizarea coordonatelor geografice sau topografice în determinarea
coordonatelor oricărui punct de pe suprafaţa terestră;
 utilizarea proiecţiilor cartografice necesare pentru o bună reprezentare a suprafeţei terestre
pe hărţile geografice;
 stabilirea legăturilor care există între măsurătorile topografice şi realizarea materialelor
cartografice;
 prezentarea metodelor utilizate în ridicările topografice;
 prezentarea elementelor generale necesare în cunoaşterea aparaturii utilizată în
măsurătorile topografice;
 prezentarea metodelor statistice utile în reprezentări cartografice, îndeosebi în probleme
legate de geografia populaţiei sau cele de geografie economică;
 prezentarea unor elemente generale privind realizarea şi utilizarea fotogrammelor terestre
sau aeriene.
Obiectivele generale
Parcurgerea materialului de studiu urmăreşte:
- însuşirea şi valorificarea conceptelor de bază din domeniul Cartografiei,
Topografiei şi Fotogrammetriei;
- culegerea, analiza şi interpretarea de date şi informaţii din punct de vedere
cantitativ şi calitativ din domeniul măsurătorilor terestre;
- înţelegerea rolului pe care îl au materialele cartografice în interpretarea
elementelor geografice;
- analiza diferitelor materiale cartografice şi topografice în vederea obţinerii de date
geografice.
 Competenţele generale conferite de modul
După parcurgerea acestui modul studentul va fi capabil să:
- definească noţiuni legate de cartografie, topografie şi fotogrammetrie;
- explice rolul diferitelor tipuri de hărţi pentru interpretarea fenomenelor geografice;
- cunoască instrumente şi metode pentru realizarea măsurătorilor cartografice;
- aprecieze modul şi gradul de complexitate a diferitelor materiale cartografice;
- propună soluţii de utilizare raţională a resurselor cartografice, topografice şi
fotogrammetrice de care dispune.
 Cerinţe preliminare
Materialul de studiu propus studenţilor din anul I de studiu, de la specializările
Geografie şi Geografia turismului, urmăreşte permanent stabilirea unor conexiuni cu o serie
4
de alte discipline studiate în acelaşi an de studiu sau în următorii ani, conform planurilor de
învăţământ. Aceste discipline sunt: geografie fizică generală, geomorfologie, geografie
umană, geologie generală, hidrologie.
 Evaluare
Promovarea şi evaluarea activităţii la disciplina Cartografie, Topografie şi Fotogrammetrie
presupune:
1. Examen pe baza cursului Cartografie, Topografie şi Fotogrammetrie
Pondere în nota finală – 50%;
2. Temă de control: identificarea unor elemente de relief de pe o hartă topografică
(cinci forme de relief vor fi identificate pe harta primită), calcule privind: distanţe,
suprafeţe, coordonate (geografice şi rectangulare). (Materialul va fi adus în ziua
examenului). Vezi anexa privind Activităţile Asistate la finalul cursului
Cartografie, Topografie şi Fotogrammetrie
Pondere în nota finală – 50%.
La oricare dintre cele două evaluări nota minimă de promovare este 5.
5
Unitatea de învăţare nr. 1

SCURT ISTORIC AL CARTOGRAFIEI
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
1.3. Noţiuni generale de cartografie
1.4. Scurt istoric al cartografiei
1.5. Cartografia în România
1.6. Rezumat
1.7. Test de evaluare/autoevaluare
Bibliografie
1.1. Introducere
Se va încerca o prezentare succintă a principalelor elemente de cartografie utile
studenţilor pentru o mai bună înţelegere a hărţilor. Acest lucru este necesar întrucât harta
reprezintă unul din principalele mijloace facile şi utile în cunoaşterea unei zone, permiţând
obţinerea de informaţii necesare în procesul didactic dar şi în cel de cercetare. Harta este şi va
rămâne un instrument indispensabil pentru cunoaşterea elementelor naturale şi sociale de pe
suprafaţa terestră.

După parcurgerea acestui modul studentul va fi capabil să :
- definească noţiunea de cartografie;
- cunoască hărţile istorice utilizate în cartografie ;
- analizeze diferitele materiale cartografice realizate în decursul timpului conştientizând
utilitatea acestora pentru domeniul geografie.
Durata de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.
1.3. Noţiuni generale de cartografie

Cartografia este ştiinţa reprezentării exacte, ştiinţifice, a suprafeţei Pământului, a
fenomenelor şi elementelor de pe ea, cu scopul creării, editării, studierii şi folosirii hărţilor
geografice şi a altor produse cartografice.
Întocmirea hărţilor necesită executarea unor măsurători terestre, lucru care duce la
interdisciplinaritatea ei cu alte ştiinţe:
- geodezia (geo=Pământ, daen=împărţire), ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi
dimensiunilor Pământului (metodele triangulaţiei, nivelmentului, astronomiei,
geodeziei şi a gravimetriei);
- topografia (topos=loc, graphein=a descrie) ramură a geodeziei care se ocupă cu
măsurătorile terestre (distanţe, altitudini, unghiuri) şi reprezentarea în plan a
acestora;
- ştiinţele matematice.
Utilizând măsurătorile terestre, cartografia reprezintă în plan elementele suprafeţei
terestre, pentru ca în final să rezulte harta, utilizată în majoritatea cercetărilor geografice şi
geologice. Totodată nu trebuie uitat faptul că pe lîngă cartografia clasică a apărut şi aşa
numita cartografie digitală. Aceasta din urmă utilizează computerul pentru obţinerea hărţilor
însă nu trebuie de pierdut din vedere aspectul legat de cei care le întocmesc şi de scopul
6
pentru care sunt întocmite. Acest lucru este vizibil în detaliile pe care le poate conţine harta şi
care trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să aibă stocat un minim de informaţie;
- să fie suficient de sugestivă pentru a înţelege relaţiile dintre elementele
reprezentate.
Astfel şi cartografia este în plină transformare încât acum avem posibilitatea stocării
produselor cartografice pe suport magnetic, CD-rom, hard disk sau alte modalităţi.
1.4. Scurt istoric al cartografiei

Reprezentări ale mediului înconjurător sunt cunoscute din diferite perioade ale
evoluţiei omului. Astfel se poate considera că au existat aşa numitele “hărţi figurative” care
nu erau altceva decît o reprezentare a mediului înconjurător. Acest lucru este cunoscut de
acum mai bine de 30 000 (B.C.), fapt demonstrat de unele plăcuţe de os zgâriate, descoperite
într-o peşteră din Elveţia de către savantul austriac Relinger. După un studiu mai atent s-a
demonstrat că acestea reprezentau traseele de acces în peşteră.
În ultimele secole studiul unor grupuri primitive de oameni a arătat că acestea au un
simţ de orientare deosebit şi sunt capabile să schiţeze pe scoarţă de copac, nisip sau zăpadă,
traseele pe care se deplasează. Singura problemă a acestor schiţe este spaţiul foarte redus ce
este reprezentat şi lipsa unor elemente matematice. Se poate deduce că ele reprezintă în
exclusivitate elementele cadrului natural (Fig. 1, Fig. 2).
Fig.1 Interpretarea dată de E. Raisz hărții de la Ga-Sur (după E. Fig. 2 Planisfer babilonian pe tăbliță de argilă
Raisz, 1948) (henry-davis.com). (cca. 600 î.e.n.) (henry-davis.com).
Antichitatea este perioada în care reprezentările cartografice se perfecţionează datorită

călătoriilor care se fac, dar şi datorită progreselor din domeniul astronomic şi matematic. Sunt
cunoscute hărţi întocmite de eschimoşi care au o acurateţe deosebită, ocupînd o suprafaţă de
până la 1000 mile.
Cei care au adus contribuţii importante în dezvoltarea cartografiei au fost grecii care
utilizând cunoştinţele preluate de la alte civilizaţii întocmesc primele hărţi geografice. Dintre
aceştia enumerăm pe:
- Anaximandru din Milet (611-547 B.C.) considerat a fi cel care a întocmit prima
hartă;
- Democrit (450-360) considerat a fi introdus noţiunile de latitudine şi longitudine;
- Aristotel (384-322) a adus prima dovadă convingătoare privind sfericitatea
Pământului;
7
- Eratostene (270-185 B.C.; Eratosthenes) este primul care a măsurat pentru prima
dată circumferinţa Pământului estimată la 28 000 mile (la Alexandria 7o=5 000
stadii);
- Hiparh (Hipparchus, cca. 150 B.C.) este unul dintre cei mai mari astronomi a
antichităţii, introducând în cartografie primul sistem de proiecţie cartografică şi
anume proiecţia conică. A fost primul care a plasat semnele convenţionale ale
detaliilor suprafeţei terestre în interiorul unei reţele cartografice reprezentate de
meridiane şi paralele;
- Ptolemeu (90-168 după Hristos) astronom şi geograf care îşi aduce un aport
deosebit la ştiinţele geografice. Imaginează şi dezvoltă şase proiecţii cartografice
dintre care două sunt utilizate şi în prezent (proiecţia simplă şi pseudoconică).
Publică o lucrare, în 8 volume intitulată “Geographia” ce are 8 000 de denumiri de
locuri ce au dată latitudinea şi longitudinea, 26 de hărţi regionale şi una globală,
fiind primele hărţi cunoscute.
Perioada romană nu este foarte importantă din punct de vedere cartografic, deoarece
romanii au adus doar puţină acurateţe hărţilor realizate, în rest ei au urmărit partea practică a
utilizării hărţilor în campanii militare sau doar administrativ. Cea mai importantă hartă
romană ajunsă în copie până în zilele noastre se numeşte “Tabula Peutingeriana” (Peutinger
Table) (copiată de Conrad Peutinger) care reprezenta o hartă a lumii cunoscută de romani
(Fig. 3). Avea o hartă detaliată care cuprindea peste 5 000 de localităţi având de asemenea
notate pe ea drumurile care le legau şi distanţa dintre acestea. Romanii sunt primii care au
efectuat măsurători topografice pentru stabilirea distanţelor dintre localităţi.
Fig. 3 Segmentele III şi IV din Tabula Peutingeriana (hs-augsburg.de).

Perioada evului mediu timpuriu nu aduce noutăţi în domeniul cartografiei ci
înregistrează un regres. Acest lucru se datorează condiţiilor socio-economice din acea
perioadă şi faptului că biserica deţinea monopol asupra ştiinţei, hărţilor care erau create doar
în mănăstiri. Acestea erau încărcate de simboluri religioase fără baze ştiinţifice, contrastând
puternic cu perioada antică (Fig. 4). Situaţia era întâlnită în Europa, dar şi în China sau
Imperiul Arab unde cartografia obţinea rezultate bune. Cu toate acestea nu se depăşeşte
nivelul atins de hărţile greceşti, chiar dacă chinezii cunoşteau busola şi foloseau instrumente
topografice ca nivela cu apă şi firul cu plumb.
8
Fig. 4 Reprezentarea suprafeţei terestre în perioada evului mediu (harti.regionis.info).
Epoca portolanelor. Portolanele sunt hărţi întocmite de către marinarii italieni cu

ajutorul busolei. Primele portolane au fost întocmite în secolul XIII cel mai important fiind
numit “harta pisana”. Asemenea tipuri de hărţi au mai fost ulterior întocmite de spanioli,
portughezi şi de alţii. Forma lor era dreptunghiulară cuprinzînd o singură mare, autorii
necunoscând probabil sfericitatea Pământului şi proiecţiile cartografice. Nu existau meridiane
şi paralele ci doar linii ce pleacă radiar din câteva puncte ale hărţii. Lucrul bun la aceste hărţi
îl reprezintă scara de proporţie, element matematic care apare pentru prima dată pe hărţi.
Conţinutul portolanelor este legat de destinaţia lor fiind utilizate în special în navigaţie. Acest
lucru face ca linia ţărmurilor să fie foarte bine redată, în schimb continentul este lipsit de
detalii. Execuţia acestor portolane find făcută pe baze ştiinţifice reprezintă o veritabilă
revoluţie cartografică prin exactitatea redării în comparaţie cu hărţile mănăstireşti.
Perioada Renaşterii şi a marilor descoperiri geografice

Aceasta începe prin traducerea şi analiza operelor clasice, precum şi prin conturarea
ideii privind sfericitatea Pământului. Reprezentarea cartografică se dezvoltă, se intensifică
confecţionarea de globuri geografice şi se imaginează noi sisteme de proiecţie. Astfel la
începutul secolului XVI se cunoşteau 20 de astfel de proiecţii, unele dintre acestea utilizându-
se şi astăzi.
Dezvoltarea navigaţiei maritime a impus creşterea preciziei hărţilor din punct de
vedere geometric şi al conţinutului acestora. S-a ajuns astfel ca majoritatea descoperirilor
geografice să fie însoţite de o hartă, care ulterior reunite aveau să constituie primele atlase
geografice. Primul dintre acestea, din perioada de început, este atlasul lui Abraham Ortelius
publicat în 1570, care era compus din 53 de hărţi executate pe foi de cupru şi colorate manual.
O nouă ediţie a acestui atlas apare în anul 1587 compus din 108 hărţi şi 137 de referinţe.
Un alt nume de marcă a fost Mercator (Gerardus Mercator, 1512-1594) care are
meritul de a fi introdus loxodromia. Aceasta este o proprietate utilizată pe hărţile geografice
şi care spune că o dreaptă trasată pe o hartă ce are această proprietate este o direcţie constantă
de orientare cu busola (Fig. 5). Utilitatea ei este îndeosebi în navigaţia maritimă.
9
a b
Fig. 5 Gerardus Mercator, 1512-1594 (a), proprietatea denumită loxodromie (b).
Mercator aduce modificări hărţii lui Ptolemeu eliminând unele erori şi aducând-o la o
formă mult mai apropiată de realitate. Tot el este cel care introduce proiecţia Mercator,
proiecţie cilindrică, în care meridianele şi paralelele sunt dispuse într-o reţea ortogonală.
Această proiecţie este utilizată de către autor pentru editarea unei hărţi a lumii în anul 1569.
Însă opera lui Mercator o reprezintă “Atlasul Lumii” care nu este terminat în timpul vieţii sale
şi care va fi continuat şi definitivat de urmaşii săi în ale cartografiei. Astfel acest atlas în anul
1634 avea 6 volume fiind numit “Atlas Novus”, ediţia fiind îngrijită de către Willem Janszoon
Blaeu (1571-1638). Editarea acestui atlas va fi continuată de către fiul acestuia din urmă,
Cornelius, care îl va publica sub denumirea de “Atlas Major” care va avea 12 volume şi va fi
tradus în cinci limbi.
Secolul XVII este considerat cel al atlaselor întrucât numărul acestora este în creştere
şi apar totodată şi imprimerii specializate pentru acest tip de produse cartografice. Ca o
noutate o reprezintă şi textele care încep să însoţească hărţile, respectiv atlasele, aducând
informaţii suplimentare pentru teritoriile cartografiate.
În secolul XVIII au loc preogrese însemnate în astronomie, geodezie şi topografie ca
urmare a perfecţionării instrumentelor de observare şi măsurare. Acum este demonstrată
turtirea Pământului la poli de către Newton, se inventează barometrul cu mercur de către
Toricelli utilizat pentru determinarea altitudinii formelor de relief, se perfecţionează metodele
de întocmire a hărţilor prin apariţia metodei în curbe de nivel a reliefului. Ca urmare a
dezvoltării comerţului, navigaţiei şi din necesităţi militare apar noi hărţi la diferite scări de
proporţie şi cu precizie mare. În acest secol apar şi primele hărţi topografice cunoscute.
Pentru această perioadă este demn de menţionat faptul că apare Harta Geometrică a
Franţei (Carte Géométrique de la France) întocmită de către César François Cassini (1714-
1784, Comte de Thury) fiind compusă din 182 de foi la scara 1:86 400 (Fig. 6). Aceasta este
rezultatul unirii a 2 000 de triunghiuri din măsurătorile de teren şi având trecută pe ea
latitudinea şi longitudinea oraşelor Franţei.
10
Fig. 6 Harta generală a Franţei
Napoleon datorită interesului său militar îi solicită lui Bacler d’Albe întocmirea unei
hărţi a Italiei la scara 1:256 000. Totodată încearcă obţinerea altor hărţi pentru Germania,
Grecia şi Egipt lucru care avea în final să ducă la obţinerea unei hărţi a Europei la scara
1:100 000.
În secolul XIX sunt continuate progresele înregistrate în domeniul cartografiei astfel
încât volumul produselor cartografice este în continuă creştere, volum care este însoţit de o
precizie mai bună a reprezentărilor cartografice.
La începutul acestui secol apare o hartă detaliată a Europei numită “Spezialkarte”
(1806) editată de austrieci şi având scara 1: 75 000. Ca o hartă regională şi importantă doar
din punctul nostru de vedere este harta Bucovinei, ce făcea parte din Imperiul Austriac,
editată la sfârşitul secolului XVIII. În această perioadă apare o hartă la scara 1:100 000
numită “Reichkarte” după denumirea imperiului unificat, editată de către germani.
Acum apare şi necesitatea unei hărţi a lumii care să poată fi înţeleasă de toţi fiind utilă
pentru obţinerea unei imagini generale asupra globului terestru, lucru cerut în special de către
naturalişti. În editarea unei astfel de hărţi un rol deosebit l-a avut Albrecht Penck care a
propus acest lucru la Congresul Internaţional de Geografie de la Berna din 1891, pentru ca la
Congresul de la Londra din 1909 să facă o prezentare a hărţii ce avea să fie finalizată la Paris
în anul 1913. Harta realizată a fost la scara 1:1 000 000 şi cuprindea 1 500 de foi care
acopereau 40 pe latitudine şi 60 pe longitudine. Dintre acestea 400 de foi au fost publicate
după primul război mondial, deoarece în timpul conflagraţiei a fost întreruptă tipărirea lor.
1.5. Cartografia în România
Harta Transilvaniei („Chorographia Transilvaniae Sybemburgen") i se datorează

românului Johannes (Ioan) Honterus (1498-1549) din Braşov. Este prima hartă a unei părţi
din România, respectiv a Transilvaniei, întocmită de un român (Fig. 7). A fost tipărită la
Basel în 1532. Harta, alcătuită pe baza cercetărilor personale, cuprinde şi o parte din nordul
Munteniei (Valachie Pars). Este folosit pentru prima dată oronimul „Alpes" pentru Carpaţii
Meridionali, mai exact pentru Munţii Făgăraş. Pe această hartă apare, pentru prima dată,
11
împărţirea administrativă. Transilvania este divizată în şase „ţări”: Ţara Bârsei (Burzeland),
Ţara Oltului (Althland), Ţara din faţa pădurii (Land vor dem Wald, cu centrul la Alba lulia),
Ţara Vinurilor - Târnavele (Weinland), Ţara Năsăud (Nosner Land) şi Ţara Secuilor (Ciculia).
Fig. 7 Harta Transilvaniei „Chorographia Transilvaniae Sybemburgen" de Johannes Honterus

(după foto Radu Pescaru).
Harta Valahiei. În ultimul an al secolului al XVII-lea (1700), stolnicul Constantin

Cantacuzino a tipărit la Padova harta intitulată (în traducere): „Tabula geografică a prea
înaltei Domnii a Ungrovlahiei împărţită în şaptesprezece judeţe, după descrierea şi forma
foarte exactă pe care a făcut-o prea nobilul, prea învăţatul şi prea înţeleptul boier Stolnicul
Constantin Cantacuzino pentru documentarea (sau: spre folosul) prea eminentului medic
filosof Ioan Comnen. Acum pentru întâia oară tipărită cu litere greceşti şi închinată în chip
respectuos prea învăţatului şi prea piosului Domn şi Stăpânitor a toată Ungrovlahia
Domnului Ioan Constantin Basarab Voievod de către Hrisant presviterul şi arhimandritul
apostolicului şi prea sfântului Scaun patriarhicesc al Ierusalimului” (Fig. 8).
Fig. 8 Harta Valahiei realizată de stolnicul Constantin Cantacuzino.
12
Harta înfăţişează Muntenia şi Oltenia din punct de vedere fizic, economic, al aşezărilor
umane, administrativ şi arheologic, fiind deci o hartă generală, prima realizată de un român
pentru acest spaţiu. Sub raport fizic sunt redaţi munţii, unele dealuri şi unele înălţimi din
regiunea de şes, râurile, unele lacuri şi bălţi, pădurile. Hidrografia este bogat reprezentată, dar
cu unele imperfecţiuni. Din punct de vedere economic sunt redate: bogăţiile minerale, ocnele,
minereurile de fier şi aramă, sulful şi „pâclele” sau „focurile nestinse”, regiunile cu vii
renumite, podurile de peste râuri. În ceea ce priveşte aşezările, organizarea administrativă şi
politică, harta este un document pentru hotarele Munteniei şi ale judeţelor, pentru oraşe,
târguri (cu specificarea reşedinţelor domneşti, arhiepiscopale şi episcopale), sate, mănăstiri,
monumente istorice din epoca romană, drumul roman din lungul Oltului şi locul luptei de la
Călugăreni.
Harta Olteniei („Tabula Valachiae Cisalutanae”) a fost întocmită în anul 1722 de ofiţerul
austriac Friederich Schwantz (Fig. 9). Harta este formată din patru foi de 58 x 64 cm. Deşi
realizată pentru Oltenia, harta redă şi 72 din sate în Muntenia, pe malul Oltului şi în bazinul
Topologului, precum şi 228 din Transilvania şi 70 din Banat. În plus, este prima hartă
referitoare la ţinuturile noastre întocmită la o scară mare, respectiv 1: 195 000. Aceste calităţi
decurg din faptul că a fost realizată pe baza unor măsurători pe teren, fiind prima hartă de
acest gen. Proiecţia cartografică nu este unitară, folosindu-se concomitent proiecţia
perspectivă şi cea orizontală.
Fig. 9 Harta Olteniei realizată de către ofiţerul austriac Friederich Schwantz.
Harta Moldovei („Principatus Moldaviae nova et accuratta descriptio delineante principe

Demetrio Cantemir”) a fost realizată de principele Dimitrie Cantemir la cererea Academiei
din Berlin şi publicată de fiul său, Antioh Cantemir, la Amsterdam, în anul 1737 (Fig. 10). În
traducere, titlul este: „Nouă şi îngrijită descriere a Principatului Moldovei desenată de
principele Dimitrie Cantemir”. Harta a fost anexată lucrării lui Dimitrie Cantemir
„Descriptio Moldaviae". Din punctul de vedere al conţinutului este o hartă generală,
cuprinzând atât elemente fizico geografice, cât şi economico-geografice.
13
Relieful este reprezentat în perspectivă prin movile umbrite şi de dimensiuni diferite.
Reţeaua hidrografică este reprezentată diferenţiat şi pe lângă hidronimele care o însoţesc se
mai găsesc si unele semne explicative (ca de exemplu o săgeată care indică sensul de
curgere).
Pădurile apar sub formă de masive, semnul convenţional utilizat fiind foarte sugestiv
şi apropiat de semnul actual folosit pentru pădurile de foioase. În ceea ce priveşte reţeaua de
aşezări de pe hartă, compusă din sate, târguri şi oraşe, aceasta este reprezentată diferenţiat şi
reflectă întotdeauna realitatea.
Totodată, trebuie menţionat că este prima hartă a Moldovei pe care apare
împărţirea administrativă.
Fig. 10 Fragment din harta Moldovei realizată de către Dimitrie Cantemir.
Harta austriacă („Harta lui Specht”) a fost realizată de către colonelul austriac Specht
(Fig.11), între anii 1790-1791 iar titlul ei, în traducere, este „Harta militară a Valahiei mici
sau austriece şi a celei mari, care se compune laolaltă din 394 secţiuni şi a fost ridicată
geometric şi trecută pe curat în timpul armistiţiului dintre Imperiu şi armata turcă din luna
septembrie 1790 până la sfârşitul lui mai 1791 de către ofiţerii Marelui cartier general sub
direcţia colonelului Specht”.
Este la scara 1: 57 600 şi se compune din 108 foi policrome. Fiind o hartă militară, nu
are legendă, dar este foarte corect şi îngrijit executată. Nu are nici coordonate geografice şi
nici ornamentaţie bogată, care era o caracteristică obişnuită a hărţilor din acea vreme. Harta
este însoţită de trei volume mari, manuscrise, în care se face o descriere amănunţită a
localităţilor şi împrejurimilor acestora, în limba germană. Este un document cartografic
deosebit de util şi totodată superior altora, deoarece s-a realizat în urma ridicărilor executate
pe baze geometrice. Elementele de planimetrie sunt prezentate detaliat şi destul de exact, dar
cele de altimetrie sunt deficitare, relieful fiind reprezentat prin haşuri. Este prima hartă
modernă a Munteniei.
Alte hărţi interesante şi importante de menţionat la acest capitol ar fi: Harta Valahiei
după LEOPOLD LANGER, editată în anul 1790 (Fig. 12) şi Harta etnografică a Bucovinei
realizată de către Ion Nistor în anul 1910 (Fig. 13).
14
Fig. 11 Harta Valahiei mici sau „Harta lui Specht”.
Fig. 12 Harta Valahiei după LEOPOLD LANGER – 1790.
15
Fig. 13 Harta etnografică a Bucovinei realizată de către Ion Nistor (1910).
Să ne reamintim
Cartografia este ştiinţa reprezentării exacte, ştiinţifice, a suprafeţei Pământului, a
fenomenelor şi elementelor de pe ea, cu scopul creării, editării, studierii şi folosirii hărţilor
geografice şi a altor produse cartografice.
Acest lucru este vizibil în detaliile pe care le poate conţine harta, care trebuie să
îndeplinească două condiţii:
- să aibă stocat un minim de informaţie;
- să fie suficient de sugestivă pentru a înţelege relaţiile dintre elementele
reprezentate.
1.6. Rezumat
Reprezentări ale mediului înconjurător sunt cunoscute din diferite perioade ale
evoluţiei omului. Astfel se poate considera că au existat aşa numitele “hărţi figurative” care
nu erau altceva decît o reprezentare a mediului înconjurător.
Antichitatea este perioada în care reprezentările cartografice se perfecţionează datorită
călătoriilor care se fac, dar şi datorită progreselor din domeniul astronomic şi matematic.
16
Cei care au adus contribuţii importante în dezvoltarea cartografiei au fost grecii care utilizând
cunoştinţele preluate de la alte civilizaţii întocmesc primele hărţi geografice.
Perioada romană nu este foarte importantă din punct de vedere cartografic, deoarece
romanii au adus doar puţină acurateţe hărţilor realizate, în rest ei au urmărit partea practică a
utilizării hărţilor în campanii militare sau doar administrativ.
Perioada Renaşterii şi a marilor descoperiri geografice. Aceasta începe prin
traducerea şi analiza operelor clasice, precum şi prin conturarea ideii privind sfericitatea
Pământului. Reprezentarea cartografică se dezvoltă, se intensifică confecţionarea de globuri
geografice şi se imaginează noi sisteme de proiecţie. Astfel la începutul secolului XVI se
cunoşteau 20 de astfel de proiecţii, unele dintre acestea utilizându-se şi astăzi.
În România sunt de menţionat următoarele hărţi:
Harta Transilvaniei („Chorographia Transilvaniae Sybemburgen") i se datorează
românului Johannes (Ioan) Honterus (1498-1549) din Braşov.
Harta Valahiei. În ultimul an al secolului al XVII-lea (1700), stolnicul Constantin
Cantacuzino a tipărit la Padova harta intitulată (în traducere): „Tabula geografică a prea
înaltei Domnii a Ungrovlahiei împărţită în şaptesprezece judeţe, după descrierea şi forma
foarte exactă pe care a făcut-o prea nobilul, prea învăţatul şi prea înţeleptul boier Stolnicul
Constantin Cantacuzino pentru documentarea (sau: spre folosul) prea eminentului medic
filosof Ioan Comnen. Acum pentru întâia oară tipărită cu litere greceşti şi închinată în chip
respectuos prea învăţatului şi prea piosului Domn şi Stăpânitor a toată Ungrovlahia
Domnului Ioan Constantin Basarab Voievod de către Hrisant presviterul şi arhimandritul
apostolicului şi prea sfântului Scaun patriarhicesc al Ierusalimului”.
Harta Olteniei („Tabula Valachiae Cisalutanae“) a fost întocmită în anul 1722 de
ofiţerul austriac Friederich Schwantz.
Harta Moldovei („Principatus Moldaviae nova et accuratta descriptio delineante
principe Demetrio Cantemir”) a fost realizată de principele Dimitrie Cantemir la cererea
Academiei din Berlin şi publicată de fiul său, Antioh Cantemir, la Amsterdam, în anul 1737.
Harta Munteniei (Harta austriacă) („Harta lui Specht”) a fost realizată de către
colonelul austriac Specht, între anii 1790-1791.

1. Orice hartă trebuie să îndeplinească condițiile: a-să aibă stocat un minim de informație; b-
să fie suficient de sugestivă; c-să fie frumos executată.
2. Învăţaţi greci care şi-au adus contribuţii în dezvoltarea cartografiei: a-Ptolemeu; b-
Eratostene; c-Gauss; d-Aristotel.
3. Harta lumii la scara 1: 1 000 000 a fost finalizată în anul: a-1891; b-1913; c-1945.
4. Pe harta Moldovei dealurile sunt reprezentate prin: a-imagini; b-movile umbrite; c-curbe
de nivel.
5. Prima hartă modernă a Munteniei a fost realizată de către: a-Specht; b-Constantin
Cantacuzino; c-Schwantz.
Răspunsurile le găsiţi la sfârşitul materialului.
Bibliografie
Costache Osaci Gabriela (2008) – Topografie-Cartografie, Editura Universitară Bucureşti.
Germaine Aujac, Tony Campbell, Catherine Delano Smith, O. A. W. Dilke, J. B. Harley,
P. D. A. Harvey, G. Malcolm Lewis, A. R. Millard, A. F. Shore, David
Woodward, 2009, History of Cartography.
Năstase A. (1998) – Cartografie, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti.
Săndulache Al., Sficlea V. (1966) – Cartografie – Topografie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
17

HARTA GEOGRAFICĂ
Cuprins
2.1. Introducere
2.3. Harta geografică
2.3.1. Definiţia hărţii
2.3.2. Caracteristici principale
2.3.3. Elementele hărţii geografice
2.3.4. Coordonatele geografice
2.3.5. Clasificarea hărţilor
2.3.6. Elementele matematice ale hărţilor geografice
2.4. Rezumat
Bibliografie
2.1. Introducere
Vor fi prezentate caracteristicile principale ale hărţilor, avându-se în vedere faptul că
reprezintă materialul cartografic care prezintă aspectele de pe suprafaţa terestră cu o mare
acurateţe. Sunt prezentate elementele principale de pe hărţi, informaţii depre coordonatele
geografice, urmate de clasificarea hărţilor. Acest ultim aspect va fi dezvoltat întrucât criteriile
de clasificare specifice au condus la separarea mai multor tipuri de hărţi.
Un alt aspect important ce va fi prezentat va fi cel referitor la elementele matematice
care apar pe hărţi, respectiv scara de proporţie şi cadrul hărţilor.
În acesată unitate de învăţare vor fi prezentate şi elementele de planimetrie, respectiv
aspecte generale privind semnele convenţioanale, elemente foarte importante pentru
reprezentarea elementelor din teren pe hărţi.

- cunoască elementele care apar pe hărţile geografice;
- cunoască coordonatele geografice;
- clasifice hărţile după criterii specifice;
- interpreteze semnele convenţionale care apar pe hărţi.
2.3. Harta geografică

2.3.1. Definiţia hărţii
Harta este o reprezentare în plan, convenţională, precisă şi generalizată a suprafeţei
terestre, arătând şi interdependenţa fenomenelor naturale şi sociale de pe ea la un moment dat.
Aceasta se realizează după reguli matematice precise, încercându-se ca această obţinere
micşorată a suprafeţei terestre să nu afecteze foarte mult imaginea reală.
Deoarece ea cuprinde o mare suprafaţă a Pământului, sau chiar întrega sa suprafaţă ,se
ţine cont de curbura Pământului, utilizându-se proiecţiile cartografice, funcţie de destinaţia
hărţii.
18
2.3.2. Caracteristici principale

Pentru a obţine o definiţie mai bună a hărţilor, aceasta trebuie completată cu câteva
caracteristici specifice, după cum urmează:
- harta este o reprezentare micşorată pe un plan a suprafeţei Pământului sau doar a
unor porţiuni din acesta, caracteristică care o deosebeşte de globurile geografice
(unde reprezentarea se face pe o suprafaţă sferică) sau de hărţile în relief (unde
apare şi o a treia dimensiune în reprezentare, adică înălţimea);
- imaginea suprafeţei Pământului se face prin semne convenţionale care înlocuiesc
detaliile din teren, prin desene schematice de mici dimensiuni (această
caracteristică le deosebeşte de fotografii unde apar micşorate detaliile din teren);
- generalizarea reprezentării detaliilor şi a fenomenelor de pe suprafaţa Pământului
pe hărţi este o caracteristică importantă, întrucât pentru a nu se încărca spaţiul
foarte mic de reprezentare cu prea multe detalii este necesară eliminarea detaliilor
necaracteristice şi păstrarea celor esenţiale;
- orice hartă este o reprezentare relizată după anumite reguli matematice (scara de
proporţie, proiecţia cartografică, cadrul gradat) utile pentru a determina anumite
elemente de pe hartă (distanţe, coordonate geografice etc.).
2.3.3. Elementele hărţii geografice

În cunoaşterea şi analiza hărţilor trebuie de menţionat faptul că acestea pot fi
descompuse în elemente, care îndeplinesc roluri distincte. Toate hărţile geografice cuprind
următoarele categorii de elemente, diferite după rolul lor:
- elementele matematice care alcătuiesc baza geometrică pe care se înscriu
elementele de conţinut, categorie în care intră scara de proporţie, reţeaua
cartografică, cadrul hărţii, punctele de sprijin, caroiajul rectangular (la hărţile
topografice);
- elementele de conţinut sunt utile în reprezentare întrucât cu ajutorul lor se
figurează aspectul terenului sau fenomenului cartografiat. Astfel pe o hartă
geografică generală se deosebesc următoarele grupe de detalii: hidrografia,
relieful, solul şi vegetaţia, aşezările omeneşti, căile de comunicaţie, detaliile
culturale şi economice, detaliile politico-administrative. Pe hărţile geografice
speciale se reprezintă numai o parte din aceste elemente sau doar unul singur în
funcţie de scopul urmărit;
- elementele întocmirii şi editării, reprezintă o categorie cu importanţă mai redusă
faţă de precedentele, incluzând: titlul şi felul hărţii, legenda, autorul, editura, anul
editării, date despre materialele utilizate la alcătuirea hărţii, proiecţia utilizată,
tirajul, costul etc.;
- elementele de caracterizare complementară, reprezintă o categorie specială care de
cele mai multe ori lipseşte, sunt reprezentate prin profile, diagrame, date cifrice,
textul hărţii, hărţi complementare.
2.3.4. Coordonatele geografice

Pentru determinarea poziţiei unui punct pe glob este necesară cunoaşterea
coordonatelor sale geografice: longitudinea şi latitudinea.
Longitudinea se notează cu λ şi este unghiul diedru format de planul meridianului de
origine cu planul meridian al punctului considerat (Fig. 14). Aceasta poate fi estică, pentru
punctele situate la est de meridianul origine şi vestică, pentru punctele situate la vest de
meridianul origine. Atât cea vestică cât şi cea estică au valori care sunt cuprinse între 0 0 –
1800. Meridianul origine este considerat meridianul Greenwich şi care a fost stabilit în anul
1884 la Conferinţa geografică Internaţională de la Washington.
Latitudinea se notează cu φ şi reprezintă unghiul diedru format de verticala punctului
dat şi planul ecuatorului (Fig. 14). Aceasta poate fi nordică, pentru punctele situate la nord de
19
ecuator şi sudică pentru punctele situate la sud de acesta. Ca mărime, valoarea acesteia variază
între 00 la ecuator şi 900 la poli.
Colatitudinea este notată cu ψ şi reprezintă complementul latitudinii, adică unghiul
format de raza sferei cu axa polilor (Fig. 14). Relaţia care există între cele două valori este
următoarea:
Ψ = 900 - φ
Fig. 14 Coordonatele geografice (Năstase et al., 2005).
2.3.5. Clasificarea hărţilor

Deocamdată, nu există o clasificare unanim acceptată în domeniul cartografiei, motiv
pentru care clasificarea hărţilor se face avându-se în vedere mai multe criterii. Astfel se are în
vedere scara de proporţie, conţinutul hărţii, teritoriul reprezentat, destinaţia, numărul culorilor,
mod de utilizare, utilitate.
2.3.5.1 După scara de proporţie

Scara de proporţie, este un criteriu des utilizat în clasificarea hărţilor, din acest punct
de vedere deosebindu-se:
- planuri topografice, care sunt reprezentări ale unor suprafeţe mici de teren, cu scări
de proporţie cuprinse între 1:20 000 şi 1:50 (ex. Plan de situaţie la scara 1:2880, Fig.
15), acestea cuprinzând la rândul lor:
a)planuri topografice propriu-zise, întocmite la scările 1:20 000, 1:10 000 şi 1:5 000;
b) planuri de situaţie la scările 1:2 500 şi 1:5 000;
c) planuri urbane la scările 1:1 000 şi 1:500;
d) planuri de detaliu utilizate în construcţie la scările 1:50 şi 1:100.
- hărţi la scări mari sau hărţi topografice, care au scara de proporţie cuprinsă între
1:25 000 şi 1:200 000 (Fig. 16);
- hărţi la scară mijlocie sau hărţi topografice de ansamblu, ale căror scări de proporţie
variază între 1:200 000 şi 1: 1 000 000;
- hărţi la scară mică sau hărţi geografice ale căror scări de proporţie sunt mai mici
de 1:1 000 000 (întâlnite în general ca hărţi murale sau în diferite atlase).
2.3.5.2. După conţinutul hărţii

După conţinut este una dintre cele mai raţionale clasificări, cuprinzând două
categorii: hărţi geografice generale şi hărţi tematice sau speciale.
Hărţile geografice generale cuprind hărţile la scară mare şi mijlocie, care pot fi
utilizate ca materiale de bază la întocmirea hărţilor la scări mai mici sau pentru hărţile
speciale.
- Hărţile tematice (speciale) scot în evidenţă un anumit element al peisajului
geografic (Fig. 17).
20
Fig. 15 Plan topografic la scara 1:2880 din localitatea Sadova, realizat în anul 1856
(Arhivele Naţionale Suceava).
Fig. 16 Harta topografică la scara 1:25 000 editată de către Direcţia Topografică Militară în anul 1985.
21
Fig. 17 Harta geologică la scara 1: 50 000, foaia Vatra Dornei, editată de către Institutul Geologic Român .
2.3.5.3. După teritoriul reprezentat

După teritoriul reprezentat, hărţile se împart în: hărţi universale cunoscute şi sub
denumirea de planisfere sau planigloburi, pe care este reprezentată întreaga suprafaţă a
Pământului, hărţi ale emisferelor, hărţi ale oceanelor şi mărilor, hărţi ale grupelor de
continente, ale continentelor sau părţi din acestea, hărţi ale statelor.
2.3.5.4. După destinaţie
După destinaţie sunt cunoscute mai multe categorii: hărţi de navigaţie (maritimă sau
aeriană), hărţi turistice (Fig. 18), hărţi rutiere, hărţi militare, hărţi şcolare (care au un grad de
generalizare ridicat şi o precizie mult scăzută), hărţi de informare ştiinţifică (cele mai
complete din punct de vedere al conţinutului) etc.
2.3.5.5. După numărul culorilor
După numărul culorilor se deosebesc: hărţi în alb-negru şi hărţi policrome (care au
două sau mai multe culori).
22
Fig. 18 Harta turistică a masivelor Postăvaru – Piatra Mare.
2.3.6. Elementele matematice ale hărţilor geografice

Pentru ca o reprezentare cartografică să fie reală şi să nu distorsioneze informaţiile
înmagazinate este necesar ca aceasta să aibă la bază o serie de reguli matematice, care pot
preciza corect poziţia şi mărimea obiectelor reprezentate. Fiind un important produs
cartografic, este necesară o riguroasă bază ştiinţifică în alcătuire, trebuind a se respecta
anumite reguli matematice de întocmire.
Elementele bazei matematice a hărţilor sunt: cadrul hărţilor, scara de proporţie,
proiecţia cartografică, sistemul de împărţire în foi şi indicativul (nomenclatura hărţilor).
Dintre aceste elemente cadrul hărţii este unul important şi în raport cu poziţia faţă de el mai
sunt cunoscute două tipuri de elemente:
- situate în afara cadrului: titlul hărţii, indicativul, scara, graficele, diversele
indicaţii;
- situate în interiorul cadrului: caroiajul kilometric, elementele de planimetrie şi
altimetrie, inscripţiile şi culorile care contribuie la definirea semnelor
convenţionale.
Cadrul hărţilor este constituit dintr-un sistem complex de linii care delimitează
suprafaţa cartografiată şi pe care se trec anumite date grafice şi numerice. Acesta se compune
din: cadrul interior, cadrul geografic şi cadrul exterior sau ornamental.
23
Fig. 19 Cadrul hărţilor topografice şi caroiajul

kilometric: a-cadrul interior; b-cadrul
geografic; c-caroiajul kilometric; d-cadrul
ornamental (exterior).
Cadrul interior se trasează cu o linie subţire neagră, delimitând suprafaţa cartografiată,

care rezultă din intersecţia arcelor de meridiane cu arcele de paralele (Fig. 19). Pe laturile
nord şi sud se trec valorile latitudinii, iar pe cele est şi vest valorile longitudinii.
Cadrul geografic se trasează prin două linii continue paralele, la exteriorul cadrului
interior, între care sunt marcate prin segmente alternative alb-negru dimensiunile minutelor de
latitudine şi longitudine (Fig. 19). Acest cadru se poate utiliza în determinarea coordonatelor
geografice a punctelor de pe hartă.
Cadrul ornamental, este situat la exteriorul cadrului geografic, fiind compus din una
sau mai multe linii de grosimi diferite având rol estetic (Fig. 19).
2.3.6.1. Elemente din exteriorul cadrului hărţii
2.3.6.1.1. Titlul şi indicativul
Titlul şi indicativul hărţii sunt elemente reprezentative ale unei hărţi întrucât în cazul
hărţilor la scări mici, titlul reprezintă denumirea teritoriului reprezentat (ţară, grup de ţări,
continente etc.). Pentru hărţile la scări mari titlul este reprezentat de denumirea celei mai
importante localităţi de pe hartă, acesta fiind precedat de un indicativ (Ex. L-35-16-C-c,
Fig. 20). În prezent pe hărţile topografice se utilizează doar indicativul, care reprezintă o
succesiune de litere şi cifre, care sunt notate pe latura nordică a hărţii.
Fig. 20 Indicativul hărţii topografice.
Pentru ţara noastră hărţile sunt intocmite în proiecţia cilindrică transversală Gauss-
Krüger şi în proiecţia stereografică 1970, sistem adoptat după anul 1952 şi care pleacă de la
proiecţia utilizată pentru harta internaţională a lumii la scara 1:1 000 000. Aceasta constă din
proiectarea emisferelor nord şi sud pe câte un con drept. Astfel suprafaţa Pământului a fost
împărţită în mod unitar în fâşii paralele cu ecuatorul situate la 40 pe latitudine şi în fuse de
câte 60 pe longitudine. Prin acest sistem nu există goluri între foile de hartă care se
învecinează, astfel că pentru fiecare foie de hartă la scara 1:1 000 000 îi corespunde un trapez
cu dimensiunile de 60 pe longitudine şi 40 pe latitudine având propriul său indicativ. Fusele pe
longitudine se numerotează cu cifre arabe de la 1 la 60 (3600:60=60 fuse), începând de la
meridianul de 1800 în sens invers acelor de ceasornic (fusul 1 între 1800 şi 1740 longitudine
24
vestică ş.a.m.d.) iar cele pentru latitudine au 40 notate cu literele majuscule ale alfabetului
latin (A → V) începând de la ecuator spre nord şi sud (zona A între ecuator şi 4 0 latitudine
nordică, respectiv 40 latitudine sudică etc.)
Peste ţara noastră se suprapun fusele 34 (180 – 240) şi 35 (240 – 300) longitudine estică
şi zonele latitudinale K(400 – 440), L(440 – 480), M(480 – 520) latitudine nordică (Fig. 21).
Indicativele hărţilor mai mari de 1:1 000 000 pornesc de la indicativul trapezului de 60x40.
Fig. 21 Caroiajul hărţilor topografice pentru teritoriul României.
Numărul foilor Dimensiunile

Indicativul
cuprinse într-o în latitudine Dimensiunile
Scara (nomenclatura
hartă la scara în longitudine
foilor)
1:1 000 000
1:1 000 000 1 40 60 L-35
1:500 000 4 20 30 L-35-C
1:200 000 36 40’ 10 L-35-XXX
1:100 000 144 20’ 30’ L-35-29
1:50 000 576 10’ 15’ L-35-17-B
1:25 000 2304 5’ 7’30’’ L-35-17-B-c
1:10 000 9216 2’30’’ 3’45’’ L-35-17-B-c-3
2.3.6.1.2. Scara hărţii

Scara hărţii, reprezintă un element important al hărţii, fiind situată pe marginea
sudică a acesteia. Ea arată de câte ori elementele de pe teren au fost micşorate pentru a fi
reprezentate pe hartă cu condiţia să fie exprimate în aceleaşi unităţi de măsură. Aceasta este
dată de relaţia: d/D=1/n unde d – reprezintă distanţa măsurată pe hartă;
D – distanţa corespunzătoare de pe teren;
n – numărul care arată de câte ori distanţa de pe teren a fost
micşorată pentru a putea fi reprezentată pe hartă.
Scara de proporţie se poate prezenta sub trei forme:
25
- directă, 1 cm = 100 m, adică la un centimetru de pe hartă îi corespund 100 m pe
teren, mod de exprimare întâlnit pe unele hărţi, planuri, schiţe etc.;
- numerică, scrisă astfel: 1:100 000, 1:25 000 etc.;
- grafică, care oferă posibilitatea determinării distanţelor fără a face calcule. Aceasta
poate fi de două tipuri: simplă sau compusă (cu transversale).
Scara grafică simplă (Fig. 22) este sub forma unui segment, divizat din centimetru în
centimetru, prima diviziune reprezentând talonul este divizat în milimetri, iar celelalte
diviziuni vor reprezenta baza scării fiind divizate de obicei în centimetri.
Fig. 22 Scara de proporţie pe harta topografică.
Scara grafică cu transversale (Fig. 23) este alcătuită dintr-un portativ cu 11 linii lungi,
de obicei de 11 cm, paralele şi echidistante la 1-2 mm, pe ea notându-se fiecare centimetru.
Fig. 23 Scara grafică cu transversale.
2.3.6.1.3. Graficele de pantă

Graficele de pantă sunt utilizate în determinarea pantelor fără calcule, obţinându-se
mai rapid valoarea pantei în funcţie de distanţa pe orizontală dintre curbele de nivel, de
echidistanţă şi de scară. Aceste grafice sunt proprii fiecărei hărţi şi sunt construite de obicei
atât pentru echidistanţa curbelor de nivel normale, cât şi pentru cea a curbelor de nivel
principale. Sub grafice se notează echidistanţa curbelor de nivel normale (Fig. 24).
Fig. 24 Grafice de pantă.
26
Alte inscripţii din afara cadrului pot avea diferite poziţii şi au următoarele semnificaţii:
- numele statului şi a instituţiei care a realizat harta;
- caracterul hărţii (secret, hartă pentru învăţământ etc.);
- valorile declinaţiei magnetice şi ale convergenţei meridianelor, redate în grade
sexagesimale şi în miimi, sau schiţa declinaţiei magnetice şi valorile acesteia;
- schema frontierelor de stat şi a limitelor administrative de ordinul I (pentru ţara
noastră limitele judeţelor);
- indicaţii redacţionale cu privire la întocmirea hărţii, anul şi operaţiile efectuate
pentru a se deduce actualitatea hărţii, indicativele hărţilor vecine cu care se
racordează foia respectivă.
2.3.6.2. Elementele din interiorul cadrului hărţii
Acestea sunt reprezentate prin: caroiajul kilometric sau reţeaua kilometrică, elementele
de planimetrie şi altimetrie, inscripţiile şi culorile care contribuie la definirea semnelor
convenţionale.
2.3.6.2.1. Caroiajul kilometric
Caroiajul kilometric sau reţeaua geometrică reprezintă un sistem de linii paralele cu
axele de coordonate adoptate, care în cazul hărţilor în proiecţia Gauss sunt proiecţia
ecuatorului şi proiecţia meridianului axial al fiecărui fus (Fig.25). Reţeaua se trasează pe
hărţile topografice la scările 1:25 000 până la 1:200 000, aceasta avînd valori diferite pentru
ochiurile ei funcţie de scara hărţii.
Scara Lungimea laturii Lungimea laturii

pe hartă pe teren
1:25 000 4 cm 1 Km
1:50 000 2 cm 1 Km
1:100 000 2 cm 2 Km
1:200 000 2 cm 4 Km
Reţeaua se utilizează pentru:

- determinarea coordonatelor rectangulare ale punctelor de pe hartă;
- fixarea unui punct pe hartă, când i se cunosc coordonatele;
- determinarea aproximativă a distanţelor;
- determinarea aproximativă a suprafeţelor;
- orientarea hărţii cu ajutorul busolei.
Valorile pentru reţeaua kilometrică sunt înscrise între cadranul interior şi cel geografic
fiind compuse din 4 sau 5 cifre. Pe laturile vest şi est numărul înscris reprezintă numărul de
kilometri de la proiecţia faţă de ecuator, iar pe laturile nord şi sud distanţa faţă de meridianul
Greenwich. Trebuie de reţinut faptul că în acest ultim caz prima cifră reprezintă numărul
fusului în care se situează regiunea reprezentată pe hartă. Se observă că punctele situate la
vest de meridianul axial au valorile lui Y negative. Pentru a asigura valori pozitive pentru
punctele ce sunt situate la vest de meridianul axial, s-a translat originea sistemului de
coordonate cu 500 Km spre est. În acest mod toate punctele situate în jumatatea nordică a
fusului vor avea valori pozitive. Astfel toate punctele aflate la est de meridianul axial vor avea
ordonata Y mai mare de 500 Km, iar cele situate la vest mai mică de 500 Km.
27
Fig. 25 Reprezentarea fusului

sferic în proiecţia Gauss-Kruger.
Pentru a se afla valoarea reală a coordonatelor unui punct se va proceda în felul

următor:
- dacă coordonatele unui punct sunt X1= 3728,5 Km şi Y1=5832,7 Km atunci acest
punct se află la 3728,5 Km faţă de ecuato, în fusul 5 şi la 832,7-500=332,7 Km
faţă de meridianul axial, deci în estul acestuia;
- dacă avem un alt punct de coordonate X2=4528,7 Km şi Y2=5344,1 Km atunci
acest punct se află la 4528,7 Km faţă de ecuator, în fusul 5 la 500-344,1=155,9 Km
faţă de meridianul axial, aşadar în vestul acestuia.
2.3.6.2.2. Elemente de planimetrie
Constituie una din părţile importante ale conţinutului hărţii, iar reprezentarea acestora
se face pe planuri şi hărţi cu ajutorul semnelor convenţionale (Fig. 26). Alegerea şi desenarea
semnelor convenţionale are la bază următoarele principii:
- pe hărţi se reprezintă întotdeauna numai proiecţia orizontală a obiectelor şi a
suprafeţelor de pe teren;
- forma semnului utilizat trebuie să fie cât mai asemănătoare cu a obiectului ce îl
reprezintă, pentru o mai uşoară determinare a obiectului din natură;
- semnul convenţional ales, trebuie să se poată desena uşor, iar desenarea să fie
făcută astfel încât să nu îngreuneze cititul hărţii;
- toate lucrările în construcţie să fie reprezentate prin linii întrerupte;
- cu cît obiectul reprezentat este mai important, semnul utilizat trebuie redat mai
pronunţat (prin linii groase), iar când importanţa este mai scăzută redarea va fi mai
estompată (linii normale până la linii întrerupte);
- pentru a fi mai clare şi mai uşor de citit pe hărţi pentru semnele convenţionale se
utilizează diferite culori: albastru – pentru malurile apelor, fîntâni; cafeniu pentru
relief; verde pentru vegetaţia forestieră etc.
Semnelor convenţionale le sunt caracteristice trei elemente:
- mărimea care arată importanţa obiectului reprezentat, putând fi separate
următoarele grupe: intuitive, care amintesc prin forma lor obiectul reprezentat;
geometrice, sub formă de cercuri, pătrate; din litera iniţială (C – canton);
prescurtare (mag. = magazie);
- forma şi culoarea care ne dau destinaţia acestuia.
28
Fig. 26 Exemple de semne convenţionale pe harta topografică.
În cadrul semnelor convenţionale de planimetrie se deosebesc trei grupe:

a) semne convenţionale de contur, utilizate pentru a reprezenta pe hartă detalii ce pot
fi redate la scara hărţii ca păduri, grădini etc., care au limite reprezentate prin figuri
asemenea cu cele de pe teren;
b) semne convenţionale care nu ţin seama de scară, utilizate pentru reprezentarea
detaliilor de pe teren de dimensiuni mici şi care nu pot fi reprezentate la scara
hărţii. Acestea nu se pot măsura pe hartă întrucât nu arată dimensiunile reale ale
detaliilor pe care le reprezintă (Ex. lăţimea unui drum, izvor, castele de apă etc.);
c) semne convenţionale explicative, reprezintă notări convenţionale ce se fac pe hartă
şi sunt utilizate împreună cu celelalte semne de contur, neţinînd seama de scară
(Ex. Pădure ce are în interior forma unui copac care ne arată esenţa acesteia etc.).
Să ne reamintim
Deoarece ea cuprinde o mare suprafaţă a Pământului, sau chiar întrega sa suprafaţă ,se
ţine cont de curbura Pământului, utilizându-se proiecţiile cartografice, funcţie de destinaţia
hărţii.
următoarele categorii de elemente, diferite după rolul lor: elemente matematice, elemente de
conţinut, elementele întocmirii şi editării, elemente de caracterizare complementară.
Coordonatele geografice reprezentate prin latitudinea şi longitudinea unui punct.
Clasificarea hărţilor după diferite elemente prestabilite: scară de proporţie, conţinut,
teritorriul reprezentat, numărul culorilor.
Noţiuni privind semnele convenţionale utilizate pe hărţi cu scopul de a uşura
interpretarea elementelor reprezentate.
29
2.4. Rezumat
următoarele categorii de elemente, diferite după rolul lor:
- elementele matematice;
- elementele de conţinut;
- elementele întocmirii şi editării;
- elementele de caracterizare complementară.
Deocamdată, nu există o clasificare unanim acceptată în domeniul cartografiei, motiv
pentru care clasificarea hărţilor se face avându-se în vedere mai multe criterii. Astfel se are în
vedere scara de proporţie, conţinutul hărţii, teritoriul reprezentat, destinaţia, numărul culorilor,
mod de utilizare, utilitate.
Pentru ca o reprezentare cartografică să fie reală şi să nu distorsioneze informaţiile
înmagazinate este necesar ca aceasta să aibă la bază o serie de reguli matematice, care pot
preciza corect poziţia şi mărimea obiectelor reprezentate. Fiind un important produs
cartografic, este necesară o riguroasă bază ştiinţifică în alcătuire, trebuind a se respecta
anumite reguli matematice de întocmire.
Elementele bazei matematice a hărţilor sunt: cadrul hărţilor, scara de proporţie,
proiecţia cartografică, sistemul de împărţire în foi şi indicativul (nomenclatura hărţilor).

1. Harta geografică este o reprezentare a suprafeței terestre: a-în plan; b-pe o suprafață
sferică; c-generalizată.
2. Pe o hartă apar utmătoarele categorii de elemente: a-elemente matematice; b-elemente de
conținut; c-elemente de caracterizare complementară.
3. Longitudinea poate fi: a-estică; b-vestică; c-nordică.
4. Latitudinea poate fi: a-sudică; b-vestică; c-nordică.
5. După scara de proporţie avem hărți la scară: a-mică; b-mare; c-mijlocie.
6. După conţinut hărţile pot fi: a-generale; b-complementare; c-tematice.
7. Graficele de pantă sunt utilizate pentru determinarea: a-altitudinii; b-pantelor; c-
diferențelor de nivel.
Bibliografie
Năstase A. (1983) – Cartografie, topografie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Năstase A., Costache Osaci Gabriela (2000) – Topografie-Cartografie. Lucrări practice,
Ed. Universităţii Bucureşti.
Rus I., Buz V. (2003) – Geografie tehnică. Cartografie., Editura Silvania Zalău.
30
ELEMENTE DE ALTIMETRIE
Cuprins
3.1. Introducere
3.3. Elemente de altimetrie (relieful)
3.3.1. Metoda în curbe de nivel
3.3.2. Metoda cotelor
3.3.3. Metoda tentelor hipsometrice
3.3.4. Metoda punctelor dimensionate
3.3.5. Metoda haşurilor
3.3.6. Metoda umbririi
3.3.7. Metoda stereoscopică
3.3.8. Metoda perspectivă
3.4. Rezumat
Bibliografie
3.1. Introducere
Reprezentarea reliefului pe hărţi şi planuri a constituit o adevărată problemă pentru
cartografi în decursul timpului. Fiecare din metodele cunoscute prezintă avantaje şi
dezavantaje care se diferenţiază în funcţie de scopul urmărit. Sunt cunoscute 8 metode de
reprezentare a reliefului.

- cunoască metodele de reprezentare a reliefului;
- utilizeze metoda de reprezentare a reliefului prin curbe de nivel;
- analizeze diferitele materiale cartografice realizate utilizându-se diferitele metode de
reprezentare a reliefului.
3.3. Elemente de altimetrie (relieful)

reprezentare a reliefului:
- metoda în curbe de nivel;
- metoda cotelor;
- metoda tentelor hipsometrice;
- punctelor dimensionate;
- metoda haşurilor;
- metoda umbririi;
- metoda stereoscopică;
- metoda perspectivă.
În cazul primelor 7 metode relieful este privit vertical, aşadar proiectat ortogonal, iar
în ultima este reprezentat perspectiv. Pentru o bună reprezentare a reliefului pe hărţi sunt
necesare de îndeplinit două proprietăţi:
31
- comensurabilitatea, care ne dă posibilitatea determinării pe hartă a diferitelor
elemente a reliefului cum ar fi altitudinea, panta, arii, volume;
- plasticitatea, care ne ajută în distingerea diferitelor forme de relief fără un efort
deosebit.
Din metodele enumerate doar cea a curbelor de nivel şi a tentelor hipsometrice
prezintă comensurabilitate, iar metoda perspectivă prezintă plasticitate. Astfel pentru a fi
îndeplinite ambele proprietăţi este necesar ca să fie utilizate combinaţii dintre două sau mai
multe metode.
3.3.1. Metoda curbelor de nivel
Această metodă a fost utilizată pentru prima dată de către M. Ducarlos Boniface (în
anul 1771), care a folosit în reprezentare principiul utilizat de Pierre Ancelin (1697) şi Phillipe
Buache (1735) care reprezenta adâncimile prin linii ce unesc pantele de egală adîncime
(izobate), pentru râul Meuse şi respectiv canalul Mînecii. Utilizarea acestei metode pe scară
largă se face abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, realizându-se prima hartă în curbe
de nivel şi anume cea a Franţei (1818-1866).
Este cea mai utilizată metodă de reprezentare a reliefului, fiind sugestivă şi precisă,
oferind totodată posibilitatea efectuării de măsurători pe hartă. Cu ajutorul ei se pot construi
profile topografice, determinarea de altitudini pe hartă, calculul volumului unor forme de
relief, calculul pantelor. Ca dezavantaje ale acestei metode sunt imposibilitatea reprezentării
suprafeţelor orizontale şi zonele accidentate din teren (râpe, stânci) pentru care se utilizează
semne convenţionale.
Curba de nivel este locul geometric al punctelor de aceeaşi cotă, sau altfel spus
reprezintă linia ce uneşte punctele aflate la aceeaşi altitudine. Aceasta se reprezintă pe hartă
prin linii curbe închise, de culoare sepia (pe hărţile color) sau neagră (pe hărţile alb-negru).
Obţienerea curbelor de nivel se face prin secţionarea formelor de relief cu planuri
orizontale şi echidistante. Proiecţia acestora în plan va da curbele de nivel, care vor reprezenta
forma intersectată. Pentru ca reprezenatarea să fie sistematică, corectă şi obiectivă, planurile
de intersecţie se aleg la distanţe egale între ele, iar această distanţă verticală dintre două curbe
succesive se numeşte echidistanţă. Valoarea acesteia pentru curbele de nivel normale se trece
sub scara de proporţie pe latura de sud, sau sub graficul pantelor în funcţie de anul editării
hărţii.
Mărimea echidistanţei este dată de amplitudinea reliefului, de scara de reprezentare şi
de precizia dorită în reprezentare. Astfel putem avea următoarele cazuri:
- pe o hartă la scara 1:25 000 echidistanţa curbelor de nivel normale este de 5 m în
zona de câmpie şi deal şi de 10 m în zonele montane;
- pe celelalte scări 1:50 000, 1:100 000, 1:200 000, 1:500 000 aceste valori se
dublează, iar pentru scara 1:1 000 000 echidistanţa este de 100 m în zona de câmpie
şi deal şi 200 m la munte.
Curbele de nivel sunt de mai multe tipuri, după cum urmează (Fig. 27):
- principale, care sunt redate prin linii continue mai îngroşate având echidistanţa
multiplu de 5 a echidistanţei curbelor de nivel normale;
- normale, desenate prin linii continue subţiri, a căror echidistanţă variază în funcţie
de scara hărţii şi de relief;
- ajutătoare, redate prin linie subţire întreruptă, avînd echidistanţa jumătate din cea a
curbelor de nivel normale;
- accidentale, reprezentate tot prin linie întreruptă, dar cu segmente mai scurte decât
în cazul celor ajutătoare, având echidistanţa ½ din cea a curbelor de nivel ajutătoare
sau ¼ din cea a curbelor de nivel normale.
32
Fig. 27 Curbe de nivel: a-principală; b-normală; c-

ajutătoare.
Reprezentarea reliefului pe hartă este principalul scop al utilizării curbelor de nivel,

astfel că în orice regiune relieful se compune dintr-o serie de forme principale ca: mamelonul,
creasta, botul de deal, şaua, pintenul, groapa, valea etc.
Astfel într-o regiune pe o hartă în curbe de nivel va fi reprezentat un relief care este
rezultatul îmbinării acestor forme de relief de bază.
Fig. 28 Interpretarea reliefului prin curbe de nivel.

b
c,d
Fig. 29 Bergstrichuri pe curbe de nivel: 1-curbe de

nivel; 2-bergstrichuri.
Pentru interpretarea reliefului de pe hartă trebuie să se ţină cont de unele caracteristici

ale curbelor de nivel:
- deplasându-ne pe o curbă de nivel rămânem la aceeaşi altitudine (Fig. 28 a);
33
- două curbe de nivel cere se opun faţă în faţă sunt egale ca valoare (Fig. 28 b);
- curbele de nivel înaintează pe dealuri (au formă convexă) şi se retrag pe văi (au
formă concavă) (Fig. 28 c,d);
- cu cât curbele sunt mai dese, cu atât panta este mai mare şi cu cât sunt mai rare
panta este mai mică;
- valorile curbelor de nivel sunt astfel dispuse încât baza lor să fie îndreptată spre
piciorul pantei.
Pe lângă curbele de nivel pe hărţi, se mai utilizează şi cote, care sunt reprezentate sub
forma unor cerculeţe însoţite de un număr ce exprimă altitudinea (în metri).
Tot pentru descifrarea reliefului mai sunt utilizate nişte liniuţe scurte, perpendiculare
pe curbele de nivel care arată sensul în care scade panta. Acestea mai sunt denumite
bergstrichuri, bergstrihuri sau indicatoare de pantă (Fig. 29).
În etapa actuală reprezentarea reliefului pe planuri şi hărţi prin curbe de nivel este cea
mai utilizată, iar descifrarea reliefului este facilitată de indicatoarele de pantă, de poziţia
cifrelor ce indică valorile curbelor de nivel, indicaţiile privind echidistanţa curbelor de nivel,
de cote şi de forma curbelor de nivel.
Fig. 30 Reprezentarea principalelor forme de relief din teren prin curbe de nivel.
Pe lângă curbele de nivel pe hărţi, se mai utilizează şi cote, care sunt reprezentate sub
forma unor cerculeţe însoţite de un număr ce exprimă altitudinea (în metri).
34
Tot pentru descifrarea reliefului mai sunt utilizate nişte liniuţe scurte, perpendiculare
pe curbele de nivel care arată sensul în care scade panta. Acestea mai sunt denumite
bergstrichuri, bergstrihuri sau indicatoare de pantă (Fig. 30).
În etapa actuală reprezentarea reliefului pe planuri şi hărţi prin curbe de nivel este cea
mai utilizată, iar descifrarea reliefului este facilitată de indicatoarele de pantă, de poziţia
cifrelor ce indică valorile curbelor de nivel, indicaţiile privind echidistanţa curbelor de nivel,
de cote şi de forma curbelor de nivel.
3.3.2. Metoda cotelor
Metoda cotelor face parte din categoria vechilor metode de reprezentare fiind şi foarte
simplă. Constă din marcarea pe hartă cu ajutorul unor semne (cercuri, pătrate) a altitudinii
absolute a punctelor respective (a cotelor). Este utilizată doar ca metodă complementară
pentru metoda curbelor de nivel întrucât nu este o metodă suficient de sugestivă fiind nevoie
de multă experienţă pentru interpretarea unei astfel de hărţi (Fig. 31).
Fig. 31 Reprezentarea reliefului prin

metoda cotelor.
3.3.3. Metoda tentelor hipsometrice

Metoda tentelor hipsometrice constă în corelarea spaţiilor dintre izohipse cu diferite
culori sau tonuri de culoare, detaşându-se treptele reliefului, motiv pentru care se mai numeşte
şi metoda corelării treptelor de relief. Este necesar ca în momentul corelării culorile să nu dea
discordanţe cromatice, contrastul să fie gradat pentru a se putea diferenţia treptele de relief şi
pentru a da impresia unei scale intensificatoare astfel încât culoarea cea mai închisă să fie
situată la altitudinea cea mai mare.
Este o metodă utilizată în special pe hărţile geografice generale la scară mijlocie sau
mică.
3.3.4. Metoda haşurilor
Metoda haşurilor (Fig. 32) are la bază iluminarea verticală a reliefului, astfel că o
pantă cu cât este mai înclinată primeşte mai puţină lumină şi invers. Haşurile sunt liniuţe ce au
direcţia de cea mai mare pantă. Astfel pe o suprafaţă orizontală nu vom avea nici o haşură,
rezultând suprafeţe albe, iar cu cât panta creşte vor fi mai multe haşuri rezultând o zonă
întunecată pe hartă. Grosimea şi desimea haşurilor nu este întâmplătoare ci se face după un
diapazon al haşurilor care cuprinde 10 categorii de pante din 5 în 5 grade, de la 0-45 grade.
35
Fig 32 Reprezentarea reliefului

prin haşuri: a-suprafaţa
topografică; b-reprezentarea
suprafeţei topografice prin
haşuri.
Uneori datorită diferenţei foarte mici între categoriile de haşuri acestea nu pot fi
observate cu ochiul liber fiind necesară utilizarea lupei.
Neajunsul acestei metode îl constituie faptul că nu permite rezolvarea unor probleme
de ordin practic ca în cazul hărţilor în curbe de nivel. Există hărţi în care relieful este redat
atât prin curbe de nivel cât şi prin haşuri, rezultând o sugestivitate ridicată a hărţii din
combinarea metodelor.
3.3.5. Metoda punctelor dimensionate
Metoda punctelor dimensionate constă din reprezentarea reliefului prin puncte,
adică cercuri mici pline cu diametru variabil (Fig. 33). Această gradare a punctelor duce la
obţinerea unei hărţi mai expresive decât în cazul celor obţinute prin metoda haşurilor.
Avantajul acestei metode îl constituie faptul că nu mai rămân spaţii albe pentru suprafeţele
orizontale, iar trecerea de la o pantă la alta se face prin puncte de dimensiuni diferite.
Dezavantajul îl constituie volumul mare de muncă necesar în reprezentarea punctelor pe hartă,
motiv pentru care nu se impune în realizarea hărţilor.
Fig. 33 Metoda punctelor dimensionate.
3.3.6. Metoda umbririi

Metoda umbririi constă în umbrirea pantelor după principiul luminii oblice sau
verticale. Este o metodă simplă şi dă o plasticitate deosebită. Umbrirea se face utilizându-se o
singură culoare, modificându-se doar nuanţa, astfel încât cu cât panta este mai mare umbra să
fie mai întunecată şi invers.
Inconvenientul ei constă în subiectivismul metodei, întrucât se insistă asupra efectului
grafiei şi mai puţin asupra preciziei de redare a valorii pantelor. Utilizarea acestei metode
combinată cu cea a curbelor de nivel şi a tentelor hipsometrice, dă o mare expresivitate
reliefului.
36
3.3.7. Metoda stereoscopică
Metoda stereoscopică se bazează pe particularitatea stereoscopică a vederii umane,
reuşind să redea reliefului şi a treia dimensiune, altitudinea, obţinându-se astfel imagini
tridimensionale. Pentru realizarea acestui lucru s-au imaginat următoarele procedee:
- observarea cu ajutorul aparaturii optice, caz în care este necesară aparatură
fotogrammetrică, cu care pot fi privite simultan mai multe fotograme ale aceleiaşi
suprafeţe de teren, obţinându-se în acest fel vizualizarea tridimensională a suprafeţei
vizate;
- procedeul anaglific care are nevoie de o singură reprezentare, însă este necesară
suprapunerea a două desene în curbe de nivel, colorate unul în roşu şi celălalt în
verde, iar citirea lor cu ajutorul unor ochelari speciali dă o imagine stereoscopică.
3.3.8. Metoda perspectivă
Metoda perspectivă este una dintre cele mai vechi metode utilizate în reprezentarea
terenului şi care s-a perfecţionat foarte mult în decursul timpului. Acest lucru s-a făcut printr-
o proporţionalitate a formelor reprezentate după mărimea reală, precum şi printr-o grafică
deosebită.
Această metodă este plastică dar este lipsită de exactitate planimetrică. Datorită
acestui neajuns au fost căutate noi metode de reprezentare cum ar fi: reprezentarea prin profile
oblice echidistante imaginat de japonezul Tanako Kitiro (Fig. 34), sau cel numit Robinson-
Thrower (A.H. Robinson şi N.I.W. Thrower) (Fig. 35) care au haşurat pantele reliefului ca
într-o schiţă panoramică.
Se poate aprecia în concluzie, că atât metodele fundamentale cât şi cele rezultate din
îmbinarea acestora nu reuşesc pe deplin să prezinte în întregime toate particularităţile formei
de relief. Astfel unele evidenţiază declivitatea (metoda haşurilor, a punctelor dimensionate, a
umbririi, perspectivă), altele treptele de relief (curbele de nivel, tentelor hipsometrice) fiind
necesară pentru completare utilizarea semnelor convenţionale.
Fig. 34 Reprezentarea perspectivă a reliefului oraşului Fig. 35 Reprezentarea perspectivă a oraşului Iaşi prin
Iaşi prin procedeul K.Tanako (după procedeul Robinson-Thrower (după Al.Săndulache,
Al.Săndulache,1966). 1966).
37
Să ne reamintim
reprezentare a reliefului:
- metoda în curbe de nivel;
- metoda cotelor;
- metoda tentelor hipsometrice;
- punctelor dimensionate;
- metoda haşurilor;
- metoda umbririi;
- metoda stereoscopică;
- metoda perspectivă.
3.4. Rezumat
Metoda în curbe de nivel
Este cea mai utilizată metodă de reprezentare a reliefului, fiind sugestivă şi precisă,
oferind totodată posibilitatea efectuării de măsurători pe hartă. Cu ajutorul ei se pot construi
profile topografice, determinarea de altitudini pe hartă, calculul volumului unor forme de
relief, calculul pantelor. Ca dezavantaje ale acestei metode sunt imposibilitatea reprezentării
suprafeţelor orizontale şi zonele accidentate din teren (râpe, stânci) pentru care se utilizează
semne convenţionale.
Curba de nivel este locul geometric al punctelor de aceeaşi cotă, sau altfel spus
reprezintă linia ce uneşte punctele aflate la aceeaşi altitudine. Aceasta se reprezintă pe hartă
prin linii curbe închise, de culoare sepia (pe hărţile color) sau neagră (pe hărţile alb-negru).
Metoda cotelor face parte din categoria vechilor metode de reprezentare fiind şi foarte
simplă. Constă din marcarea pe hartă cu ajutorul unor semne (cercuri, pătrate) a altitudinii
absolute a punctelor respective (a cotelor).
Metoda tentelor hipsometrice constă în corelarea spaţiilor dintre izohipse cu diferite
culori sau tonuri de culoare, detaşându-se treptele reliefului, motiv pentru care se mai numeşte
şi metoda corelării treptelor de relief.
Metoda haşurilor are la bază iluminarea verticală a reliefului, astfel că o pantă cu cât
este mai înclinată primeşte mai puţină lumină şi invers. Haşurile sunt liniuţe ce au direcţia de
cea mai mare pantă.
Metoda punctelor dimensionate constă din reprezentarea reliefului prin puncte,
adică cercuri mici pline cu diametru variabil. Această gradare a punctelor duce la obţinerea
unei hărţi mai expresive decât în cazul celor obţinute prin metoda haşurilor.
Metoda umbririi constă în umbrirea pantelor după principiul luminii oblice sau
verticale. Este o metodă simplă şi dă o plasticitate deosebită. Umbrirea se face utilizându-se o
singură culoare, modificându-se doar nuanţa, astfel încât cu cât panta este mai mare umbra să
fie mai întunecată şi invers.
Metoda stereoscopică se bazează pe particularitatea stereoscopică a vederii umane,
reuşind să redea reliefului şi a treia dimensiune, altitudinea, obţinându-se astfel imagini
tridimensionale.
Metoda perspectivă este una dintre cele mai vechi metode utilizate în reprezentarea
terenului şi care s-a perfecţionat foarte mult în decursul timpului. Acest lucru s-a făcut printr-
o proporţionalitate a formelor reprezentate după mărimea reală, precum şi printr-o grafică
deosebită.
38

8. Metodele de reprezentare a reliefului sunt: a-metoda în curbe de nivel; b-metoda hașurilor;
c-metoda perspectivă; d-metoda punctelor dimensionate.
9. Metoda de reprezentare a reliefului prin curbe de nivel este: a-sugestivă; b-precisă; c-
plastică.
10. Curbele de nivel pot fi: a-principale; b-normale; c-ipotetice; d-ajutătoare.
11. Metoda cotelor eset utilizată ca metodă complementară întrucât este: a-sugestivă; b-
greoaie; c-dificil de interpretat.
12. Metoda tentelor hipsometrice trebuie să respecte următoarele condiții: a-contrastul să fie
ridicat; b-să nu dea discordanțe cromatice; c-culoarea utilizată să fie intesificatoare.
13. Metodea stereoscopică redă imaginea reliefului: a-în plan; b-în relief; c-ca o imagine
tridimensională.
14. Metoda perspectivă prezintă următoarele caracteristici: a-plasticitate; b-proporționalitate;
c- grafică deosebită.
Bibliografie
Grigore M (1979) – Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de relief. Edit.Acad.
Române, Bucureşti.
39

PROIECŢII CARTOGRAFICE
Cuprins
4.1. Introducere
4.3. Proiecţii cartografice
4.3.1. Scara de proporţie
4.3.2. Deformarea lungimilor
4.3.3. Deformarea unghiurilor
4.3.4. Deformarea ariilor pe hărţi
4.3.5. Răspândirea deformărilor pe hărţi
4.3.6. Clasificarea sistemelor de proiecţie
4.4. Rezumat
Bibliografie
4.1. Introducere
Cunoaşterea unor noţiuni despre proiecţiile cartografice este absolut necesară întrucât
astfel vor putea fi mai uşor interpretate hărţile geografice. Vor fi aduse la cunoştinţă noţiuni
despre linii sau puncte de deformare zero, modul în care sunt reprezentate pe hărţi erorile care
apar în procesul de realizare a hărţilor, elementele care apar în cazul proiecţiilor care
utilizează principiul perspectivei sau neperspectivei în realizarea lor. Sunt prezentate diferite
tipuri de reţele cartografice, fiecare având specificitatea sa, lucru rezultat îndeosebi din modul
în care s-a făcut proiectarea şi forma corpului utilizată în acest proces.

- cunoască elementele care sunt modificate în procesul de proiecţie;
- definească tipurile de deformări care apar pe hărţi;
- cunoască elementele care apar în cazul unor proiecţii;
- deosebească diferitele tipuri de proiecţii perspective.
4.3. Proiecţii cartografice

Prin proiecţie cartografică se înţelege procedeul matematic cu ajutorul căruia se
reprezintă suprafaţa curbă a Pământului pe o suprafaţă plană (harta) în funcţie de destinaţia
hărţii.
Proiecţia cartografică asigură corespondenţa între coordonatele geografice φ
(latitudinea) şi λ (longitudinea) ale punctelor de pe elipsoidul terestru şi coordonatele
rectangulare X şi Y ale aceluiaşi punct de pe hartă. Această trecere se face cu apariţia unor
deformări asupra lungimilor, suprafeţelor, unghiurilor şi formelor astfel că se încearcă ca în
momentul proiecţiei unul sau două din elementele amintite să nu fie deformate.
40
Există pe hărţi puncte sau linii care nu prezintă deformări, acestea fiind numite puncte
sau linii de deformări nule.
Pentru studiul deformărilor ne interesează direcţiile principale care sunt date de
direcţia cu cele mai mari deformări şi de cea cu cele mai mici deformări. Aceste direcţii diferă
în funcţie de proiecţia cartografică utilizată în reprezentarea teritoriului. Este necesar studiul
acestor deformări după natura şi răspândirea acestora pe hărţi.
După natura deformărilor în cazul unei proiecţii vom avea variaţii ale scării de
proporţie, a lungimilor, a unghiurilor şi ariilor.
4.3.1. Scara de proporţie

Variaţia acestui element matematic al hărţilor poate avea loc atât în lungul aceleiaşi
linii, cât şi pe diferite direcţii care trec printr-un punct.
Pentru exemplificare ne imaginăm un arc de cerc de 900 al unui meridian proiectat
ortografic, pe o linie tangentă globului, într-un punct corespunzător capătului arcului. Acest
arc este împărţit în 6 părţi egale, a câte 150 fiecare, observându-se (Fig.36/1) că în urma unei
proiecţii pe linia tangentă arcul proiectat va fi tot mai mic cu cât ne îndepărtăm de punctul de
tangenţă. Acesta înseamnă că fiecare punct al acestei linii are o altă scară.
Într-o proiectare centrală a aceluiaşi arc de cerc (Fig. 36/2) se observă că proiecţia
arcului pe linia de tangenţă creşte de la punctul de tangenţă spre ∞ cu cât ne îndepărtăm de
acesta. Aceasta duce la o mărire continuă a lungimilor şi implicit a scării de proporţie.
Fig. 36 Proiectare ortogonală (1) şi centrală a unui arc de cerc (2).
4.3.2. Deformarea lungimilor

Acest lucru a fost demonstrat de exemplul anterior în care s-a văzut că prin proiectarea
liniilor de pe sferă pe plan s-a modificat scara de proporţie şi implicit lungimea liniilor
proiectate. Astfel descreşterea scării înseamnă comprimarea lungimilor iar creşterea ei
înseamnă mărirea lungimilor.
Există cazuri când pe anumite direcţii ale unor reţele cartografice, scara rămâne de
aceeaşi valoare cu cea a globului proiectat. Acestea fac parte din proiecţiile numite
echidistante. Este de menţionat faptul că şi în acest caz proprietatea de a nu modifica scara,
respectiv lungimile se păstrează pe o anumită direcţie, fie în lungul meridianelor, fie în lungul
paralelelor.
4.3.3. Deformarea unghiurilor

Deformarea unghiurilor pe hărţi are loc în momentul în care acestea sunt trecute de pe
suprafaţa sferoidului terestru pe aceea a hărţii. Acestea apar ca urmare a modificării scării
lungimilor, care rezultă ca urmare a întinderilor şi comprimărilor inevitabile care apar la
proiectare.
În cazul în care apare o modificare uniformă a scării din jurul unui punct ce reprezintă
vârful unui dreptunghi atunci toate unghiurile din jurul acelui punct nu sunt deformate şi se
păstrează forma figurilor. Proiecţiile de acest tip se numesc echiunghiulare, conforme sau
ortoforme. Trebuie de precizat faptul că această nemodificare a formelor are loc pentru figuri
41
foarte mici. Cu toate aceste neajunsuri, acestea sunt singurele proiecţii în care contururile
geografice (mări, continente, oceane) se apropie cel mai mult de formele corespunzătoare de
pe glob. În cazul celorlalte proiecţii forma contururilor apare foarte mult modificată. Acest
lucru se poate observa uşor comparând ochiurile reţelelor diferitelor proiecţii utilizate cu
trapezele sferice corespunzătoare de pe glob.
4.3.4. Deformarea ariilor pe hărţi

Acestea apar întrucât orice suprafaţă este determinată de valoarea anumitor lungimi,
care deformate inevitabil vor duce şi la deformări ale ariilor. Se poate observa cum prin
modificarea unui unghi sau a scării va duce la modificarea ariilor.
Deformarea de ariii se poate observa comparând ariile diverselor ochiuri ale reţelei
cartografice cu ariile sferice corespondente lor pe glob. Analizând o reţea stereografică
ecuatorială, din lungul ecuatorului, se va observa că ariile se măresc de la centrul reţelei spre
periferie. Pe glob însă trapezele sferice situate la aceeaşi altitudine sunt egale.
Proiecţiile care nu deformează ariile se numesc echivalente, însă în acest caz apar
deformări ale lungimilor. Apare aici cazul în care scările pe direcţii perpendiculare sunt de
sens contrar. Înmulţind valorile de pe cele două direcţii vom obţine mereu unitatea.
4.3.5. Răspândirea deformărilor pe hărţi

Pentru reprezentarea unui fenomen sau a unui teritoriu este necesar a cunoaşte nu
numai tipurile de deformări ci şi modul cum sunt răspândite în diferitele proiecţii.
Fiecare reţea cartografică cuprinde un punct sau o linie, două puncte sau două linii,
care nu suferă deformări şi care sunt numite puncte sau linie de deformare zero. Pentru
proiecţiile obişnuite rezultate printr-o proiectare propriu-zisă, acestea vor corespunde cu
punctele sau liniile de contact ale suprafeţei sferoidale cu suprafaţa geometrică pe care se face
proiectarea.
În cazul proiecţiilor conice sau cilindrice va apărea o linie de deformare zero
corespunzătoare intersecţiei planului de tangenţă cu sferoidul, iar în cazul proiecţiilor secante
vor fi câte două linii de deformare zero, respectiv una în cazul proiecţiilor azimutale tangente.
Este stabilit faptul că în general deformările sunt mai mari cu cât ne depărtăm de
aceste puncte sau linii de deformare zero. Aceste valori pot fi determinate prin procedee
matematice, folosind tabele de deformare specifice pentru fiecare proiecţie sau pot fi
observate cu ajutorul unor reprezentări grafice.
4.3.5.1. Indicatoarea lui Tissot
A primit acest nume după matematicianul francez M.A. Tissot, care în anul 1881 a
dezvoltat legea deformărilor într-o lucrare publicată la Paris (Mémoire sur la representation
des surfaces et les projection des artes géographique).
El spune că în fiecare punct al

suprafeţei sferice există cel puţin două linii
perpendiculare între ele care vor apărea prin
proiectare pe plan tot perpendiculare,
celelalte unghiuri cu vârful în acel punct
fiind modificate (≠ 900). Proiectând odată cu
cele două linii perpendiculare un cerc de pe
sferă pe plan care are centrul în punctul de
intersecţie a celor două linii, acesta va
apărea sub forma unei elipse sau în unele
cazuri de forma unui cerc mai mic sau mai
mare faţă de cel proiectat. Mărimea
deformărilor se poate determina printr-o
Fig. 37 Indicatoarea lui Tissot analiză a modificărilor geometrice care au
42
survenit prin transformarea cercului original în elipsă (Fig. 37).
Avem un cerc infinit de mic pe sferă în punctul O ce are raza OM=ON=OA=OB egală
cu unitatea, iar OA şi OB reprezintă direcţiile ortogonale de pe sferă ce rămân ortogonale şi
după proiectare. Pe aceste linii se produce şi deformarea maximă pe direcţia OA’ notată a, pe
OB’ notată b acestea fiind direcţiile principale. Valoarea deformărilor va fi mai mare decât 1
dacă există o mărire a lungimilor şi mai mică dacât 1 dacă există o micşorare a acestora.
Valorile a şi b sunt cele care ne dau în orice punct al unei proiecţii mărirea deformărilor de
unghiuri sau de arii.
Pentru determinarea deformărilor de arii este necesară compararea ariei cercului (R2)
cu cea a elipsei (ab, unde a şi b sunt semiaxele elipsei) obţinută prin proiectare. În cazul în
care valoarea obţinută este egală cu 1 proiecţia e numită echivalentă, iar când aceasta este mai
mare decât 1 atunci aria s-a mărit prin proiectare, iar dacă este sub 1 atunci a avut loc o
micşorare a ariei.
În cazul unghiurilor este necesar să se ştie că fiecărui punct de pe circumferinţa
cercului proiectat îi corespunde un punct de pe elipsă: A~A’,B~B’,M~M’,N~N’. Deplasarea
maximă o suferă puctul M până în M’, astfel că unghiul AOM=U’. Diferenţa UU’ va
reprezenta deformarea unghiulară dintr-un cadran şi va fi notată cu ω, reprezntând maxima
deplasare unghiulară a unei direcţii. Dublul acestui unghi (2 ω) va reprezenta valoarea celei
mai mari deformări unghiulare după direcţiile de deformare din cele două cadrane vecine. Se
poate observa că valoarea unghiului de deformare maximă (2 ω) va fi cu atât mai mare cu cât
raportul a/b va fi diferit de 1, sau va fi nul deci nu sunt deformări unghiulare, dacă raportul
este egal cu 1.
4.3.5.2. Tabelele de deformare
Tabelele de deformare însoţesc unele hărţi sau tratate de geografie cu scopul indicării
deformărilor introduse de proiecţiile utilizate. Acestea cuprind mărimile deformărilor de
lungime, arii, unghiuri pentru principalele puncte de intersecţie a meridianelor şi paralelelor,
în cazul în care deformările cresc atât în sensul latitudinii cât şi al longitudinii. Când
deformările apar numai pe latitudine vor fi date valori numai pentru principalele cercuri
paralele. Deformările de lungime sunt exprimate prin parametrii a şi b, pentru arii este
parametrul S ca produs dintre a şi b, pentru unghiuri ω respectiv 2ω pentru unghiul maxim de
deformare.
4.3.5.3. Izocolii
Izocolii (izos=egal, kolos=trunchiat, deformat, ciuntit) sunt linii ce unesc puncte de
deformări egale. Astfel pe o hartă a lumii în proiecţia Mercator cu valorile pentru izocoli, vor
avea la ecuator valoarea 1 pentru ca la latitudinea de 600 suprafeţele să fie deformate de 4 ori,
iar la latitudinea de 800 suprafeţele să fie deformate de 30 de ori. Acest lucru poate fi redat şi
prin cercuri de diferite diametre proporţionale cu deformarea.
Fig. 38 Izocolii în cazul proiecţiei Mollweide.

43
Acelaşi lucru se poate observa şi în cazul proiecţiei Mollweide (Fig. 38) unde apar
izocolii de 100 care au aceeaşi formă, valoare şi poziţie faţă de centrul de proiecţie, precum şi
izocolul de 400 care are aceleaşi caracteristici. Forma izocolilor este specifică pentru fiecare
proiecţie iar reprezentarea deformărilor cu ajutorul lor este sugestivă şi didactică.
4.3.5.4. Elipsa deformărilor
Este cunoscut faptul că un cerc infinit mic de pe o sferă prin proiectare se transformă
într-o elipsă mai mult sau mai puţin alungită. Ţinându-se cont de acest lucru cartograful
desenează pe hărţi elipse de diferite dimensiuni care sugerează deformările produse prin
trecerea de la suprafaţa sferică la plan. Pentru exemplificare (Fig. 39) avem date pe linia I
cercuri egale aşezate pe suprafaţa globului la aceeaşi latitudine φ=00, considerată a fi linia de
deformare zero. Axele acestora arată direcţia după care se produce deformarea.
Fig. 39 Formele şi elipsele de deformări în proiecţiile conforme, echivalente şi arbitrare (caz particular –
echidistante).
Coloana A reprezintă cazul proiecţiilor conforme şi la care se observă că elipsele

deformărilor sunt tot cercuri însă raza acestora creşte pe măsură ce ne îndepărtăm de linia de
deformare zero.
Pentru coloana B, cazul proiecţiilor echivalente, se păstrează aceeaşi suprafaţă a
elipselor cu cea a cercului iniţial, observându-se că de câte ori o axă se măreşte, proporţional
de acelaşi număr de ori cealaltă scade. În acest caz apar deformări în special a unghiurilor şi
lungimilor.
Coloanele C şi D cuprind elipsele deformărilor în cazul proiecţiilor echidistante, caz în
care lungimile se păstrează pe une din direcţiile principale. În acest caz vor fi deformate
suprafeţele şi unghiurile însă mai puţin decât în cazul proiecţiilor conforme (pentru suprafeţe),
respectiv echivalente (pentru unghiuri).
4.3.6. Clasificarea sistemelor de proiecţie

4.3.6.1. Proiecţii după modul în care s-a făcut proiectarea
Sunt cunoscute două categorii de proiecţii din acest punct de vedere:
- proiecţii perspective, care mai sunt denumite şi adevărate, realizate printr-o
proiectare directă a punctelor de pe sferă şi care sunt transferate pe o suprafaţă plană;
- proiecţii neperspective, denumite şi convenţionale, care se obţin printr-o proiectare
indirectă, utilizîndu-se pentru transferarea punctelor de pe sferă pe plan formule.
În cazul oricărei proiecţii care se realizează pe principiul perspectivei se întâlnesc
următoarele elemente:
44
Planul de proiecţie, care este suprafaţa pe care se face proiectarea porţiunii de pe
elipsoid, care pot fi suprafeţe plane sau desfăşurabile, fiecare dintre acestea putând fi tangente
sau secante.
Punctul de vedere (punctul de perspectivă), reprezintă punctul din care se consideră că
pleacă razele proiectante.
Punctul central al proiecţiei, este punctul situat în centrul reţelei care se proiectează.
Scara reprezentării, indică raportul dintre elementele de pe elipsoid şi cele de pe
planul de proiecţie.
Reţeaua geografică, reprezintă reţeaua formată din meridianele şi paralelele
considerate pe globul terestru.
Reţeaua cartografică, care rezultă din proiectarea reţelei geografice pe planul de
proiecţie.
Reţeaua kilometrică, este un sistem de drepte paralele la axele sistemului de
coordonate rectangulare, cu ajutotul cărora se pot stabili coordonatele X şi Y ale punctelor de
pe hartă.
Pentru o mai bună clasificare a proiecţiilor cartografice se ţine cont de următoarele
criterii: deformările care apar, orientarea suprafeţei pe care se face proiectarea, modul de
construcţie şi utilizarea proiecţiilor în construcţia hărţilor.
4.3.6.2. Sisteme de proiecţie clasificate după deformări

După acest criteriu sunt cunoscute trei grupe de proiecţii: conforme, echivalente şi
arbitrare.
Proiecţiile conforme, sunt cunoscute şi sub denumirea de echiunghiulare, ortogonale
sau ortomorfe, fiind tipul de proiecţii care păstrează nedeformate unghiurile, adică 2ω=0. În
acest caz scările pe direcţiile principale sunt egale între ele (a=b). Utilizînd aceste proiecţii un
cerc de pe suprafaţa sferei terestre se va reprezenta pe planul de proiecţie tot printr-un cerc,
însă de suprafaţă mai mare decât cercul de pe sferă. Ca elemente ce vor suferi deformări pe
primul loc se situează suprafeţele după care urmează distanţele.
Proiecţii echivalente sau homalografice, păstrează nedeformate suprafeţele, atât
pentru figurile infinit mici cât şi pentru cele mai mari. În cazul acestor proiecţii un cerc infinit
mic de pe sferă se va reprezenta printr-o elipsă de aceeaşi suprafaţă cu cercul de pe sferă.
Datorită acestei proprietăţi pe hărţile construite în această proiecţie se pot face măsurători de
suprafeţe la fel ca şi pe hărţile la scară mare (cu planimetrul sau prin alte metode).
Proiecţii arbitrare sau afilactice, sunt acele proiecţii care deformează atât unghiurile
cât şi suprafeţele. Din acestă grupă se disting două cazuri particulare:
- proiecţiile echidistante, care păstrează nedeformate lungimile pe una din direcţiile
principale;
- proiecţiile ortodromice, care au proprietatea de a proiecta ortodroma sub forma
unei linii drepte. Ortodroma este drumul cel mai scurt dintre două puncte, care în
cazul globului este reprezenatată printr-un arc de cerc.
4.3.6.3. Sisteme de proiecţie după poziţia pe glob a centrului reţelei cartografice

După acest criteriu sunt cunoscute trei categorii de proiecţii: normale sau polare,
transversale sau ecuatoriale şi oblice sau de orizont.
Proiecţii normale sau polare, sunt cele în care axa polilor (adică axa globului)
coincide cu axa conului sau a cilindrului pentru proiecţiile cilindrice, sau în cazul celor
azimutale planul de proiecţie se găseşte tangent în pol şi deci paralel cu planul ecuatorului
(Fig. 40).
45
a)
Fig. 40 Proiecţii normale: a-azimutală;

b-cilindrică; c-conică.
(mathworks.com)
b)
c)
Proiecţii transversale sau ecuatoriale, sunt cele în care axa conului sau cilindrului
face cu axa sferei terestre un unghi de 900, iar în cazul proiecţiilor azimutale, planul este
tangent la ecuator (Fig. 41).
Fig. 41 Proiecţii
transversale: a-azimutală; b-
cilindrică; c-conică
(geographx.co.nz).
a) b) c)
Fig. 42 Proiecţii oblice: a-

azimutală; b-cilindrică
(desktop.arcgis.com).
a) b)
46
Proiecţiile oblice sau de orizont, sunt acele proiecţii în care axa conului sau cilindrului
face cu axa polilor un unghi ascuţit, iar în cazul proiecţiilor azimutale planul de proiecţie se
confundă cu planul orizontului punctului considerat (Fig. 42).
4.3.6.4. Clasificarea proiecţiilor după modul de construcţie

Utilizând acest criteriu se deosebesc: proiecţii azimutale, proiecţii cilindrice, proiecţii
conice, proiecţii policonice, proiecţii convenţionale, proiecţii poliedrice şi proiecţii derivate.
A. Proiecţiile azimutale. Sunt astfel denumite deoarece în jurul punctului central al
proiecţiei azimutele sunt nedeformate. Proiectarea se face pe o suprafaţă plană care poate avea
diferite poziţii faţă de sfera terestră. Au fost grupate în:
a) Proiecţii azimutale perspective, caz în care proiectarea se face după legile
perspectivei liniare, iar punctul de perspectivă este situat pe unul din diametrele
sferei sau pe prelungirea acesteia, planul de proiecţie fiind dispus perpendicular pe
diametru.După poziţia punctului de perspectivă avem: proiecţii ortografice
(punctul de perspectivă situat la infinit), stereografice (punctul de perspectivă este
situat la o distanţă egală cu diametrul sferei pământeşti), centrale (gnomonice,
când centrul de perspectivă este situat la o distanţă egală cu raza sferei pământeşti)
şi proiecţii exterioare (când punctul de perspectivă este situat între diametrul razei
pământeşti şi infinit).
b) Proiecţii azimutale neperspective care se construiesc pe baza unor condiţii care
trebuie să le îndeplinească proiecţia şi în funcţie de care se realizează reţeaua
cartografică.
4.3.6.4.1. Proiecţii azimutale perspective
Acestea după poziţia punctului de perspectivă pot fi: ortografice, stereografice,
centrale şi exterioare, iar în funcţie de poziţia planului de proiecţie faţă de sferă sunt polare,
ecuatoriale şi oblice (sau de orizont).
Proiecţia ortografică polară. În cazul acestei proiecţii punctul de perspectivă este
situat la infinit, iar razele proiectante sunt paralele între ele şi perpendiculare pe planul de
proiecţie, care este considerat tangent la pol. Reţeaua cartografică este formată din cercuri
concentrice, care reprezintă paralelele şi din razele acestora care reprezintă meridianele. Este
utilizată pentru construcţia hărţilor circumpolare sau a emisferelor nord şi sud (Fig. 43).
Fig. 43 Emisfera nordică în proiecţie ortografică

polară (geowebguru.com/).
47
Proiecţia ortografică ecuatorială. Punctul de perspectivă se găseşte la infinit, razele
proiectante sunt paralele, însă planul de proiecţie este tangent la ecuator. Reţeaua cartografică
este formată din arce de elipsă, care sunt proiecţiile meridianelor. Excepţie fac meridianul
central care se reprezintă printr-o linie dreaptă şi meridianul marginal care se reprezintă
printr-un cerc (Fig. 44).
Fig. 44 Proiecţie ortografică ecuatorială (mgaqua.net).
Proiecţia ortografică oblică. Are punctul de perspectivă şi razele proiectante

caracteristice proiecţiilor ortografice, iar planul de proiecţie se confundă cu planul orizontului
punctului central al proiecţiei. Reţeaua cartografică este construită din arce de elipsă, excepţie
făcând în acest caz meridianul central ce se reprezintă printr-o linie dreaptă şi meridianul
marginal care se proiectează ca un cerc (Fig. 45). Acest tip de proiecţie este utilizat cu
precădere pentru construcţia hărţilor lumii, pentru unele hărţi geografice la scări mici când se
urmăreşte obţinerea unei imagini sferice a regiunii respective. Este o proiecţie care
deformează foarte mult atât unghiurile cât şi suprafeţele.
Fig. 45 Proiecţia ortografică oblică

(www.wikipedia.com)
Proiecţia stereografică polară. Această proiecţie are punctul de perspectivă situat pe

sferă diametral opus planului de proiecţie care este tangent la pol. Razele proiectante pornesc
divergent din punctul de vedere. Reţeaua cartografică va avea cercuri concentrice care au
centrul comun în proiecţia polului, reprezentând proiecţiile cercurilor paralele şi razele acestor
cercuri sunt proiecţiile meridianelor. Se utilizează îndeosebi pentru construcţia hărţilor
regiunilor circumpolare şi ale emisferelor de nord şi de sud. Din punct de vedere al
deformărilor este o proiecţie conformă deoarece nu deformează unghiurile (Fig. 46).
48
Fig. 46 Emisfera nordică în proiecţie stereografică

polară (colorado.edu).
Proiecţia stereografică ecuatorială. Are punctul de perspectivă situat pe Ecuator,

diametral opus planului de tangenţă care este tangent la sferă pe ecuator. Razele proiectante
pornesc divergent din punctul de perspectivă. Reţeaua are aspect circular, excepţie făcând
ecuatorul şi meridianul central care sunt reprezentate prin linii drepte. Este o proiecţie
conformă deoarece nu deformează unghiurile, deformând mult suprafeţele şi formele. Este
utilizată pentru construcţia hărţilor emisferelor de est şi vest, precum şi a oricărei emisfere
longitudinale (Fig. 47).
Fig. 47 Reţeaua cartografică a proiecţiei stereografice

ecuatoriale (mgaqua.net).
Proiecţia stereografică oblică. Are caracteristic faptul că punctul de perspectivă e

situat diametral opus planului de proiecţie care poate fi tangent sau secant la sferă şi paralel cu
orizontul punctului considerat. Razele proiectante pornesc divergent din punctul de
perspectivă (Fig. 48). Este o proiecţie conformă nedeformând unghiurile, dar deformând
foarte mult distanţele şi suprafeţele. Este utilă în construcţia hărţilor care reprezintă regiuni
situate la latitudini medii, regiuni de formă circulară.
Fig. 48 Reţeaua cartografică a proiecţiei stereografice

oblice (progonos.com).
49
Proiecţia stereografică oblică pe plan secant.
A fost adoptată pentru harta de bază a ţării noastre în anul 1933 şi a folosit ca punct
central un punct situat la aproximativ 30 Km nord de oraşul Braşov. Acest tip de proiecţie
utiliza ca elipsoid de referinţă elipsoidul Hayford. Pe planul secant poziţia punctelor reţelei
geodezice de stat este dată prin coordonatele rectangulare, a căror origine este chiar punctul
de proiecţie. Pentru ca toate punctele să aibă valori pozitive, punctul de proiecţie se afla în
centrul ţării, a fost nevoie de o translaţie a axei de origine cu 500 Km spre sud şi spre vest
(Fig. 49). S-a obţinut astfel o translaţie în care teritoriul României era cuprins în primul
cadran, astfel orice punct va avea coordonate pozitive. Formatul hărţilor obţinute prin acest
sistem va fi dreptunghiular.
Fig. 49 Scheletul hărţii topografice

în proiecţia stereografică pe plan
unic secant Braşov.
Proiecţia stereografică 1970 pe plan unic secant. A fost elaborată pentru a răspunde
mai bine necesităţilor impuse de lucrările topografice cu caracter civil. Acesta utilizează
dimensiunile elipsoidului Krasovski, punctul central având coordonatele geografice λ=250 00’
00’’ E Greenwich şi φ= λ=460 00’ 00’’ nord, iar cele rectangulare X=500 000 m şi Y=500 000
m. Fiind o proiecţie stereografică păstrează nedeformare unghiurile. Este utilizată îndeosebi
pentru lucrări cu caracter cadastral, în sistematizări, arhitectură etc. Prin caracteristicile sale
“Proiecţia stereografică 1970” utilizează foile de bază a proiecţiei Gauss-Krüger, permiţând
integrarea lucrărilor mai noi în cele vechi. Formatul foilor în această proiecţie este trapez şi
sunt delimitate meridianele şi paralele (Fig. 50).
Fig. 50 Principiul proiecţiei

stereografice 1970.
50
Proiecţia centrală polară. Este o proiecţie care are punctul de perspectivă în centrul
sferei, iar planul de proiecţie este tangent la pol. Reţeaua cartografică este formată din cercuri
concentrice care reprezintă proiecţia cercurilor paralele, iar meridianele sunt proiectate ca raze
ale cercurilor (Fig. 51). Din punct de vedere al deformărilor este o proiecţie arbitrară care are
un singur punct de deformări nule, acesta fiind dat de centrul reţelei, respectiv proiecţia
polului. Este utilizată pentru proiecţia unor regiuni circumpolare.
Fig. 51 Reţeaua cartografică în proiecţia centrală

polară (mgaqua.net).
Proiecţiile centrale ecuatoriale şi oblice. În cazul proiecţiilor centrale ecuatoriale

reţeaua cartografică este formată din linii drepte care reprezintă meridianele şi hiperbole care
reprezintă paralelele, excepţie făcând ecuatorul care este o linie dreaptă perpendiculară pe
meridiane (Fig. 52a). Pentru proiecţia oblică meridianele se reprezintă prin linii drepte care se
intersectează în proiecţia polului, paralelele sunt linii curbe complexe care variază în funcţie
de latitudinea punctului central, iar ecuatorul este reprezentat printr-o linie dreaptă (Fig. 52b).
Fac parte, din punct de vedere al deformărilor, din categoria proiecţiilor arbitrare. Sunt
utilizate pentru construcţia hărţilor la scări mici care redau o mare suprafaţă din sfera terestră.
Fig. 52 Principiul şi reţeaua cartografică în proiecţia

a) centrală ecuatorială (a) şi aspectul reţelei în proiecţia
centrală oblică (b) (progonos.com).
b)
51
Proiecţiile exterioare. Au punctul de perspectivă situat în afara sferei la distanţă finită
situat între 2R şi infinit. După poziţia pe care o poate avea planul de proiecţie pot fi: polare,
ecuatoriale şi oblice. De obicei, meridianele şi paralelele sunt reprezentate prin linii curbe
complexe. Pentru proiecţiile polare meridianele sunt reprezentate prin linii drepte convergente
în proiecţia polului, iar paralelele prin cercuri concentrice care au ca centru comun proiecţia
polului. În ceea ce priveşte caracterul deformărilor, sunt proiecţii arbitrare. Din această
categorie fac parte proiecţiile La Hire, Clarke, Tissot, Hammer etc.
Proiecţiile ortografice, stereografice şi centrale sunt considerate cazuri particulare ale
proiecţiilor exterioare.
Să ne reamintim
Prin proiecţie cartografică se înţelege procedeul matematic cu ajutorul căruia se
reprezintă suprafaţa curbă a Pământului pe o suprafaţă plană (harta) în funcţie de destinaţia
hărţii.
Există pe hărţi puncte sau linii care nu prezintă deformări, acestea fiind numite puncte
sau linii de deformări nule.
Pentru studiul deformărilor ne interesează direcţiile principale care sunt date de
direcţia cu cele mai mari deformări şi de cea cu cele mai mici deformări.
După modul în care se face proiectarea sunt cunoscute două categorii de proiecţii:
- perspective, care mai sunt denumite şi adevărate, realizate printr-o proiectare directă
a punctelor de pe sferă şi care sunt transferate pe o suprafaţă plană;
- neperspective, denumite şi convenţionale, care se obţin printr-o proiectare indirectă,
utilizîndu-se pentru transferarea punctelor de pe sferă pe plan formule.
4.4. Rezumat
Proiecţia cartografică asigură corespondenţa între coordonatele geografice φ
(latitudinea) şi λ (longitudinea) ale punctelor de pe elipsoidul terestru şi coordonatele
rectangulare X şi Y ale aceluiaşi punct de pe hartă. Această trecere se face cu apariţia unor
deformări asupra lungimilor, suprafeţelor, unghiurilor şi formelor astfel că se încearcă ca în
momentul proiecţiei unul sau două din elementele amintite să nu fie deformate.
În cazul oricărei proiecţii care se realizează pe principiul perspectivei se întâlnesc
următoarele elemente: planul de proiecţie, punctul de vedere (punctul de perspectivă), punctul
central al proiecţiei, scara reprezentării, reţeaua geografică, reţeaua cartografică, reţeaua
kilometrică, Pentru o mai bună clasificare a proiecţiilor cartografice se ţine cont de
următoarele criterii: deformările care apar, orientarea suprafeţei pe care se face proiectarea,
modul de construcţie şi utilizarea proiecţiilor în construcţia hărţilor.
Din punct de vedere al deformărilor sunt cunoscute următoarele categorii de proiecţii:
 proiecţiile conforme, sunt cunoscute şi sub denumirea de echiunghiulare, ortogonale
sau ortomorfe, fiind tipul de proiecţii care păstrează nedeformate unghiurile;
 proiecţii echivalente sau homalografice, păstrează nedeformate suprafeţele, atât
pentru figurile infinit mici cât şi pentru cele mai mari;
 proiecţii arbitrare sau afilactice, sunt acele proiecţii care deformează atât unghiurile
cât şi suprafeţele. Din acestă grupă se disting două cazuri particulare: proiecţii
echidistante şi proiecţii ortodromice.
După poziţia pe glob a centrului reţelei cartografice sunt cunoscute trei categorii de
proiecţii: normale sau polare, transversale sau ecuatoriale şi oblice sau de orizont.
52
După modul de construcţie utilizat pentru obţinerea reţelei cartografice se deosebesc:
proiecţii azimutale, proiecţii cilindrice, proiecţii conice, proiecţii policonice, proiecţii
convenţionale, proiecţii poliedrice şi proiecţii derivate.
Proiecţiile azimutale perspective, utilizează în proiectare legile perspectivei liniare, iar
punctul de perspectivă este situat pe unul din diametrele sferei sau pe prelungirea acesteia,
planul de proiecţie fiind dispus perpendicular pe diametru. După poziţia punctului de
perspectivă avem: proiecţii ortografice (punctul de perspectivă situat la infinit), stereografice
(punctul de perspectivă este situat la o distanţă egală cu diametrul sferei pământeşti), centrale
(gnomonice, când centrul de perspectivă este situat la o distanţă egală cu raza sferei
pământeşti) şi proiecţii exterioare (când punctul de perspectivă este situat între diametrul razei
pământeşti şi infinit).

6. În cazul unei proiecţii ortogonale modificarea scării de proporţie față de merianul polar se
produce astfel: a-scade; b-crește; c-rămâne constantă.
7. Indicatoarea Tissot ne indică: a-trasnformarea cercului; b-mărimea deformărilor; c-analiza
modificărilor geometrice.
8. Izocolii sunt linii care unesc: a-puncte de aceeași cotă; b-puncte cu deformări egale; c-
puncte cu aceeași altitudine.
9. Elipsele deformărilor ne sugerează: a-modificările pe care le suportă elementele
proiectate; b-valorile elipsoizilor de referință; c-aspectul rețelei cartografice.
10. După modul în care s-a făcut proiectarea putem avea: a-proiecții perspective; b-proiecții
neperspective; c-proiecții complexe.
11. După tipurile de deformări proiecţiile pot fi: a-conforme; b-echivalente; c-arbitrare.
12. După poziţia pe glob a centrului reţelei cartografice proiecţiile sunt: a-normale sau polare;
b-transversale sau ecuatoriale; c-oblice sau de orizont.
13. Proiecţia stereografică 1970 pe plan unic secant este o proiecție: a-adoptată pentru harta
de bază a țării noastre; b-utilizează ca ellipsoid de referință elipsoidul Hayford; c-are
originea în cpunctul de proiecție.
Bibliografie
Băican V (1988) – Cartografie – Topografie.Lucrări practice.,Universitatea “Al.I.Cuza” Iaşi.
Iosep I., Grozavu A. (1996) – Îndrumar de lucrări practice la cartografie, Editura
Universităţii “Ştefan cel Mare” Suceava.
Năstase A. (1983) – Cartografie-Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
53

PROIECŢII AZIMUTALE NEPERSPECTIVE
Cuprins
5.1. Introducere
5.3. Proiecţii neperspective
5.3.1. Proiecţia polară Postel
5.3.2. Proiecţia polară Lambert
5.3.3. Proiecţii ecuatoriale şi oblice
5.3.4. Proiecţii cilindrice
5.3.5. Proiecţii conice
5.3.6. Proiecţii policonice
5.3.7. Proiecţii convenţionale
5.3.8. Proiecţii poliedrice
5.3.9. Proiecţii derivate
5.4. Concluzii privind proiecţiile cartografice
5.5. Rezumat
Bibliografie
5.1. Introducere
Vor fi prezentate principalele tipuri de proiecţii neperspective începând cu cele mai
utilizare respectiv Postel și Lambert. Apoi sunt prezentate succint celelalte tipuri de proiecţii
după cum urmează: cilindrice, conice, policonice, convenţionale, poliedrice şi derivate.
Capitolul se încheie cu câteva concluzii privind utilizarea proiecţiilor cartografice.

- cunoască diferitele tipuri de proiecţii cartografice;
- recunoască reţelele cartografcie specifice proiecţiilor cartografice;
- utilizeze proprietăţile pe care le îndeplinesc proiecţiile cartografice în realizarea de
materiale cartografice.
5.3. Proiecţii azimutale neperspective

Construcţia acestor proiecţii se bazează pe stabilirea unor condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească proiecţia şi funcţie de care se va realiza reţeaua cartografică. Cele mai utilizate
proiecţii neperspective sunt Postel şi Lambert, fiecare dintre ele având trei variante: polară,
ecuatorială şi oblică.
54
5.3.1. Proiecţia polară Postel
A fost propusă de matematicianul francez G.Postel (1510-1581) şi are reţeaua
cartografică formată din cercuri concentrice cu centrul în pol reprezentând paralelele şi din
razele acestor cercuri care vor da meridianele (Fig. 53).
Este o proiecţie azimutală, dar nu se realizează pe principiul proiectării, ci pornind de
la anumite condiţii care se stabilesc în prealabil. Din punct de vedere al deformărilor păstrează
nedeformate distanţele în sensul meridianelor. Este utilizată pentru construirea hărţilor
folosite în aviaţie şi de asemenea pentru construirea de hărţi seismice şi ale regiunilor polare.
În cazul proiecţiilor ecuatorială şi oblică (Fig. 54), reţelele cartografice se obţin
analitic, determinându-se coordonatele punctelor de intersecţie a meridianelor şi paralelelor
care se unesc prin linii curbe oarecare.
Fig. 53 Reţeaua cartografică în proiecţia polară Postel Fig. 54 Reţeaua cartografică în proiecţia azimutală
(lazarus.elte.hu). echidistantă oblică Postel (progonos.com).
5.3.2. Proiecţia polară Lambert

A fost propusă de către matematicianul Heinrich Lambert (1728-1777) şi are reţeaua
cartografică cu acelaşi aspect ca la proiecţia Postel, meridianele sunt raze ale cercurilor
paralele care reprezintă paralelele de pe sfera terestră (Fig. 55). Construcţia acestei reţele
porneşte de la asigurarea echivalenţei dintre suprafeţele de pe sferă şi cele de pe hartă. Din
punct de vedere al deformărilor este o proiecţie echivalentă, păstrând nedeformate suprafeţele,
dar deformând foarte mult unghiurile. În general sunt utilizate pentru construcţia hărţilor unor
suprafeţe mari ale globului, emisfere sau părţi din acestea.
Fig. 55 Reţeaua cartografică în proiecţia

neperspectivă polară Lambert (mgaqua.net).
55
5.3.3. Proiecţiile ecuatorială şi oblică
Au reţeaua cartografică formată din linii curbe oarecare, construcţia acestora constând
din calcularea coordonatelor punctelor de intersecţie a meridianelor cu paralelele care apoi se
unesc prin linii curbe. Proiecţiile oblice sunt utilizate pentru hărţi ale regiunilor situate la
latitudini medii, iar cele ecuatoriale pentru regiunile din jurul ecuatorului (Fig. 56 şi Fig. 57).
Fig. 56 Reţeaua cartografică în proiecţia azimutală Fig. 57 Evidenţierea Africii în proiecţie ecuatorială
echivalentă oblică cu izocolele unghiulare echivalentă Lambert (mgaqua.net).
(indiandefencereview.com).
5.3.4. Proiecţii cilindrice

Sunt denumite astfel după suprafaţa auxiliară a cilindrului, care este utilizată drept
plan de proiecţie. Reţeaua de meridiane şi paralele se presupune proiectată mai întâi pe
suprafaţa cilindrului, care apoi se taie după una din generatoarele sale putându-se desfăşura în
plan (Fig. 58).
Fig. 58 Principiul proiecţiilor cilindrice tangente

(ezmap.com).
După modul în care cilindrul atinge sfera terestră proiecţiile cilindrice pot fi tangente
(linia de tangenţă este un cerc mare) sau secante (suprafaţa sferei este întretăiată după două
cercuri mici).
După poziţia axei cilindrului în raport cu axa polilor se clasifică în:
- proiecţii cilindrice normale sau drepte la care axa cilindrului coincide cu axa
polilor;
- proiecţii cilindrice ecuatoriale sau transversale la care axa cilindrului este
perpendiculară pe axa polilor, confundându-se cu diametrul ecuatorului;
- proiecţii cilindrice oblice la care unghiul format de axa cilindrului şi axa polilor
variază între 00 şi 900.
56
O altă clasificare se mai poate face şi din punct de vedere al deformărilor, după cum
urmează: arbitrare (echidistante pe o anumită direcţie), conforme şi echivalente.
Cele mai utilizate proiecţii cilindrice sunt cele normale, caz în care direcţiile principale
vor coincide cu direcţiile meridianelor şi paralelelor.
Proiecţia cilindrică pătratică
A fost construită în prima jumătate a secolului al XV-lea de către Henric Navigatorul
(1438). În acest caz cilindrul este considerat tangent după ecuator, rezultând o proiecţie
cilindrică dreaptă. Atât meridianele cât şi paralelele sunt linii drepte paralele, echidistante şi
perpendiculare unele pe altele, astfel că rezultă în proiecţie o reţea de pătrate (Fig. 59).
Fig. 59 Reţeaua cartografică în proiecţia cilindrică pătratică (colorado.edu).
Laturile unui pătrat din reţea reprezintă arcele de paralele şi meridiane considerate
întinse. Din punct de vedere al deformărilor este o proiecţie echidistantă pe meridiane, în
schimb pe direcţia paralelelor distanţele sunt mult deformate, deformarea crescând de la
ecuator spre poli. Sunt deformate de asemenea suprafeţele şi unghiurile.
Este utilizată pentru construcţia hărţilor universale, ale zonelor din jurul ecuatorului şi
ale unor regiuni mari de pe glob cum ar fi de exemplu bazinele oceanice.
Proiecţia cilindrică Lambert
A fost propusă pe la jumătatea secolului al XVIII-lea de către matematicianul
Lambert. Este o proiecţie cilindrică dreaptă sau normală la care cilindrul este tangent la
ecuator. Paralelele sunt reprezentate prin linii drepte paralele, distanţa dintre ele micşorându-
se odată cu creşterea latitudinii, iar meridianele se reprezintă prin linii drepte paralele,
echidistante şi perpendiculare pe proiecţia cercurilor paralele (Fig. 60). Din punct de vedere al
deformărilor este o proiecţie echivalentă, păstrând nedeformate suprafeţele, iar dintre celelalte
elemente cele mai deformate sunt unghiurile, excepţie făcând cele din apropierea ecuatorului
ce sunt situate pe linia de deformare zero.
Fig. 60 Construcţia grafică a reţelei cartografice în proiecţia cilindrică Lambert (usgs.gov).
Sunt întrebuinţate pentru construcţia hărţilor universale ale vegetaţiei, populaţiei etc.
57
Proiecţia cilindrică Mercator
A fost construită pentru prima dată în anul 1569 de către cartograful olandez Gerhard
Kremer (Mercator). Este o proiecţie cilindrică dreaptă la care axa polilor coincide cu axa
cilindrului.
Fig. 61 Repartiţia deformărilor în proiecţia Mercator cu ajutorul profilului omenesc (gccaz.edu).
Atât meridianele cât şi paralelele sunt linii drepte paralele şi perpendiculare.

Meridianele sunt linii echidistante iar paralelele se depărtează pe măsura creşterii latitudinii,
dând astfel o reţea ce are ochiurile sub forma unor dreptunghiuri alungite pe latitudine. Este o
proiecţie care deformează foarte mult suprafeţele dând o imagine deformată în reprezentare
asupra proporţiilor dintre uscat şi apă, sau a unor forme reprezentate pe hartă (Fig. 61 şi
Fig. 62).
Fig. 62 Harta lumii în proiecţia Mercator cu elipsele deformărilor (wikipedia.org).
Utilitatea practică este în navigaţia maritimă dacă întruneşte calităţile unei astfel de
hărţi:
- să se poată fixa sau determina cu uşurinţă coordonatele unui punct;
- să fie construită într-o proiecţie conformă;
- loxodroma să se reprezinte printr-o linie dreaptă;
- să se poată măsura cu uşurinţă distanţele pe ea.
58
Proiecţia cilindrică stereografică Gall
Este o proiecţie cilindrică dreaptă la care cilindrul este secant după paralele de ±450.
Caracteristic acestei proiecţii îi este faptul că permanent punctul de perspectivă se
găseşte la ecuator, diametral opus meridianului care se proiectează. Din punct de vedere al
deformărilor deformează totul, excepţie făcând distanţele de-a lungul paralelelor de secanţă
care sunt linii de deformări nule. Meridianele sunt reprezentate prin linii drepte, paralele şi
echidistante, iar paralelele sunt reprezentate prin linii drepte paralele, distanţa dintre poli
crescând (Fig. 63).
Fig. 63 Proiecţia cilindrică Gall - harta lumii în această proiecţie (progonos.com).
Este utilizată pentru construcţia hărţilor universale.

Proiecţia cilindrică Gauss-Krüger
A fost propusă şi prelucrată de către matematicianul german K.Fr. Gauss (1777-1855),
fiind cunoscută şi sub denumirea de proiecţie U.T.M (Universal Transversal Mercator).
Datorită faptului că primele formule de lucru au fost elaborate de către L. Krüger în anul
1912, proiecţia mai este denumită şi Gauss-Krüger. Proiecţia se face pe un cilindru tangent la
un meridian, deci transversal (Fig. 64).
Fig. 64 Aspectul reţelei cartografice în proiecţia

Gauss (e-education.psu.edu).
Reprezentarea suprafeţei terestre cu ajutorul acestei proiecţii se face direct pe un plan fără
trecerea intermediară pe sferă, suprafaţa Pământului fiind împărţită în 60 de fuse de câte 60
59
longitudine, sau 12 fuse a câte 300 (Fig. 65). Meridianul axial se reprezintă printr-o linie
dreaptă, iar celelalte meridiane şi paralele sunt linii curbe simetrice faţă de meridianul axial.
Fig. 65 Harta lumii în proiecţia Gauss-Kruger cu 12 fuse, a câte 300 fiecare.
5.3.5. Proiecţii conice

Acestea rezultă în urma proiecţiei meridianelor şi paralelelor globului pe suprafaţa
unui con, care se desfăşoară în plan prin tăierea după o generatoare.
După poziţia conului faţă de globul pământesc, proiecţiile conice sunt:
- conice normale sau drepte la care axa conului corespunde cu axa polilor;
- conice transversale, se obţin când axa conului face cu axa polilor un unghi drept,
coincizând cu un diametru al ecuatorului;
- conice oblice, rezultă atunci când axa conului formează cu axa polilor un unghi ce
variază între 00-900.
După felul în care suprafaţa conului atinge suprafaţa globului proiecţiile pot fi
tangente, caz în care se obţine o linie de deformări nule, şi secante când se obţin două linii de
deformări nule care corespund celor două cercuri paralele după care conul a întretăiat sfera.
Proiecţia conică dreaptă a lui Ptolemeu
A fost construită pentru prima dată de către Claudiu Ptolemeu (87-150), în care planul
de proiecţie îl constituie suprafaţa unui con tangent la glob după o paralelă oarecare, iar axa
conului coincide cu axa polilor (Fig. 66). Reţeaua de meridiane este formată din drepte
concurente în vârful conului, iar paralelele sunt arce de cerc concentrice. Din punct de vedere
al deformărilor este o proiecţie echidistantă pe meridian, pe care păstrează nedeformate
distanţele în sensul meridianelor.
Fig. 66 Proiecţia conică a lui Ptolemeu.
Este utilizată pentru hărţi ale unor zone de pe suprafaţa Pământului alungite în sensul
paralelelor.
60
5.3.6. Proiecţii policonice
Sunt acele proiecţii în care suprafaţa globului se proiectează pe suprafeţele mai multor
conuri care sunt considerate tangente la paralele diferite.
În cazul acestor proiecţii cercurile paralele se reprezintă prin arce de cerc, care nu mai
sunt concentrice, însă toate centrele din care se descriu arcele de cerc sunt situate pe o dreaptă
care este prelungirea meridianului central, redat prin linie dreaptă (Fig. 67). Dintre paralele,
numai ecuatorul este reprezentat prin linie dreaptă restul sunt linii curbe care variază de la
proiecţie la proiecţie, funcţie de condiţiile ce trebuie îndeplinite. Ca subtipuri sunt cunoscute
proiecţia policonică simplă şi proiecţia hărţii internaţionale a lumii.
Fig. 67 Harta lumii în proiecţie policonică simplă (progonos.com).
Aceste proiecţii sunt utilizate pentru hărţi la scări mari şi uneori pentru hărţi la scări
mici.
5.3.7. Proiecţii convenţionale

Acestea sunt proiecţii care se construiesc după metode speciale care diferă de la o
proiecţie la alta şi se pot împărţi în: proiecţii pseudocilindrice, proiecţii pseudoconice şi
proiecţii circulare.
a) Proiecţiile pseudocilindrice sunt proiecţiile în care paralelele se reprezintă prin linii
drepte, iar meridianele prin linii curbe, excepţie făcând meridianul central care este
reprezentat prin linie dreaptă. Cele mai utilizate proiecţii de acest tip în construcţia hărţilor
sunt: proiecţia Sanson, proiecţia Mollweide, proiecţia Eckert, proiecţia lui Ghinzburg şi
proiecţia Kavraiski.
Proiecţia Sanson. A fost propusă de către geograful francez G. Sanson (1600-1667),
fiind cunoscută şi sub denumirea de proiecţia Flamssted după numele celui care a
popularizat-o. Este o proiecţie pseudocilindrică în care paralelele sunt reprezentate prin linii
drepte, iar meridianele sunt reprezentate prin linii curbe, sinusoide, excepţie făcând
meridianul central reprezentat prin linie dreaptă (Fig. 68). Din punct de vedere al deformărilor
este o proiecţie echivalentă, respectându-se în reprezentare aceleaşi suprafeţe ale trapezelor cu
cele corespunzătoare de pe glob.
61
Fig. 68 Harta lumii în proiecţia pseudocilindrică Sanson (syracuse.eu.org).
Este utilizată îndeosebi pentru realizarea de hărţi în jurul ecuatorului şi pentru hărţi ale
globului.
Proiecţia Mollweide. Îşi are numele de la metematicianul Mollweide (1774-1835)
fiind cel care a propus-o, dar ea mai este cunoscută şi sub denumirea de proiecţia Mollweide-
Babinet. Reţeaua cartografică este formată din linii drepte paralele şi care sunt perpendiculare
pe meridianul central, reprezentat printr-o dreaptă, iar restul meridianelor sunt elipse
(Fig. 69).
Fig. 69 Aspectul reţelei cartografice în proiecţia Mollweide şi repartiţia deformărilor cu ajutorul elipselor
deformării (mathworks.com).
Este o proiecţie echivalentă, deci un cerc infinit de mic de pe sferă se va reprezenta

printr-o elipsă echivalentă. Deformările cresc odată cu depărtarea de meridianul central, fiind
mai mici decât în cazul proiecţiei Sanson. Deformările unghiulare cresc odată cu latitudinea.
Proiecţia se utilizează pentru hărţi universale ale emisferelor sau ale unor regiuni
întinse.
Proiecţia trapeziformă Eckert. A fost descrisă pentru prima dată de către germanul
Max Eckert la începutul secolului al XX-lea. Este o proiecţie pseudocilindrică la care polii
sunt reprezentaţi prin linii numite linii polare. În ceea ce priveşte deformările este o proiecţie
echivalentă, păstrând suprafeţele nedeformate. Paralelele sunt reprezenate prin linii drepte
paralele cu ecuatorul şi echidistante, iar meridianele apar sub forma unor linii frânte, cu punct
de frângere pe ecuator (fig. 70).
62
Fig. 70 Proiecţia trapeziformă Eckert (odt.org).
Este utilizată la construcţia hărţilor universale.

Proiecţia pseudocilindrică Ghinzburg. Este utilizată pentru construirea hărţii lumii şi
are meridianele reprezentate prin curbe simetrice faţă de meridianul principal, care este o linie
dreaptă şi paralelele prin linii drepte paralele şi perpendiculare pe meridianul central (Fig. 71).
Fig. 71 Reţeaua cartografică în proiecţia pseudocilindrică Ghinzburg (giss.nasa.gov).
Proiecţia pseudocilindrică arbitrară Kavraiski. Pentru acest tip de proiecţie

reprezentarea meridianelor se face prin elipse, excepţie făcând meridianul central care este
reprezentat prin linie dreaptă, iar paralelele sunt linii drepte paralele perpendiculare pe
meridianul central.
Este utilizată pentru construcţia hărţilor lumii.
b) Proiecţiile pseudoconice. Caracteristica acestor proiecţii este aceea că paralelele se
reprezintă ca în cazul proiecţiilor conice prin arce de cerc concentrice, cu centrul comun pe
meridianul central, reprezentat prin linie dreaptă. Meridianele sunt curbe simetrice faţă de
meridianul central sau mediu. Cea mai cunoscută proiecţie pseudoconică este proiecţia Bonne.
Proiecţia Bonne. Îi aparţine ofiţerului francez R.Bonne (1727-1795), fiindu-i
caracteristică o reţea cartografică care are paralelele formate din arce de cerc concentrice, iar
meridianele sunt linii curbe simetrice faţă de meridianul central (Fig. 72 a,b). Excepţie face
meridianul central care este o linie dreaptă. Este o proiecţie echivalentă, păstrând nedeformate
suprafeţele.
63
a) b)
Fig. 72 Aspectul reţelei cartografice în cazul proiecţiei Bonne (a) şi aspectul suprafeţei terestre în aceeaşi
proiecţie (b, giss.nasa.gov).
Această proiecţie a fost utilizată pentru prima dată pentru construcţia hărţii Franţei la
scara 1:80 000 în anul 1872, apoi pentru harta Germaniei la scara 1:500 000, pentru harta
topografică românească începută în anul 1873 şi pentru alte hărţi ale altor state. Mai este
utilizată pentru hărţi la scări mici, cum ar fi a continentelor utilizate în scopuri didactice.
c) Proiecţiile circulare. Sunt astfel denumite după aspectul circular al reţelei
cartografice. Dintre acestea, cele mai utilizate proiecţii circulare, îndeosebi pentru hărţile de
uz didactic, sunt proiecţia Grinten şi proiecţia sferică sau globulară.
Proiecţia Grinten. A fost propusă în anul 1904 de către Van de Grinten de unde îşi are
şi numele. Pentru acest tip de proiecţie trebuiesc respectate trei condiţii:
- în lungul ecuatorului să nu fie deformări;
- aspectul reţelei cartografice să fie circular;
- deformările până la latitudini de ±600 să fie mici pentru a permite o reprezentare
cât mai corectă a contururilor continentelor.
Meridianele şi paralelele sunt arce de cerc, excepţie face meridianul central şi
ecuatorul care sunt linii drepte perpendiculare între ele. În ceea ce priveşte deformările este o
proiecţie arbitrară, care nu păstrează nedeformat decât meridianul central şi ecuatorul (Fig.
73).
Fig. 73 Reţeaua cartografică în proiecţia Grinten şi

repartiţia deformărilor cu ajutorul elipselor
(mathworks.com).
Este utilizată pentru hărţile universale la scări mici utilizate în învăţământ.

Proiecţia sferică. Este astfel denumită după aspectul reţelei cartografice, care are atât
meridianele cât şi paralelele reprezentate prin arce de cerc, cu excepţia meridianului central şi
al ecuatorului care sunt linii drepte perpendiculare între ele (Fig. 74). A fost propusă de către
64
italianul Nicolozzi (1610-1670). Este o proiecţie arbitrară utilizată pentru construcţia hărţilor
emisferelor în sens longitudinal.
Fig. 74 Suprafaţa pământului în proiecţie sferică

(mgaqua.net).
5.3.8. Proiecţii poliedrice

La acest tip de proiecţii suprafaţa Pământului este împărţită într-un număr foarte mare
de trapeze, care sunt delimitate de meridiane şi paralele. Pentru fiecare trapez este considerat
un plan de proiecţie care este tangent în centrul trapezului respectiv. Astfel suprafaţa
Pământului are aspectul unui poliedru cu foarte multe feţe, de unde şi denumirea de proiecţii
poliedrice. Dezavantajul hărţilor executate în acest tip de proiecţie este faptul că nu se pot
racorda mai multe foi.
Dintre aceste proiecţii face parte şi proiecţia Müfling, întrebuinţată pentru hărţile la
scări mari, cum ar fi harta austriacă la scara 1:75 000 care acoperea Transilvania.
5.3.9. Proiecţiile derivate

Este o grupă care cuprinde proiecţii care derivă din altele însă păstrează aceleaşi
caracteristici în privinţa deformărilor ca şi proiecţia de bază. Din această categorie fac parte
proiecţiile: Aitov, Aitov-Hammer, proiecţia întreruptă Mollweide-Goode, proiecţia despicată
Eckert-Goode şi proiecţiile stelare.
Proiecţia întreruptă Mollweide-Goode. Are la bază principiul construcţiei proiecţiei
Mollweide, cu modificarea deformărilor (propus de către americanul F.P. Goode) care cresc
odată cu depărtarea de meridianul central şi îndeosebi în afara cercului de bază. Astfel va
rezulta o hartă care nu va avea o reţea continuă ci va fi întreruptă în unele locuri stabilite în
funcţie de suprafaţa pe care o cuprinde harta (Fig. 75). Acestă rupere se poate face pe uscat
sau pe suprafaţa oceanului planetar în funcţie de suprafaţa care dorim să fie continuă.
Fig. 75 Proiecţia întreruptă Mollweide-Goode (progonos.com)

65
Proiecţia stelară. Este numită astfel după aspectul reţelei cartografice care se prezintă
sub forma unei stele care poate avea 4-5-6 şi 8 colţuri dispuse în sensul meridianelor
(Fig. 76). Acest tip de proiecţie derivă din proiecţia Postel considerată pentru întreg globul
terestru. Paralelele sunt cercuri concentrice echidistante, iar meridianele sunt linii drepte şi
frânte.
Sunt întâlnite în hărţile din atlase deoarece dau o prezentare avantajoasă a
continentelor.
Fig. 76 Proiecţia stelară cu cinci colţuri

(acsu.buffalo.edu).
5. 4. Concluzii asupra proiecţiilor cartografice

Fiecare sistem de proiecţie posedă anumite proprietăţi specifice care trebuie utilizate
în funcţie de scopul pentru care se întocmeşte harta, aceasta fiind şi una din principalele
probleme pe care trebuie să o rezolve cartograful.
Fiecare tip de proiecţie dă un anumit caracter al deformărilor şi implicit o răspândire a
acestora după anumite reguli, lucru care trebuie de avut în vedere la alegerea proiecţiei. Se
ştie că după caracterul deformărilor proiecţiile pot fi echivalente, conforme şi arbitrare.
Astfel echivalenţa proiecţiei este cerută de acele hărţi care sunt destinate să arate
răspândirea unui fenomen în suprafaţă cum ar fi răspândirea densităţii populaţiei, a culturilor
cerealiere etc. Reprezentarea se poate face numai într-o proiecţie echivalentă deoarece se va
obţine o imagine corectă a diferitelor arii de reprezentare. Utilizarea hărţilor în proiecţii
echivalente, pentru a arăta fenomenele de suprafaţă este cu atât mai utilă cu cât cuprinde o
suprafaţă mai mare din globul pământesc. Sunt utilizate îndeosebi de geografi, istorici şi
economişti.
Hărţile care utilizează conformitatea proiecţiei sunt folosite îndeosebi pentru
cercetarea, dirijarea sau înregistrarea mişcării. Acestea păstrează nedeformate unghiurile dar
deformează foarte mult ariile. Sunt utilizate pentru hărţi care dau răspândirea curenţilor
atmosferici sau a celor marini, au utilitate în meteorologie, în navigaţie, sau pentru hărţi
topografice care necesită măsurători de unghiuri.
Proiecţiile arbitrare sunt utilizate îndeosebi pentru hărţi care prezintă aspectul general
al mărilor, oceanelor şi continentelor, deoarece nu deformează foarte mult nici unghiurile şi
nici suprafeţele.
Modul de răspândire al deformărilor este un lucru important în reprezentarea unui
teritoriu, iar pentru realizarea acetui scop sunt necesare două condiţii:
- în cuprinsul teritoriului reprezentat deformările să fie cât mai mici;
- răspândirea deformărilor să fie cât mai uniformă pe teritoriul figurat.
66
Pentru realizarea acestui lucru este necesar ca linia de deformare zero să fie plasată în
mijlocul teritoriului reprezentat şi alegerea unei proiecţii la care forma izocolilor să reproducă
pe cât posibil forma conturului care se reprezintă.
Alţi factori care influenţează alegerea unei proiecţii ar fi:
- proiecţia să fie cerută de un anumit format şi de o anumită mărime a hârtiei de
desen;
- necesitatea ca uneori harta să aibă paralelele globului paralele între ele, pentru a
uşura comparaţiile de la diferite latitudini;
- necesitatea ca uneori o porţiune din hartă să fie utilizată independent;
- aspectul reţelei cartografice care să fie apropiată de cea a reţelei globului
geografic;
- paralele să prezinte o anumită curbură.
Să ne reamintim
Construcţia acestor proiecţii se bazează pe stabilirea unor condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească proiecţia şi funcţie de care se va realiza reţeaua cartografică. Cele mai utilizate
proiecţii neperspective sunt Postel şi Lambert, fiecare dintre ele având trei variante: polară,
ecuatorială şi oblică.
Mai sunt cunoscute proiecţii cilindrice care pot fi tangente sau secante, iar din punct
de vedere al deformărilor arbitrare, conforme şi echivalente.
Celalate categorii care respectă condiţii asemănăatoare sunt: conice, policonice,
convenţionale, poliedrice şi derivate.
5.5. Rezumat
Proiecţiile neperspective, în construcţia lor, se bazează pe stabilirea unor condiţii pe
care trebuie să le îndeplinească proiecţia şi funcţie de care se va realiza reţeaua cartografică.
Cele mai utilizate proiecţii neperspective sunt Postel şi Lambert, fiecare dintre ele având trei
variante: polară, ecuatorială şi oblică.
Proiecţii cilindrice, denumite astfel după suprafaţa auxiliară a cilindrului, care este
utilizată drept plan de proiecţie. Reţeaua de meridiane şi paralele se presupune proiectată mai
întâi pe suprafaţa cilindrului, care apoi se taie după una din generatoarele sale putându-se
desfăşura în plan. După modul în care cilindrul atinge sfera terestră proiecţiile cilindrice pot fi
tangente (linia de tangenţă este un cerc mare) sau secante (suprafaţa sferei este întretăiată
după două cercuri mici).
După poziţia axei cilindrului în raport cu axa polilor se clasifică în: proiecţii cilindrice
normale sau drepte, proiecţii cilindrice ecuatoriale sau transversale, proiecţii cilindrice oblice.
O altă clasificare se mai poate face şi din punct de vedere al deformărilor, după cum
urmează: arbitrare (echidistante pe o anumită direcţie), conforme şi echivalente.
Proiecţii conice, rezultă în urma proiecţiei meridianelor şi paralelelor globului pe
suprafaţa unui con, care se desfăşoară în plan prin tăierea după o generatoare.
După poziţia conului faţă de globul pământesc, proiecţiile conice sunt: conice normale
sau drepte, conice transversale, conice oblice.
După felul în care suprafaţa conului atinge suprafaţa globului proiecţiile pot fi
tangente, caz în care se obţine o linie de deformări nule, şi secante când se obţin două linii de
deformări nule care corespund celor două cercuri paralele după care conul a întretăiat sfera.
Proiecţii policonice, sunt acele proiecţii în care suprafaţa globului se proiectează pe
suprafeţele mai multor conuri care sunt considerate tangente la paralele diferite.
Proiecţii convenţionale, se construiesc după metode speciale care diferă de la o
proiecţie la alta şi se pot împărţi în: proiecţii pseudocilindrice, proiecţii pseudoconice şi
proiecţii circulare.
Proiecţii poliedrice la care suprafaţa Pământului este împărţită într-un număr foarte
67
mare de trapeze, care sunt delimitate de meridiane şi paralele.
Proiecţiile derivate reprezentând o grupă care cuprinde proiecţii care derivă din altele
însă păstrează aceleaşi caracteristici în privinţa deformărilor ca şi proiecţia de bază.
Fiecare sistem de proiecţie posedă anumite proprietăţi specifice care trebuie utilizate
în funcţie de scopul pentru care se întocmeşte harta, aceasta fiind şi una din principalele
probleme pe care trebuie să o rezolve cartograful.

14. Cele mai utilizate proiecţii neperspective sunt: a-Postel; b-Lambert; c-Krasovsky.
15. Proiecţia cilindrică eset denumită astfel după suprafața auxiliară a cilindrului având
characteristic: a-rețeaua de meridiane și paralele care sunt linii drepte; b-desfășurarea
rețelei pe suprafața cilindrului; c-nu are deformări.
16. În cazul unei proiecţii conice avem: a-defășurarea rețeli cartografice se face pe suprafața
unui con; b-paralele sunt reprezentate prin arce de cerc; c-meridianele sunt reprezentate
prin linii drepte.
17. Pentru proiecţiile policonice proiectarea se face: a-pesuprafața unui con; b-pe suprafețe
aleatoare; c-pe suprafețele mai multor conuri.
18. Proiecţiile convenţionale se construiesc: a-din alte proiecții; b-după metode speciale; c-pe
baza unor convenții specific.
19. Proiecţiile derivate rezultă: a-din alte proiecți; b-ca proiecții construite special.
20. În alegerea unei proiecţii este necesar să se țină cont de: a-formatul cerut în realizarea
proiecției; b-dimensiunea foii de desen; c-necesitatea reprezentării rețelei cartografice
pentru comparații.
Bibliografie
68

METODE DE REPREZENTARE
Cuprins
6.1. Introducere
6.2. Competenţele unităţii de învăţare.
6.3. Metode de reprezentare
6.4. Metodele cartografice
6.5. Analiza şi interpretarea hărţilor
6.6. Rezumat
Bibliografie
6.1. Introducere
Elementele de conţinut reprezintă categoria nelipsită de pe diferitele tipuri de hărţi
fiind foarte importante pentru buna realizare a materialului cartografic. Reprezentarea
acestora se face diferit funcţie de tipul de hartă, generală sau specială, motiv pentru care vor fi
reprezentate diferit pe cele două tipuri de hărţi. Cunoaşterea acestor elemente contribuie la o
mai bună interpretare a elementelor reprezentate pe hărţi.

- cunoască metodele de reprezentare pe hărţile geografice generale sau cele speciale;
- utilizeze diagramele pentru prezentarea datelor statistice;
- interpreteze diferitele fenomene pe baza datelor rezultatate prin reprezantarea grafică;
- utilizeze metodele statistice pentru reprezentarea diferitelor fenomene.
6.3. Metode de reprezentare

În procesul întocmirii hărţilor, un rol important îl are trecerea elementelor de conţinut
ale hărţilor de pe materialele cartografice, pe originalul hărţii. Deosebirile existente între
întocmirea hărţilor generale şi ale celor speciale, atrag după sine şi deosebiri în privinţa
metodelor de reprezentare a acestor elemente în cadrul celor două categorii de hărţi, astfel că
şi reprezentarea acestora se face separat.
6.3.1. Metode de reprezentare pe hărţile geografice generale

Pe aceste tipuri de hărţi se reprezintă toate elementele, fără a fi scos în evidenţă un
component geografic anume, oferind informaţii despre toate elementele de pe suprafaţa
respectivă, nefiind evidenţiat nici unul dintre ele. Întocmirea lor presupune un proces
tehnologic care se realizează după anumite instrucţiuni în instituţii de specialitate care se
ocupă cu editarea acestui tip de hărţi.
Deoarece elementele de conţinut ale hărţilor sunt rezultate ale ridicărilor topografice şi
fotogrammetrice, metodele de reprezentare sunt grupate în: metode de reprezentare a
elementelor de planimetrie (vezi elementele din interiorul cadrului hărţii) şi metode de
reprezentare a elementelor de altimetrie (vezi elementele din interiorul cadrului hărţii).
69
6.3.2. Metode de reprezentare pe hărţile tematice
Acestea fac parte din categoria hărţilor speciale fizico-geografice sau economico-
geografice, pe care reprezentarea proceselor şi fenomenelor se face atât grafic cât şi
cartografic. Metodele utilizate în astfel de reprezentări sunt grupate în două categorii:
- metode statistice;
- metode cartografice.
6.3.2.1. Metodele statistice
Acestea sunt utilizate pentru reprezentarea anumitor indicatori statistici, iar
amplasarea lor pe hartă nu este condiţionată de elementele geografice, ci se face în mod
arbitrar. Din această categorie fac parte:
- diagrama;
- cartograma;
- cartodiagrama.
6.3.2.1.1. Diagramele
Diagrama este o metodă de reprezentare grafică care aparţine în primul rând statisticii,
fiind larg utilizată în geografia fizică şi umană, permiţând compararea simultană a mai multor
date şi obţinerea unor concluzii ştiinţifice. Este o metodă mult mai operativă decât în cazul
consultării unor tabele pentru compararea datelor din acestea. În întocmirea acesteia se
folosesc: un sistem de coordonate, scări grafice şi figuri geometrice (dreptunghiuri, sfere,
cercuri pătrate etc.).
Fig. 77 Reprezentarea grafică a unui punct P în diferite sisteme de coordonate: a-rectangulare;

b-polare; c-sferice.
În ceea ce priveşte sistemul de coordonate sunt utilizate următoarele tipuri principale:

coordonatele rectangulare, coordonatele polare şi coordonatele sferice (Fig. 77).
Scările grafice cele mai utilizate sunt:
- scara aritmetică (uniformă sau liniară), care se caracterizează prin uniformitatea
intervalelor care împart axele şi care corespund unei unităţi de lungime (Fig. 78 a);
- scara logaritmică, are intervale inegale rezultând din utilizarea logaritmului
zecimal al numerelor ce corespund intervalelor (log10n), este o scară neuniformă
(Fig.78 b);
- scara probabilistică, care se construieşte pe baza legii repartiţiei normale, centrul
de simetrie îl reprezintă frecvenţa de 50%, având o utilitate mai restrânsă mai ales
în testarea normalităţii datelor (Fig. 78 c).
70
Fig. 78 Tipuri de scară: a-aritmetică; b-

logaritmică; c-probabilistică (după
M.Rădoane et.al.)
Un element care nu poate lipsi nici unei diagrame este legenda, care explică culorile,
haşurile, semnele folosite şi care se amplasează de obicei în afara diagramei. Trebuie de
precizat că ordonarea datelor numerice este necesară şi se poate face în ordine crescătoare sau
descrescătoare. Haşurarea sau colorarea se face ţinându-se cont de principiul conform căruia
cu cât un fenomen este mai important cu atât trebuie să fie reprezentat mai accentuat.
Titlul diagramei trebuie formulat clar, concis şi complet astfel încât să concorde cu
conţinutul diagramei. Trebuie de specificat de asemenea, în cazul în care se utilizează date
statistice, data la care respectivele date erau valabile.
Diagramele sunt divizate în două tipuri:
- diagrame simple;
- diagrame complexe.
Diagramele simple sunt cele care se obţin prin utilizarea în reprezentare a unor forme
geometrice simple şi sunt la rândul lor de mai multe tipuri:
Fig. 79 Diagrama în coloane: a-alăturate; b-izolate; c-în aflux (1-Timişoara, 2-Cluj Napoca, 3-Iaşi, 4-Bucureşti).
1. Diagrame prin coloane, sunt cele mai utilizate fiind foarte sugestive şi uşor de
realizat, fiind nevoie de un sistem de coordonate rectangulare la care pe ordonată
se reprezintă scara reperezentării, iar pe abscisă bazele reprezentării care trebuie să
fie egale. Coloanele pot fi desenate una lângă alta (alăturate, alipite), suprapuse (în
aflux), distanţate (dispuse izolat) (Fig 79).
71
2. Diagrama în benzi se realizează în acelaşi sistem de coordonate rectangular, dar
inversat faţă de diagrama în coloane, adică scara reprezentării pe abscisă, iar
bazele benzilor pe ordonată, plasate de obicei pe partea stângă. Acest tip de
diagramă se poate realiza prin dreptunghiuri sau linii care se pot dispune în diferite
moduri. O variantă a diagramei în benzi o reprezintă piramida structurală utilizată
în geografia umană pentru reprezentarea grafică a distribuţiei populaţiei pe vârste
şi sexe (Fig. 80), în biogeografie pentru evidenţierea pe verticală a asociaţiilor
vegetale.
Fig. 80 Reprezentarea populaţiei României pe grupe

de vârstă şi sexe prin piramidă structurală.
3. Cronograma sau histograma este utilizată pentru reprezentarea dinamicii

fenomenelor folosindu-se tot un sistem de coordonate rectangulare. Pe abscisă se
marchează timpul (perioada sau anii de referinţă), stabilindu-se o scară
convenabilă, iar pe ordonată se fixează scara reprezentării şi se construiesc
coloanele. Cronogramele pot fi simple când se exprimă dinamica în timp a unui
singur fenomen şi combinate când reprezintă fenomene combinate (Fig. 81 şi
Fig. 82).
Fig. 81 Cronograma simplă. Fig. 82 Cronograma combinată (1-natalitate;

2-mortalitate; 3-spor natural).
4. Diagrama polară care se construieşte utilizând un sistem de coordonate polare la

care scara se plasează de obicei pe raza orizontală din dreapta sau pe cea verticală
în partea de sus. Acest tip de diagramă este sugestivă pentru reprezentarea
fenomenelor de variaţie în timp (variaţie diurnă, săptămânală, anuală, pe un şir de
ani etc.). Se mai poate folosi pentru reprezentarea fenomenelor care prezintă valori
72
diferite funcţie de punctele cardinale. Are o utilitate frecventă în climatologie
pentru reprezentarea frecvenţei şi vitezei vântului.
5. Diagrama stereografică sau stereograma este foarte sugestivă redând o imagine
în perspectivă, care se datorează faptului că se construieşte prin proiecţie sferică.
6. Diagramele areolare (areogramele) sunt foarte utile pentru comparaţii, bazându-
se pe figuri geometrice (cercuri, pătrate) fără reprezentarea vreunui sistem de
coordonate.
7. Diagrama prin pătrate se realizează presupunând că fiecare indicator statistic
care trebuie reprezentat este egal cu suprafaţa unui pătrat.
8. Diagrama prin cercuri proporţionale este o metodă asemănătoare cu cea prin
pătrate, bazându-se pe ideea că suprafaţa cercurilor este direct proporţională cu
valoarea indicatorilor pe care dorim să-i reprezentăm grafic.
Diagramele complexe se obţin prin adăugarea unor noi informaţii diagramelor simple,
separându-se tipurile:
1. Diagrama prin sectoare circulare care este o diagramă areolară structurală,
distingându-se printr-o sugestivitate deosebită, fiind mult utilizată în geografie.
Cercul de reprezentare se poate desena cu o rază oarecare sau se poate calcula
funcţie de o anumită suprafaţă cunoscută. Fiecare sector se colorează sau se
haşurează în funcţie de mărimea sa şi i se notează valoarea procentuală (Fig. 83).
Fig. 83 Reprezentarea utilizării terenurilor prin sectoare circulare (diferite modalităţi de prezentare).
2. Diagrama complexă prin dreptunghi se construieşte în mod asemănător cu cea a

sectoarelor circulare, însă figura de bază este un dreptunghi şi se realizează într-un
sistem de coordonate rectangular (Fig. 84). Se alege o scară convenabilă de
reprezentare pentru a se obţine o bună corelare a datelor ce sunt folosite.
Fig. 84 Reprezentarea utilizării terenurilor prin

dreptunghi structural: 1-păduri; 2-păşuni şi fâneţe; 3-alte
suprafeţe.
73
3. Diagrama triunghiulară se utilizează pentru reprezentarea unor fenomene cu trei
elemente variabile a căror sumă este egală cu 100%. Are o largă aplicabilitate,
contribuind la stabilirea taxonomiei şi ierarhiei fenomenelor, în special în
geografia umană (pentru determinarea tipului funcţional al aşezărilor), sau în
geografia fizică (în pedologie pentru triunghiul texturii solurilor). Se construieşte
pornind de la un triunghi echilateral, ale cărui laturi se împart în câte zece părţi
egale. Din fiecare punct se trasează paralele cu laturile triunghiului, obţinându-se
100 de triunghiuri mai mici (Fig. 85).
Fig. 85 Diagrama triunghiulară.
6.3.2.1.2. Cartograma
Această metodă se utilizează pentru transpunerea grafică a valorilor numerice
referitoare la o anumită suprafaţă, rezultând un material grafic, hartă sau schemă, în care
colorarea sau haşurarea se face direct proporţional cu intensitatea mărimii numerice care
caracterizează o anumită unitate teritorială (Fig. 86).
Fig. 86 Reprezentarea exploatărilor forestiere prin metoda cartogramei.
74
Pentru reprezentare se pleacă de la valori absolute, dar în final vor fi redate prin valori
relative, care se raportează fie la numărul de locuitori sau la suprafaţa fenomenului
cartografiat. Astfel, pe o cartogramă se reprezintă de fapt rezultatul raportului dintre valoarea
numerică globală a fenomenului sau elementului şi suprafaţa la care se referă acesta. De aici
rezultă un mare dezavantaj al metodei şi anume că nu reuşeşte să surprindă diferenţierile
fenomenului în cadrul fiecărei unităţi teritoriale la care se face raportarea. Datorită acestui fapt
este necesar ca unităţile teritoriale la care se face raportarea să fie cât mai mici.
Cartograma este frecvent utilizată în cartografierea geomorfologică (la întocmirea
hărţilor densităţii fragmentării reliefului, ale adâncimii fragmentării etc.), în geografia umană
şi economică etc. Se poate aplica şi pentru a reprezenta ponderea suprafeţelor ocupate cu
diferite asociaţii vegetale, soluri sau complexe geografice în cadrul unor regiuni naturale.
6.3.2.1.3. Cartodiagrama
Este rezultatul unei combinaţii între cartogramă şi diagramă. O cartodiagramă are la
bază o schiţă de hartă pe care pot fi delimitate unităţile administrative sau fizico-geografice în
care se plasează diagramele (Fig. 87). Pe cartodiagramă nu se trec elementele de conţinut ale
hărţii. Un dezavantaj al acestei metode îl constituie imposibilitatea localizării cu exactitate a
elementelor şi fenomenelor reprezentate deoarece dispunerea diagramelor se face în mod
arbitrar, dar în aşa fel încât să nu depăşească limitele unităţii teritoriale respective.
Fig. 87 Folosirea cartodiagramei în geografia fizică (după F. Joly).
75
Se deosebesc mai multe tipuri de cartodiagrame:
- structurală, când se arată populaţia pe medii, urban sau rural;
- dinamică sau cronologică, când se arată dinamica unui fenomen cum ar fi evoluţia
suprafeţelor împădurite dintr-o anumită zonă;
- complexă, când se redă structura şi dinamica unui fenomen, cum ar fi evoluţia
populaţiei într-un anumit interval şi gruparea pe sexe.
6.4. Metodele cartografice

Mai sunt cunoscute şi sub numele de metode cartografo-geografice, deoarece
reprezentarea şi amplasarea fenomenelor şi proceselor se face în mod geografic, cu exactitate
şi în dependenţă de o serie de factori fizico-geografici şi economico-geografici. Se deosebesc
6 metode: a semnelor, arealelor, fondului calitativ, a liniilor de mişcare, a izoliniilor şi
punctului.
6.4.1. Metoda semnelor

Metoda semnelor, se foloseşte pentru reprezentarea fenomenelor care nu au o
răspândire continuă şi care nu pot fi reprezentate la scară. Elementele cartografice pot fi
reprezentate prin semne, care rezultă dintr-o convenţie propusă cititorului de către autorul
hărţii şi care se regăsesc în legendă.
În funcţie de caracterele lor specifice semnele pot fi:
- geometrice, caz în care centrul figurii geometrice reprezintă poziţia exactă reală a
fenomenului sau obiectului (Fig. 88);
- sub formă de litere, caz în care se utilizează de obicei litera iniţială;
- artistice şi simbolice, care doar sugerează obiectul sau fenomenul reprezentat.
Semnele pot fi construite la scară absolută sau arbitrară, se pot combina rezultând o
mai bună expresivitate în reprezentarea fenomenului respectiv.
Prin acestă metodă se pot reprezenta dinamica şi structura fenomenelor dintr-un
anumit areal studiat.
Fig. 88 Diferite semne

geometrice, simbolice şi artistice
(scrigroup.com).
6.4.2. Metoda arealelor

Prin areal se înţelege o suprafaţă, o regiune, în care este răspândit un fenomen, proces,
un element sau o specie oarecare. În interiorul arealului cantitatea sau ponderea elementelor
caracteristice poate să varieze, repartiţia fiind uniformă sau cu zone de concentrare sau
dispersie.
Se utilizează pentru reprezentarea unor fenomene sau elemente care nu au o răspândire
continuă, cum ar fi arealul unor specii de plante sau de animale. Reprezentarea acestor areale
76
poate avea caracter relativ sau poate avea caracter absolut când este vorba de arealul unor
zăcăminte de cărbuni, petrol etc.
Prin acestă metodă se poate reda şi dinamica unui fenomen, prin trasarea limitelor
stadiilor succesive în evoluţia fenomenului respectiv. Acestă metodă se foloseşte la
întocmirea hărţilor geologice, paleontologice, floristice, faunistice, geomorfologice,
climatologice etc.
6.4.3. Metoda fondului calitativ

Ne dă posibilitatea reprezentării calitative a fenomenelor cu o răspândire continuă în
cadrul anumitor limite. Aplicarea acestei metode constă în delimitarea suprafeţelor pe care se
întâlnesc aceleaşi elemente sau procese, pe care este necesară apoi o clasificare a suprafeţelor
respective în funcţie de indicatorii stabiliţi. Apoi fiecare suprafaţă se colorează sau se
haşurează în mod diferit pentru a se uşura interpretarea conţinutului hărţii, care vor fi trecute
în legendă.
6.4.4. Metoda liniilor de mişcare sau dinamice

Se aplică pentru reprezentarea dinamicii fenomenelor şi proceselor fizico-geografice şi
economico-geografice, prezentând un grad foarte mare de generalizare, care presupune
cunoaşterea unor detalii şi particularităţi ale fenomenelor cartografiate.
Pentru o bună aplicare a metodei sunt necesare o serie de măsurători, care apoi se
prelucrează şi se generalizează pentru a putea fi cartografiate.
Reprezentarea se face prin folosirea liniilor care arată direcţia fenomenului şi a
săgeţilor care arată sensul (Fig. 89). Se pot adăuga şi unii indici cum ar fi viteza de înaintare a
unei alunecări etc. Folosindu-se ritmul şi intensitatea de evoluţie a unui proces se poate realiza
o prognoză.
Această metodă îşi găseşte aplicabilitate în geografia fizică, în cea economică, cu
predilecţie în geografia populaţiei şi transporturilor.
Fig. 89 Diferite tipuri de linii dinamice

(scrigroup.com).
6.4.5. Metoda izoliniilor

Este utilizată pentru reprezentarea unor fenomene care au o răspândire continuă pe
suprafaţa considerată şi care pot fi măsurate, constând în esenţă din unirea punctelor care au
aceleaşi valori. Pentru a se putea trasa izoliniile, este necesar ca pe hartă să existe o serie de
puncte a căror valoare este cunoscută. Din unirea punctelor cu aceeaşi valoare va rezulta o
linie sinuoasă închisă, numită izolinie şi care este o linie curbă convenţională, nefiind întâlnită
în natură.
Metoda îşi găseşte o largă aplicare în geografia fizică, dar şi în cea economică.
77
6.4.6. Metoda punctului
Este o metodă care îşi găseşte aplicarea în reprezentarea unor elemente sau fenomene
care nu au o reprezentare continuă, putându-se reda repartiţia geografică şi cantitatea unui
fenomen. Deşi mai puţin utilizată în geografia fizică, are o mare aplicabilitate în cartografia
economico-geografică în reprezentarea densităţii şi structurii populaţiei, în structura şi
frecvenţa culturilor etc.
În mod practic este necesar ca punctele să exprime valori rotunde care se pot
multiplica sau demultiplica (Fig. 90). Pe o hartă punctele vor fi de valori egale, caz în care
arată repartiţia cantitativă a fenomenului, sau de valori diferite, când se specifică în legendă.
Hărţile care se întocmesc prin această metodă trebuie să nu fie încărcate deoarece astfel devin
greoaie şi pot produce confuzii.
Fig. 90 Metoda punctelor combinată cu metoda sferelor proporţionale (după A.H.Robinson).
6.5. Analiza şi interpretarea hărţilor

Interpretarea hărţilor presupune identificarea şi citirea semnelor convenţionale cu
scopul stabilirii relaţiilor de reciprocitate existente între procesele şi fenomenele reprezentate
pe hărţi (cum ar fi relaţia dintre reţeaua hidrografică şi relief).
Prin conţinutul lor, hărţile constituie instrumente deosebit de importante în cercetarea
ştiinţifică, care permit nu numai invetarierea unor elemente geografice, ci şi stabilirea unor
realaţii de reciprocitate dintre acestea.
Pentru a putea fi folosite cu eficienţă hărţile, este necesară analiza lor, care trebuie să
cuprindă următoarele aspecte: datele generale despre hartă, conţinutul hărţii, actualitatea hărţii
şi precizia geometrică.
Datele generale despre hartă , se referă la denumirea hărţii, teritoriul cuprins pe hartă,
destinaţie, scară, autor sau redactor, proiecţia utilizată.
Conţinutul hărţii. În această privinţă, pe o hartă geografică generală se analizează
elementele matematice şi geodezice cum ar fi scara de proporţie, proiecţia cartografică
utilizată, ce valori au segmentele cadrului geografic, densitatea reţelei cartografice şi a bazei
geodezice (punctele de sprijin).
Se analizează elementele de altimetrie şi planimetrie:relieful, reţeaua hidrografică,
vegetaţia, reţeaua de localităţi, căile de comunicaţie, utilizarea terenurilor. Pentru toate aceste
78
elemente de conţinut ale hărţii se vor observa: metodele de reprezentare, culorile şi semnele
convenţionale utilizate, semnificaţia inscripţiilor explicative şi datele caracteristice.
În cadrul analizei reliefului se vor urmări: categoriile de curbe de nivel utilizate,
echidistanţa, altitudinile maxime şi minime cu situarea lor, amplitudinea reliefului, unele
aspecte legate de pante (valorile maxime şi minime, situarea zonelor cu astfel de valori),
semnificaţia datelor caracteristice care însoţesc semnele convenţionale specifice reliefului,
relieful antropic etc.
Analiza reţelei hidrografice va mai cuprinde: semnificaţia datelor caracteristice care
însoţesc semnele convenţionale pentru reţeaua hidrografică permanentă şi temporară. Pentru
reţeaua hidrografică permanentă, se va stabili lungimea, existenţa şi felul afluenţilor etc.
Pentru reţeaua hidrografică cu caracter intermitent, se vor stabili regiunile cu densitate
minimă şi maximă, corelate cu caracteristicile reliefului. Se vor analiza de asemenea lacurile,
mlaştinile şi izvoarele.
Din analiza vegetaţiei nu trebuie omise menţiunile referitoare la tipul de vegetaţie
predominant, ponderea suprafeţelor ocupate de păduri din suprafaţa totală, care sunt zonele cu
pondere minimă şi maximă.
În cadrul analizei reţelei de aşezări umane se va menţiona numărul, tipul, structura şi
textura acestora, care este localitatea cea mai importantă, unde sunt situate localităţile în
raport cu relieful, căile de comunicaţie, reţeaua hidrografică, frecvenţa de apariţie a
gospodăriilor izolate.
Pentru căile de comunicaţie se vor analiza: semnificaţia datelor caracteristice,
categoriile de căi de comunicaţie care apar pe hartă, elementele care se conturează de-a lungul
lor (ramblee, deblee, poduri), zonele cu densitate mare a potecilor şi drumurilor naturale.
În ceea ce priveşte modul de utilizare a terenurilor, se vor face precizări referitoare la:
categoriile de utilizare a terenurilor, care este predominantă şi ce corelaţii există între
modurile de utilizare a terenurilor şi formele de relief etc.
Se vor analiza exploatarea resurselor naturale (mine în exploatare sau părăsite, cariere,
sonde, exploatări la suprafaţă de turbă etc.), centrele de prelucrare (fabrici, uzine, mori, gatere
etc), existenţa şi felul transporturilor speciale (conducte de petrol, funiculare, linii electrice
aeriene etc.).
Actualitatea, unei hărţi se poate stabili dacă este indicat pe ea anul editării şi mai ales,
anul în care au fost efectuate ridicările topografice şi aerofotogrammetrice, deoarece reflectă
peisajul geografic la acea dată. Data reambulării (actualizării) conţinutului hărţii trebuie
menţionată pe hartă, precum şi materialele folosite pentru întocmirea hărţilor, îndeosebi în
cazul celor speciale.
Precizia geometrică. De aceasta trebuie să se ţină seama mai ales la hărţile la scară
mare (hărţile topografice), utilizate pentru măsurători de precizie. În acest sens, trebuie
acordată atenţie specială preciziei cu care sunt trecute semnele convenţionale cu conţinut
special în ceea ce priveşte elementele bazei cartografice (reţeaua hidrografică, localităţi, cote
etc.).
Execuţia tehnică a hărţii se referă la claritatea hărţii, dacă semnele convenţionale sunt
suficient de clare pentru a putea fi identificate rapid şi dacă harta poate fi citită uşor. Când
este cazul, se menţionează numărul culorilor folosite, coincidenţa culorilor utilizate în
conţinutul hărţii şi în legendă, omogenitatea lor etc. este necesar să se facă o comparaţie cu
hărţile analoage.
Orice analiză a unei hărţi trebuie să se încheie cu concluzii generale privind atât
importanţa ei intrinsecă, cât şi relevanţa acesteia în plan geostrategic, social şi economic.
79
Să ne reamintim
Elementele de conţinut reprezintă categoria nelipsită de pe diferitele tipuri de hărţi
fiind foarte importante pentru buna realizare a materialului cartografic. Reprezentarea
acestora se face diferit funcţie de tipul de hartă, generală sau specială, motiv pentru care vor fi
reprezentate diferit pe cele două tipuri de hărţi. Cunoaşterea acestor elemente contribuie la o
mai bună interpretare a elementelor reprezentate pe hărţi.
elementelor de planimetrie şi metode de reprezentare a elementelor de altimetrie.
Interpretarea diferitelor tipuri de hărţi nu poate fi făcută fără o bună cunoaştere a
elementelor utilizate în reprezentarea diferitelor elemente utilizate în reprezenatarea
cartografică.
6.6. Rezumat
În procesul întocmirii hărţilor, un rol important îl are trecerea elementelor de conţinut
ale hărţilor de pe materialele cartografice, pe originalul hărţii. Deosebirile existente între
întocmirea hărţilor generale şi ale celor speciale, atrag după sine şi deosebiri în privinţa
metodelor de reprezentare a acestor elemente în cadrul celor două categorii de hărţi, astfel că
şi reprezentarea acestora se face separat.
Pe aceste tipuri de hărţi se reprezintă toate elementele, fără a fi scos în evidenţă un
component geografic anume, oferind informaţii despre toate elementele de pe suprafaţa
respectivă, nefiind evidenţiat nici unul dintre ele. Întocmirea lor presupune un proces
tehnologic care se realizează după anumite instrucţiuni în instituţii de specialitate care se
ocupă cu editarea acestui tip de hărţi.
elementelor de planimetrie (vezi elementele din interiorul cadrului hărţii) şi metode de
reprezentare a elementelor de altimetrie (vezi elementele din interiorul cadrului hărţii).
Acestea fac parte din categoria hărţilor speciale fizico-geografice sau economico-
geografice, pe care reprezentarea proceselor şi fenomenelor se face atât grafic cât şi
cartografic. Metodele utilizate în astfel de reprezentări sunt grupate în două categorii:
- metode statistice;
- metode cartografice.
Metodele statistice sunt utilizate pentru reprezentarea anumitor indicatori statistici, iar
amplasarea lor pe hartă nu este condiţionată de elementele geografice, ci se face în mod
arbitrar. Din această categorie fac parte:
- diagrama;
- cartograma;
- cartodiagrama.
Metodele cartografice mai sunt cunoscute şi sub numele de metode cartografo-
geografice, deoarece reprezentarea şi amplasarea fenomenelor şi proceselor se face în mod
geografic, cu exactitate şi în dependenţă de o serie de factori fizico-geografici şi economico-
geografici. Se deosebesc 6 metode: a semnelor, arealelor, fondului calitativ, a liniilor de
mişcare, a izoliniilor şi punctului.
Interpretarea hărţilor presupune identificarea şi citirea semnelor convenţionale cu
scopul stabilirii relaţiilor de reciprocitate existente între procesele şi fenomenele reprezentate
pe hărţi (cum ar fi relaţia dintre reţeaua hidrografică şi relief).
80

1. Diagramele pot fi: a-simple; b-corelate; c-complexe.
2. Utilizând diagrama prin coloane, acestea pot fi reprezentate: a-una lângă alta; b-suprapuse;
c-distanțate.
3. Cronograma este utilizată pentru: a-reprezentarea dinamicii fenomenelor; b-explicarea
evoluției timpului; c-reprezentarea cartografică a fenomenelor.
4. Diagramele complexe pot fi reprezentate prin: a-sectoare circulare; b-prin dreptunghi; c-
triunghiulară.
5. Cartodiagrama rezultă ca urmare a unei combinații dintre: a-cartogramă și hartă; b-
cartogramă și diagram; c-cartogramă și proiecție.
6. Metoda semnelor este utilizată pentru reprezentarea fenomenelor care au: a-răspândire
aleatorie; b-răspândire continuă; c-răspândire discontinuă.
7. Arealul reprezintă: a- o suprafață sau regiune; b-un fenomen; c- o specie.
8. Metoda fondului calitativ constă în delimitarea suprafețelor pe care se întâlnesc: a-aceleași
elemente sau procese; b-aceleași elemente; c-aceleași procese.
9. Metoda liniilor în mişcare are un grad mare de generalizare și ne arată: a-dinamica
fenomenelor; b-dinamica proceselor; c-dinamica fenomenelor și proceselor.
Bibliografie
P. D. A. Harvey, G. Malcolm Lewis, A. R. Millard, A. F. Shore, David Woodward, 2009,
History of Cartography.
81

SCURT ISTORIC AL TOPOGRAFIEI
Cuprins
7.1. Introducere
7.3. Noţiuni generale de topografie
7.4. Scurt istoric al măsurătorilor topografice
7.5. Noţiuni utilizate în topografie
7.6. Unităţi de măsură
7.7. Rezumat
Bibliografie
7.1. Introducere
Se va încerca o prezentare succintă a principalelor elemente de topografie utile
studenţilor pentru o mai bună înţelegere a modului în care se realizează măsurătorile
topografice. Acest lucru este necesar întrucât măsurătorile reprezintă modalitatea prin care
informaţiile din teren sunt culese pentru o bună cunoaşterea a unei zone, permiţând în final
realizarea podueselor cartografice. Masurătorile constituie modalitatea necesară pentru
realizarea hărţilor de pe suprafaţa terestră având consemnate elementele naturale din
momentul realizării lor..

- definească noţiunea de topografie;
- cunoască unităţile de măsură utilizate în topografie;
- utilizeze diferitele tipuri de cooordonate utilizate în topografie.
7.3. Noţiuni generale de topografie
Cuvântul topografie, creat de Claudiu Ptolemeu în secolul II A.D., rezultă din

îmbinarea a două cuvinte greceşti: topos=loc şi graphein=a descrie, a reprezenta.
Necesitatea cunoaşterii suprafeţei terestre a dus la realizarea unor măsurători ale
acesteia, ceea ce a făcut posibil includerea topografiei în grupa de ştiinţe a măsurătorilor
terestre, alături de geodezie şi fotogrammetrie.
Geodezia are ca principal scop determinarea formei şi dimensiunilor suprafeţei terestre
(geo=pământ, daiein=împărţire). Legătura acesteia cu topografia rezultă din faptul că
măsurătorile topografice se sprijină pe punctele determinate de geodezie.
Fotogrammetria realizează planuri şi hărţi topografice în urma prelucrării unor
fotografii speciale asupra terenurilor.
82
Relaţii complexe există şi între topografie şi cartografie, întrucât la întocmirea hărţilor
topografice sunt utilizate nu numai proiecţii cartografice, dar şi simboluri şi metode de
reprezentare cartografică.
De asemenea topografia se sprijină pe ştiinţele matematice (analiză, algebră,
geometrie şi mai ales trigonometrie) care îi pun la dispoziţie metodele de prelucrare a datelor
măsurătorilor efectuate în teren, dar şi fizica, prin ramura sa optica, pentru instrumentele şi
aparatele topografice care măsoară unghiurile şi distanţele.
7.4. Scurt istoric al măsurătorilor topografice

Măsurători topografice au început să fie făcute de la primele popoare ale antichităţii
din necesităţi economice. Ei utilizau măsurătorile îndeosebi pentru delimitarea suprafeţelor
agricole sau pentru a organiza mai raţional lucrările necesare construirii canalelor de irigaţii,
templelor sau palatelor.
Specializarea unor oameni din antichitate în măsurători topografice se deduce din
elementele geometrice ale unor planuri de oraşe (Nippur din Mesopotamia), sau ale unor
construcţii monumentale cum sunt piramidele egiptene sau palatele babiloniene. Acest lucru
se mai poate deduce şi din denumirea dată celor care făceau aceste măsurători:
- bematişti (bema=picior în Egipt);
- gromatici (groma= unghi la greci);
- agrimensori la romani.
În decursul timpului se fac progrese importante în special după apariţia primei hărţi
topografice, cea a Franţei în perioada 1750-1789, iar apoi prin apariţia metodelor ştiinţifice de
prelucrare a datelor rezultate din măsurătorile terestre.
Pentru principatele române măsurători topografice se fac după consolidarea acestora,
necesare îndeosebi pentru stabilirea proprietăţilor agricole. Harta Moldovei întocmită de
D.Cantemir a folosit “cărţile de hotărnicie” care evidenţiau proprietăţile agricole, ce înglobau
rezultatele unor măsurători topografice expeditive (Fig. 91).
Fig. 91 Carte de hotărnicie.
83
De remarcat este anul 1813 când la şcoala “Trei Ierarhi” din Iaşi, sub îndrumarea lui
Gh. Asachi încep cursurile unei şcoli care pregătea studenţi în “hotărnicie” şi în “arta de
ingineri civili”. Apoi în anul 1818 la Bucureşti la şcoala “Sf. Sava” sub îndrumarea lui Gh.
Lazăr ia fiinţă o şcoală de “ingineria câmpului”.
O altă dată importantă pentru măsurătorile topografice româneşti este cea de 01/13
ianuarie 1866 când sistemul metric devine obligatoriu.
Ulterior au apărut institute specializate în măsurători topografice cum ar fi:
- Institutul Geografic Militar în anul 1868, care avea să fie transformat ulterior în
Direcţia Topografică Militară, denumire sub care funcţionează şi în prezent;
- În anul 1958 se înfiinţează “Centrul de Fotogrammetrie” devenit în anul 1970
Institutul de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Organizarea Teritoriului
(IGFCOT), care întocmeşte planuri topografice la scările 1:5 000 şi 1:10 000.
7.5. Noţiuni utilizate în topografie

7.5.1. Cercul trigonometric şi cercul topografic
Cercul trigonometric este un cerc de rază unitară în care s-a ales o origine (punctul O)
şi un sens pozitiv de parcurs al arcelor şi unghiurilor (sens trigonometric sau invers orar)
(Fig. 92a).
Fig. 92 Cercul trigonometric (a) şi cercul topografic (b).
Cercul topografic serveşte exprimării funcţiilor trigonometrice în topografie şi este

astfel conceput încât să răspundă necesităţilor de ordin practic ale disciplinei. Acest sens de
numerotare a cadranelor coincide cu sensul de divizare a cercurilor orizontale ale aparatelor
topografice (Fig. 92b).
7.5.2. Sisteme de coordonate utilizate în topografie

Valorile speciale prin care se determină poziţia unui punct din plan sau din spaţiu se
numesc coordonate. În mod curent în topografie se întrebuinţează coordonate rectangulare,
polare plane şi bipolare plane.
Coordonate rectangulare. Poziţia unui punct P este determinată în raport cu două
direcţii de referinţă care se intersectează după un unghi drept în punctul “O” numit originea
sistemului de coordonate (Fig. 93). Segmentele OA şi OB obţinute prin proiecţia punctului P
pe cele două direcţii, vor reprezenta coordonatele X, respectiv Y ale punctului P. Aşadar
punctul P va fi determinat prin segmentele OA=Xp şi OB=Yp. Acest tip de coordonate se
utilizează în metoda triangulaţiei, a intersecţiei înainte şi înapoi, a drumuirii şi echerării.
84
Fig. 93 Sistemul coordonatelor rectangulare.
Coordonatele polare plane. Dacă avem un punct notat N, poziţia lui în plan va fi
determinată prin unghiul ω şi segmentul ON. Punctul O este considerat polul, iar dreapta OM
axa polară, iar unghiul ω este un unghi orizontal numit şi unghi de orientare sau de direcţie a
segmentului ON (Fig. 94). Aşadar cele două coordonate ale punctului N sunt: unghiul ω şi
raza vectoate ON. Aplicabilitatea acestui tip de coordonate este în metoda radierii.
Coordonate bipolare plane. În măsurătorile executate asupra punctelor de detalii, este
recomandabilă verificarea unor puncte de radiere. Acest lucru se poate face din doi poli, adică
din două staţii folosind sistemul coordonatelor bipolare (Fig. 95). De exemplu, poziţia
punctului C se poate determina în raport cu punctele A şi B a căror coordonate sunt
cunoscute. În acest caz putem şti sau valoarea pentru dreapta AB şi valorile pentru unghiurile
α şi β, sau valorile pentru AB şi segmentele AC şi BC.
Fig. 94 Sistemul coordonatelor polare plane. Fig. 95 Sistemul coordonatelor bipolare plane.
7.6. Unităţi de măsură

7.6.1. Unităţi de măsură pentru lungimi
Unitatea de măsură utilizată pentru lungimi este metrul (Fig. 96) cu multiplii şi
submultiplii săi. El a fost definit în anul 1792 ca fiind egal cu a 40 000 000-a parte din
lungimea meridianului terestru, lungime determinată în urma măsurătorilor organizate de
Academia de Ştiinţe din Franţa în anul 1790.
Din anul 1875 se întrebuinţează metrul etalon care a fost adoptat de “Conferinţa
Generală de Măsuri şi Greutăţi” fiind confecţionat dintr-un aliaj care conţine 90% platină şi
10% iridium, sub formă de bară care are secţiunea transversală în X.
În anul 1945 a fost adoptată o nouă definiţie deoarece s-a constatat că metrul etalon
era mai mic cu 288,8μ care spunea că “metrul este lungime de undă a radiaţiei roşii cu
cadmiu, emisă în aer uscat, la temperatura de 150C şi presiune normală”.
Cea de-a 11-a Conferinţă de Măsuri şi Greutăţi din anul 1960 a formulat o altă
definiţie după cum urmează “metrul este lungimea egală cu 1 650 763,73 lungimi de undă în
vid a radiaţiei corespunzătoare la tranziţia între nivelele 2p10 şi 5d5 ale atomului de Krypton
86”.
La a 16-a Conferinţă pentru Măsuri şi Greutăţi din anul 1979 s-a propus ca din anul
1983 unitatea de lungime să devină conexă cu cea de timp, întrucât etalonul de timp se
consideră de 10 000 de ori mai mic decât cel de lungime. Ca urmare a acestui lucru s-a definit
85
metrul ca fiind distanţa pe care o parcurge lumina în timp de 1/299 792 458 secunde, fiind
prima dată când metrul a fost definit în termeni care măsoară lumina şi nu distanţa, iar erorile
sunt infime. Ca urmare a acestui fapt circumferinţa Pământului poate fi măsurată cu o eroare
de 1 mm faţă de 16 cm după vechea metodă cu metrul din Krypton.
La noi în ţară sistemul metric a fost introdus în urma “Legii pentru adoptarea
sistemului metric în România”, publicată în Monitorul oficial nr.210/21 sept/3 oct. 1865 şi
aplicabilă de la 1 ianuarie 1866.
Fig. 96 Metrul etalon.
Submultiplii metrului sunt:

1 m=10 dm=100 cm=1 000 mm=1 000 000 μ
Multiplii metrului sunt:
1 Km=10 hm=100 dam=1 000 m
Pe teritoriul României în decursul timpului s-au folosit diferite unităţi de măsură
autohtone.
În Moldova s-a folosit prăjina, cotul, sajenul (stânjenul rusesc), versta:
- 1 prăjină = 4 stânjeni = 8,92 m
- 1 stânjen = 8 palme = 2,23 m
- 1 palmă = 8, 10 sau 12 degete = 0,278 m
- 1 deget = 4 – 10 linii
Cotul reprezintă distanţa de la cot până la extremitatea degetului mijlociu. Lungimea
unui cot a variat în timp:
- 1 cot = 0,637 – 0,681 m
- 1 sajen = 1 stânjen rusesc = 7 picioare = 2,13 m
- 1 verstă = 500 sajeni = 1 068,8 m = 1,0688 Km
În Bucovina şi Ardeal s-au folosit unităţi de măsură pentru distanţe valabile în cadrul
imperiului Austro-Ungar:
- 1 stânjen ardelenesc (vienez) = 1,896 m
- 1 milă vieneză = 7 585 m = 7,585 Km
- 1 ţol = 10 linii = 0,0254 m = 2,54 cm
- 1 picior = 12 ţoli = 0,30 m
- 1 cot austriac = 0,775 m
În Muntenia s-a folosit cu precădere stânjenul muntenesc, stabilit pe timpul
domnitorului Şerban Vodă:
- 1 stânjen = 1,9665 m = 8 palme
- 1 prăjină = 3 stânjeni = 24 palme = 5,90 m
În practica internaţională se mai folosesc şi alte unităţi de lungime:
în Franţa: 1 toise = 1,94904 m;
1 milă franceză = 1 000 toises = 1 949,04 m;
în ţările anglo-saxone: 1 inch (in) = 1 ţol = 25,400 mm;
1 foot (ft) = 1 picior = 12 inches = 0,30480 m;
1 yard (yd) = 3 picioare = 0,914399 m;
1 fathom = 2 yards = 1,828797 m;
1 statute mila = o milă terestră engleză = 1 760 yards = 1 609,344 m;
86
1 milă SUA = 1 609,347 m;
1 nautical mile = o milă marină engleză = 1 855 m;
1 leaque (o leghe) = 5,555 Km (1/20 dintr-un arc de 10 de meridian);
1 milă romană (1 000 paşi) = 1 477,5 m;
1 milă geografică germană = 7 420,438 m;
1 milă austriacă = 7,586 Km;
1 milă ungarică = 8,356 Km
1 leghe geografică = 4 445 m (1/25 dintr-un arc de 10 de meridian).
În navigaţia maritimă se întrebuinţează mila mrină = 1 852 m, iar pentru viteza de
deplasare a navelor, nodul = 1 milă/h = 1 852 Km/h.
7.6.2. Unităţi de măsură pentru suprafeţe

Oficial, suprafeţele se măsoară în unităţi derivate din Sistemul Internaţional, unitatea
de bază fiind metrul pătrat (m2) cu multiplii şi submultiplii săi:
1 m2 = 100 dm2 = 10 000 cm2 = 1 000 000 mm2;
1 dm2 = 100 cm2 = 10 000 mm2;
1 cm2 = 100 mm2;
100 m2 = 100 a = 1 ha;
10 000 m2 = 100 a = 1 ha;
1 000 000 m2 = 100 ha = 10 000 a = 1 Km2.
În ţara noastră s-a mai folosit stânjenul pătrat cu valori diferite după cum urmează:
- în Tara Romînească 1 stj2 = 3,86712225 m2;
- în Moldova 1 stj2 = 4,972900 m2;
- în Transilvania 1 stj2 = 3,59565095 m2;
S-au mai folosit şi următoarele unităţi de suprafaţă:
- în Muntenia: prăjina pogonească = 54 stj2 = 208,82 m2 şi pogonul = 5 012 m2;
- în Moldova: prăjina fălcească = 179,024m2 şi falcea = 14 321,95m2 = 1,432195ha;
- în Transilvania: jugărul cadastral= 0,57546415 ha.
În Anglia şi SUA se mai folosesc:
- 1 square inch (sq.in.) = 1 ţol pătrat = 6,54 cm2;
- 1 square foot (sq.ft.) = 1 picior pătrat = 9,2903 dm2;
- 1 square yard (sq.yd.) = 1 yard pătrat = 0,836126 m2;
- 1 square mile (sq.mile) = 1 milă pătrată = 259 ha,
- 1 acre (acru) = 0,404686 ha.
7.6.3. Unităţi de măsură pentru volum

În mod frecvent este utilizat m3 (metrul cub) cu multiplii şi submultiplii săi, dar mai
sunt şi alte unităţi utilizate îndeosebi în ţările anglo-saxone.
1 000 m3 = 1 dam3 1 m3 = 1 000 dm3
3 3
1 000 dam = 1 hm 1 dm3= 1 000 cm3
3 3
1 000 hm = 1 Km 1 cm3 = 1 000 mm3
Se mai utilizează:
1 cubic inch (cu.in.) = 1 ţol cub = 16,387 cm3;
1 cubic foot (cu.ft.) = 1 picior cub = 28,317 dm3;
1 cubic yard (cu.yd.) = 1 yard cub = 0,764560 m3.
7.6.4. Unităţi de măsură pentru unghiuri

Mărimea unghiurilor se poate exprima prin grade, radiani şi miimi.
Gradele pot fi sexagesimale şi centesimale.
În sistemul sexagesimal cercul are 3600, un cadran are 900, un grad are 60’ şi un minut
are 60 secunde (1’ = 60”) şi deci:
3600 = 21 600’ = 1 296 000”
87
În sistemul centesimal cercul are 400g, un cadran are 100g, un grad are 100c şi
1 =100 şi vom avea: 400g = 40 000c = 4 000 000cc.
c cc
Cele două sisteme se întâlnesc în construcţia diferitelor instrumente topografice, unde

cel mai mult este întânit gradul centesimal deoarece prezintă avantaje în măsurarea
unghiurilor şi la calcule.
Transformarea din grade sexagesimale în grade centesimale şi invers se poate face cu
ajutorul tabelelor sau prin calcule, ţinând seama de mărimile corespondente dintre cele două
sisteme: 10 = 1g111 sau 1g = 0054’ = 54’.
Radianul este măsura unghiului de la centrul căruia i se opune un arc egal cu raza
cercului ce-l descrie. De obicei radianul se exprimă în secunde şi are următoarele valori: în
gradaţia sexagesimală 206,265”, iar în cea centesimală 636 620cc.
Corespondenţa celor mai uzuale arce de radiani este:
- la 3600corespund 2 radiani;
- la 1800corespund  radiani;
- la 2700corespund 3/2 radiani;
- la 900corespund  radiani;
- la 10corespund /1800 radiani;
Miimea este definită ca fiind unghiul care subântinde un arc de cerc egal cu 1/1 000
din rază. Dacă se consideră raza unui cerc egală cu 1 000 atunci lungimea cercului va fi 2 x
3,14 x 1 000 = 6 283‰.
Pentru a facilita divizarea cercului, semicercului etc. în miimi, se consideră cel mai
adesea că cercul are 6 400 miimi sau uneori 6 000 de miimi.
Să ne reamintim
Cuvântul topografie, creat de Claudiu Ptolemeu în secolul II A.D., rezultă din
îmbinarea a două cuvinte greceşti: topos=loc şi graphein=a descrie, a reprezenta.
Necesitatea cunoaşterii suprafeţei terestre a dus la realizarea unor măsurători ale
acesteia, ceea ce a făcut posibil includerea topografiei în grupa de ştiinţe a măsurătorilor
terestre, alături de geodezie şi fotogrammetrie.
Pentru realizarea măsurătorilor în decursul timpului au fost utilizate diferite unităţi de
măsură pentru ca în final să fie unanim acceptat şi utilizat sistemul internaţional.
7.7. Rezumat
Măsurători topografice au început să fie făcute de la primele popoare ale antichităţii
din necesităţi economice. Ei utilizau măsurătorile îndeosebi pentru delimitarea suprafeţelor
agricole sau pentru a organiza mai raţional lucrările necesare construirii canalelor de irigaţii,
templelor sau palatelor.
Specializarea unor oameni din antichitate în măsurători topografice se deduce din
elementele geometrice ale unor planuri de oraşe (Nippur din Mesopotamia), sau ale unor
construcţii monumentale cum sunt piramidele egiptene sau palatele babiloniene. Acest lucru
se mai poate deduce şi din denumirea dată celor care făceau aceste măsurători:
- bematişti (bema=picior în Egipt);
- gromatici (groma= unghi la greci);
- agrimensori la romani.
În decursul timpului se fac progrese importante în special după apariţia primei hărţi
topografice, cea a Franţei în perioada 1750-1789, iar apoi prin apariţia metodelor ştiinţifice de
prelucrare a datelor rezultate din măsurătorile terestre.
Pentru principatele române măsurători topografice se fac după consolidarea acestora,
necesare îndeosebi pentru stabilirea proprietăţilor agricole. Harta Moldovei întocmită de
D.Cantemir a folosit “cărţile de hotărnicie” care evidenţiau proprietăţile agricole, ce înglobau
rezultatele unor măsurători topografice expeditive.
88
Unitatea de măsură utilizată pentru lungimi este metrul cu multiplii şi submultiplii săi.
El a fost definit în anul 1792 ca fiind egal cu a 40 000 000-a parte din lungimea meridianului
terestru, lungime determinată în urma măsurătorilor organizate de Academia de Ştiinţe din
Franţa în anul 1790. În decursul timpului etalonul a avut mai multe modificări.
La a 16-a Conferinţă pentru Măsuri şi Greutăţi din anul 1979 s-a propus ca din anul
1983 unitatea de lungime să devină conexă cu cea de timp, întrucât etalonul de timp se
consideră de 10 000 de ori mai mic decât cel de lungime. Ca urmare a acestui lucru s-a definit
metrul ca fiind distanţa pe care o parcurge lumina în timp de 1/299 792 458 secunde, fiind
prima dată când metrul a fost definit în termeni care măsoară lumina şi nu distanţa, iar erorile
sunt infime. Ca urmare a acestui fapt circumferinţa Pământului poate fi măsurată cu o eroare
de 1 mm faţă de 16 cm după vechea metodă cu metrul din Krypton.
La noi în ţară sistemul metric a fost introdus în urma “Legii pentru adoptarea
sistemului metric în România”, publicată în Monitorul oficial nr.210/21 sept/3 oct. 1865 şi
aplicabilă de la 1 ianuarie 1866.
În mod curent în topografie se întrebuinţează coordonate rectangulare, polare plane şi
bipolare plane.

1. Cei care au înfiinţat primele şcoli cu profil topografic în România au fost: a-Gheorghe
Asachi; b-Gheorghe Lazăr; c-Gheorghe Gheorghiu Dej.
2. Cercul topografic este utilizat pentru exprimarea funcțiilor trigonometrice în topografie
corespunzând necesităților de ordin a-practic, b-teoretic ale disciplinei.
3. Sistemele de coordonate utilizate în topografie sunt: a-rectangulare; b-polare plane; c-
bipolare plane.
4. Sistemul metric la noi în ţară a fost aplicat încpând cu data de: a-24 ianuarie 1959; b-1
ianuarie 1866; c-1 decembrie 1918.
5. Unitatea standard de măsură pentru lungime este: a-piciorul; b-metrul; c-metrul pătrat.
6. Unghiurile pot fi exprimate în: a-grade sexagesimale; b-grade centisimale; c-radiani.
Bibliografie
Năstase A. (1993) – Topografie cu elemente de cartografie, Bucureşti.
Năstase A. (1998) – Topografie. Editura Fundaţiei “România de mâine” Bucureşti.
Neamţu A., Ulea E., Atudorei M., Bocean I. (1982) –Instrumente topografice şi geodezice,
Editura Tehnică Bucureşti.
Săndulache Al., Sficlea V. (1970) – Cartografie – Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
Sficlea V., Băican V. (1983) – Topografie, Centrul de multiplicare al Universităţii
“Al.I.Cuza” Iaşi.
89

NOŢIUNI DESPRE ERORI
Cuprins
8.1. Introducere
8.3. Noţiuni despre erori
8.4. Forma şi dimensiunile Pământului
8.5. Orientarea liniilor şi hărţilor
8.6. Rezumat
Bibliografie
8.1. Introducere
Vor fi prezentate succint noţiuni despre eorile care apar în timpul măsurătorilor sau
când acestea sunt transpuse pe planurile topografice. De asemenea vor fi prezentate aspecte
privind forma şi dimensiunile Pământului, precum şi relaţiile care există între suprafaţa
topografică, elipsoidul de referinţă şi geoid.
Se va avea în vedere modul în care se face orientarea hărţilor în teren sau laborator,
precum şi direcţiile principale care trebuie avute în vedere pentru realizarea acestui lucru.

- definească eroriile şi modul în care pot fi corectate;
- cunoască tipurile de elipsoizi şi relaţia dintre aceştia şi suprafaţa topografică;
- utilizeze tipurile de linii necesare pentru orientarea hărţilor în laborator sau teren.
8.3. Noţiuni despre erori

8.3.1. Noţiuni teoretice
Orice domeniu de activitate care implică măsurători prezintă, dintr-un motiv sau altul,
anumite diferenţe dintre rezultatele măsurătorilor şi valorile adevărate ale elementelor
măsurate. Operaţia de măsurare este procesul experimental în urma căruia rezultă o informaţie
sub forma unui raport numeric dintre valoarea mărimii fizice măsurate, A, şi valoarea altei
mărimi, a, considerată ca unitate de măsură: n=A/a. Aceste neconcordanţe care apar, sunt
inerente, în timpul măsurătorior şi sunt numite erori.
Din punct de vedere al modului de obţinere a mărimii, măsurătorile pot fi:
- măsurători directe, caz în care mărimea fizică se compară direct cu unitatea de
măsură;
- măsurători condiţionate, este un caz particular al măsurătorilor directe, când
mărimile sunt legate prin relaţii de condiţionare;
- măsurători indirecte, când măsurătorile făcute direct ne conduc la determinarea
altor mărimi, folosind relaţii specifice.
Dacă aupra unei mărimi s-au efectuat un număr de n măsurători de aceeaşi pondere şi
s-au obţinut valorile M1, M2 ……Mi, …Mn, se definesc următoarele noţiuni:
- valoarea adevărată, a mărimii măsurate, M0, care este o valoare inaccesibilă
practicii, fiind o noţiune abstractă a mărimilor, către care tindem să ne apropiem;
90
- valoarea individuală , Mi, care poate fi oricare din valorile i obţinute în urma
măsurătorilor, unde i=1/n;
- valoarea maximă a şirului, Mmax, care este cea mai mare dintre valorile individuale
obţinute;
- valoarea minimă a şirului, Mmin, care este cea mai mică dintre valorile individuale
obţinute;
- valoarea medie, Mmed, care reprezintă media aritmetică a valorilor individuale ale
unui şir de măsurători: Mmed= M1+M2+…….Mn/n, unde n reprezintă numărul
măsurătorilor;
- ecartul, se notează cu Δ şi reprezintă diferenţa dintre două mărimi individuale
oarecare;
- ecartul maxim, se notează cu Δmax şi reprezintă diferenţa dintre valoarea cea mai
mare şi valoarea cea mai mică, obţinută în urma măsurătorilor efectuate asupra
aceleiaşi mărimi. Această valoare trebuie de luat în seamă în practică deoarece o
măsurătoare este corectă dacă ecartul maxim este mai mic sau cel mult egal cu
toleranţa admisă (Δmax≤T, unde T este toleranţa);
- toleranţa, reprezintă ecartul maxim admis pentru măsurătotile efectuate (T≥ Δmax).
8.3.2. Erorile şi clasificarea lor

Eroarea reprezintă diferenţa algebrică, cu semnul + sau -, dintre valoarea măsurată şi
valoarea adevărată (de referinţă). Producerea lor este inevitabilă ele putând fi doar diminuate
când li se cunosc cauzele. Clasificare lor se face după mai multe criterii cum ar fi: mărimea
modul de propagare şi modul de exprimare.
După mărime , erorile se împart în:
- eroi mari (greşeli), când diferenţa dintre mărimea măsurată şi valoarea considerată
ca referinţă este mai mare decât toleranţa;
- erori propriu-zise, când diferenţa dintre mărimea măsurată şi valoarea considerată
de referinţă este mai mică decât toleranţa.
După modul de propagare, funcţie de cauzele care le produc şi aici intră
imperfecţiunea instrumentelor, neîndemânarea operatorului, condiţiile atmosferice se pot
clasifica în:
- erori sistematice, care mai sunt cunoscute şi sub denumirea de erori permanente,
sunt provocate de cauze care rămân aceleaşi în timpul măsurătorilor şi pot fi
eliminate dacă sunt identificate;
- erori întâmplătoare (accidentale), sunt provocate de cauze aleatoare şi au un efect
redus asupra măsurătorilor, au mărimi diferite şi în ansamblu se supun legilor
probabilistice.
După modul de exprimare, erorile pot fi:
- erori absolute, care sunt exprimate ca diferenţa dintre valoarea măsurată şi
valoarea absolută;
- erori relative, exprimate ca raportul dintre erorile absolute şi valoarea de referinţă.
8.3.3. Relaţii dintre erori şi corecţii

În timpul executării de măsurători, se produc acele greşeli admisibile, numite erori, iar
valorile care vor rezulta sunt afectate de erori şi denumite valori eronate. Introducerea cestor
valori în calcule nu se poate face decât după ce se face corecţia acestora.
Corecţiile sunt acele valori cu semn + sau – care adăugate la valorile eronate vor da
valorile juste, adică acele valori foarte apropiate de valoarea reală.
Corecţia rezultă din următoarea relaţie: C = Vj - Ve şi reprezintă diferenţa dintre
valoarea justă şi cea eronată.
În măsurători avem următoarele relaţii:
Vj + e = Ve e = Ve - Vj e+c=0
Ve +c = Vj c = Vj - Ve e=-c
91
unde: Vj – este valoarea justă
Ve – este valoarea eronată
e – eroarea
c – corecţia
Trebuie de menţionat faptul că întotdeauna corecţia va fi egală dar de semn contrar cu
eroarea.
8.4. Forma şi dimensiunile Pământului

8.4.1. Caracteristici generale
Referitor la forma şi dimensiunile Pământului, încă din cele mai vechi timpuri au fost
emise o serie de ipoteze care în final aveau să dea soluţia reală asupra acestor date.
Astfel în antichitate, Anaximandru din Milet (610-546 î.Chr) emite idea sfericităţii
Pământului, iar apoi Aristotel (384-322 î.Chr) demonstrează că Pământul este rotund. Mai
târziu Erathostene Batavus (275-195 î.Chr) a reuşit să calculeze pentru prima dată
dimensiunile Pământului şi să demonstreze sfericitatea lui. El a observat că în timpul
solstiţiului de vară, la amiază, în localitatea Syene (Assuan de astăzi) razele Soarelui cădeau
perpendicular pe suprafaţa Pământului deoarece obiectele nu lăsau umbră (Fig. 97). În acelaşi
timp la Alexandria, razele Soarelui făceau cu verticala locului un unghi pe care Erathostene l-
a măsurat şi l-a găsit egal cu 1/50 din circumferinţa cercului adică 7012”. Distanţa dintre cele
două localităţi era de 5 000 de stadii egiptene şi a rezultat că lungimea unui cerc meridian este
egală cu 5000 stadii x 50 = 250 000 stadii care înmulţite cu 162 m cât reprezenta o stadie, a
rezultat valoarea de 40 500 000 m pentru lungimea meridianului.
Fig. 97 Experimentul lui Eratostene pentru măsurarea

circumferinţei Pământului (ro.math.wikia.com).
Evul mediu nu aduce modificări importante deoarece este o perioadă în care se emit
diferite concepţii asupra formei Pământului (de dreptunghi, disc etc) şi nu se fac măsurători
demne de luat în seamă.
Epoca măsurătorilor este deschisă de către Dr. Fernel în anul 1525 în Franţa, care
măsoară un arc de meridian de 10, dintre Paris şi Amiens şi obţine valoarea de 57 070 toises,
adică 111 229 şi de către Richard Norwood în anul 1633 în Anglia care măsoară distanţa
dintre Londra şi York pentru a determina arcul de 10 şi obţine 367 176 picioare, adică
111 915 m.
Totuşi rezultatele cele mai bune în tehnica măsurătorilor se obţin după inventarea
metodei triangulaţiei. Aceasta este atribuită mai multor specialişti, însă punerea ei în practică
a fost făcută de către olandezul Willebrord Snelius (1580-1626). Acesta aplică metoda
triangulaţiei şi determină lungimea meridianului dintre Bergen op Zoom şi Alkmaar obţinând
55 022 toises, adică aproximativ107 238 m pentru un arc de meridian de 10.
92
Turtirea Pământului la poli a fost demonstrată de către Isaac Newton pe baza legii
atracţiei universale, care spune că forţa de atracţie este direct proporţională cu produsul
maselor şi invers proporţională cu pătratul distanţelor (F = f·mM/r2). În acelaşi timp, dar
teoretic, arată că o sferă lichidă cu aceeaşi viteză de rotaţie cu a globului terestru are o turtire
la poli de 1:230, deducînd prin calcule că forma Pământului este a unui elipsoid de revoluţie.
Dintre lucrările importante executate în secolul al XIX.lea sunt de amintit măsurătorile
de triangulaţie realizate în Germania de către K.F. Gauss, F.W. Bessel ş.a., sau cele din Rusia
realizate de către V.I. Struve şi Tenner.
Un alt lanţ de triangulaţie internaţional este cel realizat în lungul arcului de cerc
paralel de latitudine 47030’ dintre Brest (Franţa) şi Astrahan (Rusia), care trece şi prin nordul
ţării noastre fiind numit lanţul paralel de nord (trece peste Satu Mare şi Rădăuţi).
Datorită preocupărilor legate de cunoaşterea cât mai exactă a dimensiunilor
Pământului a fost necesară legătura geodezică dintre Europa şi Africa, care a fost realizată de
către Serviciul Geografic spaniol şi francez în anul 1879.
Ca urmare a măsurătorii de lanţuri de triangulaţie gigantice s-a ajuns la determinarea
unor elipsoizi de rotaţie de către geodezi ca: Walbek (1819), Bessel (1841), Tenner (1844),
Delambre (1850), Listing (1872) şi Klarke (1880).
Odată cu această activitate geodezică intensă apar noţiuni şi teorii noi cum ar fi:
suprafaţa de nivel, geoid (propusă de Listing în anul 1873).
Măsurătorile de arce de meridian şi paralele efectuate pentru determinarea dimensiunii
unor noi elipsoizi care să se încadreze cât mai bine în forma de geoid a Pământului, s-au
continuat şi în prima jumătate a secolului al XX-lea , de menţionat ar fi elipsoizii lui Helmert
(1907), Hayford (1909), F.N. Krasovski (1936 şi 1940) şi A.I.G. (Asociaţia Internaţională de
Geodezie) (1967).
a b Lungimea
Autorul Anul Semiaxa mare Semiaxa mică α = a-b/a unui sfert de
(m) (m) meridian (m)
Delambre 1800 6 375 653 6 356 564 1:334 10 000 000
Walbek 1819 3 376 896 6 355 833 1:302,8
Bessel 1841 6 377 297 6 356 079 1:299,2 10 000 856
Listing 1872 6 377 365 1:302,5
Klarke 1880 6 378 394 6 356 515 1:293,5 10 004 868
Helmert 1907 6 378 200 1:298,3
Hayford 1907 6 378 388 6 356 912 1.297 10 002 288
Krasovski 1936 6 378 210 1:298,6
Krasovski 1940 6 378 245 6 356 863 1:298,3 10 002 133
Elipsoid 1967 6 378 160 6 356 755 1:298,25
A.I.G.
Sistem 1980 6 378 137
geodezic
Dintre aceşti elipsoizi în ţara noastră s-au folosit eplisoidul Bessel şi Klarke până în
anul 1930, elipsoidul Hayford până în anul 1950 şi elipsoidul Krasovski după anul 1950.
După elementele elipsoidului Krasovski (1940) s-au calculat următoarele valori pentru:
- lungimea ecuatorului: 40 075 704 m;
- lungimea meridianului: 40 008548 m;
- lungimea medie a arcului meridian de 10: 111 135 m;
- suprafaţa Pământului: 510 083 000 Km2;
- suprafaţa uscatului: 148 628 000 Km2;
- raza medie a Pământului considerat sferă: 6 371 111 m.
În cea de a doua jumătate a secolului al XX-lea se poate vorbi de o nouă etapă în
măsurătorile terestre, prin lansarea sateliţilor artificiali ai Pământului, care au adus noi
93
precizări asupra formei şi dimensiunilor Pământului. Astfel s-a constatat că forma Pământului
este cea de pară, geoidul fiind mai ridicat cu 15 m la Polul Nord şi mai coborât cu 15 m la
Polul Sud, faţă de ecuator, stabilindu-se o denivelare de –5m la latitudini medii nordice şi de
+ 5 m la latitudini sudice.
Definitivarea formei geoidului constituie o problemă internaţională în acest sens este
stabilit un program comun între serviciile specializate din Europa Occidentală şi serviciul
geodezic american.
Cunoaşterea cât mai exactă a formei geoidului are implicaţii şi în alte domenii, decît
cel al topografiei, cum ar fi: geofizica, geomorfologia, glaciologia, meteorologia etc.
8.4.2. Relaţia dintre suprafaţa topografică, elipsoid şi geoid

Datorită faptului că Pământul are forma sa proprie, care nu poate fi încadrată într-o
formă matematică, s-a apelat la forma matematică cea mai apropiată care este elipsoidul de
rotaţie. Acest ia naştere prin rotirea uni elipse în jurul axei mici (Fig. 98) Suprafaţa astfel
obţinută diferă puţin de cea a geoidului dar poate fi exprimată matematic.
Fig. 98 Elipsoidul de rotaţie. Fig. 99 Relaţia dintre suprafaţa topografică, geoid şi elipsoid de
referinţă.
Astfel în interiorul uscatului, suprafaţa geoidului se ridică deasupra elipsoidului iar

sub oceane coboară sub nivelul acestora şi implicit al elipsoidului (Fig 99).
Măsurătorile topografice se fac pe suprafaţa reală a globului terestru, care mai este
denumită şi suprafaţă topografică. Relaţiile care există între aceste suprafeţe: cea topografică,
a geoidului şi cea a elipsoidului sunt date în figura de mai sus (Fig. 99).
8.5. Orientarea liniilor şi hărţilor

8.5.1. Orientarea liniilor
Prin orientare se înţelege stabilirea poziţiei unui punct, a unei linii etc., în raport cu o
direcţie de referinţă, care este dată de direcţia nordului geografic. Această linie poate fi
materializată prin tangenta dusă în punct la meridianul geografic al punctului.
Direcţiile nord geografic ale punctelor situate la aceeaşi altitudine sunt concurente
într-un punct situat pe prelungirea axei polilor. Unghiul format de două direcţii nord geografic
apropiate se numeşte unghi de convergenţă şi se notează cu γ, fiind exprimat în grade (Fig.
100).
94
Fig. 100 Convergenţa meridianelor.
Pe lângă direcţia nord geografic, ca direcţie de referinţă se mai poate lua şi direcţia
nord magnetic. Aceasta diferă de primii deoarece sunt mobili, descriind un cerc în jurul
polilor geografici într-o perioadă de aproximativ 600 ani. Unghiul dintre cele două direcţii
nord geografic şi nord magnetic se numeşte unghi de declinaţie magnetică şi se notează cu δ,
având valoare pozitivă dacă declinaţia este estică şi negativă dacă este vestică (Fig. 101).
Valoarea declinaţiei magnetice este exprimată în grade şi minute, fiind trecută pe hartă.
Fig. 101 Declinaţia magnetică: a-declinaţie estică; b-

declinaţie vestică.
Azimutul reprezintă unghiul format de o direcţie dată şi direcţia nord magnetic. Acesta
poate avea valori cuprinse între 00 şi 3600 sau între 0c şi 400c, măsurându-se în sensul acelor
de ceasornic.
8.5.3. Orientarea hărţilor

Atât în munca de teren cât şi în cea de birou este necesar înainte de utilizarea hărţii
orientarea acesteia după o direcţie care poate fi cea a nordului geografic sau a nordului
magnetic. Nordul magnetic poate fi determinat utilizându-se diferite tipuri de busole: busole
geografice sau busole geologice (Fig. 102). Acestea sunt diferite prin modul în care sunt
divizate şi marcate, respectiv prin inscripţionarea pe acestea a punctelor cardinale.
95
a
c
Fig. 102 Busolă geografică (a, b), geologică (c).
În cabinet acest lucru se poate face uşor când avem o busolă şi vom avea orientată
harta după direcţia nordului magnetic. Pentru a o orienta după nordul geografic va fi necesar
să ţinem cont de unghiul de declinaţie magnetică (Fig. 103).
Fig. 103 Orientarea hărţii ţinând cont de unghiul de Fig. 104 Orientare hărţii ţinând cont de unghiul de
declinaţie magnetică. convergenţă meridiană.
Pe hărţile la scări mari, este trasat numai caroiajul kilometric, iar cadru interior al
hărţii nu coincide cu cel geografic. În acest caz liniile nord – sud nu coincid nici cu nordul
magnetic nici cu cel geografic. În acest caz trebuie să avem în vedere unghiul de convergenţă
al meridianelor. După cum se observă în figura 104 avem Δ unghiul de declinaţie şi γ unghiul
de convergenţă iar D unghiul de orientare după direcţia caroiajului rectangular.
Se poate observa că D = γ + Δ sau D = γ – Δ, aceasta în funcţie de poziţia liniei de
caroiaj faţă de meridianul axial al fusului din care face parte harta. Valorile unghiurilor de
declinaţie şi de convergenţă se dau de obicei pe hartă sau se găsesc în tabele.
În teren orientarea aproximativă a hărţii se poate face utilizându-se mai multe procede:
după direcţii corespondente, după detalii din teren, cu ajutorul ceasului, după Steaua Polară,
după Lună etc.
Orientarea după direcţii corespondente presupune ca în zona în care trebuie să facem
acest lucru să existe unele repere liniare, cum ar fi de exemplu un drum, care să poată da
poziţia hărţii în punctul respectiv (Fig. 105). Dacă în zona respectivă nu găsim astfel de
elemente de orientare atunci se pot folosi unele puncte mai proeminente cum ar fi balizele,
fântânile, copacii izolaţi etc. şi în funcţie de aceste elemente putem orienta harta în acea zonă
(Fig. 106).
96
Fig. 105 Orientarea aproximativă după direcţii Fig. 106 Orientarea aproximativă după direcţii din
corespondente. teren.
Tot pentru orientare, dar în funcţie de locul şi situaţia în care ne aflăm, mai pot fi
folosite şi o serie de observaţii asupra unor fenomene şi obiecte din natură:
- pe partea nordică arborii au scoarţa mai crăpată, mai umedă şi uneori predomină
muşchii pe această parte;
- inelele de creştere a copacilor, observate în secţiune transversală, sunt mai
îndepărtate în partea de sud a trunchiului;
- coroana copacilor izolaţi sau a celor situaţi la marginea pădurilor este mai deasă
spre sud;
- pietrele mari, stâncile şi zidurile sunt de obicei mai umezite şi în general acoperite
cu o pătură de muşchi pe laturile orientate spre nord;
- zăpada se menţine mai mult timp pe versanţii nordici, pe partea nordică a
clădirilor, gardurilor, arborilor;
- bisericile ortodoxe au altarele amplasate în partea de est;
- în regiunile deluroase, de obicei, plantaţiile de vie sunt amplasate pe versanţii
orientaţi spre sud.
Să ne reamintim
Topografia implică realizarea unor măsurători motiv pentru care apar diferenţe dintre
rezultatele măsurătorilor şi valorile adevărate ale elementelor măsurate. Aceste necorcondaţe
sunt inerente fiind denumite erori. Acestea vor fi eliminate prin aplicarea unor corecţii.
Măsurătorile efectuate pe suprafaţa terestră au introdus o suprafaţă mai uşor de
exprimat matematic şi anume elipsoidul de rotaţie.
Totodată pentru ca elementele determinate prin măsurători să fie corect plasate pe
hărţi înainte de realizarea măsurătorilor acestea vor fi raprtate la unele direcţii de referinţă,
respectiv nordul geografic sau nordul magnetic.
8.6. Rezumat
Orice domeniu de activitate care implică măsurători prezintă, dintr-un motiv sau altul,
anumite diferenţe dintre rezultatele măsurătorilor şi valorile adevărate ale elementelor
măsurate. Operaţia de măsurare este procesul experimental în urma căruia rezultă o informaţie
sub forma unui raport numeric dintre valoarea mărimii fizice măsurate, A, şi valoarea altei
mărimi, a, considerată ca unitate de măsură: n=A/a. Aceste neconcordanţe care apar, sunt
inerente, în timpul măsurătorior şi sunt numite erori.
97
Din punct de vedere al modului de obţinere a mărimii, măsurătorile pot fi:
- măsurători directe;
- măsurători condiţionate;
- măsurători indirecte.
Referitor la forma şi dimensiunile Pământului, încă din cele mai vechi timpuri au fost
emise o serie de ipoteze care în final aveau să dea soluţia reală asupra acestor date.
Definitivarea formei geoidului constituie o problemă internaţională în acest sens este
stabilit un program comun între serviciile specializate din Europa Occidentală şi serviciul
geodezic american.
Cunoaşterea cât mai exactă a formei geoidului are implicaţii şi în alte domenii, decît
cel al topografiei, cum ar fi: geofizica, geomorfologia, glaciologia, meteorologia etc.
Măsurătorile topografice se fac pe suprafaţa reală a globului terestru, care mai este
denumită şi suprafaţă topografică. Relaţiile care există între aceste suprafeţe: cea topografică,
a geoidului şi cea a elipsoidului eset necesară a fi cunoscută de către cei care realizează
măsurători topografice.
Prin orientare se înţelege stabilirea poziţiei unui punct, a unei linii etc., în raport cu o
direcţie de referinţă, care este dată de direcţia nordului geografic. Această linie poate fi
materializată prin tangenta dusă în punct la meridianul geografic al punctului.
Direcţiile nord geografic ale punctelor situate la aceeaşi altitudine sunt concurente
într-un punct situat pe prelungirea axei polilor. Unghiul format de două direcţii nord geografic
apropiate se numeşte unghi de convergenţă şi se notează cu γ, fiind exprimat în grade.
Pe lângă direcţia nord geografic, ca direcţie de referinţă se mai poate lua şi direcţia
nord magnetic.
Atât în munca de teren cât şi în cea de birou este necesar înainte de utilizarea hărţii
orientarea acesteia după o direcţie care poate fi cea a nordului geografic sau a nordului
magnetic. Nordul magnetic poate fi determinat utilizându-se diferite tipuri de busole: busole
geografice sau busole geologice.

7. Eroarea reprezintă diferența dintre valoarea reală și cea măsurată putând fi: a-pozitivă; b-
negativă; c-pozitivă sau negative.
8. Erorile după mărime se clasifică în: a-erori mari; b-erori mici; c-erori propriu-zise.
9. Corecţiile adăugate la valorile eronate ne vor valoarea cea mai apropiată de valoarea reală
și pot fi: a-cu semn+; b-cu semn -; c- cu semn + sau -.
10. Elipsoidul de rotaţie reprezintă forma matematică cea mai aproiată de: a-forma proprie a
Pământului; b-forma de geoid; c-forma sferoidală.
11. Orientarea reprezintă stabilirea poziției unui punct față de o linie de referință care poate fi
data de către direcția: a-nordului geografic; b-nordului magnetic.
12. Azimutul reprezintă unghiu format de o directive data și direcția: a-nord geografic; b-nord
magnetic.
Bibliografie
Bucureşti.
98

PLANIMETRIA. DISTANȚE ȘI UNGHIURI TOPOGRAFICE
Cuprins
9.1. Introducere
9.3. Planimetria
9.4. Rezumat
Bibliografie
9.1. Introducere
Vor fi prezentate elmentele de studiu necesare în planimetrie necesare pentru a
cunoaște instrumentele și metodele utilizate determinării în plan a punctelor topografice,
având drept scop transpunerea acestora pe hartă. Pentru a se putea realiza acest lucru punctele
din teren trebuiesc marcate și semnalizate, ușurând astfel munca topografului și creșterea
preciyiei determinării în plan a elementelor din treren ce urmează a fi reprezentate pe hartă.
Scopul final este acela ca prin măsurătorile de tren și apoi calculele corespunzătoare să
fie obținute coordonate punctelor ce urmează a fi raportate pe plan cu scopul realizării
planului topografic.

- cunoască oprerația de marcare la sol a punctelor topografice;
- recunoască modul în care sunt semnalizate punctele topografice;
- măsoare distanțe și unghiuri necesare în realizarea planului topografic.
9.3. Planimetria
Partea din topografie care se ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor necesare
determinării poziţiei în plan a punctelor topografice de pe teren, cu scopul transpunerii lor pe
plan sau hartă, se numeşte planimetrie. Pentru a se realiza acest lucru este necesară
recunoaşterea terenului în vederea alegerii punctelor topografice care urmează să fie marcate
şi semnalizate, precum şi măsurătorile din teren a unghiurilor şi distanţelor topografice.
Pentru a se realiza acest lucru este necesar ca măsurătorile pentru determinarea poziţiei în plan
a punctelor de detaliu să se bazeze pe o reţea de puncte de sprijin, care poate exista sau poate
fi construită. Elementele obţinute în urma măsurătorilor de pe teren permit prin calcule
corespunzătoare, să se obţină, în final, coordonatele punctelor şi apoi raportarea lor pe plan cu
scopul realizării planului topografic.
9.3.1. Marcarea şi semnalizarea punctelor topografice

9.3.1.1. Marcarea punctelor topografice
Este o operaţie prin care se materializează la sol punctele topografice. Acest lucru se
poate face cu ajutorul ţăruşilor de lemn sau fier, ce pot avea secţiune pătrată ori rotundă, sau
cu ajutorul bornelor de beton. Utilizarea unui tip sau a altuia se face şi în funcţie de caracterul
99
pe care trebuie să îl îndeplinească reţeaua: temporar, se utilizează ţăruşi de lemn şi de fier
(Fig. 107) sau permanent, caz în care se utilizează bornele de beton (Fig. 108).
Fig. 107 Marcarea punctelor: a-ţăruşi de lemn; b-ţăruş de fier. Fig. 108 Bornă de beton: 1-punctul matematic.
În cazul bornelor se fixează şi punctul matematic necesar în stabilirea punctului de

plecare în măsurătoare.
9.3.1.2. Semnalizarea punctelor topografice

Semnalizarea este operaţia prin care, cu ajutorul unor însemne, se face posibilă observarea
de la distanţă a punctelor topografice.
Cel mai simplu însemn este jalonul (Fig. 109 Aa), construit din lemn de esenţă moale,
cu secţiune roundă, triunghiulară, hexagonală, având un capăt ascuţit şi îmbracat într-un sabot
metalic. Pentru a fi identificat uşor se vopseşte în culori alternative, roşu şi alb, din 25 în 25
cm sau din 50 în 50 cm, având o lungime de aproximativ 2 m. Mai pot exista şi jaloane cu
trepied care nu necesită o fixare în sol (Fig. 109 Ab), putând fi utilizate pentru suprafeţe foarte
dure (roci, suprafeţe betonate etc.).
Un alt însemn utilizat este baliza, care poate fi de două tipuri:
- simplă, este fixă, utilă în determinarea punctelor topografice dar cu o oarecare
eroare în măsurare (Fig. 109 B);
- cu cutie, care permite scoaterea balizei propriu-zise, iar punctul semnalizat poate fi
utilizat ca punct de staţie, semnalul având mai multă stabilitate, fiind vopsite de
obicei în culori contrastante, alb şi negru (Fig. 109 C).
Pentru punctele topografice mai importante se construiesc diferite tipuri de piramide
(Fig. 110), sau sunt utilizate însemne speciale instalate pe clădiri (Fig. 111), sau chiar pe
arbori (Fig. 112). De asemenea pot fi utilizate ca repere topografice coşuri de fabrici, turnuri,
crucile de pe turlele bisericilor etc.
100
Fig. 109 Semnalizarea punctelor topografice: A-jalon: a-jalon simplu; b-jalon cu trepied; B-baliza simplă; C-
baliza cu cutie
Fig. 110 Piramidă topografică (www.rasfoiesc.ro). Fig. 111 Semnal topografic pe clădiri.
Jalonarea unui aliniament

Este o operaţie care se realizează pe teren cu scopul determinării unei lungimi
şi care prezintă mai multe cazuri, funcţie de caracteristicile reliefului:
- jalonarea unui aliniament în linie dreaptă, care se face utilizându-se două jaloane
aşezate în cele două capete ale aliniamentului (în A şi B), după care se face
vizarea; în cazul în care distanţa este mare atunci se utilizează mai multe jaloane
(1, 2, 3, 4) care trebuie să fie verticalizate, folosind firul de plumb şi astfel dispuse
încât linia de viză să fie tangentă la toate jaloanele;
101
- jalonarea unui aliniament între două puncte fără vizibilitate, este necesar ca un
operator să fie situat în punctul C astfel încât să poată fi vizat din punctul A, apoi
trebuie să se mute în punctul D pentru a putea fi vizat din punctul B, astfel ales
încât să fie vizible punctele A şi B, pentru ca apoi prin proiectarea punctelor să fie
determinată distanţa AB;
- jalonarea unui aliniament peste o vale, din punctul de plecare A operatorul
vizează punctele D şi C, apoi în punctele F şi E continuând apoi cu celelalte
puncte; cifrele şi săgeţile din figură indică sensul şi ordinea executării jalonării
acestui aliniament.
Fig. 112 Semnal topografic pe arbori

(www.silvic.usv).
9.3.3. Măsurarea directă a distanţelor

Realizarea acestei operaţii se face prin parcurgerea distanţei de măsurat cu ajutorul
unui instrument de măsură, a cărui mărime este cunoscută.
Pasul utilizat pentru primele determinări ale distanţelor trebuia să fie calibrat înainte
de începerea măsurătorii. Este utilizat pentru determinarea aproximativă a distanţelor,
necesitând experinţă pentru obţinerea unei determinări precise. Pentru a uşura reţinerea
numărului de paşi sunt utilizate podometrele care pot fi mecanice (Fig. 113) sau electronice.
Fig. 113 Podometru mecanic.
Firul de invar, se utilizează în măsurătorile de mare precizie cum ar fi bazele de

triangulaţie, fiind construit dintr-un aliaj de nichel (36%) şi oţel (64%) având coeficientul de
dilatare nul.
Panglica de oţel, este cel mai frecvent instrument utilizat pentru determinarea
distanţelor. Aceasta are o lungime de 20m, 25m sau 50 m, o lăţime cuprinsă între 15-20 mm şi
o grosime de 0,3-0,4 mm. La capete este prevăzută cu un inel mobil, fiind divizată în metri,
marcaţi prin plăcuţe de alamă, nituri pentru jumătăţi de metru şi găuri pentru decimetri.
Centimetrii se aproximează sau se măsoară cu rigla. Numerotarea se face complementar,
102
astfel că pe o parte avem diviziunea 32 pe cealaltă avem diviziunea 18, datorită acestui fapt în
timpul măsurătorilor panglica nu trebuie să fie răsucită.
Ruletele, pot fi din metal sau pânză, având o lungime care variază între 2 şi 50 m, fiind
divizate în metri, centimetri şi milimetri (Fig. 114). Când nu se lucrează cu ele se rulează într-
un toc de piele sau din metal.
Fig. 114 Ruletă de 50 m.
Firul Ciurileanu, a fost construit de către inginerul D.Ciurileanu, fiind format dintr-un
fir galvanizat care se înfăşoară pe un scripete. Mânerul scripetului este dotat cu un
dinamometru, necesar pentru o bună întindere a firului. Pentru aceasta are câteva întinzătoare,
fişe, termometru şi un set de greutăţi pentru a se realiza o întindere optimă.
Bastoanele întinzătoare sunt construite din lemn de esenţă tare, cu o lungime de
1,20 m, iar la un capăt sunt prevăzute cu sabot metalic. Deasupra sabotului sunt prevăzute cu
un cui metalic care are rolul de a opri firul metalic să atingă pământul şi pentru o fixare mai
uşoară a sabotului în pământ.
Fişele, sunt confecţionate din sârmă cu diametrul de 0,4 – 0,5 mm şi sunt în număr de
11, strânse pe un inel şi folosite pentru a marca locul unde se termină o panglică sau
măsurătoarea.
Dinamometrul şi termometrul sunt utilizate pentru o bună întindere a panglici,
respectiv pentru măsurarea temperaturii în momentul măsurătorii dearece aceasta poate să
difere faţă de temperatura la care a fost etalonată panglica.
9.3.3. Instrumente de măsurat unghiuri topografice

Echerele topografice, sunt instrumente cu ajutorul cărora se pot trasa pe teren unghiuri
drepte. Acestea pot fi de două tipuri: cu oglinzi sau cu prisme (Fig. 115), fiecare dintre ele
având câte două variante, cu echer simplu sau cu echer dublu. Construcţia echerului se
bazează pe principiul reflexiei luminii pe oglinzi plane, care dacă sunt dispuse sub un unghi
de 50g, atunci raza incidentă şi cea emergentă se intersectează sub un unghi drept.
Fig. 115 Echer topografic.
103
Echerul poate fi prevăzut cu baston de centrare sau cu fir cu plumb.

Utilizarea lui pe teren este utilă în coborârea sau ridicarea unei perpendiculare pe un
aliniament, necesară în determinarea unei paralele la o drepată dată sau la prelungirea unui
aliniament peste un obstacol etc.
Teodolitul (Fig. 116) este un instrument clasic folosit în ridicările topografice,
compunându-se din următoarele părţi principale:
- luneta, care este o lunetă astronomică adaptată măsurătorilor terestre prin
adăugarea firelor reticulare, compunându-se din: tubul ocular, tubul reticul şi tubul
obiectiv;
- cercul vertical, este montat pe axul 00, iar mişcarea lui este solidară cu cea a
lunetei, fiind divizat în 3600 sau 400g (cel mai frecvent);
- furcile, susţin luneta teodolitului;
- cercul alidad, are forma unui disc şi are rolul de a proteja cercul orizontal şi de a
susţine furcile teodolitului, nivelele, lupele, microscoapele etc.;
- cercul orizontal, este exterior cercului alidad şi este divizat în sistem hexagesimal
sau centesimal, din grad în grad;
- nivelele, sunt monate pe cercul vertical şi alidad, utilizându-se la orizontalizarea
teodolitului în vederea executării măsurătorilor şi sunt de trei tipuri: torice, butoiaş
şi sferice;
- dispozitivele de citire a diviziunilor de pe cercul orizontal şi vertical, citirile se pot
face fie separat sau centralizat cu ajutorul unui singur dispozitiv; astfel de
dispozitive sunt vernierele şi microscoapele;
Fig. 116 Secţiune prin teodolit:VV’-axa verticală; OO-axa orizontală; OS-axa de vizare; NN-directricea
nivelei; M1,M2-suportul nivelei 8; 1-lunetă; 2-cerc vertical; 3-furcile teodolitului; 4-cercul alidad; 5-cerc
orizontal; 6-ambaza cu cele trei şuruburi de calaj 7; 8-nivela de pe cercul alidad; 9-cârligul de care se
prinde firul de plumb 10; 11-lagărele axului orizontal; 12-coloana găurită; 13-coloana plină; 14-şurub de
prindere şi strângere; 15-capul trepiedului; 16-placa de tensiune; 17-placa de bază; 18-nivela de pe cercul
vertical; 19-dispozitiv de citire; 20-şurub de blocare a limbului; 21-şurub de blocare a cercului alidad; 22-
şuruburi de comandă a mişcării lunetei; 23-picioarele trepiedului; 24-şurub de rectificare a nivelei 8.
104
- trepiedul, este format dintr-o măsuţă triunghiulară, care are trei picioare ce se
termină cu saboţi metalici, pe care va fi fixat teodolitul;
- firul cu plumb (Fig. 117), este utilizat pentru fixarea teodolitului deasupra
punctului de staţie şi verticalizarea trepiedului (Fig. 118).
Exemple de teodolite aveţi în figurile 119 şi 120.
Fig. 117 Firul cu plumb.
Fig. 118 Trepied.
Fig. 119 Teodolit Theo 120 Fig. 120 Teodolit Theo 080A
105
Ca piese accesorii sunt utilizate busola şi declinatorul, utilizate pentru determinarea
orientărilor magnetice a unor aliniamente.
Este necesar pentru a nu avea erori în măsurare de ţinut deama de două operaţii:
- verificarea, care constă din cercetarea pieselor şi accesoriilor pentru a fi în bună
stare de funcţionare, să nu aibă defecte de construcţie;
- rectificarea, este operaţia prin care se elimină eventualele dereglări sau erori de
reglaj.
Erorile care pot să apară sunt de două tipuri: erori de construcţie şi erori de
reglaj.
Erorile de construcţie sunt:
- cercurile gradate nu sunt perpendiculare pe axele lor;
- axele cercurilor nu sunt riguros concentrice cu cercurile gradate respective;
- axa de vizare a lunetei nu trece prin axa verticală VV’;
- gradaţiile cercurilor nu sunt egale.
Erorile de reglaj sunt:
- axa VV’ nu este verticală;
- axa orizontală OO nu este perpendiculară pe axa VV’;
- axa de vizare OS a lunetei nu este perpendiculară pe axa secundară OO;
- linia care uneşte diviziunile zero ale vernierelor de la cercul vertical nu este
orizontală.
9.3.4. Măsurarea unghiurilor

În topografie se măsoară unghiuri orizontale şi verticale, care sunt formate de direcţiile
date de punctele topografice marcate şi semnalizate în teren.
Liniile înclinate S1 şi S2 poartă denumirea de linii de pantă, iar proiecţiile lor în planul
orizontal S1’ şi S2’ sunt numite direcţii. Planul vertical ce include cel puţin două puncte
topografice (S şi 1 în planul V1 şi punctele S şi 2 în planul V2) se numeşte plan de direcţie sau
plan de viză (Fig. 121). Fiecare din planele verticale are inclus în el câte o linie de pantă şi o
direcţie.
Unghiul orizontal (α) este unghiul format între două direcţii (S1’ şi S2’), care
corespunde unghiului diedru corespunzător dintre planele de viză V1 şi V2 ale celor două
puncte.
Unghiul vertical este format între linia de pantă sau de viză şi o linie verticală sau
orizontală, deosebindu-se astfel două categorii de unghiuri verticale:
- unghiul vetical măsurat pornind de la linia orizontală care mai este numit unghi de
înclinare sau unghi de pantă (φ1, φ2);
- unghiul vertical măsurat plecând de la linia verticală care este numit unghi zenital
(z1, z2).
Unghiul de pantă (φ) pe care îl face o viză oarecare cu orizontala se obţine direct din
planul vertical respectiv.
Fig. 121 Unghiuri orizontale şi verticale în

topografie.
106
Să ne reamintim
Planimetria este partea din topografie care se ocupă cu studiul instrumentelor şi
metodelor necesare determinării poziţiei în plan a punctelor topografice de pe teren, cu scopul
transpunerii lor pe plan sau hartă. Pentru a se realiza acest lucru este necesară recunoaşterea
terenului în vederea alegerii punctelor topografice care urmează să fie marcate şi semnalizate,
precum şi măsurătorile din teren a unghiurilor şi distanţelor topografice. Pentru a se realiza
acest lucru este necesar ca măsurătorile pentru determinarea poziţiei în plan a punctelor de
detaliu să se bazeze pe o reţea de puncte de sprijin, care poate exista sau poate fi construită.
Elementele obţinute în urma măsurătorilor de pe teren permit prin calcule corespunzătoare, să
se obţină, în final, coordonatele punctelor şi apoi raportarea lor pe plan cu scopul realizării
planului topografic.
9.4. Rezumat
Planimetria reprezintă partea din topografie care se ocupă cu studiul instrumentelor și
metodelor necesare detrminării poziției în plan a punctelor topografice din teren cu scopul
treanspunerii acestora pe plan sau hartă.
Marcarea punctelor topografice este o operaţie prin care se materializează la sol
punctele topografice. Acest lucru se poate face cu ajutorul ţăruşilor de lemn sau fier, ce pot
avea secţiune pătrată ori rotundă, sau cu ajutorul bornelor de beton. Utilizarea unui tip sau a
altuia se face şi în funcţie de caracterul pe care trebuie să îl îndeplinească reţeaua: temporar,
se utilizează ţăruşi de lemn şi de fier sau permanent, caz în care se utilizează bornele de beton.
Semnalizarea este operaţia prin care, cu ajutorul unor însemne, se face posibilă
observarea de la distanţă a punctelor topografice.
Cel mai simplu însemn este jalonul, construit din lemn de esenţă moale, cu secţiune
roundă, triunghiulară, hexagonală, având un capăt ascuţit şi îmbracat într-un sabot metalic.
Pentru a fi identificat uşor se vopseşte în culori alternative, roşu şi alb, din 25 în 25 cm sau din
50 în 50 cm, având o lungime de aproximativ 2 m. Mai pot exista şi jaloane cu trepied care nu
necesită o fixare în sol, putând fi utilizate pentru suprafeţe foarte dure (roci, suprafeţe
betonate etc.).
Un alt însemn utilizat este baliza, care poate fi de două tipuri:
- simplă, este fixă, utilă în determinarea punctelor topografice dar cu o oarecare
eroare în măsurare;
- cu cutie, care permite scoaterea balizei propriu-zise, iar punctul semnalizat poate fi
utilizat ca punct de staţie, semnalul având mai multă stabilitate, fiind vopsite de
obicei în culori contrastante, alb şi negru.
Pentru punctele topografice mai importante se construiesc diferite tipuri de piramide,
sau sunt utilizate însemne speciale instalate pe clădiri, sau chiar pe arbori. De asemenea pot fi
utilizate ca repere topografice coşuri de fabrici, turnuri, crucile de pe turlele bisericilor etc.
Măsurarea distanțelor este o operaţie care se face prin parcurgerea distanţei de măsurat
cu ajutorul unui instrument de măsură, a cărui mărime este cunoscută.
Măsurarea unghiurilor topografice se poate face cu ajutorul echerului topograficc,
când se dorește a fi determinate unghiuri drepte și teodolitul pentru orice tip de unghi.

1. Planimetria este partea din topografie care se ocupă cu studiul instrumentelor și metodelor
necesare detrminării poziției în plan a punctelor topografice cu scopul transpunerii
acestora pe: a-plan topografic; b-hartă.
2. Marcarea punctelor topografice la sol se face: a-țăruși de lemn; b-borne de beton; c-țăruși
de metal.
3. Semnalizarea punctelor topografice la sol se poate face cu: a-jalonul; b-baliza; c-piramida.
107
4. Măsurarea directă a distanţelor se poate face cu: a-pasul și ruleta; b-firul de invar și
panglica de oțel; c-teodolitul.
5. Instrumente de măsurat unghiuri topografice: a-luneta stadimetrică; b-teodeolitul; c-ecerul
topographic.
6. Unghiurile măsurate în topografie pot fi: a-orizontale; b-verticale; c-zenitale.
Bibliografie
Bucureşti.
108

MĂSURAREA UNGHIURILOR. METODE DE REPREZENTARE
ÎN PLAN A SUPRAFEȚELOR
Cuprins
10.1. Introducere
10.3. Instrumente topografice pentru măsurarea unghiurilor
10.4. Metode de măsurare a unghiurilor orizontale
10.5. Măsurarea unghiurilor verticale
10.6. Metode de ridicare în plan a unei suprafețe
10.7. Rezumat
Bibliografie
10.1. Introducere
Vor fi prezentate instrumentele topografice pentru măsurarea unghiurilor, denumite și
goniometer, separate în două categorii: de precizie și expeditive.
Măsurarea unghiurilor orizontale se face în funcţie de scop şi de precizia cerută, prin
următoarele metode: simplă, a repetiţiei şi a reiteraţiei.
Reprezentarea suprafeţelor rezultate în urma măsurătorilor topografice se realizează
prin următoarele metode: triangulaţia, intersecţia, drumuirea, radierea şi echerarea. Primele
trei sunt utilizate pentru realizarea şi îndesirea reţelei de puncte de sprijin, de stat sau locale,
iar ultimele două sunt utilizate pentru determinarea în plan a punctelor de detaliu.

- cunoască instrumente ce pot fi utilizate pentru măsurarea unghiurilor;
- cunoască metodele prin care pot fi determinate unghiurile orizontale;
- cunoască metodele pentru ridicarea în plan a unei suprafețe.
10.3. Instrumente topografice pentru măsurarea unghiurilor

Aceste instrumente se numesc goniometre (gonios = unghi) şi după felul dispozitivului
de vizare sunt cunoscute două categorii:
- de precizie sau teodolite, care sunt prevăzute atât cu cerc orizontal cât şi cu cerc
vertical necesare pentru măsurarea unghiurilor, divizându-se în două tipuri
...constructive: teodolite simple şi tahimetre, acestea din urmă oferind posibilitatea
determinării distanţelor cu ajutorul lunetelor stadimetrice;
- expeditive sau grafometre, pantometre.
Teodolitele clasice au fost tratate la lucrări practice iar în cele ce urmează vom face
citeva scurte referiri la tahimetrele electronice. Acestea mai sunt denumite şi staţii inteligente,
reprezentând o nouă generaţie de aparate care cuprind realizări la vârf ale mecanicii fine,
109
electronicii şi opticii. Astfel o singură unitate portabilă de mărimea unui teodolit obişnuit are
componente necesare măsurării cu ajutorul undelor electromagnetice a unghiurilor orizontale
şi verticale, a distanţelor de orice fel (măsurate pe teren, distanţe reduse la orizont, coordonate
relative X, Y). Aceste aparate sunt prevăzute cu un centru de memorie prorpie, precum şi o
memorie exterioară, coordonate de programe de calcul specifice măsurătorilor topo-
geodezice, care sunt alese de operator în funcţie de specificul lucrărilor care se execută.
Datele memorate sunt transferate în memoria unui computer unde, cu ajutorul unor programe
performante de prelucrare a datelor, se obţin elementele grafice specifice topo-geodezice, care
ulterior pot fi desenate prin intermediul unor plotere ataşate computerului.
Introducerea şi folosirea tahimetrelor electronice în practică constituie o soluţie
globală în rezolvarea şi automatizarea lucrărilor de ridicare topografică. Tipurile cele mai
cunoscute de tahimetre electronice sunt Leica, REC ELTA, SOKKIA etc.
10.4. Metode de măsurare a unghiurilor orizontale

Pentru a se efectua măsurători de unghiuri şi distanţe sunt necesare o serie operaţii
preliminare cum ar fi:
- aparatele topografice trebuie puse în staţie, adică în dreptul punctului marcat pe
teren, operaţie care necesită centrarea aparatului, calarea, punerea la punct a
lunetei şi orientarea teodolitului;
- este necesar ca înaintea efectuării măsurătorilor aparatele să fie verificate şi
rectificate.
Metoda simplă constă în măsurarea unui unghi izolat sau a mai multor unghiuri dintr-
un punct de staţie o singură dată. Acest lucru se poate realiza prin mai multe procedee:
- prin diferenţa citirilor, este un procedeu general, care se poate realiza cu orice
instrument de măsurare a unghiurilor, citindu-se valoarea indicată de aparat dintre
un reper şi direcţie vizată din teren, fiind necesare două vize şi două citiri din
acelaşi punct de staţie;
- cu zero în coincidenţă, se poate aplica numai cu aparatele care au şi mişcare
orizontală, fiind necesară aducerea reperului zero pe direcţia vizată înainte de
vizarea celui de al doilea punct;
- prin diferenţa orientărilor, se poate utiliza în cazul instrumentelor care posedă o
busolă cu ajutorul căreia se determină orientările laturilor unghiurilor faţă de
direcţia nord.
Metoda repetiţiei constă în măsurarea repetată a unghiurilor în cazul în care aparatul
utilizat nu are precizia dorită dintr-o singură măsurare, fiind necesară o nouă măsurare pentru
creşterea preciziei.
Metoda reiteraţiei (seriilor) este o combinaţie între metoda simplă şi metoda repetiţiei,
constând din măsurarea unghiurilor orizontale de mai multe ori folosindu-se diferite origini de
pe cercul gradat.
10.5. Măsurarea unghiurilor verticale

Acest tip de unghiuri se poate măsura cu ajutorul aparatelor topografice care sunt
prevăzute cu eclimetru sau cerc gradat vertical. În planimetrie unghiurile verticale sunt
utilizate pentru reducerea distanţelor înclinate la orizont, iar în altimetrie pentru calcularea
altitudinilor punctelor pe cale trigonometrică. Cu ajutorul unui teodolit se pot măsura două
categorii de unghiuri verticale:
- unghiuri de pantă (φ1);
- unghiuri zenitale (z).
110
10.6. Metode de ridicare în plan a unei suprafeţe
Triangulaţia este utilizată datorită necesităţilor de reprezentare în plan a unor
suprafeţe, fiind nevoie de o reţea de puncte de de sprijin. În funcţie de nivelul la care sunt
utilizate aceste puncte, reţeaua are diverse denumiri: se numeşte reţea geodezică sau
triangulaţie de stat, dacă aceasta rezultă prin măsurători geodezice, sau reţea topografică sau
locală dacă punctele sunt rezultatul măsurătorilor topografice. Punctele de sprijin sunt astfel
alese încât prin unirea lor va rezulta o reţea de triunghiuri care în primul caz va fi numită
reţea de triangulaţie geodezică iar în al doilea reţea de triangulaţie topografică locală.
Triangulaţia geodezică din România se împarte în cinci ordine ţinându-se cont de
lungimea laturilor şi mărimea unghiurilor, astfel:
- ordinul I, este o reţea la care laturile au între 30 – 60 Km şi unghiurile sunt mai
mari de 45g; aceasta mai cuprinde la rândul ei o reţea de triangulaţie de ordinul I
primordial, alcătuită dintr-o reţea de triangulaţie dispusă în sensul meridianelor şi
paralelelor şi o reţea de triangulaţie de ordinul I complementar care alături de cea
de ordinele II – IV va îndesi reţeaua de puncte geodezice superioare (Fig. 122);
- ordinul II, laturile reţelei sunt între 10 – 20 Km, cu o medie de 13 – 15 Km, iar
unghiurile mai mari de 33g;
- ordinul III, cu laturi de 5 – 10 Km, cu o medie de 8 Km, şi unghiurile mai mari de
28g;
- ordinul IV, are laturile între 2 – 5 Km, în medie 4 Km, şi unghiul de cel puţin 28g;
- ordinul V, cu laturile între 1 – 4 Km, mai este cunoscută şi sub denumirea de reţea
geodezică inferioară, utilizată pentru ridicările de detaliu (hărţi la scara 1:2 000 –
1:10 000, sau planuri la scări mari).
Fig. 122 Îndesirea reţelei de ordinul I cu puncte de ordinul II şi III .
Triangulaţia topografică locală este utilizată dacă regiunea ce urmează a fi ridicată

este lipsită de puncte de triangulaţie geodezică, iar suprafaţa acesteia este mai mare de 200 Ha
şi mai mică de 200Km2. Ea este formată tot din triunghiuri care pot avea diferite forme funcţie
de configuraţia terenului şi necesităţile practice de moment (Fig. 123).
111
Fig. 123 Reţele de triangulaţie topografică locală.
Intersecţia este utilizată pentru îndesirea punctelor din reţeaua de sprijin realizată prin
triangulaţie, aplicându-se două metode: metoda intersecţiei înainte şi metoda intersecţiei
înapoi.
Metoda intersecţiei înainte se utilizează în cazul în care sunt date două puncte 1 şi 2
de coordonate X şi Y cunoscute, fiind cunoscute orientările notate cu α şi β, şi este necesar să
se determine coordonatele X şi Y la un al treilea punct notat P (Fig. 124). Această problemă
se rezolvă utilizându-se ecuaţiile unor drepte care trec prin câte un punct cunoscut şi cu
orientări cunoscute.
Fig. 124 Metoda intersecţiei înainte. Fig. 125 Metoda intersecţiei înapoi.
Metoda intersecţiei înapoi (retrointersecţiei) constă din determinarea coordonatelor X

şi Y ale unui Punct P în funcţie de trei puncte de coordonate cunoscute. În acest caz se face
staţie în punctul necunoscut P şi se vizează punctele 1, 2, 3 de coordonate cunoscute,
măsurându-se unghiurile α şi β. Rezolvarea are două etape: una în care se calculează
orientările şi o a doua când se calculează coordonatele X şi Y ale punctului ca la metoda
intersecţiei înainte, folosindu-se orientările obţinute (Fig. 125).
Metoda drumuirii este ultima dintre metodele utilizate pentru îndesirea reţelei de
puncte de sprijin sau realizează independent o astfel de reţea de puncte. Pentru executarea
unei drumuiri este necesar de respectat anumite condiţii:
112
- punctele de drumuire să fie fixe, vizibile reciproc şi situarea lor să fie cât mai
apropiată de punctele de detalii ce urmează a fi ridicate;
- distanţa dintre punctele de drumuire poate varia între 30 şi 300 m, cu o medie
cuprinsă între 80-150 m;
- lungimea tuturor laturilor unei drumuiri să nu depăşească 2 000 m în intravilan şi 3
000 m în extravilan;
- numărul laturilor unei drumuiri variază între 15 – 18, putându-se ajunge în mod
excepţional până la 30.
Pentru realizarea drumuirii se aleg şi se marchează punctele de drumuire, cele mai
importante se bornează, apoi se calculează orientările laturilor, iar cu ajutorul coordonatelor
relative, rezultate prin reducerea la orizont a distanţelor, se calculează coordonatele absolute.
Determinarea coordonatelor relative se face prin două metode:
- metoda drumuirii sprijinită pe două puncte de coordonate cunoscute, care continuă
îndesirea reţelei de sprijin realizată prin triangulaţie, are avantajul că rezultatele
calculelor se pot verifica prin intermediul punctelor de sprijin ce sunt determinate;
- metoda drumuirii închisă pe punctul de plecare (drumuirea în circuit închis),
utilizată pentru realizarea unei reţele de puncte de sprijin independentă şi se aplică
pentru suprafeţe mai ici de 200 ha, în cazul în care în regiune nu există alte puncte
de sprijin realizate prin metode superioare.
Metoda radierii sau metoda coordonatelor polare se utilizează pentru determinarea

poziţiei în plan a punctelor de detaliu, puncte ce definesc perimetre, obiecte etc., de pe
suprafaţa topografică. În acest caz se utilizează un punct de staţie, origine comună, din care se
fac măsurătorile orientărilor şi a unghiurilor, apoi se pot determina coordonatele punctelor de
radiere.
În practică această metodă se întâlneşte frecvent în combinaţie cu alte metode, cum ar
fi cu cea pentru drumuire, caz în care se fac întâi măsurătorile pentru drumuire şi apoi pentru
radiere.
Metoda echerării sau metoda coordonatelor echerice, constă din coborârea de

perpendiculare din punctele de detaliu pe laturile de drumuire, utilizându-se echerul
topografic. Prin această metodă poziţia punctelor de detaliu este determinată prin ordonata Y
şi abscisa X.
Indiferent de metoda utilizată în determinarea punctelor de pe suprafaţa topografică şi
în reprezentarea acestora pe plan (Fig. 126), trebuie să existe o perfectă concordanţă, deoarece
numai în acest caz va fi prezentată realitatea existentă pe teren în momentul executării
măsurătorilor. Pe teren se va executa o schiţă pe care vor fi trecute cumulat valorile
coordonatelor, dar separat pentru X şi Y. Întrucât ridicările topografice necesită o anumită
precizie în executarea lor, este necesar ca întotdeauna calculele să fie verificate şi toleranţele
prescrise să nu fie depăşite.
113
Fig. 126 Reprezentarea unei

suprafeţe de teren, pe plan: a-
suprafaţa de teren; b-
reprezentarea în plan a
suprafeţei.
Să ne reamintim
Măsurătorile de unghiuri sunt realizate cu ajutorul goniometrelor, care ot fi de precizie sau
expeditive.
Măsurarea unghirilor se poate face utilizându-se mai multe metode: simplă, a repetiției și
a reiterației.
Reprezentarea suprafeţelor rezultate în urma măsurătorilor topografice se realizează prin
următoarele metode: triangulaţia, intersecţia, drumuirea, radierea şi echerarea
10.7. Rezumat
Aceste instrumente se numesc goniometre (gonios = unghi) şi după felul dispozitivului
de vizare sunt cunoscute două categorii:
- de precizie sau teodolite, care sunt prevăzute atât cu cerc orizontal cât şi cu cerc
vertical necesare pentru măsurarea unghiurilor, divizându-se în două tipuri
constructive: teodolite simple şi tahimetre, acestea din urmă oferind posibilitatea
determinării distanţelor cu ajutorul lunetelor stadimetrice;
- expeditive sau grafometre, pantometre.
Pentru a se efectua măsurători de unghiuri şi distanţe sunt necesare o serie operaţii
preliminare cum ar fi:
- aparatele topografice trebuie puse în staţie, adică în dreptul punctului marcat pe
teren, operaţie care necesită centrarea aparatului, calarea, punerea la punct a
lunetei şi orientarea teodolitului;
- este necesar ca înaintea efectuării măsurătorilor aparatele să fie verificate şi
rectificate.
Triangulaţia este utilizată datorită necesităţilor de reprezentare în plan a unor
114
suprafeţe, fiind nevoie de o reţea de puncte de de sprijin. În funcţie de nivelul la care sunt
utilizate aceste puncte, reţeaua are diverse denumiri: se numeşte reţea geodezică sau
triangulaţie de stat, dacă aceasta rezultă prin măsurători geodezice, sau reţea topografică sau
locală dacă punctele sunt rezultatul măsurătorilor topografice. Punctele de sprijin sunt astfel
alese încât prin unirea lor va rezulta o reţea de triunghiuri care în primul caz va fi numită
reţea de triangulaţie geodezică iar în al doilea reţea de triangulaţie topografică locală.
Intersecţia este utilizată pentru îndesirea punctelor din reţeaua de sprijin realizată prin
triangulaţie, aplicându-se două metode: metoda intersecţiei înainte şi metoda intersecţiei
înapoi.
Metoda drumuirii este ultima dintre metodele utilizate pentru îndesirea reţelei de
puncte de sprijin sau realizează independent o astfel de reţea de puncte.
Metoda radierii sau metoda coordonatelor polare se utilizează pentru determinarea
poziţiei în plan a punctelor de detaliu, puncte ce definesc perimetre, obiecte etc., de pe
suprafaţa topografică.
Metoda echerării sau metoda coordonatelor echerice, constă din coborârea de
perpendiculare din punctele de detaliu pe laturile de drumuire, utilizându-se echerul
topografic.

7. Cel mai simplu mod de determinare a unghiurilor orizontale este: a-prin diferența citirilor;
b-cu zero în coincidență; c-prin diferența orientărilor.
8. Unghiurile verticale ce se pot măsura pot fi: a-unghiuri de pantă; b-unghiuri oblice; c-
unghiuri zenitale.
9. Rețele de triangulație, funcție de modul în care au fost obținute, sunt denumite: a-
geodezice; b-locale; c-topografice.
10. În funcție de lungimea laturilor și de mărimea unghiurilor au fost separate: a-cinci ordine;
b-trei ordine; c-două ordine.
11. Pentru îndesirea rețelei de sprijin este utilizată: a-metoda intersecției; b-metoda drumuirii;
c-metoda radierii.
Bibliografie
Bucureşti.
115

ALTIMETRIA. SUPRAFEȚE DE NIVEL ȘI TIPURI DE NIVELMENT
Cuprins
11.1. Introducere
11.3. Altimetria
11.4. Suprafețe de nivel
11.5. Nivelmentul: marcarea punctelor de nivelment şi tipuri de nivelment
11.6. Nivelment geometric
11.7. Nivelment trigonometric
11.8. Nivelment barometric
11.9. Rezumat
Bibliografie
11.1. Introducere
Altimetria mai este denumită nivelment şi constituie partea din topografie care se
ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor utilizate pentru măsurarea, calcularea şi
reprezentarea pe planuri şi hărţi a altitudinilor de pe suprafaţa topografică. Acest lucru este
deosebit de important deoarece fără altitudinea punctelor orice plan sau hartă sunt considerate
incomplete. Acest parametru, altitudinea, este necesar deoarece ne va da configuraţia
suprafeţei cuprinsă pe plan sau hartă şi permite rezolvarea unor probleme de ordin practic,
cum ar fi: calcularea pantelor, a volumelor, construirea profilelor topografice, geologice,
geomorfologice etc.

- știe ce sunt suprafețele de nivel și cum sunt utilizate în măsurătorile topografice;
- cunoască modul în care se face marcarea punctelor de nivelment și tipurile de
nivelment utilizate.
11.3. Altimetria
Mai este denumită nivelment şi constituie partea din topografie care se ocupă cu
studiul instrumentelor şi metodelor utilizate pentru măsurarea, calcularea şi reprezentarea pe
planuri şi hărţi a altitudinilor de pe suprafaţa topografică. Acest lucru este deosebit de
important deoarece fără altitudinea punctelor orice plan sau hartă sunt considerate incomplete.
Acest parametru, altitudinea, este necesar deoarece ne va da configuraţia suprafeţei cuprinsă
pe plan sau hartă şi permite rezolvarea unor probleme de ordin practic, cum ar fi: calcularea
pantelor, a volumelor, construirea profilelor topografice, geologice, geomorfologice etc.
116
11.4. Suprafeţe de nivel

Altitudinile punctelor topografice sunt calculate faţă de o suprafaţă de referinţă sau de
comparaţie. Aceasta trebuie să fie perpendiculară în orice punct al ei pe direcţia gravitaţiei.
Suprafeţele care îndeplinesc această condiţie sunt numite suprafeţe de nivel, iar suprafaţa care
se confundă cu suprafaţa geoidului se numeşte suprafaţă de nivel zero. Pentru harta de bază a
ţării noastre ca suprafaţă de nivel zero a fost considerat portul Kronstadt al Mării Baltice,
pentru planurile întocmite până în anul 1971, după care s-a trecut la suprafaţa de nivel a Mării
Negre în portul Constanţa. Măsurătorile se fac cu ajutorul unor aparate numite
madimaremetre sau medimaregrafe. Acestea sunt compuse din: 1-puţ de legătură cu marea;
2-plutitor; 3-sistem de scripeţi; 4-contragreutate; 5-tijă cu cremalieră; 6-stilou;7-cilindru sau
tambur pe care se aşează hârtia ce înregistrează mişcările. Funcţionarea se bazează pe
principiul flotaţiei plutitorului a cărui oscilaţii legate de nivelul mării vor duce la deplasarea
tijei, iar stiloul va înregistra variaţiile nivelului pe tambur (Fig. 127).
Fig. 127 Medimaregraf.
În cazul în care aceste suprafeţe sunt considerate pe suprafeţe restrânse atunci ele sunt
asimilate cu o sferă, dar pentru regiuni mari au forma unei elipse. De acest paralelism se ţine
cont la nivelmentul de precizie, caz în care la cotele punctelor intervine o corecţie numită
corecţie ortometrică.
Altitudinea unui punct, reprezintă distanţa măsurată pe verticala acelui punct faţă de o
suprafaţă de referinţă. Dacă suprafaţa de referinţă este nivelul zero al mării, în acest caz
altitudinea este absolută, iar dacă se utilizează o suprafaţă oarecare, atunci altitudinea este
relativă.
Diferenţa de nivel dintre două puncte reprezintă valoarea care se obţine ca urmare a
diferenţei valorilor altitudinale dintre cele două puncte. Cunoscându-se diferenţa de nivel
dintre două puncte şi altitudinea unuia dintre ele, se poate calcula şi altitudinea celuilalt.
Adâncimea unui punct este dată de distanţa măsurată pe verticala punctului, de la
punctul de pe fundul apei până la suprafaţa de nivel care se confundă cu oglinda apei, râului,
lacului, mării sau oceanului.
117
11.5. Nivelmentul: marcarea punctelor de nivelment şi tipuri de nivelment

În măsurătorile pentru determinarea altitudinilor punctelor este necesar ca pe suprafeţe
mari să se ţină cont de curbura Pământului şi de refracţia atmosferică. Eliminarea influenţelor
acestora se realizează prin aplicarea corecţiei de curbură şi refracţie, coeficient care are o
valoare cuprinsă între 0 şi 0,26. Valoarea corecţiei este foarte importantă în nivelmentul
geometric şi trigonometric la distanţe mari, aceasta este totdeauna pozitivă şi are următoarele
valori: 1 mm pentru o distanţă de 120 m, 3 mm pentru 200 m, 6 mm pentru 300 m şi creşte
odată cu mărirea distanţei dintre punctele între care se execută nivelmentul.
Este necesar ca şi în cazul ridicărilor planimetrice punctele utilizate în ridicările
altimetrice să fie marcate şi semnalizate. Acest lucru se realizează funcţie de scopul urmărit
astfel:
- marcarea se face cu borne speciale, dacă reţeaua de precizie trebuie să dureze un
timp mai îndelungat, fiind fixate în soclul unor clădiri sau prin ţăruşi pentru
scopuri mai puţin importante;
- semnalizarea se face diferenţiat funcţie de caracterul lucrărilor la care sunt
utilizate, în acest scop sunt utilizate: mira de invar (miră specială din lemn, de 3 m,
cu secţiunea în T), mirele de lemn (au 2 - 4 m, sunt din lemn, vopsite alternativ alb
roşu sau alb - negru , la fiecare decimetru.
Ridicările nivelmetrice de detaliu se realizează pe baza unei reţele de sprijin, formată
din puncte cu cote cunoscute, determinate în raport de reperul zero fundamental. Această reţea
de sprijin cuprinde patru ordine:
- reţeaua de nivelment de ordinul I, se desfăşoară sub forma unor poligoane închise
în lungul principalelor căi de comunicaţie, cu o lungime cuprinsă între 1 200-1 500
Km şi o precizie de ±0,5 mm/Km;
- reţeaua de nivelment de ordinul II, este tot sub forma unor poligoane care au o
lungime de 500 – 600 Km şi o precizie de ±5 mm L Km;
- reţeaua de nivelment de ordinul III cu o precizie de ±10 mm L Km;
- reţeaua de nivelment de ordinul IV, cu o precizie ±20 mm L Km.
Pe lângă aceste reţele de bază există şi nivelmentul tehnic sau de ordinul V, care are o
precizie de ±30 mm L Km.
În funcţie de instrumentele, principiile şi metodele adoptate pentru determinarea
altitudinii punctelor, se deosebesc mai multe tipuri de nivelment ce aparţin la două categorii:
- nivelment clasic, din care fac parte nivelmentul geometric sau direct, nivelmentul
trigonometric sau indirect, nivelmentul barometric sau fizic şi nivelmentul
hidrostatic;
- nivelment special, din care fac parte nivelmentul motorizat şi nivelmentul
fotogrammetric.
11.6. Nivelmentul geometric

Nivelmentul geometric, mai este denumit direct deoarece oferă posibilitatea efectuării
unor vize orizontale pentru determinarea diferenţelor de nivel sau de altitudine dintre două
puncte. Cu ajutorul acestor diferenţe se pot calcula altitudinile sau cotele altor puncte.
Instrumentele de nivelment geometric se caracterizează pe principiul constructiv de a
putea face vize orizontale, care permit determinarea diferenţelor de nivel dintre două puncte,
necesare pentru calcularea altitudinilor punctelor respective. Acestea sunt clasificate în două
grupe:
- instrumente de nivelment fără lunetă, lata şi bolobocul, compasul cu fir de plumb,
nivelul cu apă, nivelul cu tub de cauciuc;
- instrumente de nivelment cu lunetă, nivelul Ni 030, nivelul Ni 004, nivelul 050,
nivelul automat Wild NA2 etc.
118
În nivelmentul geometric utilizarea uneia sau alteia dintre metode depinde de mărimea
şi forma suprafeţei pe care se execută măsurătorile. Astfel, metodele se pot deosebi:
- după mărime: metoda drumuirii, metoda radierii, metoda combinată (utilizează
cele două metode enumerate mai devreme);
- după formă: metoda profilelor, metoda pătratelor.
Pentru evitarea greşelilor şi obţinerea unor rezultate cât mai precise trebuie avute în
vedere următoarele aspecte:
- instrumentul de măsurat să fie aşezat la mijlocul niveleului, pentru a micşora
efectul erorilor instrumentale şi de curbură a Pământului;
- mirele să fie ţinute în poziţie verticală şi punctele pe care sunt aşezate să fie
stabile;
- citirile pe miră să fie controlate prin citiri la firele stadimetrice, media lor să fie
egală cu citirea la firul nivelelor;
- executarea nivelmentului să fie făcută cu două instrumente şi cu doi operatori pe
acelaşi traseu;
- executarea unui nivelment cu dublu orizont de către un singur operator, cu un
singur instrument, prin schimbarea altitudinii planului de vizare;
- efectuarea unui dublu nivelment pe acelaşi traseu de către acelaşi operator şi cu
acelaşi instrument;
- calculele să fie făcute în fiecare punct de staţie, pe teren, pentru a se putea face
verificarea lor.
11.7. Nivelmentul trigonometric

În acest caz determinarea diferenţelor de nivel se face pe baza relaţiilor dintr-un
triunghi dreptunghic, obţinându-se direct valoarea acestora (Fig. 128). Unghiurile α şi Z se
măsoară pe cercul vertical al teodolitului sau tahimetrului dus şi întors, α fiind unghiul
vertical, iar Z unghiul zenital.
Distanţele se măsoară fie direct, fie indirect (sau stadimetric), sau se calculează din
coordonatele X şi Y ale punctelor, în cazul în care acestea sunt cunoscute.
După distanţa dintre puncte se deosebeşte: nivelment trigonometric la distanţa mici şi
nivelment trigonometric la distanţe mari. Metodele utilizate în acest scop sunt metoda
drumuirii şi metoda radierii.
Fig. 128 Nivelment trigonometric.
119
11.8. Nivelmentul barometric
Mai este denumit şi nivelment fizic, întrucît se bazează pe variaţia presiunii odată cu
schimbarea altitudinii, fiind utilizat îndeosebi ca nivelment expeditiv sau în studii preliminare
în zonele accidentate. Se face acest lucru întrucât variaţia presiunii depinde de temperatură,
umiditatea aerului, gravitaţie, latitudinea punctului, lucruri care trebuie avute în vedere pentru
a avea o determinare mai exactă.
Fig. 129 Barometru aneroid.
Pentru calcului altitudinii punctelor şi a diferenţelor de nivel sunt utilizate diferite

formule: formula lui Laplace, formula lui Babinet etc.
Instrumentele utilizate pentru efectuarea unor astfel de măsurători sunt:
- barometrul cu mercur (Fig. 129), care permite determinarea presiunii atmosferice
cu o precizie de 0,1 mm şi care corespunde unei diferenţe de nivel de 1,1 m
datorită greutăţii;
- barometrul aneroid, construit pe acelaşi principiu al variaţiei presiunii cu
altitudinea;
- altimetrul, care poate fi compensat ceea ce însemnă că scala altitudinilor poate fi
reglabilă, ceea ce permite corectarea citirilor într-un punct de cotă cunoscută.
Să ne reamintim
Nivelmentul constituie partea din topografie care se ocupă cu studiul instrumentelor şi
metodelor utilizate pentru măsurarea, calcularea şi reprezentarea pe planuri şi hărţi a
altitudinilor de pe suprafaţa topografică
Pentru determinările din teren sunt utilizate utmătoarele tipuri de nivelment:
- nivelment geometric;
- nivelment trigonometric;
- nivelment barometric.
11.9. Rezumat
Nivelmentul constituie partea din topografie care se ocupă cu studiul instrumentelor şi
metodelor utilizate pentru măsurarea, calcularea şi reprezentarea pe planuri şi hărţi a
altitudinilor de pe suprafaţa topografică. Acest lucru este deosebit de important deoarece fără
altitudinea punctelor orice plan sau hartă sunt considerate incomplete. Acest parametru,
altitudinea, este necesar deoarece ne va da configuraţia suprafeţei cuprinsă pe plan sau hartă şi
permite rezolvarea unor probleme de ordin practic.
120
Suprafeţele care îndeplinesc această condiţie sunt numite suprafeţe de nivel, iar suprafaţa care
se confundă cu suprafaţa geoidului se numeşte suprafaţă de nivel zero. Pentru harta de bază a
ţării noastre ca suprafaţă de nivel zero a fost considerat portul Kronstadt al Mării Baltice,
pentru planurile întocmite până în anul 1971, după care s-a trecut la suprafaţa de nivel a Mării
Negre în portul Constanţa. Măsurătorile se fac cu ajutorul unor aparate numite
madimaremetre sau medimaregrafe.
În măsurătorile pentru determinarea altitudinilor punctelor este necesar ca pe suprafeţe
mari să se ţină cont de curbura Pământului şi de refracţia atmosferică. Eliminarea influenţelor
acestora se realizează prin aplicarea corecţiei de curbură şi refracţie, coeficient care are o
valoare cuprinsă între 0 şi 0,26.
Este necesar ca şi în cazul ridicărilor planimetrice punctele utilizate în ridicările
altimetrice să fie marcate şi semnalizate.
Nivelmentul geometric, mai este denumit direct deoarece oferă posibilitatea efectuării
unor vize orizontale pentru determinarea diferenţelor de nivel sau de altitudine dintre două
puncte. Cu ajutorul acestor diferenţe se pot calcula altitudinile sau cotele altor puncte.
Nivelmentul trigonometric, caz în care determinarea diferenţelor de nivel se face pe
baza relaţiilor dintr-un triunghi dreptunghic, obţinându-se direct valoarea acestora. Unghiurile
α şi Z se măsoară pe cercul vertical al teodolitului sau tahimetrului dus şi întors, α fiind
unghiul vertical, iar Z unghiul zenital.
Nivelmentul barometric, mai este denumit şi nivelment fizic, întrucît se bazează pe
variaţia presiunii odată cu schimbarea altitudinii, fiind utilizat îndeosebi ca nivelment
expeditiv sau în studii preliminare în zonele accidentate.

1. Suprafaţa de nivel reprezintă o suprafață de nivel față de care se măsoară: a-adîncimea
punctelor; b-altitudinea punctelor; c-poziția geografică a punctelor.
2. Marcarea punctelor de nivelment se poate face cu: a-țăruși; b-piramide; c-borne.
3. Nivelmentul geometric permite determinarea altitudinii dintre două puncte fiind denumit:
a-direct; b-precis; c-indirect.
4. Nivelmentul trigonometric permite determinarea altitudinii dintre două puncte utilizându-
se relațiile dintr-un: a-triunghi echilateral; b-triunghi isoscel; c-triunghi dreptunghic.
5. Nivelmentul barometric este utilizat pentru determinarea altitudinii în determinări
expeditive bazându-se pe: a-variația presiunii și temperaturii; b-variația presiunii odată cu
modificarea altitudinii; c-variația presiunii.
Bibliografie
Bucureşti.
121
RIDICĂRI SPECIALE
Cuprins
12.1. Introducere
12.3. Ridicări speciale
12.4. Ridicări fotogrammetrice
12.5. Fotograma
12.6. Preluarea fotogramelor și reperajul fotogrammetric
12.7. Elementele fotogramelor
12.8. Rezumat
Bibliografie
12.1. Introducere
Ridicările topografice speciale utilizează aparatură specială pentru determinările de
altimetrie. Sunt utilizate de asemenea pentru obținerea detaliilor din teren aerofotogramele,
caer au avantajul de a da informații geografice și despre unele areale care pot fi greu
accesibile. Fotograma este utilizată în acest sens având caracteristici specific care sunt
utilizate pentru obținerea detaliilor din teren. Uilizarea acestora în multe domenii a condus la
realizarea de echipamente speciale pentru prelucrarea acestora.

- cunoască datele generale despre forogramă;
- utilizeze fotogramele pentru obținerea de informații geografice;
- analizeze diferitele tipuri de aerofotograme și de a extrage datele necesare prentru
prelucrarea informațiilor geografice.
12.3. Ridicări speciale

Reprezintă o categorie de ridicări care utilizează aparatură specială pentru
determinările altimetrice. Acestea se pot face cu:
- tahimetrul (taheos=rapid, metron=măsurătoare), care este un teodolit cu lunetă
stadimetrică;
- busola topografică, utilizată în ridicări rapide care nu necesită o precizie deosebită;
- planşeta topografică, procedeu care necesită multă îndemânare.
12.4. Ridicări fotogrammetrice

Bazele acestui gen de ridicări au fost puse în jurul anilor 1848-1850, de către ofiţerul
francez Aimé Laussedat, iar termenul de fotogrammetrie a fost utilizat pentru prima dată, în
anul 1893, de către Albrecht Meydenbauer.
122
În ţara noastră prima fotografie dintr-un balon a fost executată în anul 1889 de către
ofiţerul Văitoianu, iar prima fotografie din avion îi aparţine lui Aurel Vlaicu (în anul 1911).
Datorită utilizării fotogrammetriei şi în alte domenii decât cel carto-topografic, s-a
ajuns la individualizarea unor ramuri în cadrul acesteia, cum ar fi:
- fotogrammetria topografică, al cărei scop este înregistrarea şi măsurarea suprafeţei
Pământului în vederea obţinerii planurilor şi hărţilor;
- fotogrammetria arhitecturală,care se ocupă cu executarea de relevee a obiectivelor
arhitectonice pe baza fotogramelor;
- microfotogrammetria, care are drept obiectiv determinarea în spaţiu a corpurilor
mici şi foarte mici;
- fotogrammetria meteorologică;
- fotogrammetria cosmică.
Din punctul nostru de vedere prezintă importanţă fotogrammetria topografică, care se
divide după criteriul de obţinere a fotogrammelor şi al modului de exploatare a acestora.
După modul în care sunt obţinute fotogramele se clasifică în:
- fotogrammetrie terestră sau geofotogrammetrie, în care fotogramele se obţin de pe
suprafaţa terestră, din staţii fixe de coordonate X,Y,Z cunoscute, cu ajutorul
fototeodolitului sau al unor camere stereometrice;
- fotogrammetria aeriană sau aerofotogrammetria, în care fotogramele se obţin cu
ajutorul unor camere fotoaeriene montate pe un vehicul aerian (avion, balon,
rachetă, satelit etc.).
După modul cum sunt exploatate fotogramele, se deosebesc:
- fotogrammetria planigrafică sau planimetrică, în care fotogramele se exploatează
izolat, una câte una, iar rezultatul este un plan grafic sau fotografic pe care este
reprezentată numai planimetria;
- fotogrammetria stereografică sau stereofotogrammetria, în care exploatarea
fotogramelor se face în cupluri de câte două fotograme conjugate (un astfel de
cuplu se numeşte stereogramă), iar rezultatul este un plan complet pe care este
reprezentată atât planimetria cât şi altimetria.
12.5. Fotograma este o fotografie specială care din punct de vedere matematic este o
proiecţie centrală. Pe ea se pot efectua măsurători precise, se pot stabili relaţii matematice
între punctele de pe suprafaţa terestră fotografiată şi corespondentele lor de pe imaginea
fotografică.
Acestea pot fi clasificate după diferite criterii astfel:
- după modul în care sunt obţinute, există: fotograme terestre (geofotograme) şi
fotograme aeriene (aerofotograme);
- după poziţia axei optice a aparatului de fotografiat sunt: fotograme verticale (sau
nadirale) şi fotograme înclinate;
- după scară se împart astfel: la scară mare (< 1:10 000), la scară mijlocie (între
1:10 000 şi 1:30 000) şi la scară mică >1:30 000.
Pentru realizarea ridicărilor fotogrammetrice sunt utilizate trei categorii de
instrumente:
- fototeodolitul, este în principiu un teodolit la care se ataşează o cameră specială
care poate avea axul de fotografiere orizontal sau înclinabil;
- camerele stereometrice, sunt constituite din două camere cu aceleaşi caracteristici
care sunt montate pe un suport orizontal cu bază fixă sau variabilă, cu lungimi
între 0,40 şi 4 m. Sunt utilizate în ridicări speciale cum ar fi zonele greu accesibile,
în regiunile cu alunecări, rezultatele acestor ridicări putând fi utilizate în domeniul
silviculturii, geografiei, geologiei etc.;
- camera fotoaeriană, este un aparat de construcţie specială, care montată pe un
vehicul aerian permite obţinerea imaginilor fotografice exacte din punct de vedere
a obiectelor de pe suprafaţa terestră. Camerele utilizate în practică sunt diferenţiate
123
după caracteristici constructive cum ar fi: formatul fotogramelor, distanţa focală,
obiectivele utilizate.
Mai sunt de menţionat camerele stereofotogrammetrice realizate din două sau trei
camere de fotografiere identice, sau camerele multispectrale care au mai mult de trei
obiective.
12.6. Preluarea fotogramelor şi reperajul fotogrammetric

Obţinerea sau prelucrarea fotogramelor se face după un proiect pe o hartă la scara
1:100 000 sau 1:50 000 a regiunii ce urmează a fi fotografiată şi pe care se face delimitarea
suprafeţei de ridicat, precum şi planul de zbor. După realizarea zborului folosindu-se filmul
sau plăcile fotografice utilizate în fotografiere, se vor face copii fotografice, care vor fi
suprapuse realizându-se un mozaic care trebuie să acopere întreaga suprafaţă proiectată.
Reperajul fotogrammetric este o operaţie prin care se determină pe teren patru puncte
pentru fotogramă sau şase puncte pentru stereogramă (Fig. 130). Aceste puncte trebuie să fie
uşor de identificat pe teren, dar şi pe fotogramă, în acest scop folosindu-se ca repere colţuri de
clădiri, de parcele, intersecţii de drumuri etc. În cazul în care pe teren nu pot fi identificate
astfel de puncte este necesară o operaţie de premarcaj ce are loc înainte de fotografiere,
stabilindu-se puncte determinate topografic.
Fig. 130 Dispunerea reperelor: a-pe stereogramă; b-pe fotogramă.
După mărimea suprafeţei ce trebuie fotografiată se va parcurge o bandă de fotograme

(dacă aceasta este alungită) sau mai multe benzi de fotograme alăturate (dacă suprafaţa este
paralelipipedică şi mult mai mare decât în primul caz). Trebuie de menţionat că în ambele
cazuri fotogramele trebuie să se suprapună pe longitudinală în proporţie de 60-66% şi
transversal 30-33% (Fig. 131).
Fig. 131 Mozaic de fotografii şi

traseele de zbor.
12.7. Elementele fotogramelor

Grupele de elemente pe care trebuie să le cuprindă o fotogramă sunt: elemente de
construcţie, elemente de orientare interioară şi exterioară precum şi scara fotogramelor.
Elementele de construcţie (Fig. 132) cuprind la rândul lor:
- indicii de referinţă care se găsesc pe mijlocul laturilor fotogramei, utilizaţi în
determinarea centrului acesteia;
124
- dimensiunile fotogramelor sunt în funcţie de aparatele utilizate, acestea putând fi:
18x18 cm, 24x24 cm, 30x30 cm;
- numărul de ordine a fotogramelor, este marcat automat de un contor într-un colţ al
fotogramei;
- valoarea distanţei focale, care în mod obişnuit are valorile de 10 sau 21 cm;
- imaginile nivelei sferice, ale altimetrului şi cronometrului utilizate pentru
determinarea unghiului de înclinare a axei optice, înălţimea de zbor absolută a
avionului şi timpul când s-a executat fotograma.
Elementele de orientare interioară, determină poziţia fotogramei faţă de centrul de
proiecţii. Acestea sunt: distanţa principală care este egală cu distanţa focală a camerei şi
coordonatele X, Y ale punctului care reprezintă centrul de proiecţie care se asimilează cu
punctul M (mijlocul fotogramei) al fotogramei.
Fig. 132 Dispunerea indicilor de referinţă pe

fotogramă: VV’ şi hh’-indicii de referinţă; M-
punctul mijlociu al fotogramei; f-distanţa focală; e-
imaginea cronometrului; n-imaginea nivelei sferice.
Elementele de orientare exterioară determină poziţia fotogramei faţă de un sistem de

referinţă spaţial care poate fi cel geodezic, fiind date coordonatele X,Y,Z ale centrului de
proiecţie şi unghiurile k, φ, ω pe care le face axa de fotografiere.
K – este unghiul de rotire a fotogramei în plan, adică a fotogramei faţă de direcţia de
zbor;
φ – unghiul de înclinare longitudinală, faţă de OY;
ω – unghiul de înclinare transversală, faţă de axa OX.
Scara fotogramelor constituie un element principal al acestora şi este dată de relaţia:
H
N= unde N este scara fotogramei, H înălţimea de zbor şi f distanţa focală.
f
Astfel pentru o distanţă focală de 30 cm şi o fotogramă cu dimensiunile 18x18 cm,
funcţie de înălţimea de zbor vom avea următoarele suprafeţe cuprinse într-o fotogramă:
H (m) Scara S (Km2)

1500 1:5 000 0,8
3000 1:10 000 3,2
4500 1:15 000 7,2
Fotogrammetria planigrafică (planimetrică)

În acest caz fotogramele se exploatează izolat, însă datorită oscilaţiilor de zbor ale
avionului, a reliefului, înclinarea axei optice a aparatului, acestea vor prezenta deformări care
fac ca fotograma să nu aibă o scară constantă. Pentru a se elimina acest neajuns fotogramele
sunt supuse redresării, adică aducerea la o scară unică a fotogramelor şi transformarea
fotogramelor înclinate în fotograme verticale (nadirale).
Redresarea se poate face prin următoarele metode:
- optico-grafică, folosind camera clară;
- fotoredresare, cu ajutorul fotoredresatorului;
- redresarea diferenţială, cu ortofotoproiectorul.
Stereofotogrammetria (fotogrammetria stereografică)
125
Stereofotogrammetria este o ramură a fotogrammetriei care pe baza a două fotograme
conjugate şi prin intermediul vederii binoculare, oferă posibilitatea exploatării fotogramelor
atât oblic, cât şi altimetric (spaţial). Complexul de operaţiuni prin care se exploatează
fotogramele în vederea reprezentării grafice sau numerice a punctelor în plan şi spaţiu de pe
suprafaţa terestră, cuprinsă în fotograme, se numeşte stereorestituţie. Pentru ca cele două
fotograme conjugate, numite şi stereogramă, să poată fi vizualizate trebuie ca pe ambele să fie
acoperită aceeaşi suprafaţă în proporţie de peste 55%. Astfel prin observarea celor două
imagini simultan cu un dispozitiv special se obţine o singură imagine în relief, numită model
optic pe care se fac măsurători (Fig. 133).
Fig. 133 Stereoscop clasic.
Ultima categorie de ridicări o reprezintă ridicările combinate, cunoscându-se două

metode:
- metoda combinată, în care obţinerea reliefului se face prin combinarea metodelor
fotogrammetrice cu cele topografice. Astfel planimetria se poate obţine prin
ridicări fotogrammetrice iar altimetria prin ridicări cu un tahimetru. Este o metodă
care se pretează pentru regiunile de şes cu denivelări mici;
- metoda diferenţială, prin care atât planimetria cât şi altimetria se realizează
fotogrammetric, rezultatul fiind concretizat într-un plan fotografic cu curbe de
nivel, numit fotohartă.
Să ne reamintim
Ridicările topografice speciale utilizează apatatură specială pentru a determinările de
altimetrie. Sunt utilizate de asemenea pentru obținerea detaliilor din teren aerofotogramele,
caer au avantajul de a da informații geografice și despre unele areale care pot fi greu
accesibile.
Fotograma este utilizată în acest sens având caracteristici specific care sunt utilizate
pentru obținerea detaliilor din teren. Uilizarea acestora în multe domenii a condus la realizarea
de echipamente special pentru prelucrarea acestora.
12.8. Rezumat
Ridicările speciale reprezintă o categorie de măsurători care utilizează aparatură
specială pentru determinările altimetrice. Acestea se pot face cu:
- tahimetrul (taheos=rapid, metron=măsurătoare), care este un teodolit cu lunetă
stadimetrică;
- busola topografică, utilizată în ridicări rapide care nu necesită o precizie deosebită;
- planşeta topografică, procedeu care necesită multă îndemânare.
126
Ridicările fotogrammetrice. Bazele acestui gen de ridicări au fost puse în jurul anilor
1848-1850, de către ofiţerul francez Aimé Laussedat, iar termenul de fotogrammetrie a fost
utilizat pentru prima dată, în anul 1893, de către Albrecht Meydenbauer.
În ţara noastră prima fotografie dintr-un balon a fost executată în anul 1889 de către
ofiţerul Văitoianu, iar prima fotografie din avion îi aparţine lui Aurel Vlaicu (în anul 1911).
Fotograma este o fotografie specială care din punct de vedere matematic este o
proiecţie centrală. Pe ea se pot efectua măsurători precise, se pot stabili relaţii matematice
între punctele de pe suprafaţa terestră fotografiată şi corespondentele lor de pe imaginea
fotografică. Acestea putând fi clasificate după diferite criterii. Grupele de elemente pe care
trebuie să le cuprindă o fotogramă sunt: elemente de construcţie, elemente de orientare
interioară şi exterioară precum şi scara fotogramelor.

6. Fotogrammetria cuprinde următoarele ramuri: a-fotogrammetria topografică; b-
fotogrammetria arhitecturală; c-fotogrammetria arhitecturală.
7. Fotograma este o fotografie specială care din punct de vedere matenatic este o proiecție: a-
ecuatorială; b-centrală; c-oblică.
8. După poziţia axei optice fotogramele pot fi: a-nadirale; b-plane; c-înclinate.
9. Elementele fotogramelor sunt divizate în următoarele grupe: a-elemente de construcție; b-
elemente de orientare interioară; c-elemente de orientare exterioară.
Bibliografie
Bucureşti.
127
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

P. D. A. Harvey, G. Malcolm Lewis, A. R. Millard, A. F. Shore, David
Woodward (2009) - History of Cartography.
Grigore M (1979) – Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de relief. Edit.Acad.
Române, Bucureşti.
Năstase A., Costache Osaci Gabriela (2000) – Topografie – Cartografie. Lucrări practice.,
Editura Fundaţiei “România de mâine” Bucureşti.
Năstase A., Vişan Gh., Cocoş O. (2000) – Cartografie aplicată, Editura Univeristăţii
Bucureşti.
Bucureşti.
128
GLOSAR
Aerofotogramă – fotografie aeriană realizată cu ajutorul unor camere speciale numite camere
stereometrice, care din punct de vedere matematic sunt proiecţii centrale.
Aerofotointerpretare – procesul de examinare a aerofotografiilor în vederea obţinerii de
informaţii calitative şi cantitative despre regiunea fotografiată.
Aliniament – marcarea pe teren a unei distanţe cu ajutorul jaloanelor, necesară fie pentru
determinarea unei direcţii de bază, fie pentru determinarea de coordonate a unor
puncte.
Altimetru – aparat utilizat pentru determinarea în teren a altitudinii unor puncte, bazându-se
pe principiul barometrului (presiunea scade odată cu creşterea altitudinii).
Atlas - colecţie de hărţi întocmite şi sistematizate după o concepţie şi un program unitar.
Azimut – este unghiul format de o direcţie oarecare cu una din direcţiile nord magnetic,
geografic sau topografic, fiind exprimat în grade, minute şi secunde sexagesimale sau
centesimale.
Bază altimetrică (a hărţilor) – este constituită din cotele punctelor determinate faţă de o
suprafaţă de nivel de referinţă. Pentru hărţile realizate în proiecţie Gauss-Kruger
suprafaţa de nivel este a Mării Baltice, iar pentru cele în proiecţia stereografică 1970
suprafaţa de nivel este a Mării Negre.
Baza geografică (a hărţilor) – reprezintă totalitatea elementelor de hidrografie, relief,
localităţi, căi de comunicaţie de pe o hartă.
Baza matematică (a hărţilor) – se compune din:elipsoidul de referinţă, proiecţia cartografică,
punctele de bază, sistemul de coordonate, scară, cadrul hărţilor şi sistemul de împărţire
pe foi.
Baza planimetrică (a hărţilor) – are în vedere toate punctele astronomice, de triangulaţie şi
ale reţelei de ridicare, determinate prin coordonate geografice rectangulare.
Bergstichuri – liniuţe scurte plasate pe curbele de nivel şi care ne indică linia de cea mai
mare pantă.
Blocdiagrama – este o reprezentare grafică tridimensională, în perspectivă, a unor porţiuni
din scoarţa terestră, în care sunt redate principalele caracteristici ale reliefului şi
structura geologică.
Cadrul hărţilor – este un sistem comlex de linii care delimitează suprafaţa cartografică şi pe
care se trec anumite date grafice şi numerice. Acesta poate fi: interior, geografic şi
ornamental.
Cartografie – este ştiinţa reprezentării exacte, ştiinţifice, a suprafeţei Pământului şi a
fenomenelor de pe ea la un moment dat, cu scopul creării şi editării de produse
cartografice.
Cerc topografic – noţiune utilizată în topografie unde numerotarea cadranelor cercului se
face în sensul arcelor de ceasornic pentru a răspunde mai bine necesităţilor de ordin
practic ale disciplinei.
Colatitudinea – reprezintă complementul latitudini, fiind unghiul format de raza sferei cu axa
polilor.
Comensurabilitate (a hărţii)- proprietate care ne permite să efectuăm pe hărţi măsurători,
lucru asigurat de utilizarea unei proiecţii cartografice şi a scării de proporţie.
Coordonate– cuplu de numere algebrice utile în determinarea în plan sau spaţiu a unui punct
faţă de un sistem de referinţă.
Coordonate geografice – sunt date de latitudine şi longitudine, exprimate în grade, minute şi
secunde, cu ajutorul lor determinându-se coordonatele unor puncte pe hărţi.
129
Coordonate rectangulare – sunt exprimate în metri şi dau coordonatele carteziene ale unui
punct faţă de un sistem de referinţă.
Cotă – este un număr care exprimă valoarea altitudinală în metri a unui punct faţă de un
sistem de referinţă.
Curbe de nivel – sunt linii care unesc puncte cu aceeaşi valoare a altitudinii absolute, ce se
obţin prin secţionarea reliefului cu plane orizontale imaginare situate la aceeaşi
distanţă unul de celălalt. Pot fi normale, principale, ajutătoare, accidentale.
Curbimetru – instrument pentru determinarea rapidă pe hartă a distanţelor ce sunt sub forma
unor linii curbe.
Declinaţie magnetică – reprezintă unghiul dintre direcţia nordului geografic şi a celui
magnetic într-un anumit punct şi la un moment dat.
Deformare – utilizat în cazul proiecţiilor cartografice, reprezintă schimbarea dimensiunilor
sau valorilor prin proiectarea unei suprafeţe curbe pe o suprafaţă plană.
Echidistanţă – reprezintă distanţa pe altitudine dintre planurile de secţionare imaginare ale
reliefului care în final dau curbele de nivel. Aceasta are valori multiplu de cinci în
funcţie de scara hărţii şi de formele de relief care se reprezintă.Excepţie fac curbele de
nivel ajutătoare care au echidistanţa jumătate din a celor normale şi cele accidentale
care au echidistanţa jumătate din cea a curbelor de nivel ajutătoare.
Ecuator – reprezintă cercul convenţional care împarte Pământul în două emisfere, având o
lungime de 40 075,704 km (după elipsoidul Krasovski).
Elipsoid de referinţă – reprezintă o suprafaţă matematică dată de un elipsoid de rotaţie şi
care este cea mai apropiată de cea a geoidului. Se utilizzează pentru măsurători
geodezice şi topografice de mare pricizie.
Eroarea – reprezintă diferenţa algebrică, cu semnul + sau -, dintre valoarea măsurată şi
valoarea adevărată.
Fond cartografic – cuprinde totalitatea produselor cartografice ale unei instituţii sau ale unei
ţări.
Fond geodezic – cuprinde totalitatea documentelor privind reţeaua punctelor geodezice şi
topografice pentru un teritoriu administrativ (judeţ, ţară).
Fus – zonă a suprafeţei terestre cuprinsă între două merisdiane cu lăţime maximă la ecuator şi
zero la poli.
Geodezie – ştiinţa care se ocupă cu măsurătorile terestre ţinând cont de sfericitatea
Pământului şi are ca scop determinarea cu precizie a punctelor care se utilizează în
obţinerea reţelelor geodezice.
Geoid – denumire dată de Listing (1873) corpului geometric care reprezintă Pământul.
Glob geografic – este o reprezentare cartografică sub formă de sferă a suprafeţei Pământului,
la o anumită scară fără a se ţine cont de turtirea acestuia.
Grafic de pantă – se utilizează pentru determinarea fără calcule a pantei.
Hartă – este o reprezentare în plan, micşorată, generalizată a suprafeţei Pământului sau doar a
unei porţiuni din aceasta realizată după reguli matematice.
Inscripţii (pe hărţi) – vizează denumirile şi notaţiile prin litere şi cifre care după categoriile
de elemente se referă la toponime, oiconime, hidronime, oronime.
Interpretare (a unei hărţi) – se referă la identificarea şi citirea semnelor convenţionale, în
scopul stabilirii relaţiilor reciproce existente între procesele şi fenomenele reprezentate
pe planuri şi hărţi.
Izolinie – este o linie care uneşte puncte cu aceeaşi valoare. Exemple: izobară-linie care
uneşte puncte cu aceeaşi presiune; izobată-linie care uneşte puncte cu aceeaşi
adâncime; izocolă-linie care uneşte puncte cu aceleaşi deformări etc.
Latitudine – unghiul format de verticala unui punct de pe suprafaţa Pământului cu planul
ecuatorului. Are valori de la 0 la 900 şi poate fi nordică sau sudică.
Legendă (a hărţii) – exprimă totalitatea informaţiilor privind semnele convenţionale, culorile
etc. care permit interpretarea hărţii.
130
Lizibilitate (a hărţii) – este proprietatea hărţilor prin care se asigură claritatea semnelor
convenţionale, în scopul descifrării şi interpretării lor mai facile.
Longitudine – unghiul diedru format de planul meridianului zero cu planul meridian al
punctului de măsurat. Are valori de la 0 la 1800 şi poate fi estică, sau pozitivă, şi
vestică sau negativă.
Loxodroma – reprezintă o linie convenţională care intersectează toate meridianele sub acelaşi
unghi, reprezentând o direcţie constantă de orientare cu busola. Această proprietate
este utilizată pe hărţile întocmite în proiecţia cilindrică Mercator, numită loxodromie.
Madimaremetru – instrument utilizat pentru determinarea fluctuaţiilor de nivel a mării
necesară în stabilirea nivelului de referinţă
Meridian – linie, sub forma unui semicerc care se obţine prin secţionarea elipsoidului de
referinţă cu un plan ce conţine axa polilor. Meridiane principale sunt: meridianul
Greenwich sau meridianul zero şi antemeridianul (la 1800) care se utilizează pentru
trasarea liniei internaţionale de schimbare a datei.
Metrul – unitate de măsură pentru lungimi care are multiplii şi submultipli, definit ca distanţa
parcursă de lumină în timp de 1/299 792 458 secunde. La noi în ţară sistemul metric
s-a aplicat de la 1 ianuarie 1866.
Nivel de referinţă – mai este denumit nivel zero, reprezentând planul de la care se măsoară
altitudinea reliefului. Pentru ţara noastră se utilizează nivelul zero al Mării Negre.
Orientarea hărţii – este o operaţie ce constă din poziţionarea unei direcţii de pe hartă cu
direcţii corespunzătoare din teren.
Paralelă – linie, sub forma unui cerc, obţinută prin secţionarea elipsoidului de referinţă cu un
plan perpendicular pe axa acestuia şi corespunde punctelor cu egală altitudine de pe
suprafaţa terestră. Cele mai importante sunt: ecuatorul (situat la 00), tropicele (Racului
şi Capricornului, situate la 23027’ (latitudine nordică, respectiv sudică) şi cercurile
polare situate la 66033’ (latitudine nordică, respectiv sudică).
Plan de bază – este un plan topografic întocmit pentru un teritoriu dat la scară mare şi într-un
singur sistem de proiecţie, care trebuie să satisfacă prin conţinut majoritatea
sectoarelor economiei naţionale. În România astfel de planuri se fac la scara 1: 5 000.
Planimetrie – partea din topografie care se ocupă cu studiul instrumentelor şi metodelor
necesare determinării poziţiei în plan a punctelor topografice din teren, cu scopul
transpunerii lor pe hartă.
Planimetru – instrument utilizat pentru măsurarea directă a suprafeţelor cu contur neregulat.
Plasticitatea (la hărţi) – proprietate a hărţilor care ne ajută la distingerea formelor de relief
fără un efort deosebit.
Profil topografic – linia care rezultă din intersectarea suprafeţei terestre cu un plan vertical.
Proiecţie cartografică – corespondenţa matematică dintre punctele elipsoidului de referinţă
şi punctele reprezentate în plan.
Punct central – polul unei proiecţii, dat de intersecţia dintre paralela centrală şi meridianul
central al acesteia.
Reambulare – termen care se utilizează în cazul efectuării de ridicări topografice ,
fotogrammetrice sau a altor documente cartografice necesare pentru completarea cu
date noi a datelor existente pe astfel de produse cartografice.
Reţea cartografică – ansamblul meridianelor şi paralelelor globului terestru , transpus pe
hartă, prin intermediul unei proiecţii cartografice.
Reţea geografică – ansamblul meridianelor şi paralelelor trasate pe suprafaţa globului
pământesc.
Scară de proporţie – reprezintă raportul constant de micşorare prin care se trece de le
dimensiunile măsurate în teren la cele reprezentate pe hartă.
Tahimetre electronice – mai sunt denumite staţii inteligente reprezentând o nouă generaţie
de aparate care cuprind realizări la vârf ale mecanicii fine, electronicii şi opticii pentru
realizarea măsurătorilor topografice cu o precizie ridicată.
Teodolit – instrument clasic folosit în ridicările topografice.
131
Topografie – ştiinţa măsurătorilor terestre cu ajutorul unor instrumente şi metode speciale
având drept scop determinarea poziţiei planimetrice şi altimetrice a unor puncte pentru
a obţine o imagine grafică sub formă de planuri şi hărţi topografice.
132
RĂSPUNSURI
Unitatea 1
1: a,b; 2:a,b,d; 3: b; 4: b; 5: a.
Unitatea 2
1: a,c; 2: a,b,c; 3: a, b; 4: a, c; 5: a, b, c; 6: a,c; 7: b.
Unitatea 3
1: a, b, c, d; 2: a,b; 3: a, b, d; 4: b, c; 5: b, c; 6: b, c; 7: a, b, c.
Unitatea 4
1: a; 2: b, c; 3: b; 4: a; 5: a, b; 6: a, b, c; 7: a, b, c; 8: a, b, c.
Unitatea 5
1: a, b; 2: a, b; 3: a, b, c; 4: c; 5: b; 6: a; 7: a, b, c.
Unitatea 6
1: a, c; 2: a, b, c; 3: a; 4: a, b, c; 5: b; 6: b; 7: a; 8: a; 9: c.
Unitatea 7
1: a, b; 2: a; 3: a, b, c; 4: b; 5: b; 6: a, b, c.
Unitatea 8
1: c; 2: a, c; 3: c; 4: a, b; 5: a; 6: b.
Unitatea 9
1: b; 2: a, b, c; 3: a, b, c; 4: a, b; 5: b, c; 6: a, b.
Unitatea 10
1: a, b, c; 2: a, c; 3: a, c; 4: a; 5: b.
Unitatea 11
1: b; 2: a, c; 3: a; 4: c; 5: b.
Unitatea 12
1: a, b, c; 2: b; 3: a, c; 4: a, b, c.
133
Semnificaţia pictogramelor folosite în materialul de studiu
Introducere Obiectivele UI definite prin Durata medie de studiu

competenţe specifice individual
Conţinutul UI Definiţii Exemple
Test de autoevaluare Miniglosar Bibliografie
Să ne reamintim Rezumat Evaluare
134
Temă de control:
- identificarea unor elemente de relief de pe o hartă topografică (vor fi identificate și narcate
pe hartă cinci forme de relief );
- se va calcula distanța dintre două puncte de pe hartă;
- se va calcula o suprafață de pe hartă;
- vor fi calculate coordonatele geografice ale unui punct;
- vor fi calculate coordonatele rectangulare ale unui punct.
De reținut: punctele, suprafețele vor fi alese de fiecare student, fără a fi specificate anterior.
135
Harta de lucru
136

3 Cartografie 2016 ID Forma Finala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

3 Cartografie 2016 ID Forma Finala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Facultatea de Istorie şi Geografie

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI

Conf. univ. dr. Liviu-Gheorghe POPESCU

Bibliografie generală 128

La oricare dintre cele două evaluări nota minimă de promovare este 5.

Unitatea de învăţare nr. 1

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

1.3. Noţiuni generale de cartografie

1.4. Scurt istoric al cartografiei

Antichitatea este perioada în care reprezentările cartografice se perfecţionează datorită

Fig. 3 Segmentele III şi IV din Tabula Peutingeriana (hs-augsburg.de).

Fig. 4 Reprezentarea suprafeţei terestre în perioada evului mediu (harti.regionis.info).

Epoca portolanelor. Portolanele sunt hărţi întocmite de către marinarii italieni cu

Perioada Renaşterii şi a marilor descoperiri geografice

Fig. 6 Harta generală a Franţei

1.5. Cartografia în România

Harta Transilvaniei („Chorographia Transilvaniae Sybemburgen") i se datorează

Fig. 7 Harta Transilvaniei „Chorographia Transilvaniae Sybemburgen" de Johannes Honterus

Harta Valahiei. În ultimul an al secolului al XVII-lea (1700), stolnicul Constantin

Fig. 8 Harta Valahiei realizată de stolnicul Constantin Cantacuzino.

Fig. 9 Harta Olteniei realizată de către ofiţerul austriac Friederich Schwantz.

Harta Moldovei („Principatus Moldaviae nova et accuratta descriptio delineante principe

Fig. 10 Fragment din harta Moldovei realizată de către Dimitrie Cantemir.

Fig. 11 Harta Valahiei mici sau „Harta lui Specht”.

Fig. 12 Harta Valahiei după LEOPOLD LANGER – 1790.

Fig. 13 Harta etnografică a Bucovinei realizată de către Ion Nistor (1910).

1.7. Test de evaluare/autoevaluare

Răspunsurile le găsiţi la sfârşitul materialului.

Unitatea de învăţare nr. 2

2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.

2.3. Harta geografică

2.3.2. Caracteristici principale

2.3.3. Elementele hărţii geografice

2.3.4. Coordonatele geografice

Fig. 14 Coordonatele geografice (Năstase et al., 2005).

2.3.5. Clasificarea hărţilor

2.3.5.1 După scara de proporţie

2.3.5.2. După conţinutul hărţii

2.3.5.3. După teritoriul reprezentat

Fig. 18 Harta turistică a masivelor Postăvaru – Piatra Mare.

2.3.6. Elementele matematice ale hărţilor geografice

Fig. 19 Cadrul hărţilor topografice şi caroiajul

Cadrul interior se trasează cu o linie subţire neagră, delimitând suprafaţa cartografiată,

Fig. 20 Indicativul hărţii topografice.

Fig. 21 Caroiajul hărţilor topografice pentru teritoriul României.

Numărul foilor Dimensiunile

2.3.6.1.2. Scara hărţii

Fig. 22 Scara de proporţie pe harta topografică.

Fig. 23 Scara grafică cu transversale.

2.3.6.1.3. Graficele de pantă

Fig. 24 Grafice de pantă.

Scara Lungimea laturii Lungimea laturii

Reţeaua se utilizează pentru:

Fig. 25 Reprezentarea fusului

Pentru a se afla valoarea reală a coordonatelor unui punct se va proceda în felul

Fig. 26 Exemple de semne convenţionale pe harta topografică.

În cadrul semnelor convenţionale de planimetrie se deosebesc trei grupe:

2.5. Test de evaluare/autoevaluare

Răspunsurile le găsiţi la sfârşitul materialului.

3.2. Competenţele unităţii de învăţare

Durata de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.