Masurari Electrice Si Achizitii de Date

CUPRINS
I. NOŢIUNI GENERALE DE METROLOGIE 9

1.1. Obiectul metrologiei, conceptul de măsurare 9
1.1.1. Sisteme de unităţi de măsură 10
1.2. Elaborarea unei măsurători 11
1.3. Categorii de măsurători 12
1.4. Metode de măsurare 13
1.4.1. Criteriul bazat pe tehnica de obţinere a rezultatului
măsurătorii 13
1.4.1.1. Metode de măsurare prin deviaţie 14
1.4.1.2. Metode de măsurare prin comparaţie 14
1.4.1.3. Metode de măsurare diferenţiale 17
1.4.2. Criteriul bazat pe numărul de mărimi ce trebuie
măsurate pentru determinarea mărimii fizice de măsurat 17
1.4.2.1. Metode directe 17
1.4.2.2. Metode indirecte 17
1.4.3. Criteriul bazat pe precizia măsurătorilor 18
1.4.3.1. Metode de laborator 18
1.4.3.2. Metode industriale 19
II. ERORI DE MĂSURARE 20

2.1. Definirea erorii de măsurare 20
2.2. Clasificarea erorilor de măsurare 20
2.2.1. Erori sistematice, erori aleatoare şi erori grosolane 20
2.1.1.1. Erori sistematice 20
2.2.1.2. Erori accidentale 22
2.2.1.3. Erori grosolane 22
2.2.2. Erori reale, convenţionale, erori absolute şi relative 23
2.2.2.1. Eroarea reală 23
2.2.2.2. Eroarea convenţională 23
2.2.2.3 Erori relative 24
2.3. Metode de calcul a erorilor în cazul măsurătorilor indirecte 25
2.3.1. Metoda directă de calcul a erorilor 26
2.3.2. Metoda derivatelor parţiale pentru calculul erorilor 27
2.4. Noţiuni de prelucrare a rezultatelor experimentale 28
2.4.1. Reprezentarea grafică a datelor experimentale 28
2.4.2. Indicatori statistici utilizaţi la prelucrarea datelor
experimentale. 29
2.4.2.1. Indicatori statistici de localizare (de poziţie) 29
2.4.2.2. Indicatori statistici de dispersie 30
3
2.4.3. Repartiţia normală (Gauss) a rezultatelor experimentale 31
III. SISTEME DE MĂSURARE 34

3.1. Tendinţe actuale în dezvoltarea sistemelor de măsurare 34
3.2. Caracteristici statice ale elementelor sistemelor de măsurare 36
3.3. Caracteristici dinamice ale elementelor sistemelor de măsurare 39
3.3.1. Metode de analiză a funcţionării în regim dinamic
a sistemelor de măsurare 39
3.3.1.1. Analiza în domeniul real (domeniul timpului) 39
3.3.1.2. Analiza în domeniul complex. 41
3.3.1.3. Analiza în domeniul frecvenţelor 42
3.3.1.4. Caracteristicile dinamice ale elementelor tipice din
compunerea sistemelor de măsurare 43
3.4. Caracteristici constructive 45
3.4.1. Impedanţa metrologică şi consumul propriu 45
3.4.2. Robusteţea şi capacitatea de încărcare 46
3.4.3. Fiabilitatea şi mentenabilitatea 46
IV. ELEMENTELE APARATELOR ANALOGICE DE MĂSURAT 47

4.1. Elemente de bază şi clasificări 47
4.2. Clasificarea aparatelor de măsurat analogice 48
4.2.1. Clasificarea funcţie de natura fizică a mărimii măsurate 48
4.2.2. Clasificarea funcţie de principiul de funcţionare 48
4.2.3. Clasificarea după modul de prezentare a rezultatelor
măsurătorilor 49
4.2.4. Clasificarea după clasa de precizie 50
4.2.4. Alte criterii de clasificare 50
4.3. Elemente constructive ale dispozitivelor de măsurat 51
4.3.1. Elemente active ale dispozitivelor de măsurat 51
4.3.1.1. Dispozitive magnetoelectrice 51
4.3.1.2. Dispozitiv feromagnetic 52
4.3.1.3. Dispozitiv electrodinamic 52
4.3.1.4. Dispozitivul ferodinamic 53
4.3.1.5. Dispozitivul de inducţie 54
4.3.1.6. Dispozitiv termic cu fir dilatant 54
4.3.1.7. Dispozitiv termic cu bimetal 55
4.3.1.8. Dispozitiv electrostatic 55
4.3.1.9. Dispozitivul cu lamele vibrante 56
4.3.2. Elementele auxiliare ale dispozitivelor de măsurat 56
4.3.2.1. Suspensia echipajului mobil 56
4.3.2.2. Asigurarea cuplului rezistent 58
4.3.2.3. Citirea deviaţiilor 58
4
4.3.2.4. Corectorul de zero 59
4.3.2.5. Dispozitivul de amortizare a mişcării 60
4.3.2.6 Elemente auxiliare 60
4.4. Cuplurile de forţe în aparatele de măsurat 61
4.4.1. Cuplul activ 61
4.4.2. Ecuaţia de mişcare 62
V. APARATE INDICATOARE DE CURENT CONTINUU 64

5.1. Galvanometrul de curent continuu 64
5.1.1. Descriere constructivă 64
5.1.2. Cuplul activ al galvanometrului 66
5.1.3. Regimul dinamic de funcţionare al galvanometrului
de curent continuu 68
5.1.4. Adaptarea galvanometrelor 71
5.2. Miliampermetre şi milivoltmetre magnetoelectrice 72
5.2.1. Dispozitive magnetoelectrice cu bobină mobilă şi
magnet exterior 73
5.2.2. Dispozitive magnetoelectrice cu bobină mobilă
şi construcţie concentrică 74
5.2.3. Dispozitiv magnetoelectric cu bobină unilaterală 74
5.3. Ampermetre şi voltmetre magnetoelectrice 75
5.3.1. Ampermetre magnetoelectrice 75
5.3.2. Voltmetre magnetoelectrice 77
5.3.3. Voltampermetre magnetoelectrice 78
5.4. Ohmmetre şi megohmmetre magnetoelectrice 78
5.4.1. Ohmmetre magnetoelectrice 78
5.4.2. Megohmmetre 80
5.5. Aparate electronice de curent continuu 81
5.5.1. Voltmetre electronice 81
5.5.2. Milivoltmetre electronice 82
5.5.3. Ohmmetre şi megohmmetre electronice 83
VI. APARATE INDICATOARE DE CURENT ALTERNATIV 84

6.1. Aparate cu redresoare 84
6.2. Aparate termoelectrice 87
6.3. Aparate feromagnetice 89
6.3.1. Ampermetre feromagnetice 91
6.3.2. Voltmetre feromagnetice 92
6.3.3. Voltampermetre feromagnetice 92
6.3.4. Erori ale aparatelor feromagnetice 93
6.4. Ampermetre ferodinamice şi electrodinamice 95
6.4.1. Dispozitive electrodinamice şi ferodinamice 95
5
6.4.1.1. Dispozitivul electrodinamic 95
6.4.1.2. Dispozitive ferodinamice 99
6.4.2. Ampermetre electrodinamice 100
6.4.3. Voltmetre electrodinamice 100
6.4.4. Voltampermetre electrodinamice 101
6.5. Aparate electrostatice 101
6.5.1.Electrometrul 101
6.5.2. Voltmetre electrostatice 103
6.6. Aparate electronice pentru tensiuni alternative 104
6.6.1. Voltmetru de valori maxime 104
6.6.2. Voltmetre de valori medii 105
6.6.3. Voltmetre de valori efective 106
6.6.3.1. Voltmetre cu termoelemente 107
VII. MĂSURAREA TENSIUNILOR ALTERNATIVE FOARTE MICI 109

7.1. Probleme ce apar la măsurarea tensiunilor alternative foarte mici 109
7.2. Microvoltmetre de curent alternativ cu detecţie de modul 109
7.3. Microvoltmetre de curent alternativ cu detecţie sincronă 110
7.3.1. Detectorul sincron 111
7.3.2. Utilizarea microvoltmetrelor cu detecţie sincronă 113
VIII. MĂSURAREA NUMERICĂ A TENSIUNII 116

8.1. Structura generală a unui voltmetru numeric 116
8.2.Voltmetre numerice cu aproximări succesive 118
8.3. Convertoare numeric analogice 119
8.3.1. Convertoare analog-numerice având sursă de
referinţă o tensiune 120
8.3.1.1. CAN cu tensiuni ponderate 120
8.3.1.2 CNA cu divizoare rezistive 122
8.3.1.2. CNA Cu reţea rezistivă derivaţie 123
8.3.1.4. CNA cu rezistoare în scară 125
8.3.2. CNA având drept sursă de referinţă un curent 126
8.3.2.1. CNA cu sursă de curenţi ponderaţi 126
8.3.2.2.CNA cu curenţi de referinţă de valoare unică 128
8.4. Convertoare analog numerice cu tensiune de comparaţie variabilă 130
8.4.1. Voltmetre digitale cu rampa în trepte 130
8.4.2. Voltmetre cu trepte egale şi sistem de urmărire 131
8.5.Voltmetre digitale indirecte 132
8.5.1.Voltmetre cu generator de tensiune liniar variabilă 133
8.5.2. Voltmetre cu dubla integrare 134
8.5.3. Voltmetre cu conversie tensiune-frecvenţă 138
8.6. Corecţia automată a convertoarelor analog numerice 140
6
8.6.1. Corecţia automată a tensiunii de decalaj 140
8.6.2 Corecţia automata a câştigului 141
8.7. Multimetre digitale 142
IX MĂSURAREA FRECVENŢEI 146

9.1. Metode de măsurare a frecvenţei 146
9.2. Frecvenţmetre analogice 146
9.2.1. Frecvenţmetre cu lamele vibrante 147
9.2.2. Frecvenţmetre ferodinamice cu ac indicator 148
9.2.3. Frecvenţmetre logometrice 149
9.2.4. Frecvenţmetru cu condensator 150
9.3. Frecvenţmetrele numerice 153
9.3.1.Frecvenţmetre de valoare medie 153
9.3.2. Periodmetre 155
9.3.3. Frecvenţmetre de valoare instantanee 156
9.3.4. Frecvenţmetru de valori nominale 156
9.3.5. Frecvenţmetru procentual 158
9.3.6. Măsurarea raportului a două frecvenţe 159
9.3.7. Modificarea scării la frecvenţmetrele numerice 160
9.3.8. Erori la frecvenţmetrele numerice 160
X. ACHIZIŢII DE DATE 161

10.1. Placa de achiziţie PC-LPM-16 161
10.1.1. Conectarea plăcii 162
10.1.1.1. Conectarea semnalelor de intrare analogică 163
10.1.1.2. Conectarea semnalelor digitale de intrare-ieşire 164
10.1.1.3. Conectarea semnalelor de temporizare sincronizare
contorizare 165
10.1.2. Operare 168
10.1.2.2. Circuitele de intrare analogice şi achiziţie de date 170
10.1.2.3.Circuitele de intrare ieşire digitale 173
10.1.2.4. Circuitele de temporizare 174
10.2. Noţiuni de bază ale limbajului grafic LABVIEW 175
10.2.1.Principii de programare în LABVIEW 175
10.2.2. Fereastra panou (panel) 176
10.2.2.1. Bara de comenzi 177
10.2.2.2. Fereastra de control 177
10.2.3. Fereastra diagramă 180
10.2.3.1. Fereastra de funcţii 181
10.2.4. Programarea canalelor de intrare analogice 196
10.2.4.1.Funcţii de achiziţii pentru programare de nivel redus 198
10.2.4.2. Funcţiile pentru programarea de nivel mediu 198
7
10.2.4.3.Funcţiile de achiziţie pentru programare de nivel înalt 200
10.2.4. Programarea contorilor 8255 206
BIBLIOGRAFIE 210
8
MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI ACHIZIŢII DE DATE
I. NOŢIUNI GENERALE DE METROLOGIE
1.1. Obiectul metrologiei, conceptul de măsurare

Metrologia ca ştiinţă a măsurătorilor are ca obiect determinarea valorică a
mărimilor fizice. Metrologia se aplică întregului ansamblu de fenomene care
formează obiectul fizicii şi al ştiinţelor exacte, cu observaţia că punctul de vedere
din care le cercetează îi este propriu: măsurarea, compararea de mărimi.
Măsurătoarea se defineşte ca operaţie experimentală prin care se determină
cu ajutorul mijloacelor de măsurat, valoarea numerică a unei mărimi în raport cu
o unitate de măsură dată. O altă definiţie a măsurătorii este: operaţie prin care se
stabileşte pe cale experimentală raportul numeric între mărimea de măsurat şi o
valoare oarecare a acesteia, luată ca unitate de măsură.
Prin mărime se înţelege o proprietate comună unei clase de obiecte,
fenomene sau procese. Nu toate mărimile existente în natură se pot măsura,
mulţimea mărimilor măsurabile fiind doar o submulţime a lor. În natură se pot
distinge:
- mulţimea mărimilor observabile (Mo), care reprezintă mărimile pentru
care se pot obţine informaţii ce permit cel puţin o discriminare de ordin
calitativ;
- mulţimea mărimilor reperabile (Mr), acestea fiind mărimile pentru care
se poate construi o scară de măsură;
- mulţimea mărimilor măsurabile(Mm), acestea fiind mărimile pentru
care se poate construi şi un mijloc de măsurare.
Între mulţimea mărimilor din natură (Mn) şi celelalte mulţimi prezentate există
relaţia:
Mm ⊂ Mr ⊂ Mo ⊂ Mn )
Pentru ca o mărime să fie măsurabilă este necesar ca aceasta să se bucure de
următoarele proprietăţi:
- observabilitatea;
- posibilitatea construirii unei scări de măsură;
- posibilitatea conceperii mijloacelor de măsurare.
Prin alegerea unei unităţi de măsură şi prin procedeul experimental de
măsurare, fiecărei cantităţi dintr-o mărime fizică măsurabilă i se asociază o valoare
numerică. Mărimea fizică X se exprimă prin produsul dintre unitatea de măsură
adoptată um şi valoarea numerică obţinută în urma măsurătorii Xm:
9
I. NOTIUNI GENERALE DE METROLOGIE
X
X = X mum ⇒ X m = (1.1)
um
Dacă se alege o altă unitate de măsură u’m, va rezulta evident o valoare X’m
diferită de Xm. Mărimea fizică fiind însă independentă de sistemul de unităţi de
măsură adoptat rezultă:
X
X = X 'mu 'm ⇒ X 'm = ' (1.2)
um
Rezultatul măsurătorii (valoarea numerică a mărimii măsurate) Xm este un număr
adimensional şi variază invers proporţional cu mărimea unităţii de măsură adoptată.
Pentru efectuarea unei măsurători, în conformitate cu definiţiile prezentate,
este necesar ca unitate de măsură să poată fi realizată în mod concret. Realizarea
concretă a unităţii de măsură constituie ’’măsura’’; evident, numai pentru anumite
unităţi este posibilă concretizarea sub formă de măsuri.
1.1.1. Sisteme de unităţi de măsură
Deoarece valoarea mărimii fizice este dependentă de unitatea de măsură, s-a

impus ideea elaborării de unităţi coerente pentru diferite domenii de activitate.
Aceasta implică pe de o parte limitarea numărului de unităţi de măsură alese
arbitrar, iar pe de altă parte, realizarea unor relaţii condiţionale (relaţii între diferite
unităţi de măsură) cât mai simple. Unităţile alese în mod convenţional se numesc
unităţi fundamentale (mărimile fizice măsurate cu acestea se numesc mărimi
fundamentale), iar unităţile care se definesc pe baza acestora se numesc unităţi
derivate (mărimile fizice numindu-se de asemenea derivate).
Totalitatea unităţilor fundamentale şi derivate care formează un ansamblu
coerent pentru un anumit domeniu de măsurare constituie un sisteme de unităţi de
măsură.
Dacă notăm cu l numărul legilor care descriu un anumit domeniu de măsură
şi cu m numărul mărimilor ce intervin în acel domeniu, atunci numărul de mărimi
fundamentale (n) este:
n = m−l
Dacă adoptând un număr minim de unităţi fundamentale rezultă relaţii condiţionale
complicate se poate mări numărul unităţilor fundamentale. După ce s-a stabilit
numărul de unităţi fundamentale este necesar ca acestea să fie nominalizate. Acest
lucru se realizează ţinându-se seama de anumite criterii care urmăresc simplificarea
şi comoditatea în operaţiile de măsurare şi de definire a unităţilor derivate. Aceste
criterii sunt formulate astfel:
- mărimile şi unităţile fundamentale trebuie asociate unor fenomene
reprezentative pentru domeniul respectiv, care să aibă proprietăţi de
invarianţă în timp şi spaţiu;
10
- unităţile fundamentale trebuie să poată fi realizate şi reproduse în

condiţii avantajoase sub formă de etaloane;
- între unităţile fundamentale şi cele derivate trebuie să existe relaţii
simple pe baza cărora să poată fi realizate uşor unităţi derivate:
- valorile efective ale unităţilor fundamentale se adoptă ţinând seama de
considerente practice privind utilizarea lor şi a unităţilor derivate,
precum şi de posibilitatea realizării unor multipli şi submultipli
corespunzători cerinţelor de folosire curentă.
1.2. Elaborarea unei măsurători

Informaţia referitoare la valoarea mărimii măsurate, obţinută în procesul de
măsurare este destinată fie unui operator uman (care poate lua anumite decizii pe
baza acestor informaţii) fie unei maşini operator (regulator automat în cadrul unui
sisteme de reglare automată), sau unui calculator (în cazul unui sistem de reglare
complex) care va acţiona pe baza unui algoritm de comandă asupra procesului
tehnologic. Numeroase mărimi fizice nu sunt direct accesibile simţurilor omului
(de exemplu curentul electric ca flux de electroni) şi de aceea este necesar să se
realizeze o convertire, cu ajutorul unui dispozitiv, a mărimii de măsurat într-o
mărime perceptibilă ( de exemplu deplasarea unei bobine mobile în câmpul electric
creat de o bobină parcursă de curentul de măsurat). Cea mai comodă mărime
perceptibilă de către operatorul uman este deplasarea unui ac indicator în dreptul
unei scale gradate sau afişarea sub formă numerică a rezultatului măsurătorii.
Necesitatea convertirii într-o mărime perceptibilă (compatibilă) apare şi în cazul
utilizării unei maşini operator ( cea mai comodă formă de conversie fiind în acest
caz conversia într-o tensiune electrică).
Dispozitivul intercalat între mărimea de măsurat şi destinatarul informaţiei
referitoare la valoarea cesteia este acţionat fie de energia asociată mărimii
respective, fie de o energie auxiliară, exterioară. Din acest punct de vedere se poate
realiza o primă clasificare a mărimilor măsurabile în:
- mărimi active; acele mărimi ce conţin energia necesară procesului de
elaborare a semnalului metrologic (temperatura unui lichid de exemplu
poate determina apariţia unei tensiuni la capetele unui termocuplu).
Pentru realizarea unei măsurători cât mai corecte este necesar ca
raportul dintre energia utilizată pentru elaborarea semnalului metrologic
şi energia totală a mărimii de măsurat să fie cât mai mic;
- mărimi pasive; acele mărimi la care este necesară o sursă de energie
auxiliară pentru elaborarea semnalului metrologic (de exemplu
rezistenţă, capacitate, inductivitate electrică).
11
Operaţia de măsurare, se poate realiza deci, prin intermediul unui dispozitiv care
realizează conversia mărimii de măsurat într-o mărime perceptibilă pentru
operatorul uman sau aptă de a fi prelucrată de o maşină operator, numit aparat de
măsură (figura 1.1).
OPERATOR
OBIECTUL UMAN
MĂSURĂRII Mărime de Mărime Sau
Sau măsurat APARAT DE perceptibilă
MĂSURĂ DISPOZITIV DE
INSTALAŢIA Mărime de Mărime de AUTOMATIZARE
AUTOMATI- reglat reacţie
ZATĂ
Fig. 1.1. Schema generală a operaţiei de măsurare

Prin asocierea unor aparate de măsurat şi măsuri se obţin instalaţiile de
măsurare. Măsurile, aparatele de măsurat şi instalaţiile de măsurare formează
mijloacele de măsurare. În funcţie de rolul lor în procesul de măsurare, de precizia
pe care o prezintă, mijloacele de măsurare se clasifică în:
- mijloace de măsurare de lucru, care participă la măsurările curente
necesare în practică;
- mijloace de măsurare model (de comparaţie sau martor) destinate
etalonării sau verificării măsurilor sau aparatelor de măsură de lucru.
- mijloace de măsură etalon, care reproduc sau stabilesc unitatea de
măsură cu precizia maximă, o păstrează şi o transmit mijloacelor de
măsurare cu precizie inferioară; aceste pot fi naţionale de verificare,
etc..
1.3. Categorii de măsurători

Măsurătorile se pot clasifica în mai multe categorii după următoarele
criterii:
a). După forma sub care aparatul de măsurare prezintă rezultatul
măsurătorii. Conform acestui criteriu, măsurătorile se pot clasifica în:
- măsurători analogice, în care rezultatul măsurătorii poate lua orice
valoare dintr-un domeniu, rezultatul măsurătorii fiind un semnal
continuu (definit pe un subdomeniu al numerelor reale), iar forma cea
mai uzuală de prezentare este deplasarea unui ac indicator în dreptul
unei scale gradate (figura 1.2.a);
măsurători numerice la care rezultatul măsurătorii se prezintă direct sub forma unui
număr pe un afişaj numeric, deci este o măsurătoare discretă (rezultatul este definit
12
pe un subdomeniu al numerelor întregi) iar forma cea mai uzuală de prezentare a

rezultatului măsurătorii este afişarea valorii pe un dispozitiv de afişare numerică
(figura 1.2.b).
b) După regimul de variaţie în timp al semnalului de măsurat. Conform
acestui criteriu măsurătorile se pot clasifica în:
- măsurători statice, la care semnalul de măsurat prezintă o variaţie foarte
lentă în timp, regimul de măsurare fiind staţionar sau qvasistaţionar.
Aparatele utilizate pot avea precizie ridicată şi timpi de răspuns mari;
- măsurători dinamice, la care semnalul de măsurat prezintă viteze de
variaţie în timp mari. Aparatele de măsurat vor trebui să fie prevăzute
cu dispozitive de înregistrare (mecanice cu bandă de hârtie şi peniţă,
osciloscoape cu memorie, dispozitive magnetice) care să poată memora
şi reda ulterior modul de evoluţie în timp al mărimii măsurate;
- măsurători statistice, la care mărimile de măsurat au o variaţie aleatoare
în timp, ce nu poate fi descrisă prin relaţii analitice (măsurarea
zgomotului termoelectric în instalaţiile electronice este un exemplu în
acest sens). Mărimile măsurate nu pot fi caracterizate decât cu ajutorul
unor relaţii statistice.
1.4. Metode de măsurare

O metodă de măsurare se constituie ca ansamblu de mijloace şi procedee
raţionale pe care se bazează efectuarea operaţiei de măsurare, adoptându-se
mijloacele de măsură cele mai potrivite în scopul obţinerii unor rezultate care să
reprezinte cât mai corect mărimea măsurată, cu o precizie impusă de necesităţile
de utilizare.
Metodele de măsurare se clasifică la rândul lor funcţie de anumite criterii.
1.4.1. Criteriul bazat pe tehnica de obţinere a rezultatului

măsurătorii
Funcţie de tehnica utilizată pentru obţinerea rezultatului măsurătorii,

metodele de măsurare pot fi:
- metode de măsurare prin derivaţie;
- metode de măsurare prin comparaţie;
- metode de măsurare diferenţiale.
13
1.4.1.1. Metode de măsurare prin deviaţie.
Sunt metode analogice care se bazează pe citirea directă a deviaţiei acului

indicator a unui aparat sub influenţa mărimii de măsurat, faţă de o poziţie de zero
(în absenţa mărimii de măsurat). Deşi au o precizie scăzută, datorită comodităţii de
lucru, sunt frecvent utilizate. Citirea valorii mărimii măsurate se face direct pe o
scară gradată. Problemele care apar în realizarea unei măsurători cât mai precise
sunt legate de reglarea pe poziţia de zero, verificarea stabilităţii sursei de
alimentare, determinarea poziţiei de zero fals, etc.
Măsurarea prin deviaţie se efectuează într-un sisteme deschis, precizia
măsurătorii depinzând de precizia şi liniaritatea elementelor componente şi fiind
influenţată de mărimea factorilor perturbatori (modificarea factorilor de mediu,
modificarea în timp a caracteristicilor mijloacelor de măsurare, etc.).
1.4.1.2. Metode de măsurare prin comparaţie.
Se realizează pe baza utilizării unor etaloane şi a unui dispozitiv de

comparare. Precizia depinde de precizia etaloanelor şi a dispozitivului de
comparare. Realizarea măsurării se face într-un lanţ închis, fiind rejectate în acest
caz efectele perturbaţiilor asupra măsurătorii. Fiind în general necesară intervenţia
operatorului uman sau a unor instalaţii automate care să realizeze echilibrarea
mărimii măsurate de către mărimile etalon, operaţia de măsurare este mai
laborioasă, dar asigură o precizie mai ridicată.
În cadrul metodelor de comparaţie se disting:
a). Comparaţia directă cu mărimea de măsurat. Mărimea de măsurat X este
comparată cu o mărime etalon Y variabilă până se obţine egalitatea X-Y=0 sau X=Y
detectată cu ajutorul unui detector de nul (fig. 1.3).
b) Comparaţia cu un
semnal proporţional cu
mărimea de măsurat. În acest
caz se realizează comparaţie
între un semnal proporţional
cu mărimea de măsurat λX şi
un semnal proporţional cu
mărimea etalon µY (fig.
1.4.); se acţionează asupra
mărimilor λ, µ sau Y până
când se obţine egalitatea
Fig. 1.3 Schema de principiu a

comparaţiei directe
14
µ
λX − µY = 0 ⇒ X = ⋅Y (1.3)
λ
Fig. 1.4 Schema de principiu a comparaţiei cu

mărimi proporţionale
c) Comparaţia cu un semnal funcţie de mărimea de măsurat. În acest caz se
face comparaţia între un semnal funcţie de mărimea de măsurat f(X) şi un semnal
funcţie de mărimea etalon g(Y) (figura 1.5), modificându-se mărimea Y până se
obţine egalitatea:
f ( X ) − g (Y ) = 0 (1.4)
În acest caz mărimea măsurată se va exprima sub forma:
X = ϕ (Y ) (1.5)
Fig. 1.5. Comparaţia cu un semnal funcţie de mărimea de măsurat

d) Comparaţia automată directă, cu un semnal proporţional sau un semnal funcţie
de mărimea de măsurat. Această situaţie este similară cu situaţiile prezentate
anterior (a-c) cu deosebirea sarcina modificării mărimii etalon în scopul obţinerii
echilibrului revine în acest caz unui servomecanism (şi nu unui operator uman) aşa
cu se observă în figura 1.6; pentru a funcţiona servomecanismul are nevoie de o
sursă externă de energie.
15
Metodele de comparaţie se pot realiza în una din variantele:

- Metoda de zero – această metodă se bazează pe acţiunea simultană şi
contrară a mărimii de măsurat şi a mărimii etalon asupra indicatorului
de nul care va trebui să indice poziţia neutră (de zero). În acest caz
precizia măsurătorii este determinată de precizia indicatorului de nul şi
deci acesta trebuie să fie un aparat de precizie.
- Metoda de substituţie – în acest caz se cuplează la intrarea indicatorului
de nul (care în acest caz poate fi un aparat de măsură obişnuit). Se
decuplează mărimea de măsurat şi se conectează mărimea etalon, care
se modifică până când acţiunea ei va avea acelaşi efect asupra
Fig. 1.6. Comparaţia automată
indicatorului de nul ca şi mărimea de măsurat.
- Metoda de coincidenţă – cele două mărimi acţionează simultan, dar nu

contrar; sesizarea egalităţii se realizează prin apariţia unor anumite
coincidenţe (situaţii). Ca exemplu se poate aminti măsurarea
frecvenţelor cu osciloscopul catodic prin metoda figurilor Lissajous.
- Metode de baleiaj – aceasta constă din compararea mărimii de măsurat

constante în timp cu o mărime etalon liniar variabilă (variabilă în dinţi
de ferăstrău vezi figura 1.7). Indicatorul de nul sesizează egalitatea celor
două mărimi. Timpul necesar creşterii mărimii etalon de la valoarea
zero la valoarea de măsurat (t2-t1) este cuantificat şi, ţinând cont că
panta este constantă se determină valoarea mărimii măsurate. Această
metodă este folosită la aparatele numerice (voltmetre cu rampă liniară).
16
1.4.1.3. Metode de măsurare diferenţiale
Aceste metode sunt o combinaţie între metodele de măsurare prin derivaţie şi

metodele de măsurare prin comparaţie. Se măsoară prin derivaţie diferenţa între
mărimea de măsurat şi o mărime etalon constantă. Precizia măsurătorii este mai
mare decât în cazul măsurătorilor prin deviaţie şi este cu atât mai bună cu cât
diferenţa este mai mică. Valoarea mărimii măsurate se determină cu relaţia:
X =Y +d
unde d este diferenţa măsurată prin deviaţie iar Z este valoarea mărimii etalon.
Această metodă este folosită la comparatoare, punţi dezechilibrate, etc..
1.4.2. Criteriul bazat pe numărul de mărimi ce trebuie măsurate

pentru determinarea mărimii fizice de măsurat
În funcţie de aceste criteriu metodele de măsurare se pot clasifica în:

- metode directe;
- metode indirecte.
1.4.2.1. Metode directe
Sunt acele metode prin care se determină o singură mărime şi anume

mărimea de măsurat. Acestea sunt cele mai utilizate metode şi bazează pe utilizarea
unor aparate special construite pentru măsurarea unui anumit tip de mărime fizică
(voltmetre, ampermetre, frecvenţmetre, etc.).
1.4.2.2. Metode indirecte
Aceste metode presupun măsurarea directă a mai multor mărimi pentru

determinarea valorii unei anumite mărimi fizice. Mărimea de măsurat X se exprimă
în acest caz ca o funcţie de n mărimi, adică:
X = f ( X 1 , X 2 , X 3 ,... X n ) (1.6)
În funcţie de modul în care se exprimă relaţia dintre mărimea de măsurat şi
mărimile X1,X2,…X3 măsurătorile implicite se pot clasifica la rândul lor în:
- metode explicite la care relaţia (1.6) are o formă explicită ce poate fi
chiar relaţia de definiţie; exemplu măsurarea rezistivităţii materialului
din care este realizat un conductor cu ajutorul relaţiei:
S
ρ=R (1.7)
l
17
În acest caz se măsoară succesiv rezistenţa R, secţiunea S şi lungimea l a

materialului respectiv, iar pe baza relaţiei (1.7) se determină prin calcul valoarea
rezistivităţii r.
- metode implicite – la care relaţia legătura dintre mărimea de măsurat şi
mărimile pe care se bazează determinarea valorii acesteia este dată sub
formă implicită; de exemplu pentru determinarea valorii coeficienţilor
de variaţie cu temperatura (α,β,γ) ai rezistenţei electrice a unui material
conductor se foloseşte relaţia:
[ ]
RΘ = RΘ 0 1 + α (Θ − Θ 0 ) + β (Θ − Θ 0 ) 2 + γ (Θ − Θ 0 ) 3 (1.8)
unde : - RΘ reprezintă rezistenţa electrică la temperatura Θ;
- RΘ0 reprezintă rezistenţa electrică la temperatura de referinţă Θ0.
Se măsoară rezistenţele RΘ pentru diferite valori ale temperaturii Θ şi pe baza
relaţiei (1.8) cu ajutorul unui sistem de ecuaţii se determină coeficienţii α,β şi γ.
Erorile cresc în cazul măsurătorilor directe faţă de măsurătorile indirecte pe
de o parte datorită faptului că se cumulează erorile introduse la măsurarea directă a
fiecărei mărimi necesare determinării mărimii de măsurat iar pe de altă parte din
cauza erorilor de calcul ce apar la aplicarea relaţiilor de calcul. Măsurătorile
indirecte sunt mai laborioase şi au un timp de realizare mai lung decât cele directe
şi de aceea sunt folosite numai atunci când nu se poate realiza măsurătoarea directă
(nu se dispune de aparate, se face măsurătoarea în timpul desfăşurării unui proces
tehnologic fără întreruperea acestuia.
1.4.3. Criteriul bazat pe precizia măsurătorilor
Pe baza preciziei rezultatelor măsurătorilor realizate prin diferite metode se

disting:
- metode de laborator;
- metode industriale.
1.4.3.1. Metode de laborator
Metodele de laborator produc erori foarte mici; ele se desfăşoară în condiţii de

mediu controlate, se utilizează mijloace de măsurare foarte precise, se evaluează
erorile de măsurare şi se iau măsuri pentru compensarea acestora. Aceste metode se
utilizează în cercetare, pentru determinarea proprietăţilor unor materiale, pentru
etalonarea unor aparte de măsură, etc.
18
1.4.3.2. Metode industriale
Aceste metode permit determinarea imediată a rezultatului măsurătorii.

Măsurarea se realizează în mediu industrial cu aparate mai puţin precise dar
robuste, în scopul determinării unor parametri tehnologici ce trebuie păstraţi în
anumite limite prestabilite.
19
II. ERORI DE MASURARE
II. ERORI DE MĂSURARE
2.1. Definirea erorii de măsurare

Oricât de îngrijit ar fi realizată o măsurătoare şi oricâte măsuri de precauţie s-ar
lua în timpul realizării măsurătorii, va exista de fiecare dată o diferenţă între
mărimea măsurată şi valoarea mărimii fizice mărimea fizică. Această diferenţă
poartă numele de eroare (∆X). Eroarea se exprimă ca diferenţă între mărimea
măsurată şi valoarea mărimii fizice conform relaţiei (2.1)
∆X = X m − X (2.1)
Cauzele care determină apariţia erorilor sunt multiple începând de la erorile
produse de imperfecţiunile de realizare a aparatelor şi terminând cu erorile
determinate de factorul uman. Metrologia îşi propune să estimeze aceste erori în
scopul corectării rezultatului măsurătorii. Deoarece determinarea exactă nu este
posibilă, deoarece în acest caz ar rezulta o măsurătoare exactă, în estimarea erorilor
se face apel la teoria probabilităţilor şi la statistica matematică.
2.2. Clasificarea erorilor de măsurare

Cauzele erorilor şi modurile de manifestare al acestora sunt multiple şi ca
urmare există şi foarte multe moduri de clasificare şi de exprimare a erorilor.
2.2.1. Erori sistematice, erori aleatoare şi erori grosolane.
2.1.1.1. Erori sistematice
Erorile sistematice sunt acele erori care se manifestă de fiecare dată în

acelaşi sens când condiţiile în care se realizează măsurătorile sunt riguros aceleaşi.
Un prim mod de clasificare este acela care ţine cont contribuţia operatorului uman
la producerea acestor erori. Din acest punct de vedere erorile sistematice se pot
clasifica erori obiective şi erori subiective.
20
a). Erorile obiective sunt acele erori care nu sunt legate de operatorul uman
putând avea cauze multiple (construcţia aparatului, variaţia condiţiilor de mediu,
etc.).
b) Erorile subiective sunt acele erori determinate de activitatea operatorului
uman,, de modul de evaluare al rezultatului măsurătorii de către acesta.
O altă posibilă clasificare a erorilor sistematice este :
a) Erori sistematice de aparat - aceste erori sunt legate de caracteristicile
constructive şi de imperfecţiunile de etalonare a aparatelor de măsură. Deoarece
există o mare diversitate de aparate de măsură, iar pe de altă parte erorile
determinate de îmbătrânirea în timp a materialelor nu pot fi evaluate, ne se poate
stabili o metodă teoretică generală de calculare sau evaluare a erorilor de aparat.
Pentru a realiza totuşi măsurători cât mai exacte, pentru fiecare aparat se trasează
experimental caracteristici de corecţie, unde corecţia (c) este:
c = −∆X (2.2)
Rezultatul măsurătorii va trebui să fie corectat cu valoarea de corecţie, acesta
exprimându-se astfel:
X = Xm +C (2.3)
b) Erori sistematice de metodă – sunt erori care apar din cauza principiilor pe care
se bazează metoda, a introducerii unor anumite simplificări sau utilizării unor
relaţii empirice, care aproximează calculele reale. Ca exemplu pot fi menţionate
erorile care are apar la măsurarea indirectă a rezistenţei electrice cu ampermetru şi
voltmetru. Pe baza legii lui Ohm, valoarea rezistenţei se determină cu relaţia:
U
R= (2.4)
I
unde U este valoarea tensiunii ce cade pe rezistor măsurată cu voltmetrul, iar I este
curentul măsurat cu ampermetrul. Cele două aparate pot fi montate în montaj
amonte (figura 2.1) sau în montaj aval (figura 2.2).
În cazul montajului amonte se neglijează căderea de tensiune de pe
Fig 2.1. Montaj amonte Fig. 2.2. Montaj aval

ampermetru (se consideră rezistenţe ampermetrului nulă). În cazul în care se ia în
considerare rezistenţe internă a ampermetrului (RA) expresia rezistenţei devine:
U − RA ⋅ I
R= (2.5)
I
21
În cazul montajului aval se neglijează curentul prin bobina voltmetrului (se

consideră rezistenţa bobinei voltmetrului infinită). Dacă se ia în considerare o
valoare finită pentru rezistenţa voltmetrului (RV ) rezistenţa de măsurat se
calculează cu expresia:
U
R= (2.6)
U
I−
RV
Diferenţele ce apar între valoarea obţinută cu relaţia (2.4) şi oricare dintre relaţiile
(2.5) sau 2.6) se constituie ca eroare de metodă.
c). Erori sistematice produse de factorii externi - aceste erori sunt
determinate de variaţie condiţiilor exterioare în care se realizează măsurătoarea faţă
de condiţiile în care au fost etalonate mijloacele de măsurare. Sunt dificil de evaluat
prin calcul deoarece nu totdeauna sunt cunoscute cauzele şi legile de variaţie în
timp a parametrilor mediului în care se desfăşoară măsurătorile. Factorii ce
influenţează în cea mai mare măsură rezultatele măsurătorilor sunt temperatura,
umiditatea, câmpurile electrice şi magnetice exterioare, etc.. Pentru a limita erorile
cauzate de factorii externi trebuie luate măsuri de păstrare a condiţiilor de mediu
între anumite limite.
d). Erori sistematice condiţionate de operator – sunt erori care apar ca
urmare a acţiunii operatorului uman pentru evaluarea rezultatelor măsurătorii:
poziţie incorectă faţă de aparat, oboseala care poate determina scăderea
aptitudinilor utilizate în cadrul procesului de măsurare, etc..
2.2.1.2. Erori accidentale
Erorile accidentale (aleatorii sau statistice) sunt erori care nu se manifestă

în acelaşi sens atunci când se realizează mai multe măsurători asupra aceleiaşi
mărimi fizice în condiţii identice. Cauzele apariţiei acestor erori sunt legate de
variaţii aleatoare ale factorilor ce contribuie la realizarea măsurătorii. Nu pot fi
calculate analitic şi pot fi exprimate numai ca erori ce afectează un şir de
măsurători.
2.2.1.3. Erori grosolane
Spre deosebire de erorile sistematice şi cele aleatoare ce pot fi determinate sau

estimate şi în final compensate, erorile grosolane (sau greşelile) sunt erori care
compromit măsurătoarea şi impun repetarea acesteia. Sunt erori de valori mari şi cu
probabilitate de apariţie redusă, care sunt determinate de cauze diverse precum
defect de aparat, operator nepregătit, metodă inadecvată, etc.
22
2.2.2. Erori reale, convenţionale, erori absolute şi relative.
În funcţie de modul de exprimare erorile pot fi clasificate în: erori reale şi

erori convenţionale.
2.2.2.1. Eroarea reală
Eroarea reală se defineşte ca diferenţă dintre valoarea rezultată în urma

măsurării şi valoarea reală a mărimii fizice, adică:
∆X = X m − X (2.7)
După cum se observă, forma de definirii a erorii reale este identică cu forma
de definire a erorii în sens general dată de relaţia (1.1).
2.2.2.2. Eroarea convenţională
Deoarece valoarea reală a mărimii fizice măsurate nu poate fi cunoscută cu

certitudine de cele mai multe ori se consideră valoarea reală ca fiind egală cu o
valoare de referinţă, convenţională Xe, care în practica curentă este determinată cu
un aparat sau o metodă care asigură un grad de precizie cu un ordin de mărime mai
bun. Diferenţa dintre valoarea măsurată şi valoarea de referinţă poartă numele de
eroare convenţională (∆X)conv şi se determină cu relaţia:
(∆X ) conv = X m − X e (2.8)
Atât eroarea convenţională cât şi eroarea reală se exprimă în aceleaşi unităţi de
măsură ca şi mărimea măsurată, ambele erori arată cum este afectat rezultatul
măsurătorii, dar nici una nu conţine informaţii referitoare la mărimea măsurată. Din
acest motiv ele nu pot caracteriza gradul de precizie cu care s-a realizat o anumită
măsurătoare, fiind utile mai ales atunci când sunt analizate mai multe măsurători
efectuate asupra aceleiaşi mărimi fizice. Deoarece se exprimă în aceleaşi unităţi de
măsură ca şi mărimea fizică măsurată, erorile reale (definite de relaţia 2.7) şi erorile
convenţionale de relaţia (2.8) se numesc erori absolute. De exemplu dacă ştim că
la măsurarea unei tensiuni s-a determinat o eroare absolută de 10V, nu putem
preciza dacă această eroare este mare sau mică deoarece nu avem nici o informaţie
referitoare la valoarea mărimii fizice măsurate.
23
2.2.2.3 Erori relative
Pentru a caracteriza precizia unei măsurători s-au definit erori relative

obţinute prin raportarea erorilor absolute la valoarea mărimii măsurate. S-au definit
astfel:
- eroarea relativă reală εx obţinută prin raportarea erorii reale la valoarea
mărimii fizice măsurate; această eroare se calculează deci cu relaţia:
∆X X m − X
εx = = (2.9)
X X
- eroarea relativă convenţională (εx)conv obţinută prin raportarea erorii
absolute convenţionale la valoarea de referinţă, deci:
(∆X ) conv X m − X e
εx = = (2.10)
Xe Xe
Aceste erorii caracterizează gradul de precizie al măsurătorii, sau altfel spus

precizează în ce măsură este afectat rezultatul măsurătorii. Astfel, revenind la
exemplul anterior, dacă la măsurarea unei tensiuni s-a produs o eroare absolută de
10 V, rezultatul măsurătorii va fi afectat în mare măsură dacă tensiunea măsurată
este de 40V şi va fi afectat numai în mică măsură dacă tensiunea măsurată este de
1000V. Acest fapt este reflectat foarte clar prin exprimarea erorii relative care va fi
εx=10:40=0,25 în primul caz şi numai de 0,01 în cel de-al doilea caz. Exprimând în
procente înseamnă 25% în primul caz şi 1% în cel de-al doilea caz.
Pentru a caracteriza eroarea relativă maximă cu care va fi afectat rezultatul
măsurătorii la utilizarea unei metode sau a unui aparat de măsurat se defineşte
indicele clasei de precizie sau mai scurt clasa de precizie a acelui aparat (c) ca fiind
eroarea maximă multiplicată cu 100 care poate afecta rezultatul măsurătorii, atunci
când mărimea măsurată este egală cu valoarea maximă ce poate fi măsurată cu acel
aparat, adică:
(∆X ) max
c= ⋅100 (2.11)
X max
Indicele clasei de precizie este înscris de fiecare dată la loc vizibil pe orice
mijloc de măsurare. Valoarea maximă a erorii ∆X se determină experimental în
urma unui mare număr de măsurători. Cunoscându-se indicele clasei de precizie c,
se poate determina imediat valoarea maximă a erorii absolute ce poate afecta
rezultatul unei măsurători cu relaţia (2.12), obţinută din definiţia coeficientului
clasei de precizie:
c
(∆X ) max = ⋅ X max (2.12)
100
24
Cunoscând valoarea măsurată obţinută în urma unui proces de măsurare se

poate determina, cu ajutorul erorii maxime determinată anterior, intervalul în care
se găseşte cu precizie valoarea reală a mărimii fizice cu ajutorul relaţiei:
X m − (∆X ) max < X < X m + (∆X ) max (2.13)
Prin clasa de precizie se exprimă eroarea limită tolerată în procente, adică
eroarea relativă care poate afecta rezultatul măsurătorii, dacă mărimea de măsurat
este egală cu valoarea maximă ce poate fi măsurată cu respectivul aparat. Clasa de
precizie se situează în anumite limite funcţie de metoda de măsurare folosită şi de
aparatul utilizat astfel:
- c = 0,1 … 5 pentru aparatele de măsurat analogice;
- c = 0,001 … 0,5 pentru punţile simple sau duble;
- c = 0,0005 … 0,1 pentru compensatoarele de curent continuu.
Eroarea relativă comisă la măsurarea unei anumite mărimi X, diferită de cea
maximă poate fi exprimată astfel:
∆X (∆X ) max c X max
εx = ≤ = ⋅ (2.14)
X X 100 X
Din această relaţie rezultă că, pentru ca eroarea să fie cât mai mică este necesar ca
mărimea de măsurat să se încadreze în ultima treime a domeniului de măsură a
aparatului respectiv.
Conform recomandărilor Comisiei Electrotehnice internaţionale (CEI), la
utilizarea anumitor mijloace de măsurat precum compensatoare de curent continuu,
punţi simple sau duble, este necesar să se facă un calcul al erorii limită de măsurare
cu relaţia:
∆X = (∆X ) i + (∆X ) v (2.15)
Unde: - (∆X)i - este eroarea limită intrinsecă, adică eroarea ce afectează rezultatul
măsurătorii atunci când aceasta este realizată în anumite condiţii bine precizate de
mediu;
- (∆X)v – este variaţia, adică eroarea determinată de modificarea
condiţiilor de mediu în care se efectuează măsurătoarea faţă de
condiţiile standard în care este definită (∆X)i.
2.3. Metode de calcul a erorilor în cazul măsurătorilor

indirecte.
În cazul măsurătorilor indirecte explicite, mărimea fizică măsurată indirect se

exprimă ca funcţie explicită de n mărimi fizice măsurate direct:
X = f ( X 1 , X 2 ,..., X n ) (2.16)
25
Vom considera că mărimile directe X1, X2, … Xn sunt independente, adică, operaţia
de măsurare a uneia nu le afectează pe celelalte.
2.3.1. Metoda directă de calcul a erorilor
Mărimea măsurată indirect va fi afectată de o eroare ∆X astfel încât:

∆X = X m − X (2.17)
Fiecare mărime directă va fi la rândul ei afectată de o eroare:
∆X i = X mi − X i (2.18)
Rezultatul măsurătorii Xm va fi exprimat în funcţie de mărimile măsurate
direct astfel:
X m = f ( X m1 , X m 2 ,..., X mn ) (2.19)
Exprimând atât mărimea măsurată indirect cât şi mărimile măsurate direct
funcţie de erori se obţine:
X + ∆X = f ( X 1 + ∆X 1 , X 2 + ∆X 2 ,..., X n + ∆X n ) (2.20)
Evidenţiind eroarea absolută ce afectează rezultatul măsurătorii se obţine:
∆X = f ( X 1 + ∆X 1 , X 2 + ∆X 2 ,..., X n + ∆X n ) − f ( X 1 , X 2 ,..., X n ) (2.21)
Eroarea relativă se obţine prin raportarea la valoarea mărimii fizice măsurată
indirect sub forma:
∆X f ( X 1 + ∆X 1 , X 2 + ∆X 2 ,..., X n + ∆X n ) − f ( X 1 , X 2 ,..., X n )
= (2.22)
X f ( X 1 , X 2 ,..., X n )
Efectuând calculele se va pune rezultatul sub forma:
∆X ∆X 1 ∆X 2 ∆X n
= K1 ⋅ + K2 ⋅ + ... + K n ⋅ (2.23)
X X1 X2 Xn
Atât coeficienţii K1, K2, … Kn cât şi erorile relative ce afectează fiecare măsurătoare
directă pot avea atât valori pozitive cât şi valorii negative. Pentru a determina
eroarea maximă ce poate afecta rezultatul măsurătorii, vom considera cazul cel mai
nefavorabil, adică atunci când coeficienţii Ki cât şi erorile relative ale fiecărei
mărimi măsurate direct sunt de aşa natură încât valorile produselor să se adune la
eroarea maximă totală. Se determină astfel eroarea maximă probabilă cu relaţia:
∆X n
∆X i
= ∑ Ki ⋅ (2.24)
X mp i =1 X i mp
26
2.3.2. Metoda derivatelor parţiale pentru calculul erorilor
Metoda directă de calculare a erorilor devine practic inaplicabilă atunci

când dependenţa X=f(X1,X2,…,Xn) are o formă complicată. În acest caz se poate
dezvola funcţia f(Xm1,Xm2,…,Xmn ) în serie Taylor în jurul punctului f(X1,X2,…,Xn)
când variabilele au creşteri cunoscute ∆X1, ∆X2, …∆Xn. În acest caz obţinem:
∂f ∂f ∂f
X + ∆X = f ( X 1 , X 2 ,..., X n ) + ⋅ ∆X 1 + ⋅ ∆X 2 + ... + ⋅ ∆X n +
∂X 1 ∂X 2 ∂X n
1  ∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f 
+  ∆X 1 ∆X 2 + ∆X 1 ∆X 3 + ... + ∆X 1 ∆X 2 + ... + ∆X 1 ∆X n + ... 
2  ∂X 1 ∂X 2 ∂X 1 ∂X 3 ∂X 1 ∂X 2 ∂X 1 ∂X n 
(i )
n
1  ∂f ∂f ∂f 
∑ 
i = 3 i!  ∂X 1
⋅ ∆X 1 +
∂X 2
⋅ ∆X 2 + ... +
∂X n
⋅ ∆X n 

(2.25)
Deoarece produsele de doi sau mai mulţi termeni de forma ∆Xi∆Xk se pot neglija
ca infinit mici, rezultă eroarea absolută:
∂f ∂f ∂f
∆X = ⋅ ∆X 1 + ⋅ ∆X 2 + ... + ⋅ ∆X n (2.26)
∂X 1 ∂X 2 ∂X n
Ecuaţia (2.26) se poate scrie sub formă compactă:
n
∂f
∆X = ∑ ⋅ ∆X i (2.27)
i =1 ∂X i
Eroarea relativă devine în acest caz:

∂f ∂f ∂f
X1 X2 Xn
∆X ∆X 1 ∂X 1 ∆X 2 ∂X 2 ∆X n ∂X n
= ⋅ + ⋅ + ... + ⋅
X X 1 f ( X 1 , X 2 ,..., X n ) X 2 f ( X 1 , X 2 ,..., X n ) X n f ( X 1 , X 2 ,..., X n )
(2.28)
Deoarece atât derivatele parţiale cât şi erorile ∆Xi pot fi atât pozitive cât şi
negative, pentru calculul erorii relative maxime probabile se vor considera semnele
acestora astfel încât produsele să fie pozitive deci:
∆X n
1 ∂f
=∑ ⋅ ⋅ ∆X i mp (2.29)
X mp i =1 f ( X 1 , X 2 ,..., X n ) ∂X i
se poate face observaţia că forma sub care se prezintă eroarea poate fi considerată
ca fiind diferenţiala logaritmului funcţiei. Astfel:
∆X
= d [ln ( f ( X 1 , X 2 ,..., X n ))] (2.30)
X mp
Punerea sub forma diferenţialei logaritmice poate simplifica calculele atunci când
f(X1,X2,…,Xn) se prezintă sub formă de produse sau câturi.
27
2.4. Noţiuni de prelucrare a rezultatelor experimentale

Prelucrarea datelor obţinute în urma unor măsurători repetate asupra unei
aceleiaşi mărimi fizice ca şi caracterizarea unei populaţii (a unui lot) pe baza
proprietăţilor unui eşantion prezintă o importanţă practică deosebită. Acest lucru se
poate realiza numai prin prelucrarea statistică a rezultatelor măsurătorilor sau, în
cazul caracterizării unei populaţii, a proprietăţilor eşantionului. Caracterizarea
proprietăţilor statistice se poate face pe baza reprezentării grafice şi cu ajutorul
unor indici statistici de poziţie ăi de dispersie.
2.4.1. Reprezentarea grafică a datelor experimentale
Datele obţinute în urma unui şir de măsurători efectuate asupra unui şir de
măsurători sunt afectate de erori aleatoare şi ca urmare se prezintă sub forma unui
şir dezordonat de valori. În urma unor prelucrări ce vor fi prezentate mai jos, ele
pot fi reprezentate grafic sub forma unei histograme sau a unui poligon de
frecvenţe. Pentru aceasta este necesară împărţirea domeniului de variaţie în
subdomenii (intervale de măsurare) pe baza formulei lui Sturges:
X − X min
d = max (2.31)
1 + 3,22 ⋅ log n
unde: - Xmax, Xmin sunt valoarea maximă, respectiv minimă din şirul de valori
reprezentând rezultatele măsurătorii;
- n este numărul total de măsurători care se mai numeşte şi volumul selecţiei.
Pentru reprezentarea grafică a rezultatelor măsurătorii se procedează astfel:
se ordonează în sens crescător valorile rezultatelor măsurătorilor;
se împarte domeniul în intervale de grupare (sau clase) cu ajutorul relaţiei (2.31);
se calculează valoarea medie pentru fiecare interval de grupare;
se determină frecvenţele absolute pentru fiecare interval de grupare, frecvenţe ce
sunt egale cu ni, adică numărul de rezultate ale
măsurătorilor aflate în intervalul respectiv;
se calculează frecvenţele relative prin raportarea
la volumul selecţiei;
n
fi = i (2.32)
n
pentru trasarea histogramei se construiesc
dreptunghiuri cu baza egală cu intervalul de
grupare iar înălţimea proporţională cu frecvenţa
Fig. 2.3. Histograma şi absolută (vezi figura 2.3);
poligonul frecvenţelor pentru trasarea poligonului de frecvenţe se unesc
mijloacele laturilor superioare ale
28
dreptunghiurilor histogramei (vezi figura 2.3).
2.4.2. Indicatori statistici utilizaţi la prelucrarea datelor

experimentale.
Reprezentarea grafică este o primă etapă în prelucrarea rezultatelor

experimentale.
În scopul prelucrării datelor experimentale este necesară definirea unor
valori tipice de selecţie numite indicatori statistici care pot fi de localizare )de
poziţie) sau de dispersie.
2.4.2.1. Indicatori statistici de localizare (de poziţie)
Principalii indicatori statistici de localizare utilizaţi în caracterizarea datelor

experimentale sunt:
a) Valoarea medie – în cadrul unui şir de măsurători în care se obţin Xmi
valori distincte, valoarea medie se calculează cu relaţia:
n
∑X
X m1 + X m 2 + ... + X mn i =1 mi
X= = (2.32)
n n
Valoarea medie are o importanţă deosebită, deoarece ea poate fi considerată
ca valoare de referinţă. Se poate arăta că atunci când n → ∞ ⇒ X → X .
b) Media geometrică G care se calculează cu relaţia:
G = n X 1 ⋅ X 2 ⋅ ... X n (2.33)
c) Media armonică H care se calculează cu relaţia:
1
H= (2.34)
1 1 1
+ + ... +
X m1 X m 2 X mn
d) Media pătratică Xp care se calculează cu relaţia:
( ) X2
n
1 2
Xp = X m1 + X m2 2 + ... + X mn
2
= ∑ mi (2.35)
n i =1 n
e) Mediana. Într-un şir de măsurători mediana (notată Me) reprezintă

valoarea care împarte şirul de măsurători în două părţi egale. Dacă volumul
selecţiei este impar atunci:
M e = X n−1 (2.36)
+1
2
29
Dacă volumul selecţiei este par atunci mediana este media aritmetică a celor două
mărimi aflate în mijlocul şirului adică:
Xn + Xn
+1
Me = 2 2
(2.37)
2
f) Modala (notată Mo) este valoarea corespunzătoare frecvenţei maxime de

apariţie, adică valoarea care apare de cele mai multe ori în şirul valorilor
măsurătorilor. Dacă există două sau mai multe valori cu frecvenţe maxime de
apariţie atunci avem de a face cu o repartiţie bimodală, respectiv multimodală. Între
modală, mediană şi valoarea medie există relaţiile:
M + 2X 3M e − M o
Me = o ⇒ M o = 3M e − 2 X ⇒ X = (2.38)
3 2
2.4.2.2. Indicatori statistici de dispersie
Indicatorii statistici de dispersie descriu împrăştierea rezultatelor valorilor

măsurate. Principalii indicatori de dispersie sunt:
a) Amplitudinea dispersiei (notată w), care arată intervalul în care se
situează rezultatele măsurătorilor. Amplitudinea dispersiei se calculează cu relaţia:
w = X m max − X m min (2.39)
b) Abaterea care descrie distanţa la care se află rezultatul unei măsurători
faţă de valoarea de referinţă (practic eroarea convenţională absolută). Abaterea se
notează cu d şi se calculează cu relaţia.
d = X mi − X (2.40)
c) Abaterea medie pătratică (abaterea standard) este un indicator foarte
important, mărimea lui delimitând zona aflată de o parte şi de alta a mediei
aritmetice în care se găsesc majoritatea rezultatelor măsurătorii. Se notează cu S
şi se calculează cu relaţia:
∑ (X − X)
n
2
mi
S= i =1
(2.41)
n −1
d) Dispersia de selecţie, egală cu pătratul abaterii medii pătratice se
calculează cu:
n
∑ (X −X)
2
S2 =
(X m1 − X ) + (X m 2 − X ) + ... + ( X mn − X )
2 2 2
= i =1
mi
(2.42)
n −1 n −1
30
2.4.3. Repartiţia normală (Gauss) a rezultatelor

experimentale
Curba de repartiţie normală se poate aplica în următoarele cazuri pentru

evaluarea statistică a rezultatelor măsurătorilor:
a) în cazul rezultatelor mai multor măsurători făcute asupra unei aceleiaşi
mărimi fizice în condiţii de mediu riguros identice;
b) în cazul măsurătorilor efectuate asupra unui parametru caracteristic al
unor piese dintr-un eşantion de piese prelevate dintr-un lot pe baza
cărora se poate face caracterizarea întregului lot.
Pentru o distribuţie normală (Gauss) probabilitatea de repartiţie a
rezultatelor, considerate ca variabile aleatoare, dintr-un şir de măsurători efectuate
asupra unei mărimi fizice sau asupra unui eşantion de obiecte se scrie sub forma:
(X −X )
2
1 − m 2
f (X m ) = ⋅ e 2S (2.42)
S 2π
Din teoria probabilităţilor se ştie că dacă f(Xm) reprezintă densitatea de
repartiţie a unui fenomen atunci sunt adevărate relaţiile:
+∞
P( X m ) =
−∞
∫ f (X m )dX m
+∞
X= ∫X
−∞
m f ( X m )dX m (2.43)
+∞
∫ (X − X ) f ( X m )dX m
2
S2 = m
−∞
unde: - P(Xm) reprezintă probabilitatea de apariţie a unei valori Xm;
- X reprezintă valoarea medie;
- S este abaterea medie standard.
Funcţia f(Xm) definită de relaţia (2.42) va satisface relaţiile (2.43). Pentru a
putea trasa grafic funcţia f(Xm) se vor calcula maximul funcţiei şi punctele de
inflexiune. Abscisa corespunzătoarea maximum-ului se determină din condiţia ca
derivata funcţiei să se anuleze, deci:
( X m − X )2
∂f ( X m ) 1 −  2( X m − X ) 
= ⋅e − =0
2S 2
(2.44)
∂X m S 2π  2 S 2

Se obţine valoarea Xm= X pentru care se obţine frecvenţa maximă de apariţie:
1
f ( X m' = X ) max = (2.45)
S 2π
31
Abscisele punctelor de inflexiune se vor determina din condiţia ca derivata a doua a

∂2 f (X m )
funcţiei să se anuleze. Punând condiţia = 0 se obţine X m = X ± S .
∂X m2
Înlocuind în expresia funcţiei de densitate se obţine:
f ( X m = X ± S ) = 0,606 ⋅ f ( X m ) max (2.46)
Cu aceste date se poate trasa curba densităţii de distribuţie care va arăta ca
în figura 2.4. Asupra formei şi proprietăţilor curbei din figura 2.4. se pot face
următoare observaţii:
Fig. 2.4. Curba de repartiţie normală Gauss

1. În cazul unui mare număr de măsurători efectuate riguros în aceleaşi
condiţii experimentale, valorile mărimii măsurate se distribuie simetric faţă de
valoarea Xm= X .
2. Funcţia densităţii de repartiţie are valori neglijabile pentru valori ale lui
Xm care diferă cu mai mult de 3S faţă de valoarea medie.
3. Aria delimitată de curba f(Xm) şi axa absciselor este egală cu unitatea
pentru orice valoare a lui S.
4. Deoarece f(Xm)>0 pentru oricare Xm şi f ( X m − X ) = f [− ( X m − X )]curba
densităţii de repartiţie se va afla deasupra axei absciselor şi va fi simetrică faţă de
axa paralelă cu ordonata care trece prin Xm=.
5. Curba are formă de clopot şi prezintă două puncte de inflexiune pentru
Xm = X ± S .
6. Forma curbei este dependentă de dispersia rezultatelor obţinute la
măsurători. Probabilitatea ca variabil Xm să se afle în interiorul unui interval X1,X2
se calculează cu relaţia:
X2 ( X m − X )2
1 −
P( X 1 < X < X 2 ) = ∫ ⋅e 2S 2
dX m (2.47)
X 1 S 2π
32
Dacă se face schimbarea de variabilă:

X −X dX m
z= m ⇒ dz = (2.48)
S 2 S 2
se obţine:
1  − 2 1 −z2  1
z z z2
1 2 −z2 2
P( X 1 < X < X 2 ) = ∫ e dz =  ∫ e dz + dz  = [Θ( z 2 − Θ( z1 )]
∫e
−z2
π z1 2  π 0 π 0  2
(2.49)
unde Θ(z) este Θ( z ) = erf ( z ) şi se numeşte funcţia normată a erorilor, funcţie ce
este prezentată tabelar în literatura de specialitate.
Deoarece în urma unui număr suficient de mare de măsurători se poate
considera că valoarea medie X este egală cu valoarea reală a mărimii măsurate,
diferenţa ∆X=Xm+ X poate fi egală cu eroarea reală absolută a unei măsurători.
Probabilitatea ca la o anumită măsurare să comitem o eroare ∆X cuprinsă
într-un interval ε1,ε2 este dată de relaţia:
ε2 ∆X 2
1 −
P (ε 1 < ∆X < ε 2 ) =
S 2π
∫e
ε1
2S 2
d (∆X ) (2.50)
Curba densităţii de probabilitate a comiterii erorii ∆X într-un şir de măsurători va

fi dată de relaţia:
∆X 2
1 − 2
f (∆X ) = ⋅ e 2S (2.51)
S 2π
Reprezentarea grafică a curbei va fi similară cu cea din figura 2.4. cu
menţiunea că Xm- X =∆X.
33
III. SISTEME DE MĂSURARE
3.1. Tendinţe actuale în dezvoltarea sistemelor de

măsurare
Tendinţele actuale de dezvoltare ale sistemelor de măsurare sunt
determinate de tendinţele apărute în dezvoltarea diferitelor ramuri de activitate
industrială în care aceste sisteme sunt incluse, tendinţe traduse prin creşterea
gradului de automatizare şi informatizare. În acest caz de cele mai multe ori,
informaţia obţinută prin măsurare este valorificată în alt loc decât locul unde se
realizează măsurarea. În acest caz este nevoie de asigurarea transmiterii informaţiei
rezultate în urma operaţiei de măsurare precum şi de receptarea corectă a acesteia.
Asigurarea acestor condiţii impun re-formularea definiţiei operaţiei de măsurare
care devine un ansamblu de operaţii care constă în solicitarea, obţinerea,
transmiterea şi recepţia corectă a informaţiei care exprimă starea unei mărimi.
Numărul mare de mărimi ce trebuie măsurate şi necesitatea valorificării
informaţiei obţinute în urma procesului de măsurare a impus dezvoltarea pe
anumite direcţii a sistemelor de măsurare, direcţii legate de dezvoltarea sistemelor
de reglare şi conducere a proceselor. Aceste tendinţe au fost:
- utilizarea sistemelor de măsurare în cadrul sistemelor de reglare. Acest
fapt a impus o compatibilizare a semnalelor de ieşire a sistemelor de
măsurare cu celelalte elemente ale sistemelor de reglare. Materializarea
acestei compatibilizări s-a realizat prin adoptarea unor semnale de ieşire
standardizate ale sistemelor de măsurare (semnale unificate).
Principalele domenii de semnal unificat fiind 2-10mA, 4-20mA, 0-10V,
0-5V pentru semnalele electrice şi 0,1-2kPa pentru semnalele
pneumatice.
- Utilizarea sistemelor de măsurare în cadrul unor sisteme informatizate
de supraveghere şi conducere a proceselor care a impus înzestrarea
sistemelor de măsură cu elemente specifice care să asigure schimbul de
informaţii cu calculatoarele numerice. În cadrul acestei tendinţe au
apărut traductoare inteligente (dotate ce microprocesoare) care preiau o
parte din sarcinile sistemelor de conducere, mai ales în ceea ce priveşte
condiţionarea şi prelucrarea semnalului. Traductoarele au fost dotate cu
interfaţă integrată analog numerică existând posibilitatea schimbului
mai rapid mai economic şi mult mai precis de informaţii în cadrul
34
procesului de solicitare, obţinere şi transmitere a informaţiei referitoare

la valoarea unei mărimi fizice.
Structura generală a unui sisteme complex de măsurare inclus într-un sistem
de conducere este prezentată în figura 3.1. Traductoarele T1, T2, … Tn preiau
informaţia referitoare la valorile mărimilor fizice măsurate din proces;
convertoarele de semnal unificat asigură la ieşire un semnal analogic în gamele
standardizate. Pentru economia de material semnalele de la traductoare sunt
multiplexate, transmisia informaţiei către calculator realizându-se pe o singură
linie. Semnalul analogic este amplificat iar la intrarea în calculator este convertit
într-o valoare numerică prin intermediul unui convertor analog numeric)la
sistemele noi traductorul are înglobată funcţia de conversie analog numerică, având
posibilitatea de a comunica direct cu un echipament numeric). Această informaţie
este transmisă calculatorului numeric de proces, care pe baza algoritmului
implementat şi pe baza informaţiei primite de la traductoare elaborează comenzi
care sunt transmise procesului prin intermediul elementelor de execuţie EE1, EE2,
…, EEm. Pentru că în general elementele de execuţie sunt încă analogice, este
necesară convertirea numeric analogică cu ajutorul unui dispozitiv specializat. Prin
intermediul unor interfeţe specializate calculatorul de proces comunică cu
operatorul uman comunicând informaţii către operator prin intermediul display-ului
şi primind comenzi şi corecţii de la acesta prin intermediul panoului operator în
care este inclusă şi tastatura.
Fig. 3.1. Structura generală a unui sistem de măsurare
35
3.2. Caracteristici statice ale elementelor sistemelor de

măsurare.
Caracteristicile statice ale traductoarelor descriu dependenţa în regim static,
regim în care toate mărimile implicate în funcţionarea a traductorului respectiv sunt
constante în timp, între mărimea măsurată din proces care constituie mărimea de
intrare în traductor (notată în continuare cu Xi) şi informaţia furnizată către
celelalte elemente ale sistemului de conducere de către traductor referitoare la
mărimea măsurată care prin intermediul mărimii de ieşire a traductorului (notată în
continuare cu Xe). Acest mod de definire a caracteristicii statice se poate generaliza
pentru orice element component al unui sistem de măsură în funcţionarea căruia
sunt implicate o mărime de intrare şi una de ieşire.
Aceste caracteristici sunt determinate de legile fizice ce guvernează
funcţionarea traductorului respectiv, forma generală a ecuaţiei fiind:
Xe = f (Xi ) (3.1)
Forma generală se particularizează pentru fiecare element în parte,
principalele tipuri de caracteristici statice după care funcţionează elementele
sistemelor de măsurare sunt:
- Caracteristica liniară descrisă de ecuaţia:
X e = k ⋅ X i + X e0 sau X e = k ⋅ X i (3.2)
Reprezentarea grafică a funcţiei descrisă de ecuaţia (3.2) este prezentată în figura
3.2.a.
Fig. 3.2. Tipuri de caracteristici statice

Caracteristica liniară este foarte importantă, ea asigurând aceeaşi precizie
pentru întreg domeniul de măsură. Caracteristica liniară este pentru majoritatea
elementelor sistemelor de măsură caracteristica ideală, şi de multe ori se
aproximează o caracteristică oarecare printr-o caracteristică liniară valabilă în jurul
unor valori nominale.
36
- Caracteristica parabolică descrisă de ecuaţia (3.3) şi reprezentată grafic

în figura (3.2.b).
X e = k ⋅ X i2 + X e 0 (3.3)
- Caracteristica hiperbolică descrisă analitic de relaţia (3.4) şi reprezentată
grafic în figura 3.2.c.
X e0
X e = X e0 (3.4)
kX i + 1
- Caracteristica cu prag de insensibilitate şi saturaţie descrisă de relaţia
(3.5) şi reprezentată grafic în figura 3.2.d.
0 pt ∆X i < ∆ 2
 ∆   ∆ 
kX i pt X i ∈  , X is  ∪  − ,− X is 
Xe =  2   2  (3.5)
 X e0 pt X i > X is

− X eo pt X i < − X is
Caracteristicile statice pot fi obţinute atât analitic cât şi experimental.
Pe baza caracteristicilor statice se definesc anumiţi indici care permit
compararea din punct de vedere al performanţelor statice a două sau mai multe
elemente. Aceşti indici numiţi generic indici de performanţă statici sunt:
a). Domeniul de măsură – definit ca diferenţa dintre valoarea maximă şi
valoarea minimă a mărimii de intrare (ieşire) pentru care este păstrată forma
dependenţei descrisă de caracteristica statică:
d = X max − X min (3.6)
Funcţie de destinaţia elementului, domeniul poate fi definit pe o anumită porţiune a
caracteristicii statice. Valorile limită pot fi zero sau diferite de zero.
b). Sensibilitatea defineşte cantitativ proprietatea elementelor sistemelor de
măsură de a produce o variaţie cât mai mare a semnalului de ieşire pentru o variaţie
redusă a semnalului de intrare.
Pentru caracteristicile statice liniare sensibilitatea se defineşte ca
sensibilitate statică ca:
X
S = e = k = tgα (3.7)
Xi
Sensibilitatea este în acest caz egală cu panta dreptei şi e constantă pe întreg
domeniul.
Pentru caracteristici diferite de caracteristica liniară se poate defini sensibilitatea
dinamică ca raport al variaţiei mărimii de ieşire şi al variaţiei mărimii de intrare în
jurul punctului nominal de funcţionare:
dX e df ( X i ) ∆X e
Sd = = = (3.8)
dX i dX i ∆X i X = X
i inom
37
Pentru a putea compara două elemente care au acelaşi tip de caracteristică dar
domenii de măsurare diferite se utilizează sensibilitatea relativă definită ca raport
dintre variaţia relativă a semnalului de ieşire corespunzătoare unei variaţii date a
semnalului de intrare:
∆X e
X
Sr = e (3.9)
∆X i
Xi
Sensibilitatea are statică şi dinamică are dimensiunea determinată de dimensiunea
mărimilor de intrare şi ieşire, iar valoarea este determinată de unităţile de măsură
ale acestora. În cazul în care cele două mărimi au aceiaşi natură fizică,
sensibilitatea este adimensională şi poartă numele de factor de amplificare (sau
câştig). Pentru domenii mari de variaţie a mărimilor de intrare şi ieşire se foloseşte
exprimarea sub formă logaritmică:
X
k = 20 log e [dB ] (3.10)
Xi
Sensibilitatea relativă se exprimă, aşa cum reiese din relaţia (3.9) ca un

număr adimensional.
În cazul aparatelor analogice se utilizează inversa sensibilităţii, numită
constanta aparatului, care reprezintă valoarea mărimii de măsurat corespunzătoare
unei diviziuni de pe scala aparatului.
c) Pragul de sensibilitate – reprezintă valoarea minimă a mărimii de intrare
pe care aparatul o sesizează cu certitudine. Practic, reprezintă valoarea minimă a
mărimii de intrare care produce o variaţie a semnalului de intrare cel puţin egal cu
eroarea maxim admisibilă a elementului respectiv.
d). Rezoluţia (sau puterea de rezoluţie) - se defineşte pentru aparatele de
măsurat digitale, şi reprezintă valoarea minimă a variaţiei mărimii de măsurat pe
care o poate sesiza aparatul pentru un anumit domeniu de măsură. Altfel spus
reprezintă diferenţa dintre două valori succesive ce pot fi măsurate cu aparatul
respectiv pe un anumit domeniu.
e) Clasa de precizie – se defineşte ca raport dintre eroarea maximă de clasă
a unui element, corespunzătoare regimului staţionar de funcţionare şi intervalul de
măsurare multiplicat cu 100.
∆X max
c= ⋅100 (3.11)
X max − X min
38
3.3. Caracteristici dinamice ale elementelor sistemelor de

măsurare
3.3.1. Metode de analiză a funcţionării în regim dinamic a

sistemelor de măsurare
Regimul dinamic este caracterizat prin variaţia în timp a mărimilor care intervin în
funcţionarea elementului respectiv )mărimea măsurată).
Caracteristicile dinamice, descriu dependenţa în regim dinamic dintre variaţia în
timp a mărimii de intrare şi variaţia în timp a mărimii de ieşire.
Regimul dinamic poate fi analizat pe baza modelelor matematice ce descriu
funcţionarea elementului. Aceste metode, şi implicit modul de analiză a regimului
dinamic, pot fi:
- analiza în domeniul real;
- analiza în domeniul complex;
- analiza în domeniul frecvenţelor.
3.3.1.1. Analiza în domeniul real (domeniul timpului)
În acest caz modelul matematic se prezintă ca o ecuaţie diferenţială în care sunt

implicate funcţia de ieşire şi derivatele de ordin n ale acesteia precum şi funcţia de
intrare şi derivatele acesteia. Forma generală în care se prezintă modelul este:
f ( X e (t ), X e' (t ),..., X e( n ) (t ), X i (t ), X i' (t ),..., X i( m ) (t ), t ) = 0 (3.12)
Modelul matematic poate fi obţinut fie pe cale analitică, pornind de la
condiţiile de echilibru dinamic pe baza legilor fizice ce guvernează funcţionarea
elementului respectiv, fie pe cale experimentală, aplicând semnale de probă şi
aproximând evoluţia răspunsului elementului respectiv cu răspunsul unui element
standard, se consideră elementul testat de acelaşi tip cu elementul standard şi se
adoptă ca model modelul celui din urmă, valorile parametrilor modelului rezultând
din caracteristicile răspunsului.
Pentru sistemele liniare la care parametrii modelului rămân invarianţi în
timp, modelul matematic în domeniul timpului se particularizează astfel:
an X e( n ) (t ) + an−1 X e( n−1) (t ) + ... + a0 X e (t ) = bm X i( m ) (t ) + bm−1 X i( m−1) (t ) + ... + b0 X i (t )
(3.13)
Pentru elementele fizic realizabile este necesar ca m≤n şi de aceea ordinul
maxim al derivatei mărimii de ieşire este cel care determină ordinul ecuaţiei
diferenţiale.
A face analiza în domeniul timpului a elementelor sistemelor pe baza
modelului matematic prezentat înseamnă a rezolva ecuaţia diferenţială (3.13) deci a
39
determina modul în care evoluează mărimea de ieşire pentru o evoluţie cunoscută a

mărimii de intrare. Cum soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale are două
componente, soluţia generală a ecuaţiei omogene dependentă de n constante ce se
determină din condiţiile iniţiale şi o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene,
rezultă că este necesar să se cunoască condiţiile iniţiale (mărimea de ieşire şi
derivatele acesteia la momentul t=0, adică înainte de momentul începerii variaţiei
semnalului de intrare). Rezolvarea directă a ecuaţiei diferenţiale presupune
determinarea soluţiilor ecuaţiei ataşate ecuaţiei omogene (ecuaţia caracteristică)
care se poate realiza analitic fără probleme numai pentru ecuaţiile de ordin cel mult
egal cu 2.
Criterii de performanţă de regim dinamic
Pentru a putea compara două sau mai multe elemente din punct de vedere al
performanţelor s-au stabilit anumite criterii care descriu performanţele unui
element în regim dinamic. Aceste criterii s-au stabilit în legătură cu răspunsul
oscilatoriu amortizat al unui element la o intrare treaptă unitară (vezi figura 3.3).
Fig. 3.3. Criterii de performanţă în domeniul timpului
Aceste criterii sunt:

- suprareglajul (notat σ) definit ca diferenţă dintre valoarea maximă a
răspunsului şi valoarea de regim staţionar (Xest) al acestuia;
- timpul total tranzitoriu (tt) definit ca interval de timp scurs între
momentul aplicării semnalului de intrare şi până când semnalul de
ieşire intră în gama (0,95-1,05)Xest şi nu mai părăseşte această gamă;
40
- timpul de creştere (tc) definit ca interval de timp scurs între momentul în

care mărimea de ieşire atinge valoarea 0,05Xest şi momentul în care
semnalul de ieşire atinge valoarea 0,95Xest.
- Un parametru de regim staţionar definit tot în legătură cu răspunsul
oscilatoriu este eroarea staţionară (εst) care descrie precizia elementului
respectiv definită ca:
ε st = X e* − X est (3.14)
unde X*e este valoarea de regim staţionar a semnalului de intrare.
3.3.1.2. Analiza în domeniul complex.
În cazul elementelor al cărei model matematic este reprezentat de o ecuaţie

diferenţială cu ordinul mai mare decât doi, rezolvarea directă a ecuaţiei devine
dificilă. În aceste cazuri se preferă analiza în domeniul complex. Pentru analiza în
domeniul complex se face apel la transformarea operaţională reprezentată de
transformata Laplace, care asigură o corespondenţă între domeniul real şi domeniul
complex. Pe baza evoluţiei în domeniul complex a mărimii de intrare se trag
concluzii referitoare la evoluţia elementului în domeniul real. Aplicând
transformata Laplace în ambii termeni ai relaţiei (3.13) Se obţine:
[ ] [ ]
X e( n ) ( s ) an s n + an−1 s n−1 + ... + an s = X i ( s ) bm s m + bm−1 s m−1 + ...b0 s 0 (3.15)
Deoarece soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale (3.16) depinde de
coeficienţii a0,a1,…,an şi b0,b1,…,bm o funcţie care depinde de aceşti parametri va fi
o imagine a evoluţiei mărimii de intrare. O astfel de funcţie este funcţia de transfer,
definită ca raport între imaginea prin transformata Laplace a răspunsului normal al
unui sistem şi imaginea semnalului de intrare care a determinat acel răspuns, deci:
X ( s)
H (s) = e (3.16)
X i ( s)
Din (3.15) şi (3.16) rezultă:
bm s m + bm−1 s m−1 + ..... + b1 s + b0
H (s) = (3.17)
an s n + a n−1 s n−1 + .... + a1 s + a0
Pentru a deduce funcţia de transfer a unui sistem a cărei schemă funcţională
este cunoscută atunci când este cunoscută funcţia de transfer al fiecărui element în
parte se face apel la regulile
Xi Xe1 Xe2 Xe algebrei funcţiilor de transfer.
H1 H2 H3 Aceste reguli sunt:
- Pentru elemente
legate în serie ca
Fig. 3.4. Legarea serie în figura 3.4 se
obţine funcţia de
41
transfer echivalentă:
n
H(s) = ∏ H k (3.18)
1
- Pentru elementele legate în paralel ca în figura 3.5 se obţine funcţia de

transfer echivalentă:
n
H (s) = ∑ H k ( s) (3.19)
1
- Pentru elemente legate în reacţie ca în figura 3.6, se obţine funcţia de
transfer de forma:
H1
H= (3.20)
1 + H1 H 2
Xe1
H1(s)
Xi Xi + Xe
Xe2 Xe H1
H2(s) -
Xe3
H3(s) H2
Fig. 3.6. Legarea reacţie

Fig. 3.5. Legarea paralel
3.3.1.3. Analiza în domeniul frecvenţelor
În cadrul analizei în domeniul frecvenţelor se determină caracteristicile

răspunsului elementului la o intrarea sinusoidală cu frecvenţă variabilă de forma:
X i = A sin(ωt ) (3.21)
Se constată că răspunsul este tot un semnal sinusoidal dar cu modulul şi
faza determinate de parametrii funcţiei de transfer în frecvenţă a elementului
respectiv H(jω), adică de forma:
X e = A H ( jω ) sin(ωt + ϕ ( jω )) (3.22)
unde H ( jω ) este modulul funcţiei de transfer în frecvenţă iar ϕ(jω) este
Im(H ( jω ))
argumentul acesteia ϕ(ω)= arctg
Re( H ( jω ))
Funcţia de transfer în frecvenţă poate fi pusă şi sub forma:
42
H ( jω ) = H ( jω ) ⋅ e jϕ (ω ) (3.23)
Expresia (3.22) arată că funcţia de transfer în frecvenţă caracterizează
complet răspunsul în frecvenţă al unui element oarecare. Pornind de la acest
principiu se trasează caracteristicile de frecvenţă (caracteristica modul-frecvenţă şi
fază-frecvenţă, caracteristica reală, caracteristica imaginară) şi pe baza aspectului
acestor caracteristici se trag concluzii referitoare atât la comportarea în frecvenţă a
elementului respectiv, cât şi, pe baza legăturii între domeniul frecvenţelor şi
domeniul real, referitoare la comportarea în domeniul timpului (real) a elementului
respectiv. În afară de caracteristicile enumerate în analiza în frecvenţă se mai
utilizează caracteristicile logaritmice (Bode) care au pe abscisă logaritmul zecimal
al pulsaţiei (lgω) iar pe ordonată au amplitudinea definită ca
A(ω ) = 20 lg H ( jω ) = f (ω ) măsurată în decibeli şi respectiv defazajul ϕ(ω).
Pentru a aprecia calităţile elementelor la comportarea în frecvenţă s-au
definit indicii de performanţă în frecvenţă care sunt definiţi în legătură cu
caracteristica modul frecvenţă. Aceşti indici sunt:
- valoarea de vârf care reprezintă valoarea maximă a modului de pe
caracteristica modul-frecvenţă;
- pulsaţia de rezonanţă care reprezintă pulsaţia la care se obţine valoarea
de vârf;
- banda de frecvenţă (sau lărgimea de bandă) care reprezintă domeniul de
frecvenţă pentru care raportul între valoarea modului funcţiei de transfer
G(ω)) şi modulul funcţiei de transfer la frecvenţa 0 (G(ω0)) nu scade
sub -3dB.
3.3.1.4. Caracteristicile dinamice ale elementelor tipice din

compunerea sistemelor de măsurare
a) Elementul proporţional este caracterizat de o ecuaţie de forma:

X e (t ) = kX i (t ) (3.24)
unde k este o constantă numită factor de amplificare sau coeficient de transfer.
Funcţia de transfer:
H ( s) = k (3.25)
Răspunsul la o intrare treaptă are aspectul din figura 3.7.
43
Xe(t),Xi
Xe(t
1
Xi(t
t
Fig. 3.7. Raspunsul la treapta a Fig. 3.8 Răspunsul la treaptă al
unui element proporţional unui element derivativ
b) Elementul derivativ este caracterizat de o ecuaţie de forma:

dX i (t )
X e (t ) = k d (3.26)
dt
unde kd poartă numele de constantă de derivare. Funcţia de transfer are
forma:
H (s) = k d s (3.27)
Răspunsul la o intrare treaptă este cel prezenta în figura 3.8.
c) Elementul integrativ este caracterizat de o ecuaţie de forma:
X e (t ) = k i ∫ X i (t )dt (3.28)
unde ki poartă numele de constantă de integrare. Funcţia de transfer are
forma:
k
H (s) = i (3.29)
s
Răspunsul la o intrare treaptă este cel prezenta în figura 3.9.
d) Elementul cu întârziere de ordin 1 este caracterizat de o ecuaţie de forma:
dX e (t )
T + X e (t ) = kX i (t ) (3.30)
dt
unde k este factorul de amplificare iar T este o constantă de timp. Funcţia de
transfer este:
k
H (s) = (3.31)
Ts + 1
Răspunsul la o intrare treaptă este cel prezentat în figura 3.10
e) Element cu întârziere de ordin 2 care se poate prezenta sub două forme:
- element aperiodic de ordin 2 a cărei ecuaţie este:
44
Xe(
kp
α
0 T t
Fig. 3.9. Răspunsul la treapta al Fig. 3.10 Răspunsul la treaptă al unui

unui element integrativ element cu întârziere de ordin 1
d 2 X e (t ) dX (t )
T1 T2 2
+ (T1 + T2 ) e + X e (t ) = kX i (t ) (3.32)
dt dt
unde k este factorul de amplificare, T1 şi T2 sunt două constante de timp. Funcţia de
transfer are forma:
k
H ( s) = (3.33)
T1T2 s + (T1 + T2 ) s + 1
2
Element oscilatoriu de ordin 2 al cărei model în domeniul real este:

d 2 X e (t ) dX e (t )
2
+ 2ξω n + ω n2 X e (t ) = kω n2 X i (t ) (3.34)
dt dt
Unde ξ este factorul de amortizare, ωn este pulsaţia naturală iar k este factorul de
amplificare. Funcţia de transfer este dată de relaţia (3.35), iar răspunsul la o intrare
treaptă unitară este prezentat în figura 3.3.
kω n2
H (s) = 2 (3.35)
s + 2ξω n s + ω n2
3.4. Caracteristici constructive

3.4.1. Impedanţa metrologică şi consumul propriu
Impedanţa metrologică caracterizează fineţea sistemului de măsură, adică

capacitatea acestuia de a influenţa cât mai puţin mărimea măsurată.
Consumul propriu caracterizează energia necesară funcţionării elementului
respectiv. În general este necesară adaptarea impedanţei metrologice Zm cu
45
impedanţa sursei de alimentare Zs astfel încât consumul energetic să se menţină în

limite admisibile.
3.4.2. Robusteţea şi capacitatea de încărcare
Robusteţea caracterizează capacitatea sistemului de măsurare de a suporta,

fără să se deterioreze şi fără să-şi piardă calităţile, acţiunea diverşilor factori
perturbatori: şocuri, vibraţii temperatură, umiditate, ec..
Capacitatea de încărcare reprezintă valoarea maximă a mărimii măsurate
raportată la limita maximă a domeniului de măsurare a aparatului (sistemului) pe
care acesta o suportă fără să-şi înrăutăţească calităţile de măsurare.
3.4.3. Fiabilitatea şi mentenabilitatea
Fiabilitatea reprezintă capacitatea unui sistem de măsurare de a funcţiona un

anumit interval de timp fără a suferi defecte.
Mentenabilitate caracterizează timpul mediu necesar operaţiilor de
întreţinere şi reparaţii în caz de defect.
Pe lângă caracteristicile menţionate la alegerea unui aparat sau sistem al
unui sistem de măsură este necesar să fie luate în considerare şi criteriile
economice, adică un preţ total (achiziţie, instalare, întreţinere) cât mai mic.
46
IV. ELEMENTELE APARATELOR

ANALOGICE DE MĂSURAT
4.1. Elemente de bază şi clasificări

Elementele componente ale aparatelor sau instalaţiilor de măsurat se definesc după
cum urmează.
1. Dispozitivul de măsurat – este constituit din ansamblu părţilor
constructive care realizează mişcarea sistemului mobil a cărei deplasare
este proporţională cu mărimea de măsurat.
2. Elemente de măsurare – sunt elemente constructive care realizează
modificarea semnalelor (ca mărime, fază, formă) sau care realizează
diferite operaţii matematice cu acestea (înmulţiri, extrageri de radical,
ridicări la pătrat, adunări, scăderi, etc.).
3. Traductorul – constituie elementul primar din lanţul de măsurare şi
realizează conversia mărimii de măsurat într-o mărime electrică,
adecvată schemei funcţionale a instalaţiei de măsurare.
4. Elemente de referinţă – sunt elemente constructive care realizează
mărimi ce caracteristici de valoare cunoscută cu precizie (tensiune,
curent, rezistenţă, etc.) utilizate în aparate sau instalaţii de măsurare
bazate pe metode de compensare sau de punte.
5. Elemente auxiliare – sunt elemente care asigură buna funcţionare a
aparatului şi sunt constituite din elemente de protecţie contra
perturbaţiilor (umiditate, şocuri, câmpuri magnetice şi electrice) surse
de alimentare, elemente de prindere şi fixare.
Toate aceste elemente pot fi interioare sau exterioare (în acest caz ele
numindu-se accesorii); accesoriile pot fi destinate unui anumit aparat, sau pot fi
interşanjabile, caz în acre acestea sunt calibrate, adică au anumite valori
caracteristice date.
Uneori aparatul de măsură conţine numai dispozitivul de măsurat şu câteva
elemente auxiliare.
47
IV. ELEMENTELE APARATELOR ANALOGICE DE MASURAT
4.2. Clasificarea aparatelor de măsurat analogice

Există o mare diversitate de aparate analogice pentru măsurarea mărimilor
electrice. Ca urmare se pot pune în evidenţă mai multe criterii pe baza cărora aceste
aparate pot fi clasificate; aceste criterii sunt:
a) funcţie de natura fizică a mărimii măsurate;
b) funcţie de principiul de funcţionare;
c) funcţie de clasa de precizie;
d) criterii diverse
4.2.1. Clasificarea funcţie de natura fizică a mărimii

măsurate
Există o mare diversitate de mărimi electrice ce pot fi măsurate cu aparate

analogice şi ca urmare o mare diversitate de tipuri de aparate de măsură conform
acestui criteriu. Din acest punct de vedere aparatele analogice se pot clasifica în:
ampermetre, voltmetre, galvanometre, wattmetre, faradmetre, etc..
4.2.2. Clasificarea funcţie de principiul de funcţionare
Dispozitivele de măsurat şi implicit şi implicit aparatele şi instalaţiile în

care acestea sunt incluse, se bazează pe anumite fenomene fizice în cadrul căreia
mărimile de măsurat produc, după legi fizice cunoscute, efecte măsurabile care se
manifestă în general sub forma unor forţe sau cupluri de forţe mecanice, care
determină deplasarea sistemului mobil. Dispozitivele de măsurat se pot baza pe o
singură interacţiune (dispozitive simple) sau pe două interacţiuni (dispozitive
logometrice). Clasificarea după principiul de funcţionare a dispozitivelor determină
clasificarea după acelaşi principiu a aparatelor de măsură în care aceste dispozitive
sunt incluse; pe placa frontală a aparatelor este inscripţionat la loc vizibil simbolul
tipului respectiv de aparat. După principiul de funcţionare, principalele dispozitive
de măsurat (şi aparatele în care acestea sunt incluse) se pot clasifica în:
1. dispozitive magnetoelectrice au simbolul prezentat în figura 4.1.a;
2. dispozitive feromagnetice cu simbolul prezentat în figura 4.1.b;
3. dispozitive electrodinamice cu simbolul prezentat în figura 4.1.c;
4. dispozitive ferodinamice cu simbolul prezentat în figura 4.1.d;
5. dispozitive de inducţie cu simbolul prezentat în figura 4.1.e;
6. dispozitive electrostatice cu simbolul prezentat în figura 4.1.f;
7. dispozitive termice cu fir cald cu simbolul prezentat în figura 4.1.g;
8. dispozitive termice cu bimetal cu simbolul prezentat în figura 4.1.h;
48
9. dispozitive cu lamele vibrante cu simbolul prezentat în figura 4.1.i;

10. dispozitive magnetoelectrice cu redresor cu simbolul prezentat în figura
4.1.j;
11. dispozitive magnetoelectrice cu termocuplu cu simbolul prezentat în
figura 4.1.k.
Fig. 4.1. Simboluri grafice pentru principiul de funcţionare al aparatelor.

(În figura a…e au fost prezentate succesiv simbolurile pentru
aparatele cu o singură interacţiune şi pentru cele logometrice)
4.2.3. Clasificarea după modul de prezentare a rezultatelor

măsurătorilor
În funcţie de acest criteriul aparatele de măsură pot fi aparate indicatoare (care sunt
dotate cu un dispozitiv de indicare a rezultatelor măsurătorii) şi aparate
înregistratoare, care sunt dotate cu un dispozitiv de înregistrare a evoluţiei în timp a
mărimii măsurate, rezultatul măsurătorii prezentându-se sub forma unei diagrame
sau oscilograme.
La rândul lor aparatele indicatoare port fi clasificate în :
- aparate cu indicarea valorii instantanee a mărimii măsurate;
- aparate cu indicarea unei valori proporţionale cu integrala
definită pe un domeniu din mărimea măsurată.
În ceea ce priveşte aparatele înregistratoarea, funcţie de destinaţie acestea
pot fi clasificate la rândul lor în:
- înregistratoare de supraveghere la care viteza de derulare a
benzii este constantă;
- înregistratoare pentru înregistrarea avariei, la care viteza benzi
creşte o la apariţia avariei;
- înregistratoarea pentru modul de funcţionare a protecţiei.
49
4.2.4. Clasificarea după clasa de precizie
În funcţie de clasa de precizie se defineşte şi domeniul de utilizare al

aparatului respectiv. Din acest punct de vedere aparatele analogice se pot clasifica
în:
- aparate de laborator care au clasa de precizie între 0,5-0,1 şi
chiar mai mici;
- aparate de exploatare care au clasa de precizie cuprinsă între 0,5-
5;
La rândul lor aparatele de laborator se pot clasifica în:
- aparate de lucru – cu care se verifică şi se etalonează aparatele
de exploatare;
- aparate de verificare – cu care se verifică şi se etalonează
aparatele de lucru;
- aparate etalon – cu care se verifică şi se etalonează aparatele de
verificare
4.2.4. Alte criterii de clasificare
S-au elaborat o serie de alte criterii de mai puţină importanţă conform

cărora paratele analogice po fi clasificate. Astfel de criterii sunt:
- clasificarea după gradul de protecţie la diferiţi factori (IP 00-
IP65);
- clasificarea după forma constructivă a carcasei(dreptunghiulare,
pătrate);
- clasificare după tipul scalei aparatului (liniară, logaritmică,
pătratică, etc.)
- clasificare poziţia normală de funcţionare (baza latura mare,
baza latura mică, montare în decupare, montare pe suport, etc.)
Pentru o bună informare a utilizatorului pe scala aparatului sunt inscripţionate o
serie de informaţii precum: simbolul principiului de funcţionare (conform figurii
4.1), gradul de protecţie, poziţia normală de funcţionare, tensiunea de încercare,
numele fabricantului, seria şi anul fabricaţiei, norma sau standardul conform căreia
a fost realizat.
50
4.3. Elemente constructive ale dispozitivelor de măsurat

Dispozitivele de măsurat sunt construite pe baza unor fenomene fizice prin care, în
virtutea unor legi cunoscute, mărimile măsurate produc efecte măsurabile ce se
manifestă sub forma unor forţe sau cupluri de forţe. Elementele din compunerea
dispozitivelor de măsurat asupra cărora se exercită aceste forţe ce produc mişcarea
constituie elementele active ale dispozitivelor de măsurat. Elementele care
valorifică această mişcare transformând-o într-o deplasare proporţională cu
mărimea de măsurat se numesc elemente pasive. Unele elemente sunt fixe iar altele
se deplasează în cursul măsurătorii constituind sistemul (echipajul) mobil.
4.3.1. Elemente active ale dispozitivelor de măsurat
Elementele active sunt determinate de principiul constructiv ce stă la baza

dispozitivului de măsurat. Principalele elemente active ale dispozitivelor de
măsurat sunt prezentate în continuare.
4.3.1.1. Dispozitive magnetoelectrice
Dispozitivele magnetoelectrice cu bobină mobilă (figura 4.2). Au în compunere un

magnet permanent (1) în câmpul căreia se afla o bobină mobilă (2) parcursă de
curentul de măsurat. Interacţiunea dintre câmpul proporţional cu curentul de
măsurat produs de bobina mobilă şi câmpul constant al magnetului permanent
determină apariţia unor forţe de natură electromagnetică ce produc mişcarea
bobinei mobile (care se poate roti în jurul unui ax) până când se atinge minimul de
energie. Cuplul rezistent care asigură şi menţinerea pe poziţia de zero a acului
indicator în absenţa curentului de măsurat este asigurat de un sisteme de resorturi
elastice.
Fig. 4.2. Dispozitiv Fig. 4.3. Logometru Fig. 4.4. Dispozitiv magneto-
magnetoelectric magnetoelectric electric cu magnet mobil
51
Logometrele magnetoelectrice (figura 4.3) se bazează pe acelaşi principiu

ca şi aparatele magnetoelectrice cu menţiunea că în acest caz, cuplul rezistent este
asigurat de pe acelaşi principiu ca şi cuplul activ de către o bobină mobilă parcursă
de un curent de referinţă (elementul 3 din figura 4.3). În acest caz, poziţia acului
indicator în absenţa curentului de măsurat nu mai este pe zero.
Dispozitivele magnetoelectrice cu magnet mobil (figura 4.4) se bazează de
asemenea pe interacţiunea dintre câmpul constant al unui magnet permanent şi
câmpul produs de bobina parcursă de curentul de măsurat cu menţiunea că în acest
caz, elementul care se poate deplasa ca urmare a forţelor de natură
electromagnetică este magnetul permanent (1) şi nu bobina parcursă de curent.
Alimentând bobina dispozitivului magnetoelectric prin intermediul unui
dispozitiv de redresare se obţine un dispozitiv magnetoelectric cu redresor, care
poate fi utilizat pentru măsurarea curenţilor alternativi.
Alimentând bobina unui dispozitiv magnetoelectric cu tensiunea produsă de
un termocuplu se obţine un dispozitiv magnetoelectric cu termocuplu cu care se pot
măsura valorile efective ale curenţilor şi tensiunilor chiar dacă au forme
nesinusoidale.
4.3.1.2. Dispozitiv feromagnetic
Dispozitivul feromagnetic prezentat

schematic în figura 4.5. are în compunere o
bobină fixă (3) parcursă de curentul de măsurat şi
două armături din material feromagnetic aflate în
interiorul bobinei dintre care una este fixă (2) iar
cealaltă este mobilă (1). Câmpul produs de
curentul ce străbate bobina fixă induce în cele
două armături câmpuri electromagnetice de
Fig. 4.5. Dispozitiv acelaşi sens. Interacţiune câmpurilor induse în
feromagnetic cele două armături se manifestă prin apariţia unor
forţe de natură electromagnetică care determină
mişcarea echipajului mobil. Cum mărimea câmpurilor induse este proporţională cu
curentul de măsurat, mişcarea echipajului mobil fa fi dependentă de acesta.
4.3.1.3. Dispozitiv electrodinamic
Dispozitivul electrodinamic (prezentat schematic în figura 4.6) este alcătuit

dintr-o bobină fixă secţionată (1), parcursă de un curent de referinţă şi o bobină
mobilă (2) parcursă de curentul de măsurat. Bobina fixă produce un câmp
electromagnetic care are aspectul unui câmp longitudinal sau radial (funcţie de
52
dimensiunile acesteia) în spaţiul

dintre cele două segmente ale
bobinei. Acest câmp
interacţionează cu câmpul
electromagnetic al bobinei
mobile, interacţiunea lor
manifestându-se prin apariţia
Fig. 4.6. Dispozitiv electrodinamic unor forţe de natură
electromagnetică care determină
rotirea bobinei mobile. Forţele
vor fi dependente de valoarea câmpului produs de bobina mobilă, deci de valoarea
curentului de măsurat care străbate această bobină. Solidar cu bobina mobilă este
montat un ac indicator ce se mişcă în dreptul unei scări gradate. Bobinele fiind
lipsite de miez, dependenţa câmpurilor de curenţi este liniară, dar cuplul de forţe
are valori mici.
4.3.1.4. Dispozitivul ferodinamic
Din punct de vedere principial

dispozitivul ferodinamic (prezentat
schematic în figura (4.7) este identic
cu dispozitivul electrodinamic.
Deosebirea constă în aceea că atât
bobina fixă secţionată parcursă de
curentul I1 (1) cât şi bobina mobilă
parcursă de curentul I2 sunt prevăzute
cu miez din material feromagnetic.
Acest lucru face ca pe de o parte
câmpurile care interacţionează deci şi
Fig. 4.7. Dispozitivul ferodinamic forţele ce apar să fie mai puternice, iar
pe de altă parte datorită apariţiei
fenomenului de saturaţie, dependenţa fiecărui câmp de curentul care-l determină
devine neliniară. În concluzie, aparatele ferodinamice vor fi mai robuste, vor
produce cupluri mai puternice dar domeniul de liniaritate va fi limitat.
Prin montarea a două bobine mobile decalata mecanic pe acelaşi ax, dintre
care una parcursă de curentul de măsurat iar cealaltă de un curent de referinţă, se
obţine un logometru ferodinamic, la care cuplul rezistent este asigurat pe acelaşi
principiu ca şi cuplul activ.
53
4.3.1.5. Dispozitivul de inducţie
Dispozitivele de inducţie, prezentate schematic în figura 4.8., au în

compunere un disc realizat din material metalic neferomagnetic (de obicei
aluminiu) suspendat pe un ax în jurul căruia se poate roti (elementul 1 din figură).
De o parte şi de alta a discului se află doi electromagneţi (2 şi 3) ale căror bobine
sunt parcurse de curenţi alternativi. Fluxurile Φ1 şi Φ2 produse de cei doi curenţi se
închid prin disc şi induc în acesta curenţi turbionari proporţionali cu fluxurile.
Aceşti curenţi determină
apariţia unui câmp indus care
interacţionează cu fluxurile
inductoare determinând apariţia
unor cupluri de forţe ce se
exercită asupra discului mobil
şi care determină rotirea
acestuia. Cuplul rezistent este
determinat de interacţiune
dintre câmpul indus şi câmpul
produs de magnetul permanent
(4). Viteza de deplasare a
discului este proporţională cu
produsul celor doi curenţi,
Fig. 4.8. Dispozitiv de inducţie
dispozitivul de inducţie având
şi rolul de multiplicator mecanic.
4.3.1.6. Dispozitiv termic cu fir dilatant
Funcţionarea acestui dispozitiv, prezentat schematic în figura 4.9, se

bazează pe fenomenul de dilatare a firelor conductoarea sub acţiunea căldurii. Este
compus dintr-un fir conductor (1) prins în două puncte fixe şi parcurs de curentul
de măsurat, un ansamblu de fire izolatoare inextensibile (2) care înfăşoară axul de
care este prins acul indicator şi o lamelă elastică (3). Firul conductor parcurs de
curent se încălzeşte prin efect Joule încălzirea fiind dependentă de intensitatea
curentului care îl străbate. Lamela elastică determină deplasarea ansamblului de
fire izolatoare inextensibile şi în consecinţă rotirea axului pe care acestea sunt
înfăşurate.
54
Fig. 4.10. Dispozitiv

Fig. 4.9. Dispozitiv termic cu fir dilatant termic cu bimetal
4.3.1.7. Dispozitiv termic cu bimetal.
Funcţionarea acestui dispozitiv se bazează pe coeficienţii de dilatare diferiţi

ai diferitelor materiale conductoare. Un bimetal este un ansamblu de două lamele
din materiale conductoare lipite una de alta pe toată suprafaţa. Atunci când întreg
ansamblul este încălzit se produce curbarea acestuia către materialul care are
coeficientul de dilatare mat mic. Curentul de măsurat străbate ansamblul bimetal şi
produce încălzirea acestuia prin efect Joule şi produce curbarea ansamblului. Un ac
indicator este prins solidar de capătul liber deplasarea lui fiind dependentă de
valoarea curentului ce produce încălzirea bimetalului. Deoarece sensibilitatea
dispozitivului creşte o dată cu lungimea bimetalului, pentru o realizare compactă
acesta are forma spirală (figura 4.10).
4.3.1.8. Dispozitiv electrostatic
Dispozitivul electrostatic, prezentat

schematic în figura (4.11) este alcătuit din
două armături fixe (1) din material
neferomagnetic care au forma unor duble
sectoare de cerc. În interiorul acestora se poate
deplasa o armătură mobilă (2) realizată din
acelaşi material şi având de asemenea forma
unui sector de cerc. Dacă armăturile fixe şi cea
Fig. 4.11. Dispozitiv electrostatic mobilă sunt legate la potenţiale electrice
diferite, între acestea se exercită forţe de
natură electrostatică care determină deplasarea armăturii mobile, forţe
55
proporţionale cu diferenţa de potenţial dintre armături. Aceste dispozitive pot fi

folosite aşa cum se observă pentru măsurarea tensiunilor continui.
4.3.1.9. Dispozitivul cu lamele vibrante
Funcţionarea acestui dispozitiv se bazează pe apariţia fenomenului de

rezonanţă ce apare atunci când o lamelă elastică este supusă unei oscilaţii de o
anumită frecvenţă. Dispozitivul prezentat schematic în figura 4.12 este compus
dintr-un ansamblu de lamele elastice (2) care au lungimi diferite şi sunt prinse rigid
pe un suport metalic. În imediata apropiere se află un electromagnet (1) parcurs de
curentul a cărei frecvenţă va fi măsurată cu ajutorul dispozitivului. Suportul
lamelelor va fi supus unor forţe de atracţie şi
respingere şi ca urmare va fi antrenat într-o mişcare
oscilatorie, a cărei frecvenţă este egală cu dublul
frecvenţei curentului ce străbate electromagnetul.
Lamela a cărei frecvenţă proprie de oscilaţie este
egală cu frecvenţa de oscilaţie a suportului va avea
amplitudinea oscilaţiilor mult mai mare decât a
Fig. 4.12. Dispozitiv cu celorlalte lamele. Lamelele fiind calibrate se poate
lamele vibrante determina pe această cale frecvenţa curentului ce
străbate bobina electromagnetului.
4.3.2. Elementele auxiliare ale dispozitivelor de măsurat

Elementele care valorifică mişcarea echipajului mobil pentru a obţine dependenţe
dorite (de preferat liniare) între deplasarea acestuia şi mărimea măsurată, precum şi
elementele care asigură reglarea, funcţionarea optimă, fixarea şi consolidarea
elementelor componente ale unui aparat de măsură constituie elementele auxiliare a
le aparatelor de măsură. Principalele funcţii pe care le îndeplinesc elementele
auxiliare sunt:
asigurarea suspensiei echipajului mobil;
realizarea cuplului rezistent;
asigurarea citirii valorii deviaţiilor;
reglarea poziţiei de zero a acului indicator;
realizarea cuplului de amortizare;
echilibrare, fixare, protecţie, instalare, conectare, etc.
4.3.2.1. Suspensia echipajului mobil
Pentru a se putea deplasa sub influenţa cuplurilor active este necesar ca

echipajul mobil să fie montat pe elemente care asigură suspensia acestuia.
56
Principalele tipuri de suspensie întâlnite în aparatele analogice sunt suspensia pe ax

cu lagăre, suspensia pe benzi tensionate, suspensia pe fire de torsiune.
a) Suspensia pe ax cu lagăre asigură robusteţe ridicată dar o precizie mai
redusă.Elementele care asigură suspensia pe ax cu lagăre sunt prezentate schematic
în figura 4.13. Bobina mobilă (3) este prinsă rigid de axul metalic (1) care este
prevăzut la capete cu vârfuri metalice sau de rubin sau safir. Axul se sprijină pe
lagăre de scobite conic realizate din rubin sau safir (2), asigurându-se astfel o
durată de viaţă ridicată a lagărelor şi o frecare scăzută între ax şi lagăre fără să fie
necesară lubrifierea lagărelor. Acest tip de suspensie este utilizată pentru aparate a
căror clasă de precizie este mai mare sau egală cu 0,5.
Fig. 4.13 Suspensie pe ax cu Fig. 4.14. Suspensie pe benzi tensionate

lagăre
b) Suspensia pe benzi tensionate prezentată schematic în figura 4.14 a şi b
este realizată dintr-un sistem de benzi metalice subţiri şi elastice (1) prinse fix la
unul din capete, solidar cu banda tesionată care constituie elementul de suspendare
se montează bobina mobilă (3). Rotirea bobinei
determină răsucirea benzii. Acest tip de suspensie se
utilizează pentru aparate cu clasă de precizie mai mică
de 0,5.
c) Suspensia pe fire torsionate este utilizată
pentru aparate cu sensibilitate mare şi precizie ridicată.
Elementele acestui tip de suspensie (prezentată
schematic în figura (4.15) sunt un fir de torsiune (1)
din material metalic sau izolator, prins la unul din
capete prin intermediul unui element elastic (2).
Fig. 4.15. Suspensie pe fir Bobina mobilă (3) este prinsă solidar pe fir iar
de torsiune deplasarea acesteia sub acţiunea cuplurilor de forţe ce
57
acţionează asupra elementelor active produce răsucirea firului de torsiune.

Suspensia este realizată practic fără frecări (dacă se neglijează frecările cu aerul)
dar, asigurând o sensibilitate mare determină o scădere a robusteţii aparatului, acest
tip de suspensie fiind utilizată în exclusivitate pentru aparatele de laborator.
4.3.2.2. Asigurarea cuplului rezistent
Mişcarea se echipajului mobil se realizează aşa cum s-a arătat în capitolul

precedent până când cuplul activ este echilibrat de cuplul rezistent, ca urmare este
necesar ca în compunerea aparatelor de măsură să existe elemente care să asigure
realizarea cuplului rezistent (antagonist). În cazul logometrelor cuplul rezistent este
realizat pe acelaşi principiu ca şi cuplul activ. În cazul aparatelor care sunt dotate
cu dispozitive cu o singură interacţiune elementele care realizează cuplul rezistent
depind de tipul de suspensie utilizat. Astfel pentru aparatele care au suspensie pe ax
cu lagăre cuplul rezistent este asigurat cu ajutorul unor arcuri spirale prinse cu un
capăt de axul mobil (elementele 6 din figura (4.13). Deplasarea unghiulară a axului
determinată de bobina mobilă duce la tensionarea suplimentară a resortului forţa
rezistentă dezvoltată de acesta şi ca urmare cuplul rezistent fiind proporţional cu
deplasarea unghiulară a axului. În cazul suspensiei pe benzi tensionate cuplul
rezistent este asigurat de torsionarea benzii elastice odată cu rotirea bobinei mobile.
Ca şi în cazul resorturilor spirale, cuplul rezistent este proporţional cu deplasarea
unghiulară a axului. În cazul suspensiei pe fir de torsiune, cuplul rezistent este
asigurat de torsionarea firului elastic determinată de rotirea acestuia odată cu
bobina mobilă. Şi în acest caz cuplul rezistent este proporţional cu deplasarea
unghiulară a bobinei mobile dar la aceeaşi deplasare unghiulară cuplul determinat
de torsiunea firelor de torsiune este mai mic decât cel determinat de torsiunea
benzii elastice acest fapt face ca pentru aparatele de mare sensibilitate să se
utilizeze suspensia pe fir de torsiune.
4.3.2.3. Citirea deviaţiilor
Elementele care asigură citirea deviaţiilor sunt determinate de tipul de

suspensie utilizat şi de sensibilitatea aparatului. Există două tipuri de dispozitive de
citire a deviaţiilor:
- dispozitivele cu ac indicator şi scară gradată utilizate la aparatele cu
suspensie cu ax şi lagăre şi la aparatele cu suspensie cu benzi tensionate de precizie
mai mică. Acest tip de indicare este prezentat schematic în figurile 4.13 şi 4.14.a.
Un ac indicator (elementul 4 din figurile menţionate) se roteşte solidar cu
dispozitivul de suspensie; el se deplasează prin dreptul unei scale gradate în unităţi
de măsură specifice mărimii măsurate (elementul 5 din figură). La aparatele de
precizie pentru a se evita eroarea de paralaxă la citirea rezultatului măsurătorii, în
58
dreptul scării este montată o oglindă iar citirea indicaţiei se face atunci când
imaginea reflectată în oglindă a acului indicator este obturată complet de acul
indicator; în caz contrar poziţia operatorului în timpul citirii nu este corectă iar
rezultatul măsurătorii va fi afectat de erori sistematice.
- dispozitivele cu oglindă şi spot luminos sunt utilizate la aparatele de
precizie cu suspensie pe benzi tensionate şi la aparatele cu suspensie pe fir de
torsiune. Acest tip de dispozitiv de citire este prezentat în figurile 4.14.b. şi 4.15.
Este constituit dintr-o oglindă prinsă solidar în plan vertical cu dispozitivul de
suspensie (elementul 4 din figurile specificate) pe care se reflectă un spot luminos
produs de o sursă fixă de lumină. Datorită rotirii dispozitivului de suspensie,
imaginea spotului reflectată de oglindă se deplasează pe o scală gradată (liniară sau
circulară, interioară sau exterioară aparatului). Masa dispozitivului de citire şi ca
urmare inerţia dispozitivului sunt mult mai mici decât a dispozitivului cu ac
indicator ceea ce face ca acest dispozitiv să fie utilizat în cazul aparatelor de
sensibilitate mare. Sensibilitatea şi precizia pot creşte atunci când scala gradată este
montată în exterior deoarece în acest caz dimensiunea acesteia nu mai este limitată
de gabaritul aparatului. Chiar şi în cazul scărilor interioare precizia creşte faţă de
dispozitivul cu ac indicator datorită absenţei erorii de paralaxă (determinată de
eventuala poziţionare incorectă a operatorului).
4.3.2.4. Corectorul de zero
Din cauza modificării în timp a proprietăţilor elementelor care asigură

cuplul rezistent sau din cauza modificărilor condiţiilor de mediu în care se
realizează măsurătoarea este posibil ca acul indicator (sau spotul luminos) să nu se
mai afle în dreptul reperului ‚zero’ în absenţa mărimii de măsurat. Acesta este
motivul pentru care înaintea măsurătorii este necesară poziţionarea pe reperul zero
a acului indicator sau a spotului luminos. Aparatele analogice sunt prevăzute cu
elemente care asigură posibilitate reglării poziţiei iniţiale a dispozitivului de citire.
În cazul suspensiei cu ax şi lagăre este prevăzut în acest scop un şurub care poate
acţiona asupra resortului spiral (elementul 7 din figura 4.13) şi care prin
modificarea tensionării acestuia poate modifica poziţia iniţială a axului deci şi a
acului indicator prins solidar cu acesta.
În cazul suspensiei pe benzi tensionate este prevăzut în acest scop un şurub
(elementul 6 din figura 4.14) cu ajutorul căruia se poate regla tensionarea iniţială a
benzii sau a unui element elastic prins solidar cu aceasta (elementul 2 din figura
(4.14).
În mod similar se realizează reglarea pe zero a aparatelor cu suspensie pe fir
de torsiune. Un şurub prins de capătul firului de torsiune (elementul 6 din figura
4.15) poate regla torsionarea iniţială a firului de suspensie sau a unui element
elastic (2) prin solidar cu acesta.
59
4.3.2.5. Dispozitivul de amortizare a mişcării
Aşa cum rezultă din ecuaţia de mişcare ce descrie funcţionarea în regim dinamic a
elementelor sistemelor de măsură, în absenţa cuplului de amortizare echipajul
mobil ar executa oscilaţii în jurul poziţiei corespunzătoare valorii mărimii măsurate
fără a se stabiliza în dreptul acestei poziţii. Ca urmare sunt necesare elemente care
să asigure amortizarea mişcării echipajului mobil şi deci a oscilaţiilor în jurul
poziţiei de echilibru. Principalele dispozitive de amortizare a mişcării sunt
prezentate schematic în figura 4.16. Aceste dispozitive sunt:
- dispozitivul pneumatic cu paletă (figura 4.16.a) compus dintr-o paletă
prinsă pe capătul acului indicator sau a unei tije prinse solidar cu dispozitivul de
suspensie care se poate deplasa în interiorul unui corp cu secţiune dreptunghiulară.
Apare o forţă de natura unei frecări vâscoase proporţională cu viteza de deplasare a
paletei, deci a echipajului mobil.
- dispozitivul pneumatic cu piston (figura 4.16.b) se bazează pe acelaşi
principiu cu dispozitivul cu paletă, frecarea realizându-se în acest caz între un
piston prins de capătul acului indicator şi aerul dintr-un cilindru în care acesta se
deplasează. Cuplul de amortizare este de asemenea proporţional cu viteza de
deplasare a pistonului.
Fig. 4.16. Dispozitive de amortizare

- dispozitivul cu curenţi turbionari şi magnet permanent (figura 4.16.c) are
în compunere o paletă de formă de sector de cerc realizată din material metalic
neferomagnetic (de obicei aluminiu) prinsă solidar cu dispozitivul de suspensie
care se poate deplasa circular în interiorul unui magnet în formă de potcoavă.
Câmpul magnetului permanent induce curenţi turbionari în piesa metalică în
mişcare. Câmpul determinat de curenţii turbionari induşi interacţionează cu câmpul
inductor al magnetului permanent determinând apariţia unui cuplu de amortizare
proporţional cu viteza unghiulară a paletei.
4.3.2.6 Elemente auxiliare
Elementele auxiliare sunt elemente de echilibrare (contragreutăţi), elemente

de fixare (şasiu, şuruburi de prindere), de protecţie (carcasă, ecrane interioare,
60
garnituri, etc.) de instalare (prindere mecanică pe panou, aşezare pe masa de lucru)

de conectare (mufe, conectori, cleme cabluri de legătură. Toate acestea contribuie
la funcţionarea corectă şi sigură a aparatului de măsură.
4.4. Cuplurile de forţe în aparatele de măsurat

4.4.1. Cuplul activ
Interacţiunile dintre elementele active ale dispozitivelor de măsurat produc
o mişcare de rotaţie a sistemului mobil sub acţiunea momentului forţelor active.
Acest moment de poate calcula cu ajutorul teoremei lucrului mecanic virtual şi a
conservării energiei, aplicate pentru o variaţie da a deplasării sistemului mobil faţă
de o poziţie oarecare de echilibru, cu ajutorul relaţiei:
M a ⋅ dα + dWem = dWeext (4.1)
Unde: - Ma reprezintă cuplul activ
- Wem este energia internă care se poate calcula cu relaţia:
Wem = ∑ q kVk + ∑ Φ k ik (4.2)
k k
cu - qk sarcini electrice
- Vk potenţiale electrice;
- Φk fluxurile magnetice;
- ik curenţii ce străbat conductoarele.
- Weext este energia externă care se poate calcula cu aceeaşi relaţie (4.2) cu
menţiunea că sarcinile, potenţialele, fluxurile şi curenţii sunt cei din circuitul
exterior. În cazul în care aparatul nu este cuplat la un circuit exterior Weext=0 şi în
acest caz:
M a dα = dWem Vk ,ik =ct = −dWem qk ,Φ k =ct (4.3)
unde Vk,ik,qk,Φk arată mărimile ce rămân constante în timpul variaţiei lui deplasării
circulare α. Se poate scrie deci:
dWem
Ma = (4.4)
dα V ,i
Energia internă şi deci şi cuplul activ vor depinde de mărimea măsurată X (sau de o
mărime proporţională cu aceasta) şi, în caz general, de deviaţia a, adică:
M a = f ( X )ϕ (α ) (4.5)
61
4.4.2. Ecuaţia de mişcare

Ecuaţia de mişcare se va obţine dintr-o condiţie de echilibru dinamic
aplicată tuturor cuplurilor ce contribuie la mişcare, adică:
∑Mk = 0
k
(4.6)
Cuplurile Mk din relaţia (4.6) vor avea aceeaşi direcţie, adică direcţia de mişcare a
sistemului mobil. Cuplurile care intervin în ecuaţia (4.6) sunt:
cuplul activ determinat cu relaţia:
M a = f ( X )ϕ (α ) (4.7)
cuplul de inerţie care se poate calcula cu relaţia
d 2α
M j = −J 2 (4.8)
dt
unde J este momentul de inerţie al sistemului mobil redus la axul mobil.
cuplul de amortizare determinat cu relaţia:
dα
M A = −A (4.9)
dt
unde A este o constantă de amortizare. Acest cuplu este în esenţă un cuplu de
frecare vâscoasă.
cuplul rezistent Mr care poate avea una din formele:
Mr=Dα (4.10)
atunci când este realizat de un resort mecanic sau prin torsionarea benzilor
tensionate sau firelor torsionate, D fiind constanta resortului sau
M r = f 0 ( X )ϕ 2 (α ) (4.11)
în cazul logometrelor când cuplul rezistent este creat pe acelaşi principiu ca şi
cuplul activ.
- cuplul de frecare Mf.
Deoarece numai cuplul activ este în sensul mişcării, celelalte opunându-se
mişcării, ecuaţia (4.6) capătă forma:
d 2α dα
J 2 +A + Dα = f ( X )ϕ (α ) (4.12)
dt dt
În cazul logometrelor ecuaţia de mişcare ia forma:
d 2α dα
J 2 +A + f ( X 0 )ϕ 2 (α ) = f ( X )ϕ (α ) (4.13)
dt dt
Ecuaţiile generale (4.12) sau (4.13) pot fi puse sub forme particulare mai
simple, deoarece expresia generală a cuplului activ sau a celorlalte cupluri poate fi
particularizată la diferite tipuri de aparate astfel:
1. Cuplurile de frecare Mf pot fi considerate nule la aparatele cu suspensie
pe benzi tensionate sau fire torsionate sau Mf≈0,1-0,2% din Mr în cazul suspensiei
pe ax cu lagăre; în toate cazurile se poate considera deci că Mf=0.
62
2. În cazul aparatelor magnetoelectrice, a celor inductive (contori) sau a

celor electrodinamice sau ferodinamice de tip wattmetru, se poate neglija
dependenţa cuplului activ de deviaţia α, cuplul activ luând în acest caz una din
formele particulare:
dX
M a = kX sau M a = k (4.14)
dt
3. În cazul aparatelor feromagnetice, electrodinamice, ferodinamice,
electrostatice sau termice, dependenţa ϕ(α) poate fi inclusă în dependenţa f(X) ca
un factor, cuplul activ putând lua în acest caz una din formele:
1
M a = kX 2 ; M a = kX ; M a = (4.15)
k+X
4. Cuplul rezistent este dat de expresia (4.10) în cazul aparatelor cu simplu
efect, are expresia (4.11) în cazul logometrelor şi este nul în cazul contorilor.
Cu aceste precizări, ecuaţia de mişcare poate lua una din formele
particulare:
d 2α dα
a) J 2 + A + Dα = kX (4.16)
dt dt
unde soluţia generală α=αl+αp va depinde de condiţiile iniţiale, iar αp va reprezenta
deviaţia de regim permanent şi va fi o funcţie explicită de X;
d 2α dα dX
b) J 2 + A =k (4.17)
dt dt dt
în cazul contorilor, caz în care soluţia generală va fi dată de relaţia:
t t t
d 2α dα dX
J 2 +A =k (4.18)
dt 0 dt 0 dt 0
d α
2
dα
c) J 2
+A + Dα = f ( X )ϕ (α ) (4.19)
dt dt
în cazul celorlalte aparate;
d 2α dα
d) J 2 + A + f ( X 0 )ϕ 2 (α ) = f ( X )ϕ (α ) (4.20)
dt dt
în cazul logometrelor.
Soluţia de regim permanent a ecuaţiilor (4.19) şi (4.20) va putea fi exprimată numai
ca o funcţie implicită de mărimea măsurată X, adică:
α p = Ψ[F ( X )] (4.21)
63
V. APARATE INDICATOARE DE CURENT CONTINUU
V. APARATE INDICATOARE DE CURENT

CONTINUU
5.1. Galvanometrul de curent continuu

Galvanometrul de curent continuu este cel mai vechi aparat de măsură în
curent continuu, pe baza lui dezvoltându-se ulterior aparatele magnetoelectrice. Cu
anumite îmbunătăţiri sunt folosite şi azi în măsurătorile de laborator pentru domenii
de 10-6-10-12A sau 10-4-10-9V. În scopul detectării curenţilor sau tensiunilor prin
metode de punte scala aparatului are zeroul la mijloc, putând detecta şi sensul
curentului.
5.1.1. Descriere constructivă
Din punct de vedere constructiv galvanometrul este compus dintr-o bobină

fără carcasă sau cu carcasă ne-metalică ce se poate roti într-un întrefier îngust
format între piesele polare ale unui magnet permanent şi o piesă magnetică
circulară. Pentru evitarea vibraţiilor este necesar să se asigure montarea lor în
console în perete sau pe fundaţii speciale. În figura 5.1. este prezentat un
c)
d)
a) b)
Fig. 5.1. Galvanometru simplă suspensie
64
galvanometru cu simplă suspensie de laborator cu scală exterioară. După cum se

observă suspensia este asigurată pe fir de torsiune prins într-un singur capăt ceea ce
determină o sensibilitate foarte ridicată dar în acelaşi timp firul este solicitat în
permanenţă de greutatea (redusă) a echipajului mobil. Pentru a nu solicita
nejustificat firul galvanometrul este prevăzut de obicei cu un dispozitiv care asigură
blocarea mecanică a acestuia atunci când galvanometrul nu este utilizat.
Dispozitivul de citire este un dispozitiv cu oglindă şi scală exterioară; scala fiind
exterioară ar permite teoretic deviaţii mari, dar fiind liniară deviaţiile
galvanometrului sunt limitate la 4-50. Firul de suspensie este metalic şi constituie în
acelaşi timp un fir de conectare al galvanometrului la mărimea de măsurat. Carcasa
galvanometrului este montată pe un stativ prevăzut la partea inferioară cu şuruburi
de reglaj pentru a putea asigura poziţia perfect orizontală a galvanometrului; în
acest scop unele galvanometre au inclus o nivelă cu bulă de aer.
În figura 5.2. este prezentat un galvanometru cu dublă suspensie şi cu scară
interioară. Denumirea de dublă suspensie se referă la faptul că firul care constituie
elementul de suspensie al echipajului mobil este fixat la ambele capete. În acest fel
creşte robusteţea aparatului dar scade sensibilitate. Scala fiind interioară
dimensiunea este mai mică decât în cazul galvanometrelor cu scală exterioară (deci
şi precizia) dar realizându-se sub formă circulară nu mai este limitat domeniul de
deviaţie ca în cazul scalelor liniare. Dispozitivul de citire este prevăzut cu o oglindă
(o) prinsă solidar de firul de suspensie o scală gradată interioară (s), o sursă de
lumină (1) un sisteme de lentile şi oglinzi care focalizează şi dirijează fascicolul
luminos către oglindă (2,3,4,L) şi un sistem de oglinzi care dirijează fascicolul
reflectat către scala gradată (5,6). Bobina mobilă este de asemenea fără carcasă şi
este prinsă solidar de firul de suspensie aflându-se în întrefierul unui magnet
permanent (care nu a mai fost reprezentat în figură).
Amortizarea mişcării bobinei mobile se realizează datorită interacţiunii între
câmpul electric al curenţilor induşi de câmpul magnetic în ramurile bobinei în
mişcare şi câmpul magnetic inductor. Cuplul de amortizare este redus (ar putea fi
Fig. 5.2. Galvanometru cu dublă

suspensie
65
crescut prin montarea bobinei pe carcase metalice neferomagnetice) dar suficient

ţinându-se cont de domeniul de utilizare a galvanometrelor.
Pentru ca indicaţia să fie bidirecţională (deci să poată fi precizat şi sensul
curentului) este necesar ca planul bobinei să cuprindă axa N-S a polilor magnetului
permanent.
5.1.2. Cuplul activ al galvanometrului.
Pentru stabilirea cuplului activ în galvanometru vom face apel la teorema

forţelor generalizate (Lagrange), conform căreia variaţia lucrului mecanic produs
de cuplul activ este egală cu variaţia energiei interne. Variaţia energiei interne a
bobinei aflate în câmp este dată de relaţia:
dWm = I ⋅ dΦ (5.1)
unde: I este curentul considerat constant care străbate bobina;
dΦ reprezintă variaţia fluxului atunci când bobina se deplasează cu
unghiul dα şi se poate calcula cu relaţia:
dΦ = N ⋅ B ⋅ d ⋅ l ⋅ dα (5.2)
În relaţia (5.2) s-au folosit notaţiile:
- S = dxl reprezintă aria activă a bobinei;
- B este inducţia magnetică constantă în întrefier produsă de magnetul
permanent;
- N este numărul de spire al bobinei.
Înlocuind expresia variaţiei fluxului dată de (5.2) în relaţia (5.1) se obţine:
dWm = I ⋅ N ⋅ B ⋅ S ⋅ dα = Φ 0 ⋅ I ⋅ dα (5.3)
Din relaţiile (4.5) şi (5.3) se obţine expresia cuplului activ Ma:
dWm
Ma = = Φ0 ⋅ I (5.4)
dα
După cum se observă Φ0=NBS este o constantă care depinde de caracteristicile
constructive ale aparatului şi nu de deviaţie, şi se numeşte constanta dinamică a
aparatului. Bobina se va deplasa până când fluxul magnetic propriu va coincide ca
direcţie şi sens cu fluxul magnetic extern.
Cuplul activ este compensat la echilibru staţionar de cuplul rezistent Mr
care are expresia:
M r = − Dα (5.5)
(s-a considerat negativ deoarece cuplul rezistent are sens invers cuplului activ).
D este o constantă de elasticitate dependentă de tipul şi dimensiunile suspensiei;
pentru o suspensie simplă pe fir de torsiune această constantă are expresia:
π ⋅d2
D=G
32 ⋅ l
unde G este momentul de inerţie al echipajului mobil;
66
d este diametrul firului de suspensie;

l este lungimea firului de suspensie.
Condiţia de echilibru a cuplurilor în regim static este:
Ma + Mr = 0 (5.6)
Înlocuind (5.4) şi (5.5) în (5.6) se obţine:
Φ 0 ⋅ I = D ⋅α (5.7)
Din relaţia (5.7) rezultă expresia curentului care străbate bobina mobilă:
D
I= α = CIα (5.7’)
Φ0
unde CI reprezintă constanta de curent şi reprezintă valoarea curentului care
trecând prin bobina galvanometrului produce o deviaţie egală cu o diviziune.
Din relaţia (5.7) poate fi pusă în evidenţă şi valoarea deviaţiei:
Φ 1
α= 0I= I = SI ⋅ I (5.7’’)
D CI
unde SI este sensibilitatea de curent; aceasta este o mărime definită teoretic ca
deviaţia galvanometrului atunci când bobina ar fi străbătută de un curent egal cu
1A (definită teoretic deoarece aşa cum am arătat la începutul acestui capitol
valoarea maximă ce se poate măsura cu galvanometrul este de ordinul µA.
Dacă dorim să mărim domeniul de măsură al aparatului la un curent maxim
In de n ori mai mare decât curentul iniţial din expresia curentului rezultă:
n ⋅ I n = n ⋅ C I ⋅ α = C In ⋅ α (5.8)
ceea ce înseamnă că este necesară mărirea de n ori a constantei de curent, adică o
reducere de n ori a sensibilităţii aparatului.
Din relaţiile (5.7) rezultă că pentru o inducţie B constantă avem o
dependenţă liniară între curent şi deviaţie, deci va rezulta o scară liniară pentru
galvanometru.
În scopul menţinerii constante a inducţiei în întrefier sau pentru reglarea
acesteia, se montează în paralel cu întrefierul un şunt magnetic; acesta este o piesă
din material feromagnetic prin care se închid o parte din liniile de flux, modificarea
poziţiei acestuia determinând modificarea fluxului deci a inducţiei în întrefier.
Din construcţia aparatului se observă că la schimbarea polarităţii curentului
se va schimba sensul forţelor de interacţiune (nu şi intensitatea lor) ceea ce arată că
galvanometrul va avea bornele marcate cu ‚‚+’’ şi ‚‚-’’ permiţând detectarea
sensului curentului.
În relaţiile (5.7) mărimea de ieşire a fost considerată deviaţia unghiulară α,
în realitate mărimea de ieşire fiind o deplasare circulară sau liniară. În cazul unei
scale circulare, deviaţia s va fi conform figurii (5.1.c):
s = 2α ⋅ d (5.9)
În cazul unei scări exterioare rectilinii deviaţia va fi:
s = d ⋅ tg 2α (5.10)
67
Această deviaţie poate fi aproximată cu relaţia (5.9) numai pentru valori ale
deviaţiei unghiulare 2α<4..50.
Curentul maxim ce poate fi măsurat cu galvanometrul rezultă din 5.7:
I max = Φ 0 ⋅ α max (5.11)
Ţinând cont de limitarea impusă deviaţiei a precum şi de valorile mici ale
constantei dinamice rezultă un curent maxim de ordinul µA sau nA pentru protecţia
bobinei galvanometrului este necesar deci să se monteze în circuitul
galvanometrului a unor rezistenţe de valori mari (105-106Ω), iar tensiunea surselor
nu trebuie să depăşească câţiva volţi.
În conformitate cu legea lui ohm, curentul prin galvanometru depinde de
tensiunea aplicată şi rezistenţa circuitului; astfel, în acelaşi timp deviaţia
galvanometrului poate fi considerată ca fiind produsă de tensiunea aplicată (deci se
pot măsura atât curenţi cât şi tensiuni). Notând cu Rg rezistenţa galvanometrului şi
cu Re rezistenţa montată în serie cu aparatul, cu Ub tensiunea la bornele aparatului
şi cu U tensiunea aplicată întregului circuit rezultă:
U U
I= b = (5.12)
Rg Rg + Re
Înlocuind aceste expresii în relaţiile fundamentale (5.7) se pot defini constantele
respectiv sensibilităţile de tensiune la borne, respectiv în circuit, exprimate în V/div
respectiv div/V:
U D 1
CUb = b = Rg = (5.13)
α Φ 0 SUb
U D 1
CU = = ( Rg + Re ) =
α Φ 0 SU
5.1.3. Regimul dinamic de funcţionare al galvanometrului de

curent continuu
Ecuaţia (5.5) caracterizează funcţionarea în regim static a echipajului mobil.
În regim dinamic (atunci când mişcarea este prezentă) mişcării i se opune un cuplu
de amortizare proporţional cu viteza:
dα
M A = −A (5.14)
dt
Factorul de proporţionalitate fiind atât de natură mecanică (datorat frecării
cu aerul) cât şi de natură electrică (datorat interacţiunii dintre câmpul magnetului
permanent şi câmpul produs de curenţii induşi în spirele bobinei în mişcare de către
acesta) adică:
A = Am + Ae (5.15)
68
Tensiunea indusă prin cele N spire ale bobinei atunci când laturile active ale
acesteia taie liniile de câmp (de inducţie B) în timpul deplasării cu viteza v este:
 b dα  dα dα
e = N ⋅ B ⋅ 2l ⋅ v = N ⋅ B ⋅ 2l ⋅  ⋅  = N ⋅ B ⋅l ⋅b⋅ = Φ0 ⋅ (5.16)
 2 dt  dt dt
unde: l este lungimea laturii active a bobinei;
b este lăţimea bobinei.
Dacă bobina a cărei rezistenţă electrică o notăm cu Rg este legată într-un circuit a
cărei rezistenţă electrică este Re curentul datorat inducţiei va fi:
e Φ0 dα
i= = ⋅ (5.17)
Rg + Re Rg + Re dt
iar cuplul de amortizare determinat de acest curent va fi:
Φ 02 dα
M A = Φ0 ⋅i = ⋅ (5.18)
Rg + Re dt
Pornind de la ecuaţia generală de regim dinamic pentru dispozitivele cu suspensie
pe fir (unde frecare este nulă) din relaţia (4.8) ţinând cont că Mf=0 şi Ma=Φ0I se
obţine:
d 2α  Φ 02  dα
J 2 +  Am + + Dα = Φ 0 ⋅ I (5.19)
dt  Rg + Re  dt

Cu notaţiile:
D
ωn = pulsaţia naturală;
J
A
ξ= factorul de amortizare
2 DJ
obţinem ecuaţia de mişcare în regim dinamic sub forma:
d 2α dα
2
+ 2ξω n + ω n2α = ω n2 Φ 0 ⋅ I (5.20)
dt dt
Φ 02
Se observă că amortizarea electrică ( Ae = ) poate fi reglată în limite largi
Rg + Re
prin variaţia rezistenţei din circuitul exterior Re. (Ae=0 pentru Re→∞ şi
Ae=Aemax=Φ20/Rg pentru Re=0). Deoarece Ae>>Am putem considera că amortizarea
totală poate fi reglată în acest mod.
Dacă vom considera o valoarea critică a rezistenţei exterioare Rcr pentru
care mişcarea nu mai prezintă oscilaţii, mişcarea fiind aperiodic critic amortizată,
atunci funcţie de valorile rezistenţei exterioare Re se obţin următoarele soluţii
pentru ecuaţia (5.20):
69

e −ξω n ⋅t 1 − ξ 2 
α = α p −α p 
sin ω n 1 − ξ ⋅ t + arctg
2
(5.21)
1−ξ 2  ξ 
 
pentru cazul când Re>Rcr, răspunsul fiind în acest caz oscilatoriu amortizat
(curba 1 din figura 5.3)
Fig. 5.3. Aspectul răspunsului la o intrare treaptă
( )
α = α p − α p 1 + ω n ⋅ t e −ω n ⋅t (5.22)
pentru cazul când Re=Rcr, răspunsul fiind în acest caz aperiodic critic amortizat
(curba 3 din figura 5.3)
e −ξω n ⋅t  1 − ξ 2 
α = α p −α p 
sh ω n 1 − ξ ⋅ t + arcth
2
(5.23)
1 − ξ 2  ξ 

pentru cazul când Re<Rcr, răspunsul fiind în acest caz aperiodic supra-
amortizat.
Trebuie menţionat faptul că aceleaşi forme se obţin pentru regimul liber,
adică atunci când plecând de la o poziţie iniţială α=αp a echipajului mobil se
întrerupe curentul de măsurat. Dacă vom nota cu ta timpul tranzitoriu (timpul de
amortizare) şi îl vom considera ca fiind timpul scurs din momentul aplicării
semnalului de măsurat şi până când deviaţia echipajului mobil intră în gama (0,98-
1,02)αp şi nu mai părăseşte această gamă se constată că:
70
ln 0,01 T0 T
ta ≅ − ⋅ ≅ 0,75 ⋅ 0 pt ξ < 1
2 ξ ξ
t a ≅ T0 pt ξ = 1 (5.24)
t a ≅ 1,5T0 pt ξ > 1
Unde T0 reprezintă perioada oscilaţiilor libere (neamortizate) ale sistemului;
regimul optim se obţine pentru cazul când ξ=1 şi deci Re=Rcr.
Rezistenţa exterioară critică Rcr, rezistenţa interioară Rg şi constanta de curent CI
reprezintă parametrii funcţionali de bază ai galvanometrului.
5.1.4. Adaptarea galvanometrelor
Pentru măsurarea unor curenţi sau a unor tensiuni mai mari decât valoarea
maximă Imax respectiv Umax ce poate fi măsurată cu galvanometrul este necesară
montarea unor şunturi în paralel cu bobina galvanometrului pentru măsurarea
curenţilor respectiv a unor rezistenţe adiţionale în serie cu aceasta pentru măsurarea
tensiunilor.
Calcularea şuntului pentru un curent de n ori mai mare decât curentul
maxim admisibil prin bobina galvanometrului (I0) se face pe baza legilor lui
Kirchoff astfel (vezi figura 5.4.a):
( I − I 0 ) ⋅ RS = I 0 R g (5.25)
Cum I=nI0 rezultă:
Rg
RS = (5.26)
n −1
Cum în general Rg<<Recr rezultă că Rs<<Recr şi galvanometrul ar funcţiona
în regim supra-amortizat deci un timp de răspuns mare. Pentru compensarea acestui
neajuns este necesară montarea unei rezistenţe R’’≈Recr în serie cu galvanometrul.
În cazul măsurării unei tensiuni mai mari decât tensiunea maximă ce poate
fi măsurată cu galvanometrul este necesar să se monteze o rezistenţă adiţională în
serie cu bobina galvanometrului: Dacă se notează cu n raportul dintre tensiunea de
măsurat U şi tensiunea U0 ce cade pe bobina galvanometrului atunci când aceasta
este străbătută de curentul maxim admisibil I0, atunci valoarea rezistenţei adiţionale
(obţinută din condiţia să nu fie depăşit curentul maxim prin bobina galvanometrului
este:
Rad = (n − 1) ⋅ Rg (5.27)
În caz general Rad +RM >>Recr (RM fiind rezistenţa echivalentă a montajului în care
este montat galvanometrul) şi galvanometrul ar avea un răspuns supraamortizat,
pentru a se obţine răspunsul optim este necesară montarea unei rezistenţe R’’=Recr
în paralel cu galvanometrul.
71
Fig. 5.4. Adaptarea galvanometrelor
O soluţie optimă de montare a rezistenţelor care asigură un regim tranzitoriu

optim este prezentată în figura 5.4.c. Acest mod de montare asigură în acelaşi timp
şi un raport impus între curentul (tensiunea ) de măsurat şi cea maximă prin
galvanometru, atunci când asupra valorilor rezistenţelor sunt impuse următoarele
condiţii:
1. rezistenţa exterioară (egală cu R1=R2 dacă R3 +RM>>Recr să fie egală cu
rezistenţa critică;
2. rezistenţa între punctele de conectare A şi B să fie egală cu Rg pentru ca
în circuitul de măsură rezistenţa să rămână constantă, adică:
R2 ( R1 + Rg )
R AB = R3 + ≅ Rg (5.28)
R1 + R2 + Rg
3. tensiunea de măsurat U (între punctele A şi B) să fie de n ori mai mare
decât tensiunea ce poate fi măsurată cu galvanometrul U0=RgI0, adică:
U R ⋅I I
n= = AB = (5.29)
U 0 Rg ⋅ I 0 I 0
deoarece prin condiţia 2 am impus RAB=Rg
În acest fel se pot calcula R1,R2 şi R3 funcţie de Rg, Recr şi n.
5.2. Miliampermetre şi milivoltmetre magnetoelectrice

Miliampermetrele şi milivoltmetrele magnetoelectrice au o construcţie
asemănătoare cu galvanometrul de curent continuu putând măsura curenţi în gama
10-6-10-1A şi tensiuni cuprinse între 10-500mV. Având un consum propriu foarte
72
redus 10-5-10-2W sunt aparate de bază utilizate în măsurarea directă (prin metode de
deviaţie) a curenţilor şi tensiunilor continui şi în montaj cu redresoare şi a celor
alternative.
5.2.1. Dispozitive magnetoelectrice cu bobină mobilă şi magnet

exterior
Un dispozitiv magnetoelectric cu magnet exterior este prezentat în figura
5.5. Aşa cum se observă este foarte asemănător dispozitivului magnetoelectric al
galvanometrului. Între cel două dispozitive există toruşi următoarele deosebiri:
a) bobina mobilă este aşezată astfel încât în repaus este decalată faţă de axa N-S a
câmpului magnetic permanent cu circa 40-450, şi ca urmare deplasarea echipajului
mobil poate avea loc într-un singur sens sub un unghi de maxim 900;
b) suspensia este pe ax cu lagăre sau benzi tensionate, ceea ce are ca urmare o
creştere a robusteţii dar şi o scădere a sensibilităţii;
c) cuplul rezistent este asigurat de resorturi spirale (în cazul suspensiei pe ax cu
lagăr) sau prin torsionarea benzii;
d) bobina mobilă are un suport în formă de cadru din aluminiu, iar cuplul de
amortizare este realizat de interacţiunea dintre câmpul determinat de curenţii
turbionari induşi în laturile active ale cadrului de către câmpul magnetului
permanent şi câmpul inductor;
Fig. 5.5. Dispozitiv magnetoelectric cu bobină mobilă şi

magnet exterior
73
e) dispozitivul de citire este un dispozitiv cu ac indicator şi contragreutăţi sau,

pentru aparatele de clasă 0,1-0,2 cu spot luminos şi scară circulară interioară.
Dispozitivele megnetoelectrice cu magnet exterior sunt larg utilizate la construcţia
aparatelor de panou, a celor portabile de serviciu, a aparatelor de precizie, a
fluxmetrelor sau a buclelor oscilograf, precum şi la galvanometre de uz industrial.
5.2.2. Dispozitive magnetoelectrice cu bobină mobilă şi

construcţie concentrică
În cazul construcţiilor concentrice magnetul permanent de formă cilindrică

este montat în interiorul bobinei. Pentru a asigura închiderea liniilor de câmp în
exteriorul bobinei se afla o armătură feromagnetică circulară liniile de câmp fiind
Fig. 5.6. Dispozitiv magnetoelectric cu construcţie

concentrică
în permanenţă radiale. Prezenţa armăturii exterioare asigură de asemenea şi
ecranarea împotriva câmpurilor electromagnetice exterioare. O astfel de realizare
este prezentată în figura 5.6. unde 2 este magnetul cilindric interior, 3 este bobina
mobilă iar 1 este dispozitivul de suspensie pe benzi tensionate. Dispozitivul de
citire este un dispozitiv cu ac indicator şi cu scală interioară circulară.
Această formă constructivă se utilizează în aparatele de precizie asigurând o
construcţie compactă şi un gabarit redus.
5.2.3. Dispozitiv magnetoelectric cu bobină unilaterală
Dispozitivul cu bobină unilaterală prezentat schematic în figura 5.7. are o

construcţie specială care asigură o deschidere a scării de până la 2700 faţă de 900
cât asigură celelalte variante constructive. Are în compunere magnetul permanent
cu două piese polare de formă specială care asigură un întrefier de formă circulară.
O singură latură a bobinei se află în întrefierul îngust dintre cele două piese polare
şi deci numai aceasta este activă. Spre deosebire de celelalte tipuri constructive,
74
axul care asigură suspensia nu trece prin mijlocul laturii inactive a bobinei ci este
lipit de latura paralelă cu latura activă a bobinei. Greutatea dispozitivului este mai
mare iar sensibilitatea mai redusă, fiind posibile domenii de la 50mA la 10mA şi de
la 500mV la 60V.
Fig. 5.7. Dispozitiv magneto-

electric cu bobină unilaterală
5.3. Ampermetre şi voltmetre magnetoelectrice

Sunt dispozitive magnetoelectrice cu bobină mobilă, uneori cu magnet mobil, care
au montate şunturi sau rezistenţe adiţionale, interioare sau exterioare, interşanjabile
sau ne-calibrate (individuale).
5.3.1. Ampermetre magnetoelectrice
Pentru a extinde domeniu de măsură a unui dispozitiv miliampermetric de

tip magnetoelectric este se procedează în mod similar extinderii domeniului de
măsură a galvanometrelor, adică se montează în paralel cu bobina dispozitivului un
şunt care să preia cantitatea de curent care este mai mare
decât valoarea maximă pentru care este dimensionată
bobina dispozitivului. Problema care se pune este ca,
pornind de la raportul n dintre valoarea I a curentului ce
trebuie măsurat şi valoarea I0 a curentului maxim
suportat de bobina dispozitivului să se calculeze valoarea
Fig. 5.8 Montarea rezistenţei şuntului. Pentru aceasta, pornindu-se de la
şuntului schema din figura 5.8. se aplică legea lui Kirchoff pe
ochi obţinându-se:
75
I 0 ⋅ R0 ( I − I 0 ) RS = (nI 0 − I 0 ) RS
Unde R0 este rezistenţa bobinei dispozitivului de măsură. Rezultă că
valoarea rezistenţei şuntului Rs se poate calcula cu relaţia:
R
RS = 0 (5.30)
n −1
Se observă că, cu cât raportul n=I/I0 este mai mare, cu atât Rs este mai mic.
Apare astfel problema puterii disipate pe şunt ceea ce limitează posibilitatea
utilizării acestora în construcţie interioară aparatului. Şunturi interioare sunt
utilizate până la curenţi de 100A iar şunturile exterioare până la curenţi de 10kA.
Şunturile sunt realizate în general din manganină, material care are
rezistivitate mare şi deci permite obţinerea unor gabarite reduse pentru şunturi.
Manganina prezintă o mare stabilitate cu temperatura a proprietăţilor electrice,
adică o variaţie a rezistivităţii reduse (circa 0,03% pe grad Celsius). Apare astfel o
problemă legată de variaţia diferită cu temperatura a rezistenţei bobinei
dispozitivului, care este realizată din cupru (acesta are o variaţie a rezistivităţii de
circa 4% pe grad Celsius) şi a şuntului, la temperaturi diferite de temperatura
pentru care s-a făcut dimensionarea şuntului. Este necesară realizarea unor montaje
care să asigure menţinerea constantă a curentului prin dispozitiv. Pentru aparatele
de clasă mai mare de 0,5 este suficientă montarea în serie cu dispozitivul de
măsurare a unei rezistenţe realizată din manganină a cărei valoare să fie de 2 până
la 7 ori mai mare decât valoarea bobinei (figura 5.9.a). În acest caz creşterea mai
rapidă a rezistenţei R0 cu temperatura devine neglijabilă în raport cu rezistenţa
totală de pe ramura respectivă (R0+ R1).
În cazul aparatelor de precizie se foloseşte schema din figura (5.9.b),
deoarece în caz contrar consumul de pe rezistenţa R1 din schema simplă (5.9.a) ar fi
Fig. 5.9 Compensarea temperaturii la montarea şunturilor
important, o compensare eficientă pentru precizii mai mari impunând valori ale
rezistenţei R1 foarte mari. În cazul schemei din figura 5.9.b. cu o dimensionare a
rezistenţei R1 ca în cazul precedent, chiar dacă I1 scade odată cu temperatura, I0
rămâne constant deoarece R2 fiind din cupru creşte mai repede decât R0+R1.
Şunturile individuale exterioare sunt realizate cu 4 borne, două pentru
montarea în circuit şi două pentru conectarea la aparat.
76
Pentru a se realiza domenii multiple de măsurare se pot utiliza şunturi

multiple ca în figura 5.10, dimensionate pentru diferite domenii de măsurare.
Dimensionarea şunturilor în acest caz se face după acelaşi principiu ca şi în cazul
şunturilor simple. Pentru un curent maxim de măsurat de valoare Ik trebuie realizată
condiţia :
( I k − I 0 )( R1 + R2 + ... + Rk ) = I 0 ( R0 + RT + Rk +1 + ... + R1 )
De unde rezultă valoarea :
I ( R + RT + Rk +1 + .... + Rn )
Ik = 0 0 (5.31)
R1 + R2 + ... + Rk
Rezistenţa RT are rolul de a compensa erorile cauzate de modificarea temperaturii.
Fig. 5.10. Montarea şunturilor multiple
5.3.2. Voltmetre magnetoelectrice
Pentru a putea măsura cu un dispozitiv magnetoelectric o tensiune mai mare

decât tensiunea U0=R0I0 (unde R0 este rezistenţa bobinei dispozitivului iar I0
curentul maxim admisibil prin bobină) este necesar ca în serie du dispozitivul să se
monteze o rezistenţă adiţională ca în figura 5.11. Pentru a măsura o tensiune U de
m ori mai mare decât tensiunea U0 se dimensionează rezistenţa adiţională Rad
plecând de la căderea de tensiune între punctele de circuit AB, adică:
U AB = m ⋅ R0 ⋅ I 0 = I 0 ( R0 + Rad ) de unde: Rad = R0 (m − 1) (5.32)
Datorită faptului că, conform relaţiei (5.32) rezistenţa adiţională are valori
mult mai mari decât R0, nu se mai pune problema erorilor de temperatură deşi
rezistenţele adiţionale sunt realizate din
manganină, deoarece creşterea mai puternică a
rezistenţei R0 cu temperatura este neglijabilă în
raport cu rezistenţa totală R0+Rad. Un parametru
care caracterizează funcţionarea aparatelor cu
rezistenţă adiţională este legat de consumul
Fig. 5.11. Montarea propriu exprimat prin rezistenţa corespunzătoare
rezistenţei adiţionale
unui volt şi se exprimă în Ω/V. Acest parametru
77
este de ordinul 102Ω/V pentru aparatele de clasă mai mare de 0,5 şi până la 105Ω/V
pentru aparatele de precizie, aceste valori determinând un consum propriu de la 1W
la 10-3W.
5.3.3. Voltampermetre magnetoelectrice
Sunt dispozitive magnetoelectrice dotate cu şunturi şi rezistenţe adiţionale

montate în aceeaşi carcasă. Se realizează numai ca aparate de laborator.
5.4. Ohmmetre şi megohmmetre magnetoelectrice

Ohmmetrele şi megohmmetrele sunt constituite dintr-un dispozitiv
magnetoelectric cu bobină simplă sau dublă (logometre) şi o sursă de tensiune
continuă inclusă în carcasa aparatului; sunt destinate măsurării rezistenţelor cu
valori cuprinse până la 104-106Ω (pentru ohmmetre) respectiv peste aceste valori
pentru megohmmetre.
5.4.1. Ohmmetre magnetoelectrice
Aparatele de acest tip sunt realizate dintr-un dispozitiv magnetoelectric

microampermetric şi o sursă de tensiune continuă, care este în general o baterie
uscată de 1,5-30V.
Pentru măsurarea rezistenţelor de valori mici (până la 10-102Ω) se folosesc
scheme serie ( la care instrumentul de măsură este montat în serie cu rezistenţa de
măsurat) ca în figura 5.12, iar pentru valori mai mari se folosesc schemele derivaţie
prezentate în figura 5.13.
Fig. 5.12. Ohmetru magnetoelectric cu schemă serie
78
Pentru schema serie din figura 5.12 curentul măsurat de instrument va fi:
E
I= = C I ⋅α (5.33)
R p + R0 + Rx
Prin urmare deviaţia acului indicator va fi dependentă de rezistenţa Rx de măsurat
astfel:
I E k1
α= = = (5.34)
C I C I ( R p + Ra + Rx ) k 2 + Rx
Din relaţia (5.34) reiese că scala va fi neuniformă (o caracteristică de tip
hiperbolic) cu o densitate mai mare pentru valori ale rezistenţei de măsurat tinzând
spre infinit. Scara obţinută este gradată invers (cu zeroul spre dreapta) având la
mijloc reperul corespunzător rezistenţe interne a ohmmetrului Rx=Rp+R0=Rp, care
determină domeniul de utilizare în gama (0,1-10)Ri. Din relaţia (5.33) se observă că
curentul I este dependent de tensiunea sursei; pentru a compensa scăderea în timp a
acesteia este necesară montarea rezistenţei reglabile R care să reducă valoarea lui
Ri. În acest caz este obligatoriu reglajul de zero înaintea oricărei măsurări, acesta
făcându-se cu rezistenţa de măsurat Rx şuntată (contactul K închis).
Pentru extinderea domeniului de măsură se montează rezistenţele R’ şi R’’
care şuntează într-o anumită proporţie rezistenţa R0.
În cazul ohmmetrelor cu schemă paralel (figura 5.13) curentul I măsurat de
dispozitivul magnetoelectric este:
Rx E
I= ⋅ = C I ⋅α (5.35)
R0 + Rx R ⋅R
Rp + 0 x
R0 + Rx
Din relaţia (5.35) se obţine dependenţa dintre deviaţia acului indicator şi rezistenţa
Rx de măsurat sub forma:
I E ⋅ Rx Rx
α= = = (5.37)
C I C I ( R0 R p + Rx ( R p + R0 )) k1 + k 2 Rx
Din relaţia (5.36) se observă că scara va fi neuniformă dar cu reperul minim
în partea stângă. Reglajul se realizează pe reperul maxim prin intermediul
Fig. 5.13. Ohmmetru magnetoelectric

cu schemă paralel
79
rezistenţei reglabile Rp cu bornele AB de conectare a rezistenţei de măsurat libere

(Rx=∞).
Extinderea domeniului se realizează prin şuntarea bobinei instrumentului cu
rezistenţa R’, similar montajelor serie.
5.4.2. Megohmmetre
Megohmmetrele se construiesc după o schemă asemănătoare cu ohmmetrele

serie, însă sursa este un inductor manual care asigură o tensiune de până la 2500V
sau o sursă electronică alimentată de la o baterie, care este compusă dintr-un
ansamblu invertor (ce transformă în tensiune alternativă tensiunea produs de
baterie) un transformator ridicător de tensiune şi un redresor, ce asigură de
asemenea tensiuni ridicate de până la 2000V.
Dispozitivul este un logometru magnetoelectric cu bobinele decalate
mecanic cu 900, în circuitul unei dintre bobine fiind montată, pe lângă rezistenţa de
protecţie R’, rezistenţa de măsurat Rx. Dispozitivul fiind de tip logometric, indicaţia
iniţială va fi diferită de zero (oarecare) şi nu există un cuplu antagonist mecanic,
ceea ce face ca să nu mai fie necesar un reglaj de zero. Un dispozitiv logometric
este prezentat în figura 5.14.a, iar în figura 5.14.b este prezentat modul de
conectare a rezistenţei de măsurat în circuitul bobinei în care este montată şi
rezistenţa de protecţie R’2.
Fig. 5.14. Megohmmetru magnetoelectric

Cuplurile M1 şi M2 produse de forţele antagoniste F1 şi F2 sunt egale la
echilibru staţionar. Cele două forţe au expresiile:
F1 = N1 BI1l1
(5.37)
F2 = N 2 BI 2 l 2
80
Din condiţia de echilibru a cuplurilor produse de cele două forţe în regim

staţionar rezultă:
N1 BI1l1b1 sin α = N 2 BI 2 l 2 b2 cosα (5.38)
Din relaţia (5.38) se poate deduce legătura dintre deviaţia echipajului mobil şi
curenţii care străbat cele couă bobine sub forma:
N BI l b I
tgα = 2 2 2 2 = k 2 (5.39)
N1 BI1l1b1 I1
Înlocuind în expresia (5.39) expresiile curenţilor:
E E
I1 = ; I2 =
R10 + R1 /
R20 + R2/ + Rx
se obţine dependenţa dintre deviaţia echipajului mobil (deci indicaţia aparatului) şi
rezistenţa de măsurat montată în serie cu o bobină a dispozitivului, sub forma:
R10 + R1/ k1
α = arctgk = arctg (5.40)
R20 + R2 + Rx
/
k 2 + Rx
S-a notat cu R10 şi R20 rezistenţele bobinelor dispozitivului.
Relaţia (5.40) arată că scara aparatului va fi neuniformă şi gradată invers
(zero spre dreapta), iar deviaţia nu mai depinde de valoarea tensiunii de alimentare;
tensiunea sursei nu trebuie însă să coboare sub o anumită valoare de prag deoarece
micşorând-se cuplurile active, cuplurile de frecare şi cuplurile produse de firele de
alimentare a bobinelor ar deveni importante şi ar influenţa rezultatul măsurătorii.
Domeniile de măsurare a megohmmetrelor au limita inferioară în jurul a
0,02-0.2MΩ, limita superioară putând ajunge până la 105MΩ, preciza neputând fi
mai bună de clasa 1.
5.5. Aparate electronice de curent continuu

Unele din performanţele aparatelor magnetoelectrice sunt ameliorate
considerabil prin intercalarea înaintea instrumentului de măsurare a unor circuite
electronice care contribuie la realizarea unor impedanţe de intrare mari şi a unor
sensibilităţi ridicate.
5.5.1. Voltmetre electronice
Voltmetrele electronice cu dispozitiv magnetoelectric sunt alcătuite în

principiu dintr-un divizor de tensiune conectat la intrarea unui amplificator de
curent continuu; instrumentul de măsură de tip microamoermetru magnetoelectric
este conectat la ieşire amplificatorului înseriat cu o rezistenţă pentru variabilă
81
pentru compensarea erorilor de temperatură. Schema de principiu a unui astfel de

voltmetru este prezentată în figura 5.15.
Fig. 5.15. Voltmetru electronic cu dispozitiv magnetoelectric
Tensiunile şi curenţii de decalare (deriva termică specifică oricărui amplificator cu

semiconductori) au valori neglijabile în raport cu tensiunea de măsurat atâta timp
cât tensiunea diferenţială de la intrarea amplificatorului este mai mare de 0,3V.
atunci când tensiunea de intrare este mai mică de 0,3V erorile determinate de
curenţii şi tensiunile de decalare sunt inacceptabile şi în acest caz este necesară
folosirea schemelor specifice de mili(micro)voltmetre.
5.5.2. Milivoltmetre electronice
În cazul măsurării unor tensiuni de valori foarte mici, în scopul eliminării

influenţei tensiunii şi curentului de decalare (care sunt lent variabile în timp) se
procedează la modularea unui semnal alternativ de frecvenţă fixă de către semnalul
continuu de măsurat. În figura 5.16 este prezentată schema de principiu a unui
astfel de circuit care are în compunere un invertor ce converteşte semnalul continuu
într-un semnal alternativ cu frecvenţă fixă şi amplitudinea egală cu semnalul
continuu, un amplificator de curent alternativ cuplat cu invertorul printr-o
capacitate în scopul filtrării componentei de curent continuu. Banda de trecere a
Fig. 5.16. Milivoltmetru electronic cu dispozitiv magnetoelectric
82
amplificatorului este centrată pe frecvenţa fixă a semnalului de la invertor,

realizându-se în acest fel o filtrare a semnalului util prin eliminarea componentelor
(zgomotelor) parazite. La ieşirea amplificatorului este montat un redresor care
realizează o redresare sincronizată cu modulatorul a semnalului util. Semnalul
astfel obţinut este măsurat cu un dispozitiv magnetoelectric înseriat cu o rezistenţă
de protecţie. Utilizarea uni amplificator de curent continuu elimină dezavantajul
tensiunii de decalare (valoarea acesteia fiind neglijabilă în comparaţie cu
componenta utilă de curent alternativ).
Pentru măsurarea curenţilor cu aparate electronice se utilizează scheme de
voltmetre electronice care măsoară tensiunea ce cade pe o rezistenţă de precizie,
tensiune ce va fi proporţională cu curentul de măsurat. Nu se realizează
ampermetre independente ci numai funcţii de măsurare a curentului în cadrul unor
multimetre electronice.
5.5.3. Ohmmetre şi megohmmetre electronice
Ohmmetrele electronice folosesc acelaşi principiu constructiv ca şi

ohmmetrele magnetoelectrice cu schemă serie şi sunt în general funcţii ale unor
multimetre.
Atunci când sunt construite special ca ohmmetre cu schemă derivaţie se
poate utiliza o schemă cu generator de curent constant (prezentată în figura 5.17)
obţinându-se astfel o dependenţă liniară între rezistenţa de măsurat Rx şi tensiunea
la bornele ei, preciziile realizate fiind de până la 1%. Amplificarea se realizează în
curent alternativ pentru eliminarea influenţei tensiunii de decalaj, banda de trecere
a amplificatorului este îngustă (circa 100kHz) centrată pe frecvenţa sursei.
Unele ohmmetre utilizează o schemă cu rezistenţa de măsurat montată pe
reacţia amplificatorului (figura 5.18) obţinând-se de asemenea o dependenţă liniară
între rezistenţă şi tensiunea de ieşire conform relaţiei (5.37).
U
U D = − Rx r = k ⋅ Rx (5.37)
R
Schimbarea domeniului de măsură se realizează prin schimbarea rezistenţei R de la
intrarea amplificatorului.
Fig. 5.17. Ohmmetru electronic cu sursă Fig. 5.18. Ohmmetru cu rezistenţa în reacţie
de curent constant
83
VI. APARATE INDICATOARE DE CURENT ALTERNATIV
VI. APARATE INDICATOARE DE CURENT

ALTERNATIV
Pentru măsurarea tensiunilor şi curenţilor alternativi, precum şi a mărimilor

dependente de acestea (impedanţe, reactanţe, puteri, etc.) pentru frecvenţe pornind
de la 0-15Hz (frecvenţe industriale joase) s-au construit aparate indicatoare bazate
pe dispozitive magnetoelectrice, feromagnetice, electrodinamice, electrostatice, de
inducţie, etc..
Pentru utilizarea în curent alternativ a dispozitivelor magnetoelectrice
(caracterizate prin sensibilitate mare şi consum redus) s-au cuplat cu acestea
dispozitive redresoare sau termoelectrice.
6.1. Aparate cu redresoare

Dispozitivele de redresoare cu siliciu au o caracteristică neliniară în cadranul I (în
zona tensiunilor directe) aşa cum se poate observa în figura 6.1; pe anumite
porţiuni, în jurul anumitor valori ale tensiunii aceste caracteristici pot fi aproximate
cu caracteristici liniare.
Un aparat cu dispozitiv magnetoelectric pentru măsurare în curent alternativ
este compus dintr-un cuadripol pasiv de adaptare, o punte redresoare la care este
Fig. 6.1. Caracteristica statica a Fig. 6.2. Schema de principiu a unui

unui dispozitiv redresor aparat magnetoelectric cu redresor
84
conectat dispozitivul magnetoelectric. Pe partea de alimentare în curent alternativ a

punţii este montată o rezistenţă (Rc) pentru corectarea erorilor de temperatură.
Redresoarele pot fi monoalternanţă sau bialternanţă. În figura 6.3.a este
prezentat un redresor monoalternanţă, iar în figura 6.3.b aspectul curentului la
ieşirea redresorului.
Fig. 6.3. Scheme de principiu pentru dispozitive redresoare

În figura 6.3.c sunt prezentate mai multe variante de redresoare bialternanţă
iar în figura 6.3.d. aspectul curentului la ieşirea redresorului.
Cuplul activ instantaneu care acţionează asupra echipajului mobil va vi
proporţional cu valoarea instantanee a curentului prin bobina dispozitivului.
Considerând o variaţie sinusoidală a tensiunii alternative expresia cuplului activ va
fi:
M ainst = Φ 0 ⋅ i = Φ 0 I 2 sin ωt (6.1)
Datorită inerţiei mecanice a echipajului mobil, acesta nu va putea urmări
variaţia cuplului instantaneu şi se va deplasa proporţional cu cuplul mediu ce
acţionează asupra lui. Dacă considerăm că redresorul este monoalternanţă, valoarea
medie a cuplului activ ce va acţiona asupra echipajului mobil şi care va determina
deplasarea acestuia va fi:
T
12 Φ I 2 2 Φ0I
M amed = Φ 0 ⋅ ∫ I 2 sin ωtdt = 0 ⋅ = = Φ 0 I med (6.2)
T0 2 ω 2,22
Se defineşte factorul de formă kf ca raport între valoarea efectivă şi valoarea
medie pe o semiperioadă a curentului:
85
I
kf = (6.3)
I med (T )
2
Integrând pe o semiperioadă curentul se obţine pentru redresorul
monoalternanţă:
k f = 1,11 (6.4)
Din condiţia de echilibru a cuplului activ şi a celui rezistent în regim
staţionar, considerând cuplul activ dependent liniar de deplasarea echipajului mobil
(vezi capitolul V) se obţine valoarea deviaţiei echipajului mobil pentru redresoarele
monoalternanţă:
Φ I
α = 0 I med = S I ⋅ I med = S I ⋅ (6.5)
D 2k f
Pentru redresorul bialternanţă se obţine:
I
α = SI ⋅ (6.6)
kf
Din relaţiile (6.5) şi (6.6) se observă că, pentru o variaţie sinusoidală a
curentului de măsurat, scala liniară a aparatelor magnetoelectrice cu redresor va fi
gradată în valori efective ale tensiunii. În cazul unei tensiuni alternative
nesinusoidale, relaţia între cuplul mediu şi valoarea efectivă a curentului, respectiv
dependenţa dintre deviaţie şi valoarea efectivă, se va modifica, şi ca urmare va
apărea o eroare între indicaţia aparatului (gradat pentru tensiuni sinusoidale) şi
valoarea efectivă a curentului nesinusoidal; această eroare va fi cu atât mai mare cu
cât abaterea de la forma sinusoidală va fi mai mare şi ţinând cont de faptul că forma
sinusoidală este caracterizată prin valoarea factorului de formă, eroarea va fi dată
de:
I
1,11 ⋅ − I
kf 1,11 − k f
ε% = ⋅100 = (6.7)
I kf
Pentru a caracteriza performanţele unui dispozitiv de redresare se utilizează
coeficientul de redresare, definit ca raport între curentul direct (Id) ce circulă prin
dispozitivul în stare de conducţie şi curentul invers (Ii) ce trece prin dispozitivul în
stare blocată (polarizat invers):
I R
k= d = i (6.8)
I i Rd
Datorită neliniarităţii caracteristicilor statice precum şi dependenţei acestora de
temperatură (vezi figura 6.1), coeficientul de redresare nu va fi constant, el variind
atât cu tensiunea directă cât şi cu temperatura de funcţionare având valori de 4000-
6000 la redresoarele de calitate medie.
86
Domeniul de frecvenţă pentru care pot fi utilizate aparatele cu redresor este

limitat superior la 10-15kHz din cauza capacităţilor parazite ce apar la joncţiuni,
influenţa impedanţelor capacitive devenind importantă odată cu creşterea
frecvenţei.
Pentru aparate universale (de clasă 1,5-2,5) se folosesc scheme care
utilizează aceleaşi rezistenţe şi pentru măsurarea în curent continuu şi pentru
măsurarea în curent alternativ ca în figura 6.4. Comutatoarele incluse în aparat au
rolul de a introduce sau a scoate dispozitivul de redresare din circuit şi de a conecta
diferitele rezistenţe conform domeniului de măsurare selectat. Pentru creşterea
preciziei se utilizează rezistenţe de valori diferite la măsurarea în curent continuu
Fig. 6.4. Schema unui aparat universal cu redresor

de cele utilizate pentru acelaşi domeniu în curent alternativ.
6.2. Aparate termoelectrice

Aparatele termoelectrice se obţin prin cuplarea unui dispozitiv termoelectric
cu un instrument magnetoelectric.
Un dispozitiv termoelectric este compus din două fire din materiale
conductoare speciale (ralizate din materiale diferite) sudate între ele la unul din
capete. Atunci când între capetele libere (joncţiunea rece) şi punctul de sudură
(joncţiunea caldă) există o diferenţă de temperatură, între capetele libere ale
joncţiunii reci apare o diferenţă de potenţial proporţională cu diferenţa de
temperatură. Dacă joncţiunea caldă este încălzită prin intermediul unui fir
87
conductor parcurs de curentul de măsurat, tensiunea la capetele libere a

termocuplului va fi:
EΘ = k∆Θ = k1 ⋅ RI 2 = k 2 ⋅ I 2 (6.9)
unde I este valoarea efectivă a curentului, indiferent de forma acestuia. Deviaţia
acului aparatului magnetoelectric cuplat cu dispozitivul termoelectric va fi:
α = SU ⋅ E Θ = k 2 ⋅ I 2 (6.10)
Avantajele utilizării unui astfel de aparat constau în aceea că indicaţia
acului indicator este proporţională cu valoarea efectivă a curentului indiferent de
forma acestuia precum şi în faptul că aparatul poate lucra la frecvenţe mari
deoarece aparatul nu mai are în compunere elemente semiconductoare (sensibile la
frecvenţe mari).
Dezavantajele unor astfel de aparate sunt legate de capacitatea mică de
supraîncărcare a dispozitivului magnetoelectric care se poate distruge la depăşirea
cu 20-50% a încărcării maxime, precum şi de durata de viaţă relativ redusă a
acestora. Aceste dezavantaje, precum şi consumul propriu relativ mare (0,5-1,5V
cădere de tensiune pe aparat) fac ca aceste aparate să fie relativ puţin utilizate
(curenţi ne-sinusoidali, măsurări în radiotehnică,etc.).
În figura 6.5 sunt prezentate moduri posibile pentru conectarea
dispozitivelor termoelectrice; în figura 6.5.a este prezentată conectarea unui
termocuplu cu fir încălzitor şi contact între fir şi termocuplu, în figura 6.5.b este
prezentat un ansamblu de două termocupluri câte un conductor din fiecare fiind
legat în circuit şi deci ne mai fiind nevoie de un alt conductor de încălzire, iar în
figura 6.5.c este prezentat un ansamblu de trei termocupluri înseriate (pentru
creşterea sensibilităţii) la care încălzirea se realizează fără contact între firul
parcurs se curent şi joncţiunile termocuplurilor.
Fig. 6.5. Conectarea termocuplurilor
88
6.3. Aparate feromagnetice

Ampermetrele şi voltmetrele feromagnetice sunt cele mai utilizate aparate
pentru măsurări industriale de curent alternativ. Pot fi aparate indicatoare la care
frecvenţa de lucru este diferită de frecvenţa proprie de rezonanţă sau aparate de
rezonanţă, la care frecvenţa de lucru coincide cu frecvenţa de rezonanţă mecanică a
echipajului mobil (utilizate la măsurarea frecvenţei).
Funcţionarea aparatelor feromagnetice se bazează pe interacţiunile dintre
câmpul magnetic creat de o bobină fixă parcursă de curentul de măsurat şi una sau
mai multe armături din material feromagnetic aflate în acest câmp. Din punctul de
vedere al modului în care au loc aceste interacţiuni aparatele feromagnetice pot fi:
- aparate cu atracţie – la care armătura feromagnetică mobilă este atrasă
în interiorul bobinei parcurse de curent:
- aparate cu repulsie – care sunt prevăzute cu două armături
feromagnetice, una fixă, prinsă solidar cu carcasa bobinei şi una mobilă.
Bobina induce în armăturile feromagnetice câmpuri de acelaşi sens care
interacţionează între ele, determinând deplasarea armăturii mobile într-o
poziţie pentru care câmpul magnetic intern este maxim.
Aparatele cu atracţie au fost primele folosite, dar datorită eficienţei scăzute şi
consumului mare al acestora la ora actuală s-a generalizat utilizarea efectului de
repulsie pentru aparatele feromagnetice. Aparatele feromagnetice cu repulsie pot fi
utilizate atât ca aparate de uz industrial (având suspensie pe ax cu lagăre şi
dispozitiv de citire cu ac indicator) cât şi ca aparate de laborator cu suspensie pe
benzi tensionate. În figura 6.6. este prezentat schematic un astfel de dispozitiv cu
suspensie pe ax cu lagăre (figura 6.6.a) şi cu suspensie pe benzi tensionate şi
dispozitiv de indicare cu oglindă şi spot luminos (figura 6.6.b)
a) b)
Fig. 6.6. Dispozitiv feromagnetic
89
Cuplul rezistent este asigurat de un resort spiral în cazul suspensiei pe ax cu

lagăre sau de tensionarea benzii, în cazul suspensiei pe benzi tensionate.
Cuplul de amortizare este asigurat de dispozitive pneumatice cu paletă (în
cazul suspensiei pe ax) sau de dispozitive cu magnet permanent şi curenţi
turbionari (în cazul suspensiei pe benzi tensionate); în cazul amortizării cu magnet
permanent şi curenţi turbionari este necesar ca bobina să fie ecranată pentru a nu fi
influenţată de câmpul magnetului permanent.
Pentru calcularea cuplului activ se porneşte de la legea conservării energiei
şi a lucrului mecanic virtual. Considerând bobina de inductivitate L parcursă de un
curent continuu I, energia internă a acesteia va fi:
1
Wem = LI 2 (6.11)
2
Cuplul activ rezultă:
dWem 1 2 dL
Ma = = ⋅I ⋅ (6.12)
dα 2 dα
deoarece curentul prin bobină nu depinde de deviaţia α, iar inductivitatea
depinde de poziţia relativă a armăturilor, deci de deviaţia α.
Cuplul activ este echilibrat în regim static de cuplul rezistent şi considerând
cuplul rezistent proporţional cu deviaţia, se obţine relaţia ce descrie legătura între
deviaţie şi curent sub forma:
1 dL
α= ⋅I2 ⋅ (6.13)
2D dα
Din relaţia (6.13) rezultă că scala va fi pătratică, cu intervale mai mici la
capătul inferior şi tot mai largi spre limita superioară a domeniului.
Prin adoptarea unor forme şi dimensiuni corespunzătoare a armăturilor
feromagnetice se poate o dependenţă de deviaţie a inductanţei bobinei (dL/dα)
astfel încât scara să devină liniară pentru partea superioară a domeniului (începând
de la 15-20% Imax).
O primă concluzie este că dispozitivele feromagnetice pot fi utilizate în
curent continuu.
În cazul în care curentul este alternativ cuplul instantaneu va fi:
1 dL'
M ainst = ⋅ i 2 ⋅ (6.14)
2 dα
unde L’ este inductanţa în curent alternativ, diferită puţin de inductanţa în curent
continuu.
Cuplul va fi în permanenţă pozitiv, acţionând în acelaşi sens indiferent de
polaritatea curentului. Datorită inerţiei organului mobil, frecvenţa proprie de
oscilaţie este mică (mai mică de 1Hz) faţă de frecvenţa curentului de măsurat (mai
mare de 10-15Hz) şi prin urmare sistemul mobil se deplasează sub acţiunea unui
cuplu activ mediu:
90
1 ~ 2 dL' 1 2 dL'
M amed = ⋅i ⋅ = I (6.15)
2 dα 2 dα
În relaţia (6.15) s-a notat cu I valoarea efectivă a curentului.
La echilibru static cuplul activ va fi echilibrat de cuplul rezistent şi ca
urmare, deplasarea unghiulară a echipajului mobil va fi:
1 dL'
L= ⋅I2 ⋅ (6.16)
2D dα
Rezultă o scară de asemenea pătratică, diferită puţin de cea în curent
continuu (datorită inductanţei diferite). Deoarece inductanţa este proporţională cu
pătratul numărului de spire al bobinei L=N2L0 putem considera că limita maximă a
domeniului este determinată de numărul de amperi spiră, adică:
1 dL
α= ⋅ ( NI ) 2 ⋅ 0 (6.17)
2D dα
Relaţia (6.17) arată că astfel de aparate se pretează foarte bine la montajul
industrial, schimbarea domeniului realizându-se prin schimbarea bobinei (cu
amperspirele diferite) restul elementelor rămânând aceleaşi.
6.3.1. Ampermetre feromagnetice
Pentru asigurarea uni cuplu activ corespunzător sunt necesare circa 350
amperspire pentru dispozitive cu suspensie pe ax cu lagăre şi de circa 60
amperspire pentru dispozitivele cu benzi tensionate. Odată cu creşterea curentului
prin bobină se micşorează numărul de spire, astfel încât pentru un domeniu maxim
de circa 350A pentru care se realizează astfel de ampermetre, bobina se realizează
din bare de cupru într-o singură spiră.
Pentru modificare domeniilor de lucru (în cazul aparatelor portabile) se
utilizează două sau mai multe bobine cu acelaşi număr de amperspire care se leagă
în serie sau în paralel funcţie de domeniul selectat (figura 6.7.a), sau bobine cu
prize, la care se poate selecta cuplarea pe o anumită priză, corespunzătoare unui
anumit număr de spire ca în figura 6.7.c.
Fig. 6.7. Modificarea domeniului la ampermetre
91
Pentru măsurare unor curenţi mai mari de 350A se folosesc transformatoare

de măsură de curent care au în secundar 1A sau 5A, scara aparatului fiind gradată
în valori corespunzătoare curenţilor din primarul transformatorului de măsură,
citirea curentului măsurat realizându-se direct (este obligatoriu ca pe placa frontală
a aparatului să se specifice tipul de transformator cu care se cuplează aparatul).
Se realizează aparate feromagnetice de panou în clasă 1,5-2,5 şi aparate de
laborator în clasă 0,1-0,5. Domeniul de frecvenţă este de 45-60Hz pentru aparatele
de tablou şi 15-500Hz pentru cele de laborator; cu erori de până la dublul erorilor
maxime de clasă aparatele feromagnetice de tablou pot fi utilizate până la 150Hz
iar cele de laborator până la 1000-1500Hz.
Consumul propriu este relativ redus, în general mai mic de 7,5 A
6.3.2. Voltmetre feromagnetice
Pentru măsurarea tensiunilor se folosesc instrumente feromagnetice ce

măsoară curentul ce trece printr-o rezistenţă adiţională de precizie
Voltmetrele de tablou au domenii de măsură de până la 600V, frecvenţa de
lucru cuprinsă între 45-60Hz iar clasa de precizie între 1,5-2,5. Se realizează şi
voltmetre feromagnetice de laborator a căror clasă de precizie este cuprinsă între
0,1-0,5.
Erorile determinate de variaţia de temperatură se compensează prin
realizarea unui anumit raport între rezistenţa bobinei şi cea a rezistenţei adiţionale;
în cazul măsurării tensiunilor de valori mici, pierderile proprii devin importante
ceea ce face ca aceste voltmetre să se realizeze pentru domenii mai mari de 10V.
Creşterea frecvenţei de lucru duce la creşterea reactanţei inductive proprii a
bobinei ceea ce contribuie la mărirea erorilor; aceste erori se compensează prin
şuntarea rezistenţei adiţionale (sau a unei părţi din aceasta) cu o capacitate).
Consumurile proprii în cazul voltmetrelor sunt mai mari decât în cazul
ampermetrelor, ajungând până la 20VA pentru tensiuni superioare (circa 600V) în
cazul aparatelor de tablou şi până la circa 7,5 VA pentru aparatele de laborator.
Modificarea domeniului de măsură se realizează prin modificarea
rezistenţei adiţionale.
6.3.3. Voltampermetre feromagnetice
Voltampermetrele feromagnetice se realizează numai ca aparate de

laborator, pentru domenii de 0,06-30A şi 6-600V. Sistemul de suspensie este pe
benzi tensionate bobina este ecranată şi astaticizată. Aparatul se poate utiliza şi în
curent continuu dar erorile vor fi duble decât cele în curent alternativ. Schema unui
astfel de voltampermetru este prezentată în figura 6.8.
92
Fig. 6.8. Voltampermetre feromagnetic
6.3.4. Erori ale aparatelor feromagnetice
Principalele cauze ale apariţiei erorilor sunt:

a) Variaţiile de temperatură care determină:
- variaţia permitivităţii materialelor feromagnetice;
- modificarea elasticităţii resorturilor elastice;
- modificarea rezistenţei electrice a bobinei.
Pentru compensarea erorilor de temperatură se procedează astfel:
- Se asigură o îmbătrânire artificială a materialelor feromagnetice şi a
resorturilor spirale;
- Se utilizează materiale speciale pentru resorturi la care variaţia cu
temperatura a coeficientului de elasticitate este redusă;
- Se asigură un anumit raport între rezistenţa bobinei şi rezistenţele
adiţionale realizate din manganină.
b) Câmpurile magnetice exterioare care modifică câmpul magnetic al bobinei.
Pentru compensarea efectului acestor câmpuri se procedează astfel:
- se ecranează bobina prin montarea unor plăci din materiale
feromagnetice pe părţile frontale şi laterale ale acesteia;
- se realizează astaticizarea bobinei; astaticizarea constă din
folosirea a două bobine fixe şi două echipaje mobile identice
prinse pe acelaşi ax; bobinele creează câmpuri egale şi sunt
orientate astfel încât direcţia câmpurilor să fie contrară, cuplul
activ fiind determinat de suma celor două fluxuri (vezi figura
93
6.9), un câmp exterior ce se suprapune peste câmpurile utile va

produce creşterea fluxului printr-o bobină dar şi scăderea cu
aceeaşi cantitate a fluxului prin cealaltă bobină, fluxul
rezultant şi deci cuplul activ rămânând constant.
Fig. 6.9. Schema de principiu a Fig. 6.10. Influenţa

astaticizării curenţilor turbionari
c) Curenţii turbionari şi histerezisul magnetic. Curenţii turbionari induşi
determină un curent de demagnetizare a cărei valoare este dată de:
MωI MωI X2 ML ω 2
I d = I 2 sin ϕ = ⋅ sin ϕ = ⋅ = 2 2 2 ⋅ I 2 (6.18)
R22 + X 22 R22 + X 22 R22 + X 22 R2 + X 2
Unde. - Id este curentul de demagnetizare
- R2, X2, L2 sunt rezistenţe, reactanţa şi inductivitatea circuitului
echivalent al curenţilor turbionari;
- M este inductivitatea mutuală între bobină şi circuitul echivalent al
curenţilor turbionari;
- I2 este curentul turbionar indus.
Histerezisul magnetic produce în curent continuu o diferenţă între valoarea
indicată la variaţia curentului în sens crescător şi valoarea indicată la variaţia
curentului în sens descrescător.
Pentru limitarea efectului curenţilor turbionari şi a histerezisului magnetic
se procedează astfel:
- pentru realizarea armăturilor feromagnetice se aleg materiale speciale,
cu ciclu de histerezis îngust (permaloy, mumetal);
- se realizează armături feromagnetice de dimensiuni mici;
- se realizează fante longitudinale în componentele feromagnetice
interioare bobinei.
d) Creşterea frecvenţei care are următoarele efecte:
- produce creşterea valorii curenţilor turbionari (şi implicit efectele acestora)
conform relaţiei (6.18);
- duce la creşterea consumurilor proprii prin creşterea reactanţei bobinei:
- duce la creşterea erorilor determinate de forma nesinusoidală a curenţilor.
Pentru compensarea efectelor creşterii frecvenţei asupra erorilor de
măsurare se conectează în paralel cu rezistenţa adiţională (sau cu o parte a acesteia)
o capacitate, ca în figura (6.11).
94
Fig. 6.11. Conectarea capacităţii pentru compensarea erorilor

de frecvenţă
6.4. Ampermetre ferodinamice şi electrodinamice
Dispozitivul de măsurare este un electrodinamometru compus dintr-o

bobină fixă secţionată şi una mobilă parcursă de curentul de măsurat. Cuplul activ
este determinat de interacţiunea dintre forţele electrodinamice ce apar între
bobinele parcurse de curent. După cum în circuitul magnetic al bobinelor există sau
nu piese feromagnetice, aparatele sunt ferodinamice (atunci când bobinele au miez)
şi electrodinamice (când bobinele nu au miez).
Aparatele electrodinamice şi ferodinamice sunt în general aparate de
precizie realizându-se în special ca aparate de laborator în clasă 0,1-0,2 etalonate în
curent continuu dar putând fi utilizate şi în curent alternativ..
6.4.1. Dispozitive electrodinamice şi ferodinamice
Aceste dispozitive sunt realizate atât cu cuplu rezistent mecanic cât şi ca

dispozitive logometrice.
6.4.1.1. Dispozitivul electrodinamic
Dispozitivul electrodinamic prezentat schematic în figura 6.12. este alcătuit

dintr-o bobină fixă compusă din două segmente (1) o bobină mobilă (2) fixată pe
axul (3). Cuplul rezistent este asigurat se resorturile spirale (4) care au rolul şi de
conductoare de legătură cu bobina mobilă. Cuplul de amortizare este asigurat de un
dispozitiv pneumatic cu paletă (7) ca se deplasează în interiorul camerei cu aer (8).
Expresia cuplului activ se obţine utilizând teorema conservării energiei şi a
lucrului mecanic virtual (vezi cap IV) unde energia internă este:
95
Fig. 6.12. Schiţa dispozitivului

electrodinamic
1 1
Wem = L1 I12 + L2 I 22 + L12 I1 I 2 (6.19)
2 2
Unde: - L1, L2 sunt inductivităţile proprii ale celor două bobine;
- I1, I2 sunt curenţii (consideraţi continui) ce străbat bobinele;
- L12 inductivitatea mutuală dintre cele două bobine
Se constată că dintre mărimile ce intervin în relaţia (6.19) numai L12 variază
funcţie de unghiul de deviaţie α al echipajului mobil, astfel încât expresia cuplului
activ devine:
dWem dL
Ma = = I 1 I 2 12 (6.20)
dα dα
Cuplul rezistent fiind asigurat de resorturi are expresia Mr=Dα, din condiţia
de echilibru static al celor două cupluri rezultă valoarea deviaţiei echipajului mobil
dată de relaţia:
1 dL
α = I 1 I 2 12 (6.21)
D dα
Se observă din relaţia (6.21) că expresia reprezintă o legătură implicită între
curenţi şi deviaţie, deoarece dL12/dα depinde de deviaţia α.
Calcularea expresiei variaţiei inductanţei mutuale funcţie de deviaţie
(dL12/dα) se face separat funcţie de aspectul câmpului produs de bobina fixă astfel:
I. Câmpul produs de bobina fixă este longitudinal

În acest caz lungimea bobinei fixe este mult mai mare decât diametrul
acesteia şi al bobinei mobile (figura 6.13)
96
Fig. 6.13. Dispozitiv electrodinamic cu câmp longitudinal
Expresia inductivităţii mutuale este în acest caz:

L12 = − L12 max cosψ = − L12 max cos(Ψ0 + α ) (6.22)
Unde L12max este valoarea maximă a inductivităţii mutuale (pentru cazul
când câmpul produs de bobina mobila şi cea fixă au acelaşi sens) obţinută pentru
Ψ=1800. Cuplul activ dat de relaţia (6.20) va avea expresia:
dL
M a = 12 = I1 I 2 L12 max sin( Ψ0 + α ) (6.23)
dα
Variaţia cuplului activ determinată de variaţia unghiului de deviaţie a este
prezentată în figura 6.13.b.; se constată că această variaţie depinde de poziţia
iniţială a bobinei Ψ0, impunându-se o poziţie iniţială Ψ0 ≈ 45-550 în scopul
obţinerii unui cuplu relativ constant.
II. Câmpul produs de bobina fixă este radial.

În acest caz bobina fixă are o lungime mică în raport cu diametrul acesteia
(figura 6.14) cazul optim fiind atunci când între diametrul bobinei fixe (D),
diametrul bobinei mobile (d) şi lungimea bobinei fixe l există relaţiile: d/D=0,62 şi
l/D=0,32. În acest caz se consideră că pentru orice poziţie a bobinei mobile
unchiul dintre câmpurile magnetice ale celor două bobine este constant, deci nu se
modifică inductivitatea mutuală şi expresia cuplului activ este:
M a = kI1 I 2 (6.24)
În figura 6.14.b. a fost prezentată variaţia cuplului activ atunci când sunt respectate
dimensiunile optime (curba 1), când lungimea l a bobinei fixe este prea mare (curba
3) şi când lungimea bobinei fixe este prea mică (curba 2). În curent alternativ,
curenţii i1 şi i2 care trec prin bobine vor produce un cuplu activ instantaneu a cărei
valoare se poate calcula cu relaţia:
97
Fig. 6.14. Dispozitiv electrodinamic cu câmp radial
dL12
M ainst = i1i2 (6.25)
dα
Dacă cei doi curenţi sunt sinusoidali şi defazaţi cu unghiul ϕ cuplul activ va fi:
T T
~ 1 1 dL12 dL
M a = M amed = ∫ M ainst dt = ⋅ ∫ i1i2 dt = I 1 I 2 cos ϕ ⋅ ⋅ 12 (6.26)
T0 T dα 0 dα
unde T este perioada celor doi curenţi; s-a considerat că, deoarece frecvenţa proprie
de oscilaţie a sistemului mobil (circa 1Hz, determinată de inerţia maselor în
mişcare) este mult mai mică decât frecvenţa curenţilor sistemul mobil nu poate
urmări variaţia sinusoidală a curenţilor şi deci dα/dt=ct.
Deviaţia bobinei se va calcula în acest caz cu relaţia:
1 dL
α = I1 I 2 cos ϕ ⋅ 12 (6.27)
D dα
Pentru un câmp magnetic longitudinal relaţia (6.27) devine:
1 r ∧r
α = I 1 I 2 cos ( I 1 I 2 )⋅ L1 max sin(Ψ0 + α ) (6.28)
D
În cazul unui câmp magnetic radial relaţia (6.27) se particularizează astfel:
1 r ∧r
α = kI1 I 2 cos ( I 1 I 2 ) (6.29)
D
Unde s-a explicitat ϕ ca fiind unghiul dintre fazorii celor doi curenţi.
98
6.4.1.2. Dispozitive ferodinamice
Dispozitivele ferodinamice au acelaşi principiu de funcţionare ca şi

dispozitivele electrodinamice cu deosebirea că atât bobina fixă cât şi bobina mobilă
au miezuri din material feromagnetic ( constituite din tole sau pulberi presate în
scopul reducerii pierderilor prin curenţi turbionari în curent alternativ).
În figura 5.15 sunt prezentate schematic două astfel de dispozitive. În figura
5.15.a. este prezentat un dispozitiv care asigură o deviaţie maximă de 900, iar în
figura 5.15.b. un dispozitiv cu bobină unilaterală (numai una din laturile bobinei
mobile este intersectată de liniile câmpului bobinei fixe, cealaltă latură fiind prinsă
solidar de axul mobil) care asigură o deviaţie maximă a acului indicator de până la
2700.
Fig. 6.15. Dispozitive ferodinamice
Câmpul magnetic în întrefier fiind radial şi constant, cuplul activ nu va

depinde de deviaţia α, expresia lui fiind:
M a = NBAI 2 = kI1 I 2 (6.30)

Expresie obţinută prin analogie cu dispozitivele magnetoelectrice,
considerându-se B=k1I1 iar k=k1NA o constantă.
În curent alternativ, datorită inerţiei sistemului mobil, acesta nu poate
urmări frecvenţa curentului şi se mişcă sub influenţa unui câmp activ mediu, a cărui
expresie este:
r ∧r r ∧r
M amed = NBAI 2 cos ( B1 I 2 ) = kI1 I 2 cos ( I1 I 2 ) (6.31)
Aparatele ferodinamice au o precizie mai mică decât cele electrodinamice (clasă 1-
1,5) dar asigură un cuplu mai mare, sunt mai robuste şi au un consum mai mic,
fiind utilizate ca aparate de tablou de curent alternativ.
99
6.4.2. Ampermetre electrodinamice

Se construiesc cu bobinele montate în serie pentru curenţi până la 0,5 A
legate ca în figura 6.16.a sau cu bobina mobilă montată în paralel cu un şunt
înseriat cu bobina fixă (ca în figura 6.16.b) pentru curenţi de până la 10A.
Fig. 6.16. Legarea bobinelor ampermetrelor electrodinamice
Principalele cauze ale erorilor sunt variaţia temperaturii şi frecvenţei

curentului faţă de cele în care s-a făcut etalonarea aparatului.
În cazul bobinelor montate în serie erorile introduse de aceşti factori sunt
neglijabile.
În cazul curenţilor mai mari (bobine paralel), din cauza faptului că bobina
rezistenţa bobinei mobile (realizată din cupru) creşte mult mai repede cu
temperatura decât rezistenţa şuntului (realizat din manganină) este necesară
montarea unei rezistenţe suplimentare r (realizată din manganină) în serie cu
bobina mobilă (2 în figură); pentru compensarea erorile determinate de creşterea
frecvenţei este necesară şuntarea unei părţi din rezistenţa suplimentară r cu un
condensator.
Frecvenţa de lucru pentru aparatele cu bobină serie este de până la 1000-
2000Hz, iar consumul propriu între 3-20VA.
Se construiesc ampermetre de laborator de clasă 0,2 cu patru scări sau în
clasă 0,1 cu două scări. Frecvenţa nominală este de 40-60Hz dar pot fi utilizate
până la 1000Hz cu dublarea clasei de precizie.
6.4.3. Voltmetre electrodinamice
Sunt de fapt ampermetre cu legătură serie la care se montează rezistenţe

adiţionale pentru schimbarea domeniului (vezi figura 6.17). Din cauza prezenţei
rezistenţei adiţionale din manganină pot apărea erori de temperatură şi frecvenţă,
luându-se aceleaşi măsuri ca şi în cazul ampermetrelor cu bobine paralel.
100
Fig. 6.17. Schema voltmetrului electrodinamic

La scăderea tensiunii consumul propriu devine important şi din această
cauză domeniul minim de măsură este de 20-30V.
Se construiesc aparate în clasă 0,1 sau 0,2 cu trei până la 6 domenii de
măsurare între 75 şi 750V; frecvenţa nominală este de 45-60Hz, dar pot fi folosite
până la 700Hz cu creşterea valorii indicelui clasei de precizie
6.4.4. Voltampermetre electrodinamice
Sunt constituite din dispozitive electrodinamice şi şunturi, rezistenţe

adiţionale şi comutatoare reunite în aceeaşi carcasă.
6.5. Aparate electrostatice
Aparatele electrostatice utilizează în scopul obţinerii deviaţiei acului mobil,

forţele electrostatice ce se nasc între armăturile unui condensator, forţe ce tind să
mărească capacitatea acestuia.
Aparatele electrostatice se construiesc ca electrometre, voltmetre şi mai rar
wattmetre.
6.5.1.Electrometrul
Electrometrul este constituit din patru sectoare de cilindru plat (vezi figura
6.18) care constituie armătura fixă (1-4 în figură), o armătură mobilă în formă de
sector dublu de cerc (5) suspendată pe un fir de torsiune (6), dispozitivul de citire
fiind în general cu oglindă (7).
Armăturile fixe sunt legate două câte două la potenţiale diferite, iar bobina
mobilă poate fi legată la un potenţial diferit (rezultând un montaj heterostatic) sau
la unul din potenţialele armăturilor fixe (rezultând un montaj idiostatic).
101
Capacităţile condensatoarelor ce apar între armăturile fixe şi cea mobilă vor

determina energia internă a sistemului, adică:
1 1
Wem = C1 (V1 − V0 ) 2 + C 2 (V0 − V2 ) 2 (6.32)
2 2
Fig. 6.11. electrometru electrostatic

Unde s-a considerat V1>V0>V2.
Cuplul activ va fi
dWem 1 dC1 1 dC 2
Wem = = (V1 − V0 ) 2 + (V0 − V2 ) 2 (6.33)
dα 2 dα 2 dα
Deoarece variaţia capacităţii (determinată de modificarea ariei suprafeţei
dintre armături) unui condensator la deplasarea armăturii mobile este egală şi de
semn contrar cu a celuilalt (aria totală rămânând constantă) se poate scrie:
Ma =
dWem 1 dC
dα
=
2 dα
[ ]
(V1 − V0 ) 2 − (V0 − V2 ) 2 =
dC
dα
(V1 − V2 ) V1 + V2 − V0  (6.34)
 2 
Cuplul rezistent determinat de torsiunea firului fiind proporţional cu
deviaţia α, din condiţia de echilibru a cuplului activ şi a celui rezistent rezultă
expresia deviaţiei:
102
1 V +V 
α= (V1 − V2 ) 1 2 − V0 
D  2 
(6.35)
Montajul heterostatic poate fi utilizat pentru
măsurarea unei tensiuni ex cu ajutorul unei surse de
tensiune continuă (E) formată din două părţi egale,
conectate ca în figura 6.19.
În acest caz, în relaţia (6.35) V1-V2=E şi
Fig. 6.19. Montaj V 1 +V 2 =0, rezultând:
heterostatic 1 dC
α = E ⋅ ex ⋅ 1 = k ⋅ ex
D dα
(6.36)
Unde s-a considerat dC1/dα=ct (cazul armăturii în formă de sector circular)
În cazul montajului idiostatic (de exemplu V0=V2) rezultă din (6.35):
1 dC 1 dC
α= (V1 − V2 ) 2 1 = ⋅ 1 ⋅ U 2 (6.37)
2D dα 2 dα
U fiind diferenţa de potenţial aplicată armăturilor fixe.
În curent alternativ expresia deviaţiei va fi aceeaşi deviaţia fiind
proporţională cu pătratul valorii efective al tensiunii.
6.5.2. Voltmetre electrostatice
Voltmetrele electrostatice sunt aparate derivate din electrometre cu sectoare

circulare în montaj idiostatic (deci cu variaţia suprafeţei active a armăturii fixe) la
care se fac câteva modificări:
- armăturile fixe legate la acelaşi potenţial
cu armătura mobilă (care nu produc cuplu
activ ser suprimă;
- forma arăturilor fixe şi a armăturii mobile
este aleasă în aşa fel încât să rezulte o
scară liniară.
Din cauza faptului că pentru tensiuni mici
(20-30V) rezultă cupluri mici, se folosesc construcţii
celulare prin legarea în paralel a mai multor armături
fixe şi mobile (ca în figura 6.20).
Cuplul rezistent este asigurat de resorturi sau
fire de torsiune.
Fig. 6.20. Voltmetru Aceste voltmetre se construiesc ca aparate de
electrostatic laborator, funcţionarea lor ne-fiind influenţată de
temperatură sau frecvenţă (pot fi utilizate până la
103
frecvenţe de ordinul MHz), dar este necesar să fie ecranate faţă de câmpurile
electrice exterioare.
Pentru extinderea domeniului de măsurare se utilizează fie capacităţi
adiţionale, fie divizoare de tensiune capacitive.
6.6. Aparate electronice pentru tensiuni alternative
Voltmetrele electronice analogice pentru tensiuni alternative pot fi grupate

în două mari categorii:
- voltmetre de bandă largă;
- voltmetre selective.
Voltmetrele de bandă largă măsoară valoarea efectivă, medie sau de vârf a
întregului spectru de frecvenţă din care este compusă tensiunea de intrare fără să
ţină seama de frecvenţa acesteia.
Voltmetrele selective măsoară atât amplitudinea cât şi frecvenţa uneia sau
mai multor (pe rând) armonici din spectrul de frecvenţă al semnalului de intrare.
În general, voltmetrele de bandă largă sunt compuse dintr-un convertor
c.a/c.c. numit detector, care detectează o anumită valoare (de vârf, medie sau
efectivă) cuplat cu un voltmetru analogic de curent continuu.
6.6.1. Voltmetru de valori maxime
Cele mai utilizate voltmetre de acest tip sunt cele cu diode formate dintr-un
detector de valori maxime cuplat cu un voltmetru electronic de tensiune continuă
(figura 6.21). Detectorul, prezentat schematic în figura 6.22 funcţionează astfel:
La aplicarea alternanţei pozitive,
condensatorul se încarcă; dacă constanta de
timp a circuitului de descărcare a
condensatorului este mult mai mare decât
perioada tensiunii de intrare, atunci
condensatorul nu se va descărca până la
valoarea zero, iar procesul de reîncărcare va
Fig. 6.21. Voltmetru de valori începe când ui>uc. Dacă RC>>T (unde T este
maxime perioada semnalului de măsurat) atunci
condensatorul se descarcă foarte puţin, el
rămânând practic încărcat la valoarea de vârf a tensiunii de intrare (figura 6.22.b).
Acelaşi fenomen are loc şi în cazul schemei derivaţie din figura 6.22.c,
schemă ce prezintă avantajul montării diodei cu un punct la masă, circuitul R’C’
constituind un filtru pentru alternanţele reziduale.
104
Aceste voltmetre pot funcţiona într-o gamă largă de frecvenţe (20Hz-

50MHz), la frecvenţe mai mari devenind importante capacităţile parazite ale
joncţiunilor diodei şi ale firelor de legătură dintre punctele de măsură şi detector.
Fig. 6.22. Detectorul de valori maxime
Utilizându-se componente de dimensiuni mici şi diode cu capacităţi parazite

mici, se pot realiza sonde de măsură în care se montează detectorul, firele de
legătură între sondă şi aparat lucrând în curent continuu, nu mai are importanţă
capacitatea realizată între acestea. Valoarea mare a rezistenţei R (care este de fapt
rezistenţa de intrare a voltmetrului electronic) împreună cu măsurile speciale de
reducere a capacităţilor parazite fac posibilă realizarea unor voltmetre cu
capacitatea de intrare de ordinul pF şi rezistenţa de ordinul Megaohm la frecvenţe
de până la 1kHz, peste această frecvenţă impedanţa de intrare scade progresiv.
Dacă domeniul de frecvenţe în care poate fi utilizat voltmetrul este foarte
larg domeniul de tensiune este limitat inferior la valoarea de 0,5V (sub care
caracteristica diodei este instabilă) iar superior de aspectul neliniar al caracteristicii
detectorului.
Deşi măsoară valoarea maximă, voltmetrele sunt etalonate în valori efective
a tensiunii considerate sinusoidale.
Eroarea de măsurare este de 2-3% din valoarea maximă sau din valoarea citită.
6.6.2. Voltmetre de valori medii
La aceste voltmetre se utilizează ca detector un amplificator de curent

alternativ cu bandă largă şi câştig stabil (obţinut printr-o puternică reacţie de
curent) şi un redresor. Banda de trecere este de la 10-15Hz la 1-15MHz. Domeniul
de tensiune este limitat inferior de nivelul de zgomot al amplificatorului, care,
raportat la intrare este de circa 100µV, ceea ce face ca domeniul minim să fie de
1mV.
Pentru extinderea domeniului de tensiune se folosesc divizoare rezistive;
din cauza faptului că rezistenţa divizorului este comparabilă cu a rezistenţei de
intrare a amplificatorului, este necesar să se intercaleze între tensiunea măsurată şi
105
detector un repetor (amplificator cu câştig apropriat de unitate) care asigură o

impedanţă de intrare mare şi o rezistenţă de ieşire mică (figura 6.23.b).
Deoarece repetorul nu poate suporta tensiuni mai mari este necesară montarea unui
divizor de tensiune şi la intrarea acestuia.
Prin montarea repetorului este posibilă utilizarea unor divizoare cu
rezistenţa de intrare mică (2kΩ), asupra cărora influenţa capacităţilor parazite
devine neglijabilă.
Se realizează caracteristici de intrare ale voltmetrelor bune (rezistenţe de intrare
între 1-10MΩ şi capacităţi între 10-30pF).
Din cauza faptului că spre capetele benzii de trecere semnalul este atenuat, spre
limita superioară şi inferioară a domeniului de frecvenţă erorile vor fi mai mari.
Fig. 6.23 Voltmetre de valori medii
6.6.3. Voltmetre de valori efective
Pentru a măsura valoarea efectivă a tensiunilor sinusoidale este suficient să

măsurăm valoarea de vârf sau valoarea medie şi să o împărţim la factorul de vârf
( 2 ) sau factorul de formă (1,11).
De multe ori este necesar să se măsoare valoarea efectivă a unor tensiuni
nesinusoidale; calcularea valorii efective funcţie de valoarea de vârf sau valoarea
medie nu mai este posibilă decât pentru un număr limitat de situaţii (impuls
dreptunghiular, triunghiular, etc.)
Pentru tensiunile deformate este necesară folosirea unui detector pătratic în scopul
determinării valorii efective.
106
6.6.3.1. Voltmetre cu termoelemente
Sunt utilizate pentru măsurarea valorii efective a tensiunilor alternative

indiferent de gradul de deformare (abatere de la forma sinusoidală) a acestora.
Termoelementele au la ieşire o tensiune e=kU2 unde U este valoarea efectivă a
tensiunii aplicate firului de încălzire. Schema de principiu cuprinde un amplificator
de curent alternativ, un termoelement şi un voltmetru de curent continuu (figura
6.24). Scala aparatului va fi pătratică; în scopul obţinerii unei scări liniare se
utilizează voltmetre diferenţiale ca cel prezentat în figura 6.25.
Voltmetrele diferenţiale au în compunere două termoelemente cu caracteristici
identice dintre care unul este încălzit de tensiunea de măsurat (amplificată printr-un
amplificator de curent alternativ) iar unul printr-un amplificator de curent continuu
Fig. 6.24 Voltmetru de valori efective cu

termoelement
de diferenţa dintre tensiunile produse de cele două termoelemente. La echilibru
∆U=0, iar curentul continuu care încălzeşte termoelementul 2 are o valoare egală
cu valoarea efectivă a curentului alternativ ce încălzeşte termoelementul 1.
Trebuie remarcat faptul că voltmetrele cu termoelemente nu măsoară decât
valoarea efectivă a componentei alternative a tensiunii, componenta continuă (U0)
putând fi măsurată cu un voltmetru de curent continuu. Valoarea efectivă totală va
fi:
U = U0 +Ua
Unde s-a notat cu Ua valoarea efectivă a componentei alternative.
Fig. 6.25 Voltmetru cu termoelemente diferenţiale
107
Pentru protecţia la suprasarcini a termoelementelor se folosesc montaje cu

diode (în curent alternativ) sau cu diode Zener, datorită caracteristicilor abrupte ale
diodelor cu siliciu sau Zener (montate ca în figura 6.26).
Fig. 6.26. Dispozitive de protecţie a termoelementelor
108
VII. MĂSURAREA TENSIUNILOR

ALTERNATIVE FOARTE MICI
7.1. Probleme ce apar la măsurarea tensiunilor

alternative foarte mici
În diferite aplicaţii tehnice apare necesitatea măsurării unor tensiuni
alternative foarte mici. Tensiunea alternativa poate fi produsă de surse de c.a.
propriu-zise, sau obţinută prin modulare unor semnale continui (de exemplu
măsurări fotometrice, măsurarea tensiunilor Hall, măsurarea cu precizie a
temperaturii). De cele mai multe ori frecvenţa semnalului util se situează în
domeniul frecvenţelor audio.
Principala cerinţă ce se impune este aceea de a obţine un raport semnal
util/zgomot cât mai mare. Circuitele de intrare sunt amplificatoare de c.a. la care
factorul de zgomot F depinde atât de rezistenţa sursei cât şi de frecvenţa.
Considerente de ordin teoretic şi practic duc la concluzia ca factorul de zgomot
rămâne la valori mici atunci când rezistenţa sursei precum şi frecvenţa de lucru se
situează în anumite domenii care pentru cazurile practice au domenii suficient de
mari (ex:10K Ω -1M Ω şi 100Hz-50KHz). Se pot utiliza şi transformatoare de
intrare care pot realiza o adaptare a rezistenţei, dar acest lucru se face numai în
cazuri extreme, întrucât cerinţele legate de necesitatea ecranării şi a benzii
semnalului de transmis fac foarte dificile realizarea unor transformatoare de intrare
de buna calitate.
7.2. Microvoltmetre de curent alternativ cu detecţie de

modul
Aceste aparate folosesc amplificatoare selective în scopul realizării unui
raport semnal/zgomot acceptabil în vederea măsurării tensiunilor alternative foarte
mici. Schema de principiu este prezentata în figura 7.1.
Principalele elemente sunt amplificatoarele selective cu reţea RC menite sa
asigure funcţionarea aparatului în întreaga gamă de frecvenţă. Realizarea unui
raport semnal/zgomot mare şi constant s-ar putea realiza dacă banda de trecere B a
109
VII. MĂSURAREA TENSIUNILOR ALTERNATIVE FOARTE MICI
Fig. 7.1. Microvoltmetru selectiv cu detecţie de

amplificatorului s-ar putea menţine constantă pentru oricare frecvenţă de lucru fo,
deoarece în acest caz zgomotul propriu ar fi independent de frecvenţa fo. Acest
lucru este imposibil de realizat practic (la frecvenţe înalte la o mica variaţie a lui fo
sau a lui f frecvenţa semnalului ar fi compromisă. Se păstrează de obicei constant
raportul B/f0 ceea ce înseamnă că banda de trecere a amplificatorului creşte cu
frecvenţă. Datorită şi faptului că la frecvenţe joase creşte zgomotul propriu al
amplificatorului, se obţine o zonă centrală de frecvenţe cu zgomot relativ scăzut şi
o creştere simţitoare a zgomotului la frecvenţe mai joase sau mai înalte.
Performanţele obţinute cu aceste microvoltmetre sunt: frecvenţa de lucru 10Hz-
100KHz, precizia 1,5-3%, selectivitatea exprimată prin factorul de calitate
echivalent Qe=B/f0 este de 25-100 fixă sau reglabilă, impedanţa de intrare cel puţin
100K Ω direct pe amplificator sau de 1-10K Ω prin transformator ridicător de
tensiune.
7.3. Microvoltmetre de curent alternativ cu

detecţie sincronă
Se utilizează pe scară tot mai largă pentru măsurarea tensiunilor alternative
foarte mici. Schema bloc este prezentată în figura 7.2.
Aparatul are două intrări una pentru semnalul de intrare amplificat în curent
alternativ împreună cu zgomotele şi semnalele perturbatoare şi una pentru semnalul
de referinţă. Semnalul de referinţă comandă un formator de semnal dreptunghiular,
semnal ce este sincronizat cu semnalul de referinţă. Semnalul dreptunghiular este
defazat într-un defazor comandabil realizat de obicei cu circuite logice şi este
aplicat detectorului sincron. Semnalul de la ieşirea detectorului sincron este filtrat
printr-un filtru trece-jos amplificat în curent continuu. şi afişat cu un instrument
110
Fig. 7.2. Microvoltmetru de c.a. cu detecţie sincronă

analogic sau digital. Detectorul sincron selectează din semnalul de intrare numai
componentele care au aceeaşi frecvenţă şi aceeaşi fază cu semnalul de referinţă;
celelalte componente apar la ieşirea detectoarelor ca semnale cu fază variabilă în
timp, care sunt atenuate după medierea de către filtru trece-jos, atenuarea fiind cu
atât mai puternică cu cât variaţia în timp a fazei este mai rapidă.
7.3.1. Detectorul sincron
Pentru a explica funcţionarea detectorului sincron vom considera cazul unui

comutator mecanic K comandat de tensiunea de comandă Uc a cărei formă este
prezentată în figura 7.3.
Semnalul U1 este transmis la ieşirea
detectorului numai pe intervalele de timp pe care
comutatorul este închis. Dacă semnalul de intrare este
sinusoidal u1 = U 1m sin(ωt + ϕ ) , iar semnalul de
comandă este dreptunghiular de aceeaşi frecvenţă cu u1
şi defazaj nul, semnalul la ieşirea detectorului va avea
forma din figura 7.4.a.
Fig. 7.3. Detector sincron Valoarea medie este dată de
cu comutator mecanic T
1 2 1
U 2 med = ∫ U 1m sin(ωt + ϕ )dt = U 1m cos ϕ (7.1)
T 0 π
Din relaţia (7.1) ca şi din figura 7.4. se observă că valoarea medie este
pozitivă numai pentru valori ale defazajului cuprins între 0 şi π /2. În cazul unei
tensiuni periodice nesinusoidale:
∞
u = ∑U k sin(kωt + ϕ k ) (7.2)
k =1
unde Uk este amplitudinea iar jk defazajul iniţial al armonicii de ordin k,
tensiunea medie la ieşirea detectorului va fi:
111
1 ∞ T /2 1 ∞
U k cos ϕ k
U 2 med = ∑
T k =1 ∫0
U k sin(kωt + ϕ k )dt =
2π
∑
k =1 k
(1 − (−1) k ); (7.3)
sau:
1  1 1 
U 2 med = U 1 cos ϕ1 + U 3 cos ϕ 3 + U 5 cos ϕ 5 + ......  (7.4)
2π  3 5 
Se observă că
semnalul de ieşire nu
depinde de armonicile pare,
iar ponderea armonicilor
impare este invers
proporţională cu ordinul
acestora. În unele aplicaţii
prezenţa armonicilor impare
ar putea deranja. Dacă
semnalul de intrare este
sinusoidal de frecvenţă f1
diferită de fc unde fc este
frecvenţa de comandă,
răspunsul detectorului
conţine componente de
frecvenţe combinaţii liniare
ale acestora, adică
f1 ± f c , f1 ± 3 f c , f1 ± 5 f c
. Dacă ambele frecvenţe
sunt mult mai mari decât
Fig. 7.4. Aspectul tensiunii la ieşirea detectorului 1/τ unde τ este constanta
sincron pentru diferite valori ale defazajului filtrului trece-jos atunci ele
sunt atenuate de către filtru.
Dacă una din aceste
frecvenţe este comparabilă sau mai mica decât 1/τ , atunci la ieşirea filtrului apare
o componentă alternativă de frecvenţă joasă, sub forma unui fluctuaţii a tensiunii
de ieşire(fenomen de bătăi).
Dacă zgomotul are un spectru de frecvenţă continuu, detectorul se comportă
ca un filtru trece-jos, a cărei caracteristică este prezentă în figura 7.5.
Lărgimea de bandă în jurul fiecărei componente a spectrului este egală cu
dublu lărgimii de bandă a filtrului trece-jos.
În figura 7.6. este prezentată schema unui detector sincron cu transformator
şi diode. Stările de conducţie şi de blocare sunt comandate de u(t); detecţia sincronă
se realizează utilizând diodele drept comutatoare, iar detecţia este monoalternanţă.
112
Fig. 7.5. Caracteristica Fig. 7.6. Detector sincron cu

filtrului trece jos transformator cu punct median şi diode
Performanţele detectoarelor sincrone sunt apreciate după capacitatea de

rejecţie a semnalelor parazite şi după capacitatea de supraîncărcare.
Rejecţia semnalelor parazite sincrone poate atinge 100dB pentru
detectoarele performanţe şi semnal sincron defazat cu π /2, iar factorul de
supraîncărcare, notat cu ks reprezintă raportul dintre semnalul maxim de intrare
care determină un răspuns liniar şi semnalul nominal de intrare, corespunzător
valorii maxime indicate pe scala aparatului. Ks poate varia de la 3-10 pentru
Detectoare sincrone cu performanţe modeste ajungând până la Ks=1000 pentru
detectoarele foarte performante. Este necesar un Ks mare datorita faptului că
semnalele parazite pot uneori depăşi cu mult valoarea semnalului util; răspunsul
neliniar al detectorului la un astfel de semnal ar altera rezultatul detecţiei.
Frecvenţele de lucru cuprinse între 1Hz şi 100kHz limitat inferior de
constanta de timp a filtrului şi superior de viteza de comutaţie a detectorului.
7.3.2. Utilizarea microvoltmetrelor cu detecţie sincronă
Microvoltmetrele cu detecţie sincronă se folosesc pentru următoarele

măsurări:
- Măsurarea valorilor efective ale tensiunilor alternative în prezenta unor
perturbaţii puternice. Pentru a măsura valoarea efectivă a unei tensiuni sinusoidale
de frecventă f este necesar să i se aplice o tensiune de referinţă de aceeaşi frecvenţă
f şi se modifică faza tensiunii de referinţă până când se obţine semnalul de ieşire. În
această situaţie tensiunea de măsurat este în fază cu tensiunea de referinţă, iar
aparatul indica valoarea de măsurat U( de obicei gradarea se face în valori
efective).
113
- Măsurarea componentelor vectoriale a unei tensiuni sinusoidale. În acest

caz detectorul este prevăzut cu un defazor calibrat care oferă posibilitatea defazării
tensiunii de referinţă şi a tensiunii de comanda într-o game largă, defazajul ϕ c între
cele două tensiuni putând fi citit pe o scară gradată. Dacă tensiunea de măsurat este
defazată cu un unghi ϕ faţă de tensiunea de referinţă, atunci indicaţia aparatului va
fi Ucos(ϕ -ϕ c ). Reglând pe ϕc la valori adecvate [de exemplu 0 si π /2] se poate
Fig. 7.7 Microvoltmetru vectorial

măsura proiecţia tensiunii de intrare pe orice direcţie (coliniară cu Ur şi
perpendiculară pe aceasta ). Utilizându-se un montaj ca cel din figura 7.7, cu două
microvoltmetre se obţine un ansamblu microvoltmetru vectorial util în analiza
răspunsurilor unor elemente la o intrare sinusoidală.
- Măsurarea defazajului dintre doua tensiuni sinusoidale se realizează cu
ajutorul montajului din figura 7.8.
Fig. 7.8. Măsurarea defazajului dintre două tensiuni sinusoidale
Se comută pe rând cele două tensiuni şi se reglează defazajul intern ϕ c până

când se obţine la ieşire indicaţia zero. În acest caz defazajul faţă de tensiunea de
comandă este acelaşi:
ϕ − ϕ c1 = ϕ + ϕ x + ϕ c 2 (7.5)
unde ϕ c1 şi ϕ c2 sunt valorile defazajului intern util in cele două cazuri. Se obţine:
114
ϕ x = ϕ c 2 − ϕ c1 (7.6)
Performanţele microvoltmetrelor cu detecţie sincronă sunt determinate pe
lingă indicii generali ai voltmetrelor electronice(în intervalul şi gama de măsurare,
interval şi gama de frecvenţă), precizie, impedanţa de intrare şi indici specifici
(factorul de supraîncărcare, constanta de timp, factorul de zgomot, plaja de reglare
şi precizia defazajului intern).
Aceşti indici pot atinge valorile:
-gama minima de măsurare 0,1-1 µ V pe o impedanţă de intrare de cel puţin
1M Ω .
-frecvenţa de lucru 1Hz-100KHz.
-eroarea de măsură 1-3%.
-factorul de supraîncărcare 10-1000.
-constanta de timp 0,01-100s.
-factorul de zgomot 1-3dB.
-defazajul intern poate fi reglat intre 0-2π cu rezoluţia de fracţiuni de grad şi
precizie 0,5-20.
115
VIII. MĂSURAREA NUMERICĂ A TENSIUNII
8.1. Structura generală a unui voltmetru numeric

Afişarea numerică a tensiunii măsurate rezolvă problema erorilor de citire,
dar implică o conversie analog-numerică. Deşi mărimea care se pretează cel mai
bine conversiei analog-numerice este tensiunea continuă, prin conversia
corespunzătoare la intrarea, aparatele digitale au devenit aproape universale putând
măsura tensiuni şi curenţi în curent continuu, tensiuni şi curenţi în curent alternativ,
frecvenţă şi impedanţe, etc.).
Un avantaj al aparatelor numerice este acela că pentru manevrarea lor nu
este necesară o specializare a personalului, ele având un mod de utilizare simplu şi
o capacitate de supraîncărcare de până la 100% din valoarea afişată. Schema
generala a unui voltmetru digital este prezentată în figura 8.1.
Blocul de intrare cuprinde amplificatoare şi divizoare de tensiune, eventual
Fig. 8.1. Schema bloc a voltmetrelor numerice

un bloc de selecţie automată a domeniului, filtre şi eventual convertoare
intermediare de intrare, atunci când nu se măsoară în c.c. Gamele de măsurare sunt
în general în raport 1/10/100/1000 etc.
Gama de bază a voltmetrului este de 0-1V sau 0-10V; pentru gama de bază
amplificatorul din blocul de intrare are factorul de amplificare 1, iar impedanţa de
intrare este cea mai mare (de ordinul G Ω ) având precizia de funcţionare cea mai
ridicată. Pentru domenii mai mici amplificarea este supraunitară, iar pentru domenii
mai mari se utilizează divizoare de tensiune care determină scăderea impedanţei de
intrare. Blocul de intrare furnizează la ieşire o tensiune continuă proporţională cu
mărimea de măsurat.
116
Blocul specific, considerat cel mai important este convertorul analog-

numeric, care, prin compararea tensiunii de intrare cu tensiunea de referinţă
generează, pe baza unui cod, o succesiune de impulsuri ce sunt aplicate
numărătorului. Există mai multe moduri de realizare a conversiei şi mai multe
criterii de clasificare a convertoarelor. Clasificarea convertoarelor determină şi
clasificarea voltmetrelor numerice. Cel mai general criteriu este: voltmetre
integratoare şi voltmetre neintegratoare.
Voltmetrele neintegratoare eşantionează tensiunile de măsurat şi furnizează
valoarea instantanee în momentul eşantionării, are viteza de lucru foarte mare, dar
are nevoie de filtrare tensiunii măsurate ceea ce reduce de fapt viteza de măsurare
(datorită constantei de timp a filtrului).
Voltmetrele integratoare, care măsoară valoarea medie pe un interval de
timp a tensiunii de intrare, intervalul de timp fiind de 20ms sau multiplu de 20ms
pentru rejecţia perturbaţiei pentru 50Hz. Timpul de măsurare creşte (se pot realiza
maxim 10 măsurări pe secundă), dar prezintă avantajul rejecţiei perturbaţiilor de
50Hz fără a fi necesare filtre suplimentare.
Numărătorul numără impulsurile primite de la convertor. La ieşire este
generată valoarea numerică a tensiunii măsurate realizându-se şi conversia de cod
necesara.
Conversia analog-numerică a unei tensiuni (sau în caz general a oricărei
mărimi) constă în determinarea unui număr D, care să reprezinte valoarea numerică
a mărimii, număr obţinut printr-un procedeu de comparaţie, conform relaţiei:
Ux=DUr (8.1)
unde D≤1, iar ur este mărimea de referinţă cunoscută cu mare precizie. Numărul D
poate fi reprezentat în orice cod (zecimal, hexazecimal, binar), dar majoritatea
convertoarelor folosesc codificarea binară, datorită utilizării elementelor binare şi a
compatibilităţii cu calculatoarele numerice. În acest caz D va avea semnificaţia:
n
D= ∑ ai 2 −i (8.2)
i =1
unde ai poate lua valoarea 0 sau 1, iar valoarea maximă a lui D se obţine pentru
ai=1 pentru orice i şi anume:
n
D= ∑ 2 −i = 1 − 2 −n (8.3)
i =1
şi deci valoarea maximă care poate fi măsurată (care determina domeniul de
bază ) este:
Umax=(1-2-n)Ur (8.4)
Două valori consecutive ale lui Ux diferă prin:

q=2-nUr (8.5)
q numindu-se cuanta procesului de discretizare şi reprezentând eroarea absolută cu
care este valabilă relaţia ux=DUr.
117
8.2.Voltmetre numerice cu aproximări succesive

Prin metoda aproximărilor succesive, determinarea valorii numerice se face
într-un număr de paşi egal cu numărul de biţi ai codificării numărului D. În fiecare
pas se determina valoarea 0 sau 1 a bitului ai corespunzător unui rang al codificării,
începând cu rangul cel mai semnificativ, la terminarea celor n paşi rezultând
n
valoarea numărului D sub forma ∑a 2
i =1
i
−i
. în fiecare pas se face comparaţia intre ux
i −1
şi UR( ∑ a r 2 −r + 2 −i ), unde ar au valorile determinate în urma comparaţiilor
r =1
i −1
anterioare; ai va lua valoarea 0 dacă ux<UR( ∑ a r 2 −r + 2 −i ) şi valoarea 1 în caz
r =1
contrar.
Acest lucru se bazează pe relaţia :
n n r −1
∑ 2 −i = ∑ 2 −i − ∑ 2 −i = 1 − 2 −n − 1 + 2 −( r −1) = 2 −( r −1) − 2 −n < 2 −( r −1)

i=r i =1 i =1
(8.6)
adică valoarea maximă a ultimilor (n-r) termeni din 2 este mai mică decât valoare
termenilor 2-(r-1).
Schema bloc a unui voltmetru numeric cu aproximări succesive este
Fig. 8.2. Schema bloc a voltmetrului cu aproximări succesive
118
i −1
Tensiunea de comparare în fiecare pas, egală cu UR( ∑ a r 2 −r + 2 −i ) este
r =1
obţinută în convertorul numeric-analogic CNA. Comparatorul păstrează în
memoria sa (de obicei pe un condensator) valoarea tensiunii de măsurat până la
terminarea întregului ciclu de măsurare, acest lucru este necesar întrucât pe
perioada măsurării există posibilitatea modificării tensiunii Ux ( de măsurat ), ceea
ce ar aduce la rezultate eronate. Cu schema prezentată în figura 8.2 tensiunea de
comparaţie la începutul fiecărui ciclu va fi zero, durata de măsurare fiind aceeaşi,
pentru oricare Ux≤UR. Aceasta presupune că la începutul fiecărui ciclu de măsurare
blocul de comanda comută pentru timp foarte scurt comutatorul K pe poziţia 1 şi
forţează (prin intermediul blocului de logică) în zero ieşirea CNA. Există
posibilitatea ca valoarea tensiunii aplicată comparatorului prin intermediul CNA în
primul pas de aproximare să fie ultima valoare existentă la ieşirea CAN-ului înainte
de începerea ciclului de măsurare. În acest caz numărul de paşi nu va fi constant la
realizarea unei măsurări, el depinzând de diferenţa dintre valoarea măsurată
anterior, numărul de paşi scăzând cu micşorarea acestei diferenţe şi crescând astfel
viteza de măsurare. La mai multe aparate există posibilitatea selectării unuia din
cele doua moduri de lucru.
După codificarea zecimală, rezultatul măsurătorii este aplicat unui
dispozitiv de afişare. Acesta poate fi cu tuburi Nixie, cu diode luminescente (LED)
sau cu cristale lichide. LED-urile au viteze de comutaţie mai mare, dar consum de
energie mai ridicat decât al cristalelor lichide, dezavantajul acestora din urmă este
însă legat de durata relativ scăzută de funcţionare (zeci de mii de ore).
Viteza de lucru maximă obţinută este determinată de tipul comutatorului
folosit în schemă, precum şi de tipul CNA putându-se atinge viteze de câteva mii
de măsurători pe secundă.
Precizia determinată de precizia sursei de referinţă a comparatorului mai
ales de precizia CNA poate atinge la voltmetrele sofisticate 5-10 p.p.m., bineînţeles
cu preţul creşterii spectaculoase a preţului.
8.3. Convertoare numeric analogice

În cadrul sistemelor de măsurare mărimea de măsurat (în general analogică)
este convertită intr-o succesiune de coduri numerice. După prelucrarea acestei
secvenţe, atunci când afişarea mărimii se face analogic sau în cazul sistemelor de
conducere când elementul de execuţie primeşte mărimi analogice, este nevoie ca
secvenţa numerică să fie aproximată printr-un semnal analogic.
Procesul de conversie a codurilor numerice în semnal analogic poartă
numele de conversie numeric-analogică, iar dispozitivele specializate care
realizează această conversie se numesc convertoare numeric-analogice.
119
Clasificarea convertoarelor numeric analogice se poate face în funcţie de

mai multe criterii şi anume:
- în funcţie de modul în care este adus codul numeric la intrarea
convertorului:
a) convertor paralel- când toţi biţii constituenţi ai codului numeric se
găsesc simultan la intrarea convertorului;
b) convertoare serie- când biţii constituenţi ai codului numeric sunt
aduşi succesiv la intrarea convertorului în ritmul unor secvenţe de tact.
- în funcţie de existenţa unor semnale intermediare intre ieşirea şi intrarea
convertorului:
a) convertoare directe- mărimea analogică corespunzătoare codului
numeric apare direct pe ieşirea convertorului.
b) convertoare indirecte- mărimea analogica corespunzătoare
codului numeric suferă una sau mai multe conversii (prelucrări) analogice înainte
de a fi furnizata la ieşire.
- în funcţie de codul numeric de la intrarea convertorului:
a) binare
b) zecimale
c) unipolare
d) bipolare
e) coduri binare speciale
f) etc.
Principalii parametrii ce caracterizează funcţionarea unui CAN sunt:
*funcţia de transfer- determină modul de variaţie al mărimii de ieşire
funcţie de secvenţa de intrare.
*amplitudinea mărimii de ieşire exprimată în unităţi naturale (V, mA).
*rezoluţia care este dată de numărul de biţi a codului numeric de la intrare
şi se defineşte ca raportul între cea mai mică valoare teoretică a semnalului de
ieşire şi valoarea maximă a acestuia.
*timpul de conversie intervalul de timp în care codul numeric este pus la
intrare până când CNA elaborează mărimea de ieşire corespunzătoare codului
convertit.
* precizia definită ca diferenţă între valoare reală obţinută la ieşire şi
valoarea corespunzătoare dată de funcţia de transfer, se exprimă de obicei în
procente din domeniul de măsură.
În cele ce urmează ne vom ocupa de convertoarele paralel la care toţi biţii
numărului ce urmează a fi convertit sunt aplicaţi simultan la intrarea convertorului.
Pot fi convertoare care au ca sursă de referinţă atât surse de curent cât şi
surse de tensiune. În toate cazurile mărimea de ieşire este o tensiune, iar semnalul
numeric se aduce la intrare paralel (simultan pe toate intrările). În cazul când un
astfel de convertor este utilizat într-un circuit care aduce biţii numărului de
120
convertit succesiv (serie) este necesară montarea la intrarea convertorului a unui

registru tampon de recepţie cu intrarea serie şi ieşirea derivaţie.
8.3.1. Convertoare analog-numerice având sursă de referinţă

o tensiune
Convertoarele din această categorie utilizează o sursă de tensiune de mare

stabilitate din care se prelevează o tensiune proporţională cu numărul aplicat la
intrare. Pentru extragerea valorii se utilizează o reţea rezistivă care se configurează
conform codului numeric de la intrare.
8.3.1.1. CAN cu tensiuni ponderate
Un model primitiv ar fi cel constituit dintr-o sursa de tensiune şi un divizor

rezistiv cu un număr de rezistenţe egal cu numărul maxim ce poate fi convertit;
spre ieşire ar fi conectată
numai borna corespunzătoare
numărului convertit.
Necesitatea unui mare număr
de rezistenţe determină
imposibilitatea realizării unor
convertoare eficiente.
O schemă cu tensiuni
ponderate într-o concepţie
convenabilă între cea
prezentată în figura 8.3. Ea
este compusă dintr-o sursă de
tensiune şi un număr de
module egal cu numărul de
biţi ai numărului ce urmează a
fi convertit. Fiecare modul
este constituit din două
rezistenţe de valoare egală, o
rezistenţă a cărei valoare este
dependentă de rangul unui bit
al numărului ce urmează a fi
convertit şi o cheie electrică
notată cu Ck.
Fig. 8.3. Convertor numeric analogic cu tensiuni Toate modulele se vor
ponderate conecta la intrarea inversoare
a unui amplificator
121
operaţional într-o schemă de sumare a curenţilor.

Amplificatorul are în reacţie o rezistenţă Ro şi tensiune de ieşire uo.
Curentul la intrarea amplificatorului produs de un modul k conectat prin Ck este:
U
U R / 2 n−k − 2 2 − 1 = U 2 k −n
n−k
ik = n−k n−k
= (8.7)
R( R / 2 − 2) R + R / 2 − 2 R + R 1 R
R+
R + R / 2 n−k − 2 2 n−k − 1
Presupunem că numărul binar ce se converteşte are forma:
n −1
A2=an-12n-1+an-12n-2+..........+a020= ∑ a k 2 k (8.8)
k =0
Dacă un coeficient ak are valoarea 1 atunci contactul Ck este deschis şi la
amplificator ajunge curentul Ik dat de relaţia (8.7). Dacă ak are valoare zero, atunci
contactul Ck este închis, curentul determinat de modulul k la intrarea
amplificatorului fiind nul.
În general se va putea scrie:
U
ik = a k 2 k − n (8.9)
R
La ieşirea amplificatorului operaţional se obţine tensiunea:
n −1 n −1
R
Ue = − R0 ∑ ik = −U 0 2 −n ∑ a k 2 k (8.10)
k =0 R k =0
direct proporţională cu numărul A2 definit de relaţia (8.8).
Cu schema din figura 8.3 se pot realiza convertoare de precizie (0,1-0,25)%
cu timpi de conversie 2-3 microsecunde, pentru numere cu 12 ranguri binare,
utilizând chei cu tranzistoare bipolare. Erorile sunt datorate în principal tensiunii
reziduale şi curenţilor de scurgere prin cheile în stare deschisă.
8.3.1.2 CNA cu divizoare rezistive
Utilizând o tensiune drept sursă de referinţă printr-o schemă ca cea din

figura 8.4 se poate obţine la ieşire o tensiune proporţională cu un număr ce trebuie
convertit. Un astfel de convertor este compus dintru-n număr de rezistenţe egal cu
dublul numărului de convertit şi un număr de chei duble egal cu numărul de biţi al
numărului ce urmează a fi convertit. Valorile rezistenţelor sunt determinate de
rangul bitului numărului de convertit; cheile Ck lucrează în antifază, când un
contact al cheii este deschis celălalt fiind închis. Sursa U are un curent constant
întrucât rezistenţa din circuit este constantă indiferent de poziţia cheilor, acest
curent având valoarea:
U
i0 = n−1 (8.11)
∑R/2
k =0
n − k −1
122
Fig. 8.4. CNA cu divizor rezistiv

Rezistenţa din circuit constantă indiferent de poziţia cheilor are valoarea:
n −1
R T = ∑ R / 2 n −k −1 = U / i0
k =0
Tensiunea de ieşire are valoarea funcţie de poziţia cheilor Ck (rezistenţa
şuntată sau nu); presupunând că cheile Ck şuntează sau nu rezistenţa din partea
superioara a schemei după cum coeficienţii ak din (5.2.) au valorile 1 respectiv 0,
tensiunea de ieşire va avea valoarea:
n −1
R
U e = i0 ∑ a k n − k −1
(8.12)
k =0 2
Înlocuind în 8.12. valoarea curentului i0 dată de relaţia (8.11) se obţine:
n −1 n −1
R
U ∑ a k n −k −1 U ∑ a k 2 k
2
U e = nk−=10 = kn=−01 (8.13)
R
∑
k =0 2
n − k −1 ∑k =0
2 k
adică o tensiune proporţională cu numărul A2 codificat binar.

Erorile ce apar în funcţionarea unui astfel de CNA sunt determinate de
rezistenţa de trecere în stare închisă a cheii diferită de zero şi ca urmare tensiunea
reziduală pe cheia în stare închisă. Întrucât pentru obţinerea unor erori mai mici de
0,1% la o conversie pe 12 biţi de exemplu la o tensiune de 20V, este necesară o
rezistenţă pe cheia în stare închisă de 10-5R, condiţie care se realizează relativ greu,
aceste CNA sunt puţin folosite, precizia lor fiind scăzută.
8.3.1.2. CNA Cu reţea rezistivă derivaţie
Eliminarea înserierii cheilor duce la creşterea preciziei de conversie. O

schemă care realizează o asemenea creştere este prezentată în figura 8.5. Ea este
123
compusă din n rezistenţe ponderate de rangul bitului ce urmează a fi convertit şi n

chei duble.
Dacă numărul ce urmează a fi convertit este dat de relaţia(8.8) atunci pentru
ak=1 cheia Ck va fi conectată la sursă iar pentru ak=0 cheia Ckva fi conectată la
masă.
Pentru a calcula tensiunea Ue vom presupune că numai coeficientul ak este 1
toţi ceilalţi coeficienţi fiind zero. În aceste condiţii curentul ik ce trece prin cheia Ck
este dat de relaţia (8.14).
n −1
G0 − G k + ∑ G k
U
ik = =U ⋅ n −1
k =0
⋅ Gk (8.14)
1 1
+ n −1 G0 + ∑ G k
Gk
G0 − G k + ∑ G k k =0
k =0
1 1
în care G0 = şi Gk = n − k −1
sunt coductanţele rezistoarelor R0 şi Rx2n-k-1.
R0 R⋅2
Tensiunea de ieşire va fi în acest caz:
1 a k Gk
U e = a k ⋅ ik = n −1
=U n −1
(8.15)
G0 − Gk + ∑ Gk G0 + ∑ Gk
k =0 k =0
Suprapunând tensiunile date de toate cheile conectate la sursă rezultă:
n −1
1
Ue = n −1
⋅ ∑0 ak Gk =
G0 + ∑ G k
k =0
1− n
2 1 n −1
= n −1
⋅ ∑
R 0
ak 2 k
G0 + ∑ G k
k =0
(8.16)
Din relaţia (8.16) rezultă că

tensiunea de ieşire este
proporţională cu A2, (numărul ce
trebuie convertit), factorul de
proporţionalitate cuprinzând
conductanţele schemei realizate cu
toate rezistoarele conectate în
paralel.
Raportul valorilor extreme
Fig. 8.5. CNA cu reţea rezistivă derivaţie a rezistenţelor utilizate în schema
124
din figura 8.5. este 2n-1. Pentru conversia numerelor mari n≥10 se vor utiliza
rezistenţe cuprinse între Rmin=R şi Rmax=Rx2n-1. Pentru a se putea neglija rezistenţa
unei chei închise RS este necesar ca RS<Rminx10-5 iar pentru a se putea neglija
curentul de scurgere prin cheia în stare deschisă, este nevoie ca rezistenţa Rp a cheii
în stare deschisă să fie de cel puţin 10 ori mai mare decât cea mai mare rezistenţă
din circuit, deci Rp=10xRmax. De aici rezultă că:
Rp R
= 10 6 ⋅ max (8.17)
RS Rmin
Ceea ce înseamnă că pentru n=12 de exemplu, este necesar ca Rp/RS=2x109.
Valorile raportului sunt mari şi dificil de realizat. Din această cauză se preferă
schemele în care rezistenţele conectate în circuit să aibă valorile extreme cât mai
puţin diferite.
8.3.1.4. CNA cu rezistoare în scară
In figura 8.6 este prezentat un

convertor care utilizează numai două
valori pentru rezistori R şi 2R
Se observă că la fiecare din cele n-1
noduri sunt conectate trei porţiuni de
schema a căror rezistenţă echivalentă
este egala cu 2R. Acest lucru
înseamnă ca orice curent care intră
în nod se va divide în doi curenţi
egali. Dacă considerăm cheia
conectată la sursă, curentul prin cheie
va fi dat de relaţia:
a kU U
ik = = ak ⋅ (8.17)
2R ∗ 2R 3 R
2R +
2R + 2R
Ajuns în nodul K acest curent
se va divide în două, unul în sus şi
altul în jos. În fiecare nod întâlnit pe
calea ascendentă curentul ajuns în
nod se va divide în două; cum între
nodul k şi rezistenţa
de sarcină sunt n-k noduri, înseamnă
că curentul de sarcină va fi:
Fig. 8.6. CNA cu rezistoare în scară
125
a k * * ik
io( k ) = (8.18)
2 n−k
iar tensiunea de ieşire va fi:
2 R * a k *U a k *U * 2 k
U e( k ) = i0 * 2 R = * (8.19)
3R * 2 n − k 3 * 2 n−1
n −1
Dacă numărul de convertit este dat de : A2 = ∑ a k * 2 k atunci apilcând teorema
k =0
superpoziţiei obţinem:
U
n −1 ∑ k
Ue = * a * 2k (8.20)
3* 2
adică o tensiune proporţională cu A2.
Schema prezentată în figura 8.6 se bucură de bune calităţi, rezistenţa cheii
putând fi parţial compensată astfel că erorile vor apărea în principal datorită
tensiunilor reziduale de pe cheile închise şi curenţilor de scurgere prin cheile
deschise. Deoarece rezistoarele conectate prin chei au valori egale, pretenţiile fată
de valoarea rezistenţei cheii în stare închisă sunt mai scăzute, din acest motiv
obţinându-se precizii mai bune. La aceasta contribuie şi faptul că rezistoarele
utilizate având numai două valori, construcţia lor precisă este relativ uşor de
realizat.
8.3.2. CNA având drept sursă de referinţă un curent
In această categorie de convertoare directe intră acele convertoare în care

mărimea de referinţă este constituită de un curent, mărimea de ieşire rămânând în
continuare o tensiune. Conversia curenţilor funcţie de numărul de convertit se face
prin intermediul unor reţele rezistive a căror configuraţie este comandată de chei
electronice
8.3.2.1. CNA cu sursă de curenţi ponderaţi
Un astfel de convertor prezentat schematic în figura (8.7)

Cheile electronice : C0......Cn-1 sunt comandate de coeficienţii a0......an-1 din codul
numărului:
n −1
A2 = ∑ a k * 2 k .
k =0
Curentul determinat la intrarea amplificatorului de coeficientul ik prin
închiderea cheii Ck va fi:
126
I
ik = n − k −1
(8.21)
2
Tensiunea la ieşirea
amplificatorului determinată de
curentul ik este dată de relaţia
(8.22).
Fig. 8.7. CNA cu curenţi ponderaţi

n −1 n −1 n −1
I
U e = R0 * ∑ a k * ik = R0 * ∑ a k * = R0 * 21−n * I * ∑ ak * 2 k
(8.22)
k =0 2 n−k −1
k =0 k =0
După cum se observa din relaţia (8.22) tensiunea de ieşire este
proporţională cu numărul de convertit A2. Obţinerea curenţilor ponderaţi ik se poate
realiza prin montarea unor
rezistenţe ponderate la o sursă de
tensiune constantă ca în fig 8.8.
Observându-se perfecta
similitudine cu convertorul din
figura 8.5, rezultă că
dezavantajele convertorului cu
curenţi ponderaţi sunt aceleaşi cu
dezavantajele convertorului cu
rezistenţe ponderate, cel mai
important fiind raportul mare
dintre valorile rezistenţei cheii în
stare deschisă şi în stare închisă.
Necesitatea utilizării unor chei
simple, la care se adaugă şi
posibilitatea conectării cheilor la
potenţial scăzut, urmată de
Fig. 8.8. CNA cu rezistenţe ponderate scheme de comandă simple
constituie principalele avantaje ale
127
unor astfel de convertoare.

Utilizând rezistoare cu toleranţă +/- 0,05% şi tensiune de referinţă de 0,01%
se pot obţine precizii la conversia numerelor de 10..12 biţi de până la 0,1% la
durate de conversie de câteva microsecunde.
8.3.2.2.CNA cu curenţi de referinţă de valoare unică.
Avantajul principal al acestui tip de CNA constă din aceea că, deoarece
toate cheile vor închide curenţi de aceeaşi valoare este posibilă creşterea
performanţelor schemei prin alegerea
adecvată a valorii curentului aşa încât
cheia de comutare să se comporte
optim.
Un CNA cu curent de referinţă
constant este cel din figura 8.9.
Rezistorii care alcătuiesc reţeaua
rezistivă au numai doua valori ceea ce
constituie un avantaj la construcţia cu
precizie a rezistorilor.
Din fiecare nod (0-(n-1)) se văd
trei porţiuni de circuit faţă de masă,
având fiecare rezistenţa 2R. Una este
rezistenţa din ramura cuplată direct cu
masă, a doua este proporţiunea din
circuit din partea superioară a schemei
( a cărei rezistente echivalentă este
2R), iar a treia o constituie porţiunea
din partea inferioara (egala tot cu 2R).
Asta înseamnă că orice curent (inclusiv
curentul I) ajuns într-un nod s, se va
Fig. 8.9. CNA cu curenţi de referinţă egali diviza în trei curenţi egali.
Tensiunea de ieşire culegându-se la partea superioara de pe rezistenţa R ne
interesează numai circulaţia curenţilor spre partea superioară. Presupunând cheia
Ck închisă, componenta în latura superioara a nodului k va fi conform celor spuse
I/3. În circuitul superior se va divide în doua părţi egale în fiecare nod întâlnit şi
întrucât va întâlni n-k-2 noduri în care se divide (in nodul n-1 nu se divide),
tensiunea de ieşire va fi:
ai 1
U e = n R n−k −1 (8.23)
3 2
128
n −1
unde ak este coeficientul din A2= ∑ a k 2 k .
k =0
Dacă sunt închise toate cheile atunci aplicând principiul suprapunerii
efectelor obţinem:
n −1
i
U e = R ⋅ 21−n ∑ ak 2 k (8.24)
3 k =0
Din (8.24) se observă că Ue este proporţională cu numărul convertit A2.
Întrucât schemele din figura 8.9 şi 8.6 sunt asemănătoare, în ambele scheme
cheile electronice trebuind să închidă curenţi egali ambele scheme fiind constituite
din rezistenţele R şi 2R. Convertorul cu curenţi de referinţă constant are însa chei
de comandă mai simple, ceea ce ar putea să reprezinte un avantaj. în rest
performanţele obţinute sunt asemănătoare.
8.3.2.3. CAN cu rezistoare în scară inversată
Un astfel de convertor este

cel prezentat în figura 8.10. Se
utilizează de asemenea rezistenţe
de valori R şi 2R, dar un singur
curent de referinţă.
Din figură se observă că la
fiecare nod începând cu nodul a,
curentul care circulă în ramura
descendentă se divide în două,
rezistenţa faţă de masă fiind 2R în
ramura cuplată de cheie şi tot 2R
în ramura formată de partea
inferioară a schemei. Dacă la
intrarea amplificatorului este
conectată cheia Ck, curentul care
trece prin Ck reprezintă curentul i
divizat de n-k ori, adică:
i ai
ik = n −k ak = kn 2 k (8.25)
2 2
Însumând toţi curenţii ce se adună
la borna amplificatorului rezultă
tensiunea de ieşire:
n −1
− iR n −1
U e = − R0 ∑ a k i k = n 0 ∑ a k 2 k
Fig.8.10. CAN cu scară inversată k =0 2 k =0
(8.26)
129
proporţional cu A2.
Schema prezintă avantajul de a nu modifica valoarea curentului i, atunci
când se fac comutări în schemă, intrarea amplificatorului operaţional fiind practic
conectată la masă. Din acest motiv se pot obţine performanţe bune mai ales că
cheile lucrează la potenţial nul. Utilizând chei cu tranzistoare cu efect de câmp cu
rezistenţa de trecere de ordinul 10-30 Ω valoare ce se poate cel puţin parţial
compensa, se pot obţine conversii cu precizia +0,01% dacă temperatura de lucru nu
variază cu mai mult de +/-100C.
8.4. Convertoare analog numerice cu tensiune de

comparaţie variabilă
8.4.1. Voltmetre digitale cu rampa în trepte
In cazul CAN cu aproximare succesivă schema se complică datorită

necesităţii obţinerii în fiecare pas a unei tensiuni ponderate corespunzătoare
bitului determinat cu care trebuie comparată tensiunea de convertit Ux.
Dacă în loc să se facă comparaţia cu un număr de tensiuni ponderate cu 2-n (situaţie
în care se obţine numărul minim de comparaţie) se face comparaţia cu un număr de
tensiuni care diferă între ele printr-o anumită cantitate egala q (care va reprezenta
practic rezoluţia sistemului) se va obţine o simplificare substanţiala a schemei dar o
mărime a timpului de conversie (numărul de comparaţie nemaifiind minim).
Un generator de tensiune în trepte poate fi obţinut dintr-un numărător cuplat
cu un CNA, tensiunea la ieşirea CNA-ului fiind proporţională cu N(numărul
înscris la un moment dat în numărător ) şi un q, adică:
Uc=N*q (8.27)
Dacă pornind de la valoarea zero înscrisă în numărător, incrementăm
numărătorul cu câte o unitate, şi
facem permanent comparaţia
tensiunii Uc cu tensiunea Ux(de
convertit) atunci când
comparatorul va sesiza egalitatea
vom putea exprima numeric pe
Ux prin numărul înscris în acel
moment în numărător, adică:
Ux=N*q (8.28)
In figura 8.11 este
Fig. 8.11. CAN cu tensiune in trepte egale prezentată schema unui convertor
analog numeric care exemplifică
130
acest principiu.
Schema conţine un generator de frecventa G1, care generează impulsuri cu
frecvenţa f1 ce incrementează numărătorul N, un comparator C care compară
tensiunea Ux cu tensiunea de la ieşirea convertorului CNA. Cât timp Ux<Uc ieşirea
convertorului este 1 şi permite trecerea impulsurilor prin poarta P. Atunci când
Ux≥Uc poarta P este blocată şi numărătorul rămâne la valoarea corespunzătoare
Ux=Uc=N*q. Generatorul G2 a cărui frecvenţă f2 este mult mai mică decât a lui G1
asigură aducerea lui N în poziţia 0 şi reluarea ciclului de conversie.
Se observă că dacă notăm cu ∆t timpul necesar incrementării lui N şi
conversiei în CAN a numărului înscris şi comparării în C a lui Ux cu Uc, frecvenţa
lui generatorului G1 f1<1\∆t. Considerând convertorul de n biţi timpul maxim
necesar conversiei unei tensiuni 2nx∆t, iar frecvenţa lui G2 va trebui să fie f1/2n
pentru a asigura timpul necesar unei conversii. Rezultă de aici timpi de conversie
foarte mari (de exemplu c.c.a 10 ms pentru conversie pe 12 biţi).
O reducere a timpului de conversie este posibilă prin utilizarea unei scheme
ca cea din figura 8.12.
Numărătorul N are
doua intrări, o intrare care
produce incrementarea
acestuia cu o valoare egala cu
2n şi o intrare care-l
incrementează cu o unitate.
Când N=0, un circuit de
comutare comandat de C1
pune G1 pe poarta P1. Când
Ux-Uc<2m*q, C1 se blochează
şi acelaşi circuit de comutare
(nefigurat în schema) comută
Fig. 8.12.CAN cu tensiune în trepte neegale. G1 la P2. P2 va rămâne
deschisă până când Ux>Uc. În
acest mod numărul maxim de trepte necesar va fi :
Nmax/2m+2m=2n-m+2m (8.29)
unde Nmax este limita maximă de măsurare corespunzătoare capacităţii
numărătorului. Timpul de conversie se va reduce deci de 2n/(2n-m+2m ) ori.
8.4.2. Voltmetre cu trepte egale şi sistem de urmărire
Conversiile prezentate până acum reiau ciclul de conversie de la zero, de

fiecare dată fiind necesară aproximativ acelaşi timp de conversie. Se poate reduce
mult timpul de conversie atunci când convertorul urmăreşte variaţia mărimii de
131
intrare ( necunoscute). Principiul de funcţionare a unui sistem de urmărire este

redat în figura 8.13. Din figură rezultă că tensiunea Uc la sfârşitul unui ciclu de
numărare nu trebuie să revină la zero, ci doar să se modifice în ciclul următor
pentru a avea Ux=Uc.
În figura 8.14 este prezentată o schema de CAN care utilizează acest
principiu. Numărătorul N este reversibil, impulsurile pe poarta S decrementându-l.
Când Ux-Uc>0, Pa este deschis şi N se incrementează.
Când Uc-Ux<0, Pa este blocat şi este deschis Ps, iar numărătorul se
decrementează; în ambele cazuri Uc variind astfel încât să se apropie de Ux. În acest
caz se pot reduce substanţial timpii de conversie mai ales în cazul variaţiilor mici
ale lui Ux.
Fig. 8.13. Urmărirea unei tensiuni continue
Fig. 8.14. CAN cu urmărire
8.5.Voltmetre digitale indirecte

La conversiile directe s-a presupus tensiunea de comparaţie Uc (tensiune cu
care se compară tensiunea de convertit Ux) obţinută dintr-o tensiune UR cunoscută
132
cu precizie; pentru obţinerea lui Uc se făceau divizări în diferite rapoarte şi sau

sumări. Pentru exprimarea lui Uc era nevoie deci de cunoaşterea modului în care se
făceau divizările lui UR şi modului de sumare a acestor diviziuni.
La C.A.N. indirecte UC se obţine prin măsurarea numerică şi unei alte
mărimi (timp sau frecvenţă)
8.5.1.Voltmetre cu generator de tensiune liniar variabilă
Tensiunea UC se obţine de la un generator cu tensiune liniar variabila care

variază de la 0 la o valoare maximă. Pentru exprimarea numerică a lui Ux se
măsoară numeric timpul în care UC variază de la 0 la valoarea lui Ux (figura 8.15.).
Dacă în figura 8.15 se cunoaşte panta lui UC şi se măsoară numeric
diferenţa dintre t0 şi t1 adică
N = t1-t0
atunci:
U sc
tgα = si U sc = tgα (t 0 − t1 ) = Ntgα
t 0 − t1
(8.30)
O schema de C.A.N. cu
conversie intermediară în timp este
Tensiunea liniar variabilă este
Fig. 8.15. Principiul conversiei
tensiune-timp
Fig. 8.16. CAN cu conversie intermediară în timp

obţinută de la generatorul H cu integrator tip Miller. Cât timp cheia S este deschisă
:
U
U C = − R t,
RC
133
iar când S este închisă C se descarcă rapid şi UC revine la zero.

În scopul măsurării tensiunilor cu ambele polarităţi, tensiunea de la
ieşirea integratorului se deplasează cu o anumita valoare U0 astfel încât:
U
uc = − R t + U 0
RC
Acest principiu este exemplificat în figura 8.17
Comparatoarele C1 şi C2 dau câte un
impuls atunci când diferenţa tensiunilor aplicate
schimba volumul, adică C1 când UC>Usc şi C2
când UC=0. Aceste impulsuri aplicate prin
circuitele de diferenţiere D comandă bistabilul B.
Între cele două impulsuri bistabilul B deschide
poarta P şi permite numărarea impulsurilor
generatorului G2. Numărătorul N se va încărca la
o valoare:
N=(t2-t1)fe
unde fe este frecvenţa lui G2
Din figura 8.17. rezultă imediat:
Fig. 8.17. Conversia tensiune-
U
timp pentru tensiuni bipolare U x = u c = (t 2 − t1 ) R
RC
(8.31)
şi deci:
UR
Ux = N (8.32)
RCf e
Se observă că pentru o precizie corespunzătoare este nevoie ca panta UR/RC
să fie mică şi fe mare. Panta nu poate fi micşorată prea mult pe o parte datorită
creşterii inexactităţii determinării momentelor t1 şi t2 iar pe de altă parte datorită
creşterii timpului de conversie o data cu micşorarea pantei.
Componentele de acest tip au o construcţie simplă, dar au o viteză de
conversie redusă şi nu pot fi prea precise, în special datorită generatorului de
tensiune liniar variabilă.
Panta tensiunii depinde de R şi C iar condensatorul îşi schimbă mai
pronunţat calităţile cu temperatura şi timpul. Ca urmare cu aceste convertoare nu se
poate obţine o precizie mai buna de 0,1%
8.5.2. Voltmetre cu dubla integrare
Pentru a evita erorile introduse de variaţia parametrilor generatorului H (R

şi C ) se utilizează un C.A.N. cu dublă integrare.
134
În principiu un astfel de C.A.N. funcţionează, astfel:

- Se integrează o perioada de timp exact cunoscută t1, tensiunea Ux de
măsurat. După perioada t1 tensiunea pe condensator va fi:
U
ui = − x t1 (8.33)
RC
- Se decuplează Ux şi se descarcă condensatorul printr-o sursă UR;
condensatorul se va descărcă după relaţia:
U t
u = ui + R (8.34)
RC
Daca notăm cu td perioada în care condensatorul se descarcă complet avem:
U t U t U t
0 = ui + R d = − sc 1 + R d (8.35)
RC RC RC
sau:
t
UC = U R d (8.36)
t1
Relaţie în care au dispărut parametrii generatorului (R şi C ) şi care pune în
evidenţă dependenţa liniară între Ux şi timpul de descărcare al condensatorului.
Dacă td este măsurat numeric se poate exprima numeric Ux. obţinerea unei precizii
ridicate este legată în acest caz de menţinerea constantă a lui UR (condiţie relativ
uşor de asigurat ) şi de menţinerea riguros constantă a perioadei de integrare a lui
Ux, t1
În figura 8.18 este prezentată schema unui C.A.N. cu dublă integrare
Fig. 8.18. C.A.N. cu dublă integrare
Funcţionarea schemei este guvernată de generatorul G cu frecvenţa fe

riguros constantă. Printr-un divizor de frecvenţa D şi un dispozitiv de comandă DC
este comandată menţinerea cheii S pe poziţia Ux un timp t1 multiplu al lui 1/fe.
135
După timpul t1 cheia este comutată pe poziţia -UR şi începe descărcarea

condensatorului; totodată comparatorul C1 menţine poarta spre bistabil deschisă.
Odată cu comanda de descărcare a condensatorului se trimite prin DC un impuls
spre bistabilul B care deschide poarta P; numărătorul N va fi incrementat de
impulsurile venite de la G cu frecvenţa fe.
Când condensatorul se descarcă complet comparatorul C1 blochează poarta
P prin comutarea bistabilului B, numărul înscris în N reprezentând practic un
număr proporţional cu Ux. În timpul cât P este deschisă se primesc la numărător un
număr de impulsuri:
U
N = f e t d = x t1 f e (8.37)
UR
de unde:
U
Ux = R N (8.38)
t1 f e
şi dacă se iau valori potrivite pentru UR, t1 şi fe numărul N poate exprima direct
valoarea tensiunii Ux.
Pentru a nu fi nevoie de o precizie foarte ridicată a lui fe poate fi utilizată
următoarea metodă: considerăm produsul m= t1*fe pe care îl înscriem într-un
numărător din care se scad impulsurile de la generator. Considerând t1 ca timp
necesar golirii numărătorului şi fe aceeaşi, de-a lungul unui ciclu de decodificare, m
va rămâne constant chiar dacă fe este diferit faţă de valoarea prestabilită, deoarece
odată cu creşterea lui fe în acest caz scade t1 şi invers. Stabilitatea frecvenţei fe este
impusă de alţi factori cel mai important fiind tensiunile parazite date de reţea care
se suprapun la intrarea integratorului peste semnalul util. Pentru ca acestea sa fie
complet rejectate, considerând frecvenţa acestor perturbaţii egala cu 50 Hz este
nevoie ca t1 sa fie multiplu întreg de 20 ms. Deci cu un fe care prin divizare dă la
ieşirea CD perioade multiple întregi de 20 ms perturbaţiile reţelei sunt rejectate.
Frecvenţa reţelei nu este riguros constantă şi chiar cu un fe foarte stabilizat
îndeplinind condiţia de mai sus, perturbaţiile
date de reţea nu vor fi complet rejectate.
Deci este necesar ca fe să fie un multiplu
întreg a lui f (unde f este frecvenţa reţelei) şi
în acelaşi timp să urmărească variaţia lui f.
Un generator a cărei frecvenţa fe satisface
condiţiile menţionate este prezentat în figura
8.19
Fig. 8.19. Generarea unei tensiuni Frecvenţa fe astfel aleasă încât
proporţionale cu frecvenţa f divizată în divizorul D asigura fe/r=f (unde r
= raport de divizare) este introdusă în
comparatorul C. Tensiunea U este aplicată la ieşirea acestuia U=K(f-fe/r)
comandă generatorul de frecvenţa G care-şi modifică tensiunea până când fe/r =f.
136
O alta problemă care se ridică la funcţionarea acestor C.A.N. este legată de

necesitatea convertirii unor tensiuni Ux având polarităţi diferite. Cum tensiunea UR
trebuie să fie de polaritate diferită faţă de Ux este necesară utilizarea a două surse
de tensiune UR de aceeaşi valoare în modul dar de polarităţi opuse; cum realizarea a
două surse identice e mai greu de realizat, se preferă utilizarea unei singure surse a
cărei polaritate se poate modifica la cuplarea pe integrator printr-un dispozitiv de
comutare adecvat.
O alta posibilitate de a măsură tensiuni Ux de polarităţi diferite este cea
prezentata în figura 8.20.
La borna neinversoare a
integratorului se cuplează o sursa cu
UR/2 în ambele faze ale conversiei.
Notând cu Ui tensiunea de la intrarea
circuitului de integrare (Ui=Ux sau
Ui=UR) se obţine pentru tensiunea de
ieşire:
1 U
u=− (U i − R )dt + u 0
Fig. 8.20. C.A.N. cu dublă integrare pentru RC 2
tensiuni bipolare (8.41)
u0 fiind tensiunea iniţială.
Dacă tensiunea iniţiala poate fi considerată constantă în timpul integrării
atunci:
t U
u=− (U i − R ) + u 0 (8.42)
RC 2
Se observă că tensiunea de ieşire u, nu-şi modifică polaritatea atâta timp cât
UR
Ui < pentru u0=0.
2
Dacă faza întâia durează t1 şi în acest timp se integrează Ux la sfârşitul ei
tensiunea va fi:
t U
u1 = − 1 (U x − R ) (8.43)
RC 2
In faza a doua, în locul lui Ux se conectează UR şi ca urmare se obţine
tensiunea:
t U t U t UR
u = u1 − (U R − R ) = − 1 (U x − R ) − (8.44)
RC 2 RC 2 RC 2
care se anulează pentru t = t2 (aşa cum reiese din figura 8.21)
t U t U
0 = − A (U x − R ) − 2 * R
RC 2 RC 2
(8.45)
De aici rezulta:
137
t1 − t 2 U R
Ux = * (8.46)
t1 2
În fig.8.21. s-a prezentat
variaţia în timp a tensiunii de la
ieşirea integratorului pentru
tensiunea U’x>0 şi pentru
U x" ≤ 0. Se poate observa că în
ambele cazuri prima integrare
durează t1 secunde, iar partea a
doua este, constituită din drepte
paralele, de unde rezultă
diferenţa dintre t2’ şi t2”.
Tensiunea Ux fiind proporţională
cu diferenţa t1-t2, se remarcă
posibilitatea determinării
semnului lui Ux prin semul
diferenţei t1-t2. Diferenţa se
Fig. 8.21. Tensiunea la ieşirea integratorului obţine simplu cu ajutorul unui
pentru intrări bipolare numărător reversibil, în care în
timpul t1 se adună impulsurile
generatorului etalon, iar în t2 se scad. Valoarea lui t1 se alege din condiţia de
rejecţie a semnalelor parazite, iar UR astfel încât factorul UR/2t1 să fie 10n (în cazul
reprezentării zecimale). În acest fel diferenţa t1-t2 reprezintă chiar numărul
corespunzător tensiunii Ux, factorul UR/2t1 determinând numai poziţia virgulei.
8.5.3. Voltmetre cu conversie tensiune-frecvenţă
Aceste convertoare se bazează pe faptul ca valoarea medie a tensiunii unui

generator de impulsuri dreptunghiulare cu amplitudine şi durată constantă (Ui
respectiv ti) este proporţională cu frecvenţa, adică:
Umed=Ui*ti*fi
Dacă aceasta tensiune se utilizează în scopul comparării cu tensiunea Ux de
convertit, la egalitatea lor se obţine:
Ux=Umed=Ui*ti*fi ( 8.47)
şi pentru ui*ti=ct., tensiunea Ux se poate măsura prin frecvenţa fi.
138
Pentru aplicarea acestei metode sunt deci necesare un integrator (care să dea
Umed) un comparator (care să compare Umed cu Ux) şi un generator de impulsuri cu
amplitudine şi durată constantă.
Cea mai simplă metodă este prezentată în schema din figura 8.22.
Fig. 8.22. CAN cu conversie intermediară tensiune

frecvenţă.
Tensiunea Ux este permanent aplicată integratorului, ducând la încărcarea
condensatorului C. Când tensiunea de pe C a atins valoarea Ur comparatorul C1 dă
un semnal care comandă generatorul G; aceasta emite un semnal dreptunghiular de
polaritate inversă faţă de Ux şi de
amplitudine Ui şi durată ti. Acest
impuls se suprapune peste Ux şi
determină scăderea tensiunii de pe
condensator. La expirarea lui ti, Ux
se aplică din nou singură,
condensatorul se reîncarcă, iar la
atingerea valorii egale cu Ur
procesul se repetă. Se observă că
frecvenţa de repetiţie a procesului
creşte cu cât Ux este mai mare
(viteza de încărcare a lui C este mai
mare).
Variaţia tensiunilor este
reprezentată în figura 8.23.
Fig. 8.23. Tensiunile în convertorul de Dacă scriem că variaţia
frecvenţă tensiunii la ieşirea integratorului
între punctele a şi b din figura 8.23
este nulă obţinem:
139
1 1
0=− * U x * (t i + t x ) + *U i * ti (8.48)
R *C R1 * C
De unde se poate scrie perioada de repetiţie a procesului Ti sub forma:
R U
Ti = t i + t x = * t i * i (8.49)
R1 Ux
Frecvenţa impulsurilor va fi:
1 1 R Ux
fi = = = 1* (8.50)
Ti t i + t x R U i * t i
Se poate observa că pentru R1=R se obţine chiar relaţia (8.47). Măsurarea numerică
a frecvenţei se face în punctul B prin metode specifice. Se observă ca precizia este
determinată de constaţa produsului ( Ui*ti). În acest scop G este un generator de
curent, care se poate realiza cu o stabilitate de 10-5, rezultând implicit condiţia
Ui=Ri*Ii=ct., ceea ce necesită doar un rezistor de precizie relativ uşor de construit.
8.6. Corecţia automată a convertoarelor analog numerice.

Creşterea preciziei conversiei se face prin acţionarea asupra mărimilor care
determină abateri ale elementelor componente de la valorile teoretice.
8.6.1. Corecţia automată a tensiunii de decalaj.
La toate amplificatoarele, comparatoarele şi integratoarele utilizate în CAN,

chiar la tensiuni de intrare zero, apare la ieşire o tensiune numită tensiune de
decalaj (offset). Eliminarea erorilor implică complicarea însemnată a schemelor şi
datorită faptului că fiecare element prezintă o tensiune de decalaj proprie, diferită
de cea a celorlalte, măsurile pentru anularea acestor tensiuni fiind ineficiente.
De aceea se preferă masuri nu pentru anularea acestor efecte ci pentru
corectarea erorilor pe care aceste efecte le introduc, ceea ce înseamnă corecţia
automată.
Corecţia se poate face atât pe partea analogica a convertorului cât şi pe
partea numerică.
Corecţia pe partea analogica se face prin memorarea tensiunii de decalaj, pe
un condensator si aplicarea ei cu semn schimbat la intrarea amplificatoarelor.
O corecţie totala atât a părţii analogice şi celei numerice se poate realiza
prin memorarea valorii pe care convertorul o indică atunci când intrarea este zero,
convertirea acestei valori printr-un CNA şi aplicarea ei cu semn schimbat la
intrarea convertorului. O astfel de corecţie este realizata de schema din figura 8.24.
140
Înaintea ciclului de conversie se cuplează S1 la masa şi S2 la x0.Valoarea x0

reprezintă tocmai tensiunea de decalaj şi se memorează în dispozitivul de
memorare (când S1 e pe poziţia Ux şi S2 pe poziţia x), CNA converteşte valoarea x0
a tensiunii de decalaj în tensiunea U0, care este scăzută din Ux în dispozitivul de
scădere D. Datorită derivei termice care modifică tensiunea de decalaj,
determinarea lui x0 trebuie făcută în fiecare ciclu de conversie.
Fig. 8.24. Schema pentru corecţia tensiunii de

decalaj
8.6.2 Corecţia automata a câştigului.
Dacă factorul de amplificare (câştigul) convertorului diferă de cel teoretic

(lucru care în general se întâmplă ) vor apărea erori de codificare. Astfel, în figura
8.25, unde curba 1 reprezintă caracteristica ideală de transfer iar curba 2 reprezintă
caracteristica reală, tensiunii Ux trebuie să-i corespundă codul Nx. În realitate CAN
va indica codul N’X. Pentru a găsi codul corect se observa că:
Fig. 8.26. Schema de corecţie a câştigului

Fig. 8.25. Caracteristica de transfer
la câştig variabil
tgα N
= k = X' (8.51)
tgα '
NX
141
De unde Nx=K*Nx’.
Deci problema corecţiei este de a-l determina pe K.
Pentru aceasta în figura 8.26 se prezintă o schema care realizează corecţia
automata a câştigului.
Determinarea lui k se face în acest caz prin:
k=N’R/NR (8.52)
unde N’R este codul afişat când este cuplată la intrarea UR. NReste codul
teoretic a lui UR care este memorat permanent în B. k este calculat în divizorul
D(k=N’R/NR) şi este memorat în M.
La cuplarea la intrarea CAN a lui Ux la ieşirea din CAN vom avea N’x; prin
multiplicarea Q se obţine codul corect Nx.
Câteodată se preferă corecţia pe partea analogică; această corecţie se
bazează pe faptul că, conform figurii 8.25:
N’R/NR=k=U’R/UR (8.53)
Adică raportul K va fi determinat ca raport a două tensiuni şi nu ca raport a doua
coduri. Rezultă schema din figura 8.27.
Cu S1 pe UR si S2 pe
N’R, se obţine în divizorul D
raportul K=U’R/UR ; în
această perioadă transferul din
M în Q este blocat. Se
cuplează S1pe Ux, din M se
transferă multiplicatorul Q
valoarea lui K la intrarea
CAN fiind aplicat K*Ux;S2
fiind pe poziţia Nx se obţine la
Fig. 8.27. Corecţia câştigului pe partea intrarea CAN codul corect.
analogică
8.7. Multimetre digitale

Majoritatea voltmetrelor actuale sunt realizate ca multimetre, putând măsura
tensiuni şi curenţi în c.c sau ca impedanţe, raport de tensiuni, etc. Voltmetrului
digital de bază I se adaugă circuite de intrare specifice fiecărei mărimi măsurate, ca
în figura 8.28 de exemplu.
Pentru măsurarea tensiunilor continui, circuitul de intrare constă întru-un
ansamblu alternator -amplificator ca în figura următoare 8.29, care permite
modificarea domeniului de măsură. Domeniul de baza va fi : 0-1V cu atenuatorul
pe poziţia X1 şi amplificatorul pe poziţia X1 celelalte NC domenii de măsură se
stabilesc conform tabelului 8.1.
142
Pentru domeniile 0-1V şi 0-1V rezistenţa de intrare a voltmetrului este de

ordinul gigaohmilor (rezistenţa amplificatorului) în timp ce pe celelalte domenii
rezistenţa de intrare este 10MΩ (rezistenţa totala a alternatorului).
Fig. 8.28. Schema bloc a multimetrului digital
Tabel 8.1
Domeniu [V] Atenuator Amplificator
0-0,1 x1 x10
0-1 x1 x1
0-10 x0,01 x10
1-100 x0,01 x1
0-1000 x0,001 x1
143
Fig. 8.29. Circuit de intrare pentru tensiuni continui

Pentru măsurarea curenţilor continui se folosesc şunturi de valori cunoscute
cu precizie măsurându-se căderea de tensiune produsă de curentul măsurat. Un
astfel e circuit este prezentat în figura 8.30.
Fig 8 30 Circuit de intrare pentru curenţi continui
144
Pe oricare poziţie a şuntului comutabil căderea de tensiune este de 0-

100mV, cu amplificatorul pe poziţia x10 se aplică la intrarea voltmetrului digital o
tensiune de 0-1V.
Pentru măsurarea tensiunilor alternative se folosesc ca circuite de intrare,
detectoare (de valori efective, medii sau de vârf) detectoare bazate pe aceleaşi
principii ca şi în cazul măsurării analogice.
Măsurarea curenţilor alternativi se poate face la fel ca în cazul c.c sau
utilizându-se uneori sonde speciale pentru curenţi în c.a, sonde care constau în
esenţă dintr-un transformator de măsură având o bandă de frecvenţă largă,
înfăşurarea primară fiind constituită de conductorul parcurs de curentul de măsurat
iar înfăşurarea secundară este cuplata printr-un amplificator şi un circuit specific de
măsurare a curenţilor la intrarea unui multimetru digital.
Măsurarea rezistenţelor poate fi făcută prin intermediul unor convertoare
rezistenţă-tensiune, prevăzute cu surse de curent constant sau cu rezistenţa R (de
măsurat ) în reacţia unui amplificator de intrare. În primul caz se obţine un circuit
de intrare ca cel din figura 8.31.
Se măsoară căderea de tensiune la curent constant pe rezistenţa de măsurat
R. Schimbarea domeniului de măsură se poate realiza prin modificarea curentului
de referinţă sau prin modificarea amplificării amplificatorului A (modificarea
rezistenţei din reacţie, nefigurată în schemă).
Fig. 8.31. Circuit de intrare pentru măsurarea

rezistenţelor
145
IX. MĂSURAREA FRECVENŢEI
IX MĂSURAREA FRECVENŢEI
9.1. Metode de măsurare a frecvenţei
Metodele şi aparatele de măsurare a frecvenţelor sunt, după principiu,
analogice sau numerice.
După precizia urmărită, metodele utilizate pentru măsurarea frecvenţelor se
pot grupa în trei mari categorii. Din prima categorie, fac parte metodele analogice,
în care se obţine o precizie de ordinul 2%. Din a doua categorie fac parte metodele
digitale, cu care se realiza precizii mult mai mari, până la 10-12. În fine, în a treia
grupă intră metodele de mare precizie, la care se realizează precizii până la 10-14.
Aceste ordine de precizie sunt în prezent obişnuite în laboratoarele specializate în
generarea şi măsurarea precisă a frecvenţelor, cum este cazul, la noi, la Institutul
Naţional de Metrologie.
Metodele digitale se bazează pe măsurarea numărului de cicli N ai
N
fenomenului studiat, într-un interval de timp Te: frecvenţa este f = . metodele
Te
analogice se bazează pe compararea frecvenţei necunoscute, cu elemente
cunoscute: impedanţe sau frecvenţe.
9.2. Frecvenţmetre analogice
Pentru măsurarea directă a frecvenţei se utilizează aparate indicatoare numite

frecvenţmetre a căror precizie este în general mai redusă dar conferă rapiditate
determinărilor. După tipul constructiv frecvenţmetrele pot fi:
- feromagnetice
- electrodinamice
- ferodinamice
- cu redresoare şi cu releu polarizat
Cele mai multe dintre aceste aparate utilizează fenomenul de rezonanţă mecanică
(frecvenţmetre cu lame vibrante), fie electrică (frecvenţmetre cu ac indicator )
146
9.2.1. Frecvenţmetre cu lamele vibrante

Acestea sunt aparate feromagnetice rezonante, la care sistemul mobil este
format din o serie de lamele de oţel cu frecvenţe proprii diferite, asupra cărora
acţionează fie direct, fie indirect, câmpul magnetic alternativ produs de
electromagnet prin a cărui înfăşurare trece curentul alternativ a cărui frecvenţă se
măsoară.
În figura 9.1 este prezentata schema constructivă a frecvenţmetrelor cu
acţionare directă (fig. 9.1, a ) în care 1 reprezintă lamelele vibrante, dispuse pe
doua rânduri paralele, încastrate la un capăt în şasiul aparatului şi având capătul
liber îndoit în unghiul drept şi vopsit în exterior în alb pentru observare uşoară. La
frecvenţmetrele cu domeniul de măsură 45 – 55 Hz sunt prevăzute lamele din 0,5
Hz în 0,5 Hz, în total un număr de 21 lamele, având fiecare frecvenţe proprii de
vibraţie egale cu dublul valorii frecvenţei înscrise pe cadran în dreptul său (de la 90
la 110 Hz).
Fig. 9.1. Frecvenţmetre cu lamele vibrante
La alimentarea electromagnetului 2 cu curent alternativ, având frecvenţa de

măsurat fx forţa cu care acesta atrage lamelele are o componentă alternativă de
frecvenţă 2fx care le face sa vibreze în acest ritm. Amplitudinea vibraţiilor
lamelelor este încă neobservabilă cu excepţia lamelelor a căror frecvenţă proprie de
oscilaţie fo este egală sau apropiata 2fx. Aceste lamele intrând în rezonanţă vibrează
cu amplitudine mare, vizibilă de la distanţă.
În figura 9.1 b este prezentată schematic construcţia frecvenţmetrelor cu
acţionare indirectă. Electromagnetul 2 acţionează asupra unei plăci feromagnetice
3, a cărei vibraţie se transmite la lamelele vibrante 1 prin intermediul unei bare
transversale 4 fixata la capete de lamele elastice 5.
147
La alte construcţii de frecvenţmetre cu lamele vibrante, peste câmpul

magnetic alternativ dat de curentul de măsurat, se suprapune un câmp continuu, a
cărui intensitate este cel puţin egală cu valoarea maximă a câmpului alternativ.
În acest fel forţa ce acţionează asupra lamelelor are componenta alternativă
de frecvenţa f egală cu frecvenţa de măsurat, iar lamelele vibrante trebuie executate
cu frecvenţe proprii f0 = fx, deci variind de la 45 la 55 Hz.Amplitudinea oscilaţiilor
este mai mare în acest caz şi consumul aparatului mai mic.
Constructiv, lamelele se execută astfel încât curba lor de rezonanţă
mecanică să aibă o lăţime suficient de mare încât oricare ar fi frecvenţa fx de
măsurat, să vibreze cel puţin două lamele, existând astfel posibilitatea aprecierii
frecvenţelor situate între valorile înscrise pe cadran.
Frecvenţmetrele cu lamele vibrante se construiesc pentru frecvenţe până la
1300 Hz, având 1 – 4 şiruri de lamele şi cuprinzând domenii de la 90% la 110% din
frecventa înscrisă la mijlocul şirului.. Precizia este de 1, 0.5 şi 0.2. Tensiunile de
utilizare sunt de obicei 110 – 220 – 500V.
9.2.2. Frecvenţmetre ferodinamice cu ac indicator

Aceste frecvenţmetre prezintă un electromagnet alimentat în curent
alternativ, între polii căruia este creat un câmp uniform.
Sistemul mobil de tip logometric este alcătuit din două bobine decalate la 900, una
înseriată cu o rezistenţă R1 şi o inductanţă L1, cealaltă cu o rezistenţă R2 şi o
capacitate C (fig 9.2).
Ansamblul celor două bobine, în paralel între A şi B, se conectează în serie
Fig. 9.2 Frecvenţmetru cu ac indicator

cu înfăşurarea de excitaţie a electromagnetului şi se alimentează cu tensiunea u a
cărei frecvenţă fx se măsoară. Sistemul mobil nu prezintă cuplu antagonist de
natură mecanică. Regimul staţionar se obţine la echilibrul cuplurilor active de
natură electrică care acţionează asupra celor două bobine: ( fig 9.2, c )
148
∧
M amed1 = K1 II 1 cos( I , I 1 ) sin α 1
∧
M amed 2 = K 2 II 2 cos( I , I 2 ) sin α 2 (9.1)
Deoarece unghiul dintre I si I1 este ϕ , iar unghiul dintre I si I2 este ϕ 2 se obţine:
K1 I 2 cos ϕ 2
tgα = ⋅ ⋅
K 2 I 1 cos ϕ 1
K1 tgϕ 1
tgα = ⋅
K 2 tgϕ 1 (9.2)
Defazajele ϕ1 şi ϕ 2 sunt însă funcţie de impedanţele circuitelor celor două

bobine mobile, deci de pulsaţie, respectiv de frecvenţă fx de măsurat aşa încât :
tg α = F ( fx ).
9.2.3. Frecvenţmetre logometrice

Frecvenţmetrele logometrice se construiesc cu dispozitive de măsurat
logometrice, la care curenţii trec prin bobinele mobile sunt funcţie de frecvenţa,
datorită existenţei în circuitul lor a unui circuit de rezonanţă compus dintr-o
inductanţă şi o rezonanţă.
După tipul dispozitivului de măsurat se construiesc frecvenţmetre
feromagnetice, electrodinamice sau ferodinamice. În figura 9.3,a este prezentată
schema unui frecvenţmetru feromagnetic.
Fig. 9.3.Frecvenţmetru logometric

În serie cu fiecare bobină mobilă este conectat câte un circuit de rezonanţă
LC; acestea sunt acordate pentru frecvenţe de rezonanţă diferite, f1r şi f2r. În aceste
149
condiţii intensităţile curenţilor I1 şi I2 care trec prin cele doua bobine sunt funcţie
de frecvenţă fig.9.3.b. Dacă frecvenţa de măsurat este cuprinsă în intervalul dintre
cele două frecvenţe de rezonanţa f1r si f2r, atunci fiecăreia dintre valorile sale îi va
corespunde câte o valoare distinctă pentru fiecare curent. Indicaţia aparatului fiind
proporţională cu raportul acestor curenţi, scara să se poată grada direct în valori ale
frecvenţei.
Frecvenţmetrele logometrice se construiesc pentru intervale de frecvenţe
reduse (de exemplu 45-55 Hz, 410-550Hz sau 1450 – 1550Hz) în domeniul până la
2000Hz.
Prezenţa circuitului de rezonanţă în circuitul de măsurare a frecvenţmetrului
logometric, face ca aparatul să fie puţin sensibil la armonicile superioare, ceea ce
constituie o proprietate importantă.
9.2.4. Frecvenţmetru cu condensator

Frecvenţmetrele cu condensator lucrează pe principiul încărcării şi
descărcării unui condensator prin dispozitivul de măsurat. Condensatorul poate fi
legat în serie sau în paralel cu dispozitivul de măsurat.
Curentul de descărcare a condensatorului care trece prin dispozitivul de
măsurat este proporţional cu frecvenţa tensiunii aplicate Frecvenţmetrul cu
condensator serie este format dintr-un condensator C serie cu un dispozitiv de
măsurat magnetoelectric cu redresor fig.9.4a.
Dacă se aplică aparatului o tensiune u prin circuitul de măsurat circulă curentul
I = ωCU = 2πfCU = kf (9.3)

care este proporţională cu frecvenţa f, dacă tensiunea U si capacitatea C a
condensatorului sunt constante. Cum în practică se măsoară frecvenţa semnalelor
cu amplitudini diferite, pentru a se aplica circuitul de măsurare totdeauna o
tensiune de amplitudine constantă, la intrarea frecvenţmetrului se prevede un
circuit de limitare fig 9.4,b. În această situaţie scara dispozitivului de măsurat se
poate grada direct în valori ale frecvenţei.
Fig. 9.4. Schema principiala a frecvenţmetrului cu condensator serie
150
În figura 9.5. este prezentată schema unui frecvenţmetru cu condensator

serie, pentru gama de frecvenţe 10 Hz – 100kHz cu o precizie de 2%.
Fig. 9.5. Frecvenţmetru cu condensator serie

Domeniul de măsurare este determinat de valoarea condensatorului.
Frecvenţmetrul cu condensator paralel este format dintr-un condensator C
care se încarcă în timpul unei semiperioade a semnalului a cărui frecvenţă se
măsoară şi se descarcă prin dispozitivul de măsurat în cealaltă semiperioadă. În
acest fel, valoarea medie a curentului care trece prin dispozitivul de măsurat este
proporţional cu numărul ciclurilor de încărcare -descărcare a condensatorului în
unitatea de timp, deci cu frecvenţa de măsurat.
Acest lucru numai dacă constanta de timp a circuitului de descărcare este
mică în comparaţie cu perioada de comutare a condensatorului.
Comutarea automată a condensatorului cu o frecvenţă egală cu frecvenţa de
măsurat se poate face cu ajutorul unui releu polarizat sau cu comutator electronic,
comandat de semnalul a cărui frecvenţă se măsoară.
Frecvenţmetrele cu releu polarizat se folosesc pentru măsurarea frecvenţelor
până la câteva sute de hertzi, domeniul lor fiind limitat de inerţia releului. În figura
9.6 este prezentată schema principială a acestor frecvenţmetre: tensiunea alternativă
u a cărui frecvenţă se măsoară este aplicată înfăşurării releului polarizat RP, care
comandă încărcarea condensatorului de la sursa de tensiune constantă E si
descărcarea lui pe dispozitivul de măsurat magnetoelectric.
Capacitatea condensatorului şi tensiunea sa de încărcare fiind constate,
scala dispozitivului de măsurat se poate grada direct în valori ale frecvenţei.
Frecvenţmetrele cu comandă electronică permit extinderea domeniului de
măsurat până la câteva sute de kilohertzi. Comanda electronică a încărcării şi
151
descărcării condensatorului se realizează de obicei cu circuite de comutaţie cu

tranzistoare.
Fig. 9.6 Schema principială a frecvenţmetrului cu condensator
În figura 9.7 este prezentată schema principială a unui astfel de

frecvenţmetru. Cele două tranzistore T1 şi T2 sunt comandate în contratimp prin
intermediu unui transformator Tr de tensiunea a cărui frecvenţă se măsoară.
Fig. 9.7. Frecvenţmetru cu comutator paralel cu comutare electronica
Condensatorul C se încarcă într-o semiperioadă prin tranzistorul care

conduce în semiperioada respectivă şi se descărcă în cealaltă prin celălalt tranzistor
şi prin aparatul de măsurat.
Precizia de măsurare a frecvenţmetrelor cu condensator paralel depinde de
precizia cu care se pot obţine constante tensiunea continuă şi capacitatea
condensatorului, precum şi precizia dispozitivului de măsurat. Prin utilizarea de
surse stabilizate cu diode ZENER şi folosirea de condensatoare şi dispozitive de
măsurat magnetoelectrice cu precizii ridicate se pot construi frecvenţmetre de clasa
0,2.
152
9.3. Frecvenţmetrele numerice

Frecvenţmetrele numerice sunt de mai multe tipuri: după valoarea măsurată:
frecvenţa medie, instantanee, nominală. Schema lor cuprinde un număr de elemente
specifice, interconectate astfel încât să permită măsurarea frecvenţelor, respectiv a
perioadelor. Aceste elemente tip sunt: oscilator pilot – numit uneori şi oscilator de
referinţa; bază de timp – alt tip de circuit ca la osciloscopul catodic: este format
dintr-o serie de divizoare de frecvenţă, care, plecând de la frecvenţa binecunoscută
a oscilatorului pilot, furnizează o serie de repere de frecvenţă, de asemenea
binecunoscute ca valoare; normalizator sau circuit de formare: circuite care plecând
de la semnale de o formă arbitrară, generează impulsuri normalizate, mai uşor de
numărat; poartă, adică circuit SI ; numărător ; circuit de aducere la zero, pentru
iniţializarea numărării; afişaj.
Oscilatorul pilot este în general un oscilator cu cuarţ care are o derivă mică
şi o mică fluctuaţie a frecvenţei instantanee. Frecvenţele de lucru sunt în general de
1 sau 5 MHz, de la care se pleacă spre a obţine repere de frecvenţă având perioada
de 10 sau 100 MHz.
Circuitul de normalizare cuprinde, în general un atenuator, urmat de un
element care reglează valoarea unui prag şi un amplificator urmat de un trigher;
acesta din urmă, odată declanşat de semnalele care trec pragul, produce la ieşire un
impuls normalizat.
9.3.1. Frecvenţmetre de valoare medie

Această categorie de aparate se bazează pe principiul următor: determinarea
numărului de cicli N într-un interval de timp dat T0. Deoarece fiecare ciclu al
1
semnalului de frecvenţă necunoscută durează Tx = , există relaţia:
fx
T
N = 0 = T0 f x
Tx
Schema de principiu a unui astfel de aparat se prezintă ca în fig. 9.8, unde P este o
poartă, iar N – un numărător. Dacă se ia T0=1 s, atunci N este chiar fx ; pentru alte
valori ale lui T0, indicaţia rămâne proporţională cu fx.
O altă schemă se redă în fig 9.9. Semnalul vine mai întâi la circuitul
formator F, care transformă sinusoidal în impulsuri.
Poarta P nu se deschide decât atunci când circuitul bistabil B trece în
poziţia 1, ca urmare a semnalului de comandă dat la intrarea M1 ; aici se poate
aplica un semnal de la un generator de tact, sau poate fi o comandă manuală.
Semnalul de la ieşirea circuitului bistabil B se aplica şi la intrarea monostabilului
M, care rămâne în noua sa poziţie un interval T0. După timpul T0, bistabilul
153
Fig. 9.8 Schema unui

frecvenţmetru de valori medii Fig. 9.9. Schema bloc
frecvenţmetru de valori medii
basculează şi ca urmare bistabilul basculează şi el trecând în poziţia 0. Aceasta
atrage după sine şi închiderea porţii – deci numărătorul N înregistrează numai
impulsurile care se încadrează în durata T0.
Ca la orice sistem de acest gen, pot să apară erori din mai multe cauze. Una,
uşor de determinat, provine de la imprecizia cu care se cunoaşte T0.
O alta cauză de erori provine de la caracterul aleator al situării impulsurilor
de măsurat faţă de “fereastra” de durată T0. Aşa cum se arată în fig 2.10, după cum
se situează primul impuls, poate să se înregistreze fie N, fie N+1 impulsuri.
T0
T
Fig. 9.10. Situarea impulsurilor faţă de fereastra T0

Pentru a se elimina aceasta cauză de erori, sau pentru a o reduce, se poate utiliza o
schemă la care intervalul T0 are o poziţie fixă faţă de primul impuls fig 9.11.
Comanda dată face să basculeze bistabilul B1 , care deschide potenţial poarta P1.
Aceasta se deschide efectiv în momentul în care vine primul impuls ; ca rezultat
basculează B2, care deschide astfel poarta P2 si în acelaşi timp pune în funcţie
generatorul intervalului de timp, M. În modul acesta poziţia primului impuls
înregistrat, faţă de începerea intervalului T0 este bine precizată.
154
Fig. 9.11 Schemă ce permite eliminare a erorilor de

încadrare a impulsurilor în fereastra T0
9.3.2. Periodmetre
Fig. 9. 12. Schema unui periodmetru
155
Aparatele care măsoară perioada unui fenomen, se numesc, periodmetre.

Ele se pot realiza conform schemei din fig 9.12. La intrarea I se aplică semnalul
periodic ; F este un circuit de formare.
Primul impuls care vine după aplicarea semnalului de comandă din C trece
prin poarta P1 şi se aplică la inversorul I, care face să basculeze circuitul bistabil
B2. La prima basculare se deschide poarta P2 şi numărătorul N încape să
înregistreze impulsurile care vin de la generatorul G. Al doilea impuls care vine la I
face să basculeze din nou B, numărătorul N înregistrează deci un număr de
impulsuri proporţional cu perioada semnalului aplicat la intrare.
Se observă că schema poate măsura orice interval de timp dintre două
semnale aplicate la intrare.
9.3.3. Frecvenţmetre de valoare instantanee

La această categorie de frecvenţmetre se determină mai întâi perioada, iar
frecvenţa rezultă ca inversa perioadei. Aparatul presupune, în schema sa, un bloc
care măsoară perioada; modul în care se realizează un astfel de bloc s-a arătat
anterior.
În schema din fig 9.13 se dă o schemă de frecvenţmetru de valoare
instantanee. Semnalul de frecvenţă necunoscută fx se aplică la intrarea blocului MP
de măsurare a perioadei. Acest bloc afişează rezultatul măsurării în numărătorul N;
sfârşitul măsurării se traduce şi printr-un impuls aplicat bistabilului B, care
deschide poarta P1.Ca rezultat, impulsurile produse de generatorul GI se aplică
porţii P2 si numărătorului N2. După înregistrarea a N0 impulsuri, S produce la ieşire
un impuls care face ca B să basculeze, închizând astfel poartaP1. Se poate scrie
N a
relaţia N x N f = N 0 sau N f = 0 = Kf n , deoarece N x = aTn = .
Nx fx
9.3.4. Frecvenţmetru de valori nominale

Acest tip de aparat se utilizează la măsurarea variaţiilor de frecvenţă.
Frecvenţa de măsurat se aplică la blocul de formare F, de unde trece la un
numărător sumator N. Simultan semnalele de frecvenţă f0 se aplică generatorului G
la poarta P, de unde ajung la numărătorul reversibil NR.
156
MP N
P2
G1 P1
S
B N2
Fig. 9.13. Frecvenţmetru de valoare instantanee
După N1 perioade (impulsuri) ale semnalului de intrare, la circuitul

comparator se aplică un semnal care blochează poarta. Timpul în care s-a numărat
N
este T1 = N 1Tx = 1 .
fx
Iniţial, în numărătorul reversibil se introdusese numărul

2 N1 f 0
N 0 = 2T1n f 0 = ,
f xn
unde indicele n se referă la valoarea nominala. La terminarea numărării, în NR

există numărul
N1 f 0
N 2 = N 0 − T1 f 0 = N 0 − ,
fx
unde T1f0 este numărul impulsurilor de frecvenţă f0 care, în intervalul de timp T1,
s-au aplicat la NR. Să notam cu fx abaterea frecvenţei fx de la valoarea nominală
fxn.
Se calculează astfel valoarea lui N2 :
157
2 N1 f 0 N1 f 0 2 N1 f 0 N1 f 0
N2 = − = − .
f xn f xn + f x f xn f
f xn (1 + x )
f xn
Dacă este satisfăcuta condiţia:

fx
≥ 1,
f xn
atunci putem scrie:
2 N1 f 0 N1 f 0 N1 f 0
N2 = − = fx.
f xn fx f 2 xn
f xn (1 − )
f xn
Indicaţia lui NR este deci proporţională cu frecvenţa reală fx.
9.3.5 Frecvenţmetru procentual

Aparatul de acest tip indică în procente variaţia frecvenţei faţă de valoarea
nominală. Schema unui astfel de aparat se redă în fig. 2.14 . Aici F este un circuit
formator de impulsuri, DF – circuit divizor de frecvenţă, GI – generator de semnale
dreptunghiulare, P – poartă, G –generator de semnale având frecvenţa de repetiţie
f0, N – numărător. Cu ajutorul lui DF1 – care are factor de divizare k1 – şi a
generatorului GI1 – se obţin impulsuri de durata T1=k1Tx, unde Tx este perioada de
repetiţie a semnalului de măsurat. Pe circuitul al doilea, cu ajutorul lui G,DG2 si
F DF1 GI1
P N
G GF2 GI2
Fig.9.14. Frecvenţmetru procentual
158
1
GI2 se obţin impulsuri de durata T2=k1T0, unde T0 = . Poarta P se deschide un
f0
timp T=T2 – T1, timp în care numărătorul N număra N impulsuri.
T2 − T1 T2 − T1 k 2T0 − k k Tx
N= = = .
f0 T0 T0
Dar k1=fxnk2T0, astfel încât putem scrie
k 2T0 − f xn k 2T0Tx f k ( f − f xn ) k 2 ∆f x
N= = k 2 (1 − xn ) = 2 x = .
T0 fx fx fx
Aparatul indică variaţia relativă a frecvenţei.

Dacă se ia k2=100, indicaţia este obţinută chiar în procente.
9.3.6. Măsurarea raportului a două frecvenţe

Schema bloc se redă în fig 9.15. Frecvenţa joasă comandă poarta, care se
1
deschide o perioada, adică un timp T1 = .
f1
f
În acest interval de timp prin poartă trec N = f 2T1 = 2 impulsuri. S-a
f1
arătat astfel că montajul măsoară raportul a două frecvenţe.
f2
P N
f1
Fig. 9.15. Măsurarea raportului a două frecvenţe
159
9.3.7 Modificarea scării la frecvenţmetrele numerice

Scara se poate extinde în doua sensuri care permit măsurarea unor frecvenţe
mai mari sau mai mici ca cele nominale. Pentru măsurarea unor frecvenţe mai
înalte, se poate recurge la o tehnică digitală – de exemplu la divizarea numărului
de impulsuri, cu ajutorul unui divizor special; pentru măsurarea unor frecvenţe mai
joase, se poate recurge la un multiplicator de frecvenţă. Se poate recurge, în acelaşi
scop, la o translatare a frecvenţelor, adică la o heterodinare, tehnică expusă în cele
ce urmează fig 2.16
Fig. 9.16 Modificarea scării frecvenţmetrelor numerice
Divizoarele de impulsuri (de fapt divizoare ale numărului de impulsuri) sunt

constituite din circuite bistabile. Se observă ca ele basculează la fiecare impuls
aplicat la intrare. Una din ieşiri va alternat treceri din tensiuni mari în tensiuni mici
şi invers. Derivând aceste semnale, (cu blocul D) se obţin alternativ impulsuri
negative şi pozitive.
Un circuit cu o diodă selectează numai impulsurile de polaritate dorită, care
sunt apoi utilizate pentru comanda altui circuit basculant bistabil. În modul acesta
o celula cu un bistabil asigură un raport de divizare cu doi a numărului de impulsuri
aplicat la intrare. Dispunând în serie n astfel de circuite, se obţine un raport de
divizare cu 2n. Prevăzând montajul cu anumite căi de reacţie, se pot obţine şi alte
rapoarte de divizare.
9.3.8. Erori la frecvenţmetrele numerice

Erorile care apar la frecvenţmetrele numerice sunt de mai multe categorii. În
principiu, fiecare element poate introduce erori. Astfel, dispozitivul de formare a
impulsurilor normale poate fi acţionat de trecerile prin zero. Dacă semnalul de
măsurat este afectat de zgomot, se pot înregistra treceri prin zero false. La fel, pot
apărea erori datorate funcţionarii eronate a oscilatorului pilot, care în loc să
funcţioneze pe frecvenţa f0 funcţionează pe frecvenţa f0’ etc. Toate aceste erori sunt
însa mici în comparaţie cu erorile sistematice, dintre care cea principala este
înregistrarea posibila a unui impuls faţă de ceea ce trebuia înregistrat, datorată unei
relaţii nedorite de fază între durata intervalului în care se număra impulsurile şi
modul în care aceste impulsuri sosesc la numărător.
160
X. ACHIZIŢII DE DATE
Dezvoltarea tehnicii de calcul şi a reglărilor numerice a impus realizarea
unor mijloace de măsurare care să permită cuplarea directă a informaţiei referitoare
la mărimea măsurată la calculatorul numeric. S-au realizat astfel dispozitive –
numite în continuare plăci de achiziţie date – care permit cuplarea la calculatorul
numeric a informaţiilor referitoare la mărimile de măsurat şi care pot fi incluse
direct în cadrul unor sisteme de reglare numerice fiind prevăzute atât cu posibilităţi
de măsurare cât şi cu posibilitatea de a transmite semnale de comandă la procesul
reglat, semnale care pot fi semnale logice sau analogice.
Principalul producător mondial de astfel de mijloace este National
Intrument, firmă care a dezvoltat şi medii de programare specifice plăcilor de
achiziţie produse, ceea ce permite programarea la nivel înalt a acestora; mediul de
programare cel mai cunoscut şi utilizat este LABVIEW, firma punând la dispoziţia
utilizatorilor o multitudine de aplicaţii specifice. Se poate vorbi de două mari
categorii de astfel de plăci de achiziţie:
- plăci care au în compunere canale de ieşire analogice, plăci care sunt în
general mai performante şi au un preţ mai ridicat, fiind recomandate în
special în cazul proceselor de conducere a proceselor;
- plăci fără canale de ieşire analogice plăci care sunt mai ieftine şi mai des
utilizate în aplicaţiile de măsurare.
Vom prezenta în continuare o astfel de placă de achiziţie.
10.1. Placa de achiziţie PC-LPM-16

Face parte din categoria plăcilor de achiziţie care nu au canale de ieşire
analogice şi este produsă de National Instruments. Principalele caracteristici ale
acestei plăci sunt:
- 16 canale de intare analogice la care se pot aplica tensiuni analogice în
domeniile ±2,5V, ±5V, 0÷10V sau 0÷5V selectabile prin intermediul
unor jumpere de pe placă
- frecvenţa maximă de eşantionare pe canalele analogice 50kHz
- 8 canale de intrare digitale care pot suporta semnale compatibile TTL
prin care se poate testa starea unor dispozitive locice (comutatoare,
întrerupătoare, etc.)
- 8 canale de ieşire digitală pe care se pot furniza semnale compatibile
TTL şi prin care se pot comanda dispozitive externe;
161
X. ACHIZITII DE DATE
- 3 contoare pe 16 biţi care suportă semnale compatibile TTL dintre care

unul are un semnal de bază de timp de 1 MHz furnizată din placă.
- Tensiuni de alimentare furnizate de la PC:
o +5Vc.c. (130mA)
o +12Vc.c. (30mA)
- Conectare prin cablu flexibil cu 50 de pini
- Condiţii de mediu pentru operare:
o Temperatura componentelor 0…700C
o Umiditate relativă 5…90% fără condens
10.1.1. Conectarea plăcii

În figura 10.1 este prezentată dispunerea componentelor pe placă, iar în
figura 10.2 este prezentat modul de dispunere al pinilor conectorului extern şi
semnalele specifice fiecărui pin.
Fig. 10.1 Poziţionarea componentelor pe placa de achiziţie PCL-LPM-16
162
Semnalele conectate pe conectorul de intrare ieşire (I/O) au următoarea

semnificaţie:
- AIGND masa analogică;
- ACH<0..15> canale de intrare analogice
de la 0 la 15;
- DGND masa digitală;
- -12V tensiune de ieşire +12V maxim
5mA;
- +12V tensiune de alimentare de +12V de
la PC. Această linie are înseriată o
siguranţă fuzibilă de 0,5A;
- DIN<0..7> linii de intrare digitale. DIN 7
reprezintă bitul cel mai semnaificativ ;
- DOUT<0..7> linii de ieşiri digitale.
DOUT7 reprezintă bitul cel mai
semnificativ ;
- OUT1* semnalul de ieşire al contorului 1
inversat;
- EXTINT* semnal intrare întrerupere
externă;
- EXTCONV* intrare semnal extern de
control pentru declanşarea conversiei
analog numerice
- OUT0 ieşirea contorului COUNTER0
- GATE0 intrare de validare a contorului 0;
Fig. 10.2. Poziţionarea pinilor - OUT1 ieşirea contorului COUNTER1;
la conectorul I/O - GATE1 intrare de validare a contorului 1;
- CLK1 intrare de contorizare pentru COUNTER1;
- OUT2 ieşirea contorului COUNTER2;
- GATE2 intrare de validare a contorului 2;
- CLK2 intrare de contorizare pentru COUNTER2;
- +5V tensiune de alimentare de la PC are conectată în serie o siguranţă
de 1A;
- DGND masă digitală
Observaţie: Semnalele notate cu * sunt active jos.
10.1.1.1. Conectarea semnalelor de intrare analogică
În figura 10.3 este prezentat modul în care trebuie conectată o sursă de semnal la
placa PC-LPM-16. Se va acorda atenţie conectării corecte a polarităţii în scopul
evitării scurcircuitării ieşirii sursei.
163
Fig.10.3. Conectarea semnalelor de intrare analogice
10.1.1.2. Conectarea semnalelor digitale de intrare-ieşire
Pinii de la 22 la 37 ai conectorului de intrare-ieşire sunt pini destinaţi

conectării semnalelor digitale de intrare/ieşire. Pinii 22÷29 sunt destinaţi intrărilor
iar pinii 29÷37 sunt destinaţi ieşirilor. Pinii 19 şi 50 sunt pini de masă digitală.
Tensiunea maximă ce poate fi aplicată la intrările digitale este de +7V iar
cea minimă de –0,5V.
Semnalele de intrare digitale vor fi compatibile TTL, curentul absorbit fiind
de 1µA. Semnalele de ieşire analogice sunt de asemenea compatibile TTL, valorile
caracteristice de curent şi tensiune fiind:
8mA la VOH=2,7V
6mA la VOL=0,5V
În figura 10.4 este prezentat modul de conectare a semnalelor digitale la
portul de intrări digitale şi modul de conectare a semnalelor de ieşire analogice la
portul de ieşiri digitale.
Intrările pot primi semnale compatibile TTL sau pot sesiza acţionarea unor
comutatoare, în timp ce ieşirile pot comanda dispozitive externe (de exemplu un
LED) aşa cum se observă în figura 10.4.
164
Fig. 10.4. Conectarea semnalelor de intrare ieşire digitale
Conectarea alimentării
Pe pinul 49 al conectorul de intrare ieşire este conectată sursa de +5V iar pe

pinul 20 sursa de +12V de la PC. Sursa de +5V şi +12V sunt protejate de siguranţe
fuzibile de 1A şi respectiv 0,5A.
10.1.1.3. Conectarea semnalelor de temporizare sincronizare contorizare
Pinii 38÷48 ai conectorului de intrare-ieşire sunt destinaţi conectării

semnalelor de timp; acestea sunt dedicate celor trei circuite de contorizare
MSM82C53 montate pe placă. Unul din aceste circuite (Counter 0) este destinat
pentru sincronizarea achiziţiilor de date.
Contorul 0 este utilizat pentru controlul intervalelor de eşantionare în timp
a conversiei analog numerice. De asemenea semnalul EXTCONV* pentru
conversii externe de timp. În figura 10.5 sunt prezentate cerinţele de timp pentru
intrarea EXTCONV*. O conversie analog numerică este iniţiată pe frontul
crescător al semnalului EXTCONV*. Datele acestei conversii sunt depuse intr-o
memorie FIFO în timp de 20µs. Semnalul EXTCONV* este un semnal compatibil
TTL.
165
Conexiuni generale de temporizare contorizare
Fig. 10.5. Sincronizarea semnalului EXTCONV*

Semnalele de temporizare includ semnalele GATE, CLK şi AUT pentru
cele trei contoare MSM 82C53, cu excepţia semnalului CLK al contorului 0 care nu
este disponibil pe conectorul de intrare ieşire. Contoarele MSM 82C53 pot fi
utilizate pentru aplicaţii diverse precum: generare de pulsuri şi semnale
dreptunghiulare, contorizare de evenimente, măsurarea duratei impulsurilor,
măsurarea frecvenţei, etc. Pentru aceste aplicaţii se realizează programarea
contoarelor în diferite moduri prin intermediul semnalelor GATE şi CLK. Singura
excepţie este contorul 0 care are un semnal de ceas intern la 1MHz. Generarea
semnalelor de tip impuls şi dreptunghiulare se realizează prin programarea
corespunzătoare a contoarelor, semnalul fiind furnizat la pinul OUT corespunzător
contorului respectiv.
Contorizarea evenimentelor prin programarea corespunzătoare a contoarelor
astfel încât acestea să contorizeze fronturile crescătoare sau descrescătoare a
Fig. 10.6. Contorizarea evenimentelor cu controlul extern al semnalului GATE
166
evenimentelor. Valoarea contorizată poate fi citită pentru a determina numărul

fronturilor sesizate. Activarea sau dezactivarea contorului se poate realiza prin
intermediul semnalului GATE. În figura 10.6. sunt prezentate conexiunile tipice
pentru operaţii de contorizare a evenimentelor, semnalul GATE fiind comandat
prin intermediul unui întrerupător care permite activarea sau dezactivarea
contorului.
Măsurarea duratei impulsurilor este realizată prin aplicarea pe intrare GATE
a impulsului a cărei durată se măsoară (cu respectarea nivelurilor permise pentru
acest semnal). Contorul este încărcat cu o valoare cunoscută iar pe intrarea CLK se
aplică un semnal de frecvenţă cunoscută care decrementează contorul. Durata
impulsului este egală cu diferenţa dintre valoarea înscrisă în contor şi cea citită în
momentul în care impulsul se sfârşeşte (semnalul GATE trece în 0) multiplicată cu
perioada semnalului CLK aplicat.
Măsurarea frecvenţei se realizează prin programarea semnalului GATE în
nivel şi prin contorizarea numărului de fronturi descrescătoare a semnalului aplicat
la intrarea CLK. Durata semnalului aplicat pe intrarea GATE este cunoscută; în
acest caz, contorul este programat să contorizeze fronturile descrescătoare de pe
intrare CLK cât timp semnalul GATE este aplicat. Frecvenţa semnalului aplicat la
intrarea CLK va fi egală cu valoarea contorizată împărţită prin perioada semnalului
GATE. În figura 10.7 sunt prezentate conexiunile tipice pentru măsurarea
frecvenţei. În această aplicaţie, un al doilea contor poate fi utilizat pentru a genera
semnalul GATE.
Fig. 10.7. Conexiuni pentru măsurarea frecvenţei

Semnalele GATE, CLK şi AUT pentru contoarele 1 şi 2 sunt accesibile la
conectorul de intrare/ieşire. În plus pinii GATE şi CLK sunt legaţi la sursa de +5V
prin intermediul unor rezistenţe de 4,7kW.
167
Figura 10.8 prezintă diagramele de semnal pentru semnalele de intrare

GATE şi CLK şi pentru semnalul de ieşire OUT precum şi timpii specifici pentru
un circuit MSM82C53.
tsc = perioada de ceas minim 125ns

tpwh = nivel înalt ceas minim 60ns
tpwl = nivel jos ceas minim 60ns
tgsu = timp instalare semnal gate minim 50ns
tgh = timp de oprire semnal gate minim 50ns
tgwh= semnal gate pe nivel ridicat minim 50ns
tgwl = semnal gate pe nivel jos minim 50ns
toutg = întârziere a ieşirii faţă de semanlul GATE maxim 150ns
toutc = întârziere a ieşirii faţă de semnalul CLK maxim 150ns
Fig. 10.8. Diagrame de semnal pentru contoare

Vom prezenta în continuare domeniile de tensiune ale semnalelor de
intrare/ieşire specifice circuitelor MSM 82C53:
- Domeniul maxim de al tensiunii de intrare –0,5V la 7V
- Tensiune de intrare pe nivel logic 1 (VIH) minim 2,2V
- Tensiune de intrare pe nivel logic 0 (VIL) maxim 0,8V
- Curent de intrare absorbit maxim ±10µA
- Tensiune de ieşire pe nivel logic 1 (VOH) minim 3,7V
- Tensiune de intrare pe nivel logic 0 (VOL) maxim 0,45V
- Curent la ieşire pe nivel 1 logic maxim 1mA
- Curent la ieşire pe nivel 0 logic maxim 4mA
Semnalele GATE şi AUT sunt validate pe fronturile crescătoare ale semnalului

CLK.
10.1.2. Operare
În figura 10.9 este prezentată schema bloc a plăcii PC-LPM-16
Principalele componente ale plăcii sunt:
- Circuitele de interfaţă calculator (PC) canale de intrare/ieşire;
168
- Circuitele de intrare analogice

- Circuitele de intrare/ieşire digitale;
Fig. 10.9. Schema bloc a plăci PC-LPM-16

- Circuitele de intrare/ieşire de timp
10.1.2.1. Circuitele de interfaţă PC canale intrare/ieşire
Aceste circuite sunt constituite dintr-o magistrală de adrese, o magistrală de

date, linii de întreruperi şi mai multe semnale de control cu circuitele aferente.
Componenţa circuitelor de interfaţă este prezentată în figura 10.10
Circuitele constau din memorii pentru adrese, decodoare de adrese, bufere,
circuite pentru controlul interfaţării pentru canalele de intrare/ieşire şi temporizare
şi un circuit de control al întreruperilor.
Circuitele supraveghează liniile de adrese SA5 la SA9 pentru a genera
semnale de validare a plăcii şi utilizează liniile SA0 la SA4 plus semnalele de timp
pentru a genera semnalele de selectare a regiştrilor plăcii şi semnalele de
169
citire/scriere. Buferele controlează direcţia transferului de date pe liniile de date

bidirecţionale ţinându-se cont dacă transferul este de scriere sau citire.
Fig. 10.10 Schema bloc a circuitelor de interfaţă PC I/O

Circuitele de control a întreruperilor dirijează orice întrerupere validată
pentru a selecta o linie de cerere de întrerupere. Cu cererea de întrerupere care este
un semnal de ieşire tri-state, placa PC-LPM-16 poate împărţi liniile de întrerupere
cu alte dispozitive. Sunt disponibile şase linii de cerere de întrerupere: IRQ3 la
IRQ7 şi IRQ9. Placa PC-LPM-16 generează întreruperi în următoarele situaţii:
- Când poate fi citită o conversie analog-numerică de la FIFO;
- Când este detectat un semnal activ pe nivel jos pe linia EXTINT*;
- Când este detectat un front crescător la ieşirea contorului COUNTER 2.
Fiecare di aceste întreruperi este validată şi ştearsă individual.
10.1.2.2. Circuitele de intrare analogice şi achiziţie de date
Placa PC-LPM-16 are 16 canale de intrare analogice cu conversie analog numerică

pe 12 biţi. Utilizând circuitele de temporizare eşantionare, placa PC-LPM-16 poate
multiplica automat conversiile. În figura 10.11 este prezentată diagrama bloc a
circuitelor de intrare analogice şi achiziţie de date.
170
Fig. 10.11. Schema bloc a circuitelor de intrare şi achiziţie
Circuitele de intrare analogice
Circuitele de intrări analogice sunt formate dintr-un multiplexor de intrare,

un jumper pentru selectarea amplificării, şi un convertor analog numeric pe 12 biţi
plus bit de semn cu aproximări succesive. Cei 12 biţi plus 1(bitul de semn) sunt
extinşi la 16 biţi înainte de a fi stocaţi pe memorie FIFO.
Multiplexorul de intrare este un multiplexor analogic CMOS şi are 16
canale de intrare (notate de la 0 la 15). Utilizându-se jumperele W1 şi W2 de pe
placă se pot selecta amplificări diferite şi prin urmare următoarele domenii de
intrare: 0÷10V, ±5V, 0÷5V şi V.
Atunci când o conversie analogic numerică este completă este emis un
semnal de la ceasul analog numeric spre memoria FIFO. Memoria FIFO este o
memorie de 16 cuvinte a 16 biţi. Această memorie serveşte ca memorie tampon
pentru convertorul analog numeric pe 12 biţi şi are două mari avantaje:
- în primul rând, atunci când o conversie analog numeric este încheiată,
valoarea numerică este salvată pe memoria FIFO pentru o citire
ulterioară, iar convertorul analog numeric este liber pentru a efectua o
nouă conversie;
- un al doilea avantaj este acela că memoria FIFO poate colecta 16 valori
înainte de pierde vreo informaţie, aceasta oferind software-ului un timp
suplimentar (egal cu 16 perioade de eşantionare) pentru a se cupla cu
hardware-ul. Dacă sunt stocate mai mult de 16 valori în memoria FIFO
fără ca aceasta să fie citită apare o condiţie de eroare numit FIFO
Overflow, iar valoarea conversiei analog numerice este pierdută.
171
Memoria FIFO a convertorului analog numeric generează un semnal atunci

când conţine o dată convertită numeric Starea acestui semnal poate fi citită din
regiştri de stare ai plăcii.
Circuitele convertorului analog numeric includ circuite care fac posibile
minimizarea erorilor de zero, de domeniu şi de liniaritate. Conversia analog
numeric debutează cu un ciclu de auto calibrare sub control software care asigură
reducerea erorilor de offset şi de amplificare.
Circuitele de timp aferente conversiei analog numerice
În operaţiile de conversie analog numerică trebuie asigurate intervale de

timp suficiente între două conversii succesive, intervale care sunt de fapt intervalele
de eşantionare. Pentru asigurarea acestor intervale sunt prevăzute o serie de circuite
de temporizare contorizare. Cu placa PC-LPM-16 se pot realiza două tipuri de
achiziţii de date: achiziţii pe un singur canal şi achiziţii pe mai multe canale
(baleiată). În cazul achiziţiilor multiple este utilizat un contor care asigură
comutarea automată între intrările canalelor analogice în timpul achiziţiei de date.
Circuitele de timp aferente achiziţiei de date generează şi controlează
semnale care iniţiază achiziţia de date şi semnalizează diferite etape ale operaţiei.
Sursa principală a acestor semnale este poziţionată pe placă, unul dintre cele trei
contoare MSM82C53 de pe placă fiind destinat special acestui scop.
O conversie analog numerică poate fi iniţiată de o tranziţie crescătoare a
ieşirii contorului COUNTER 0 (OUT0) de placă sau de o tranziţie crescătoare a
intrării EXTCONV*.
Temporizarea intervalelor de eşantionare este asigurată de contorul cu
decrementare pe 16 biţi căruia îi sunt aplicate impulsuri de la ceasul de 1 MHz al
plăcii, generându-se intervale de eşantionare începând de la 2ms la maxim
65535ms. Atunci când contorul ajunge la 0 se generează un impuls şi se re încarcă
cu valoarea corespunzătoare intervalului de eşantionare; procesul se repetă până la
o nouă programare a contorului. Numai contorul 0 este necesar conversiei analog
numerice. Atunci când se face achiziţia unui număr de eşantioane, software-ul
trebuie să urmărească numărul de treceri prin zero a valorii contorului şi să
blocheze contorul 0 atunci când numărul trecerilor prin zero este egal cu numărul
de eşantioane programate.
În cazul achiziţiei pe un singur canal trebuie selectat canalul pe care se face
achiziţia prin intermediul poziţionării corespunzătoare a bitului din registrul de
comandă înainde de iniţierea achiziţiei. În acest fel setarea multiplexorului rămâne
constantă de-a lungul întregului proces de achiziţie şi prin urmarea toate datele
pentru conversia analog numerică sunt citite de pe un singur canal.
În cazul achiziţiei pe mai multe canale se validează baleierea pe durata
achiziţiei de date. Baleierea pe mai multe canale este controlată de un contor de
baleiere care este decrementat în timpul achiziţiei datelor de la valoarea numărului
172
de canale pe care se face achiziţia (înscrisă de programator) până la valoarea 0 şi

apoi se repetă secvenţa. În acest fel la intrarea convertorului poate fi aplicat oricare
sin canalele selectate; este necesar însă ca pe toate canalele să fie utilizat acelaşi
domeniu de intrare.
Viteza maximă de achiziţie este determinată de mai mulţi factori. În cazul
achiziţiei pe un singur canal este determinată de durata conversiei la care se adaugă
timpii necesari transmisiei şi reţinerii. În cazul achiziţiei de date pe mai multe
canale, viteza de achiziţie este limitată şi de timpul de comutare al multiplexorului
precum şi de timpii de lucru ai amplificatorului.
Viteza maximă de eşantionare recomandată atât pentru achiziţia pe un
singur canal cât şi pentru cea pe mai multe canale este corespunzătoare unei
frecvenţe de eşantionare de 50kHz. În cazul domeniilor de intrare 0÷10V se
recomandată o rată maximă de eşantionare de 45kHz.
10.1.2.3.Circuitele de intrare ieşire digitale
Placa PC-LPM-16 are 16 linii de intrare ieşire compatibile TTL. Pinii

DIN<0..7> din conectorul de intrare ieşire sunt destinaţi liniilor de intrare digitală
iar pinii DOUT <0..7> sunt destinaţi liniilor digitale de ieşire. Aceste linii sunt
suprvegheate şi controlate de Registrul de Intrări Digitale şi respectiv de Registrul
de Ieşiri Digitale. Citirea valorilor liniilor de intrare DIN<0..7> se face din
Registrul de Intrări Digitale, iar înscrierea Registrului de ieşiri Digitale va
Fig. 10.12 Schema bloc a circuitelor de intrare ieşire
173
determina starea liniilor de ieşire DOUT <0..7>. Dispozitivele externe pot controla
semnalul EXTINT* pentru a semnaliza starea gata de transfer de date. Schema
bloc a circuitelor de intrări ieşiri digitale este prezentată în figura 10.12
10.1.2.4. Circuitele de temporizare
PCL-LPM-16 are în compunere trei contoare MSM82C53 dintre care unul

singur (COUNTER 0) poate fi utilizat intern pentru sincronizarea achiziţiei de date.
În figura 10.13 este prezentată schema bloc a circuitelor aferente celor trei
contoare. Toate cele trei contoare pot fi programate să opereze în mai multe moduri
de contorizare temporizare utilizând registrul de moduri al fiecărui contor.
COUNTER 0 utilizează un generator de ceas de 1MHz obţinut din
oscilatorul de 4MHz al plăcii. Baza de timp pentru COUNTER1 şi COUNTER2
trebuie furnizată extern la pinul 50 al conectorului de intrare ieşire.
Fiecare contor are două intrări – una de ceas (CLK) şi una de validare
(GATE) - şi o ieşire OUT.
Fig. 10.13 Schema bloc a circuitelor de
174
10.2 Noţiuni de bază ale limbajului grafic LABVIEW

Denumirea limbajului grafic „LABVIEW” provine dintr-o prescurtare din
limba engleză: „Laboratory Virtual Instrument Engineering Workbench”. Acest
limbaj grafic este un mijloc de programare destinat controlului, analizei şi afişării
datelor; utilizarea acestui limbaj s-a remarcat în special în cazul instrumentaţiei de
măsurare bazată pe tehnica de calcul .
Programarea unui sistem de măsurare cu ajutorul calculatorului intr-un
limbaj clasic (C, Pascal, Ada etc) consumă foarte mult timp. Interfeţele acestor
limbaje clasice sunt de multe ori neclare şi greu de înţeles.
Prin utilizarea limbajului grafic LabVIEW, rapiditatea programării creşte
foarte mult datorită introducerii unei interfeţe grafice mai intuitive.
LabVIEW este unul dintre primele limbaje de programare grafică utilizate
în aplicaţii de achiziţii de date cu tehnică de calcul.
Cu ajutorul plăcilor de achiziţie de date, fluxul de date numerice sau
analogice provenite de la diverse traductoare poate fi prelucrat sau analizat.
Prelucrarea datelor numerice sau analogice prin intermediul limbajului de
programare, permite crearea sau simularea unor aparate de măsură şi control
(instrumente virtuale).
Principalul avantaj al unei instrumentaţii de măsurare bazată pe tehnica de
calcul (instrumentaţie virtuală) faţă de un instrument clasic de măsurare constă în
faptul că instrumentaţia virtuală poate fi uşor transformată prin programare.
Instrumentele virtuale create prin programare pot fi simple aparate de
măsură sau diferite dispozitive care permit controlul unor instalaţii de
automatizare.
Interfaţa unui instrument virtual conţine dispozitive şi aparate de măsură şi
control realizate într-o formă grafică asemănătoare aparatelor şi dispozitivelor
reale.
10.2.1.Principii de programare în LABVIEW

Mediul de programare LABVIEW este un mediu de programare grafică
orientat pe obiecte. El permite realizarea unor programe care să reprezinte
instrumente de măsură virtuale, utilizatorul acestora lucrând cu ele la fel ca şi cu
instrumentele de măsură obişnuite.
Fiecare program în LABVIEW va avea două componente principale:
- o componentă constituită de panoul frontal al aparatului de măsură
virtual, componentă ce va permite citirea afişarea valorilor mărimii
măsurate şi introducerea unor date de intrare (valori de referinţă, valori
de constante, butoane de comandă, comutatoare, etc.). Această
componentă poartă numele de fereastra panoului cu instrumente (Panel)
175
- o componentă care va descrie operaţiile pe care le realizează programul

pornind de la datele de intrare şi valorile mărimilor achiziţionate pe
diferite canale. Această componentă poartă numele de fereastra blocului
diagramă (Diagram).
Fiecare din cele două componente este disponibilă simultan la realizarea şi
rularea unui program în LABVIEW; programul fiind conceput să lucreze sub
sistemul de operare WINDOWS trecerea de la o fereastră la alta se realizează cu
ajutorul „mouse-ului”. Atunci când se face salvarea programului ambele
componente sunt salvate într-un fişier cu extensia „vi”; apelarea unui fişier cu
extensia vi va determina deschiderea ferestrei panel, pentru prima vizualizarea a
ferestrei blocului diagramă fiind necesară selectarea opţiunii „show diagram” din
meniul „windows” din bara de meniuri a ferestrei panoului cu instrumente.
10.2.2. Fereastra panou (panel)

Un exemplu de fereastră panou este prezentată în figura 10.1.
Fig 10.1 Exemplu de fereastră Panel

După cum se vede are toate elementele unei ferestre de lucru sub mediu de
operare WINDOWS:
- În partea de sus bara de titlu;
- Sub Bara de titlu se află Bara de meniuri;
- Sub Bara de meniuri se află Bara de comenzi;
- Sub Bara de comenzi se află suprafaţa de lucru;
- În partea de jos şi lateral dreapta cele două butoane de derulare.
176
10.2.2.1. Bara de comenzi
Ne vom referi în continuare la bara de comenzi care prezintă comenzi

specifice lucrului sub LABVIEW. Această bară este poziţionată deasupra zonei de
lucru şi conţine următoarele butoane:
Butonul de start (Run) care are ca efect rularea o singură dată a
programului.
Buton de rulare continuă a programului
Buton de oprire care devine activ numai după ce a fost activat unul
dintre cele două butoane anterioare
Buton ce permite întreruperea continuării programului şi reluarea
lui din punctul în care a fost întrerupt
Buton care permite aranjarea într-o ordine aleasă a obiectelor de
pe suprafaţa ferestrei
Buton care permite distribuirea după o regulă aleasă a obiectelor
de suprafaţa ferestrei
Buton de derulare care permite selectarea fontului
cu care sunt realizate etichetele aparatelor sau a textelor de pe suprafaţa ferestrei
10.2.2.2. Fereastra de control
Odată cu deschiderea ferestrei panou (Panel) devie

activă o fereastră ataşată numită fereastra de control ; în
caz că fereastra de control nu este afişată aceasta se poate
afişa selectând opţiunea „Show Controls Palette” din
meniul Windows al ferestrei panou. Fereastra „Control”
permite selectarea unor obiecte de intrare ieşire utilizabile
în fereastra panoului de instrumente. Aspectul ferestrei este
prezentat în figura 10.2.
Pe suprafaţa ferestrei sunt disponibile o serie de
simboluri care definesc o familie de obiecte din care poate
fi selectat un obiect. Familia de obiecte se desfăşoară
Fig. 10.2 Fereastra de atunci când este executat clik cu mouse-ul pe unul dintre
control (Control Palette) simboluri.
Fiecărui tip de element de intrare şi ieşire îi este
ataşată o iconică, numele tipului de variabilă apărând sub bara de titlu atunci când
se face poziţionarea pe iconica corespunzătoare tipului. Iconicele aferente fiecărui
tip de element de intrare ieşire sunt:
177
- Tipul numeric, având următoarele componente :

- - constantă numerică;
- - ieşire numerică digitală;
- - intrare digitală de tip alunecător vertical;

- - intrare digitală de tip alunecător vertical;
- - intrare numerică de tip umplere vertical;

- - intrare numerică de tip umplere orizontal;
- - intrare numerică de tip punct alunecător vertical;

- - intrare numerică de tip punct alunecător orizontal;
- - intrare numerică de tip buton
- - intrare numerică de tip scală

- - intrare care are o dublă semnificaţie: codul numeric asociat
unei culorii modul de reprezentare curent şi culoare aleasă dintr-o
gamă de culori;
- - ieşire numerică de tip rezervor;
- - ieşire numerică de tip termometru;

- - ieşire numerică de tip aparat de măsură;
- - ieşire numerică de tip manometru;
- - ieşire numerică de tip rampă de culoare.
- Tipul boolean (logic) cu următoarele componente:

- - butoane de comandă;
- - comutatoare;
- - butoane de comandă etichetate;

- - butoane radio;
178
- buton cu LED;
- - buton de dialog;
- - buton de anulare;
- - cutii de control;
- - LED-uri şi lămpi de semnalizare;
- - Şiruri şi tabele cu următoarele elemente:

- - element de intrare (control) de tip şir;
- - element de ieşire (indicator) de tip şir;
- - constantă de tip şir;
- - element de tip tabel;
- - Liste şi inele de selecţie cu următoarele elemente:

- Liste de selecţie care permit selecţia ciclică (în inel)
- Liste care permit selectarea unei variante dintr-o listă
desfăşurată;
- - Tabele şi ansambluri cu următoarele elemente:

- - Tablouri de elemente de acelaşi tip
- - Ansambluri de elemente de tipuri diferite
- - Liste de erori de intrare;
- - Liste de erori de intrare.

- - Elemente de afişare grafică cu următoarele elemente:
- - Diagramă de forme de undă;
- - Grafice de forme de undă;
- - Grafice de funcţii oarecare;

- - Diagramă de intensităţi;
- - Grafic de intensităţi
179
- - Meniu ce permite precizarea numelor şi căilor fişierelor de date în

operaţii de citire scriere a datelor în fişiere.
Trebuie menţionat faptul că rolul de element de intrare sau ieşire specificat
este cel implicit (declarat automat la instalarea programului); rolul elementelor de
intrare numite „Control” şi elementelor de ieşire denumite „Indicator” poate fi
schimbat (Controlul poate fi făcut indicator şi reciproc) din meniul ce se deschide
cu clik pa butonul din dreapta al mouse-ului poziţionat pe elementul respectiv, în
fereastra panou sau diagramă.
În cazul elementelor booleene (logice) toate butoanele şi cutiile de control
sunt declarate implicit elemente de intrare, iar LED-urile şi lămpile de semnalizare
sunt considerate implicit elemente de ieşire; ca şi în cazul elementelor numerice
intrările pot fi convertite în ieşiri şi invers prin intermediul meniului interactiv
deschis cu clik dreapta al mouse-ului poziţionat pe element.
10.2.3. Fereastra diagramă

În fereastra diagramă descrie operaţiile pe care le realizează programul
pornind de la datele de intrare şi valorile mărimilor achiziţionate pe diferite canale.
Fiecare operand, operator sau funcţie este reprezentată printr-o iconică specifică ce
va prezentată în continuare, iar relaţiile dintre acestea fiind reprezentate prin linii
de forme şi grosimi diferite, corespunzătoare diferitelor tipuri de date. Un exemplu
Fig. 10.3 fereastra diagramă a programului putere.vi
180
de fereastră diagramă este prezentat în figura 10.3. Programul realizează achiziţia

pe două canale a semnalelor analogice, calculează produsul eşantioanelor acestora,
programul fiind destinat măsurării puterii în circuite monofazate de curent
alternativ.
10.2.3.1. Fereastra de funcţii
Odată cu deschiderea ferestrei diagramă a unei

aplicaţii devine activă o fereastră în care sunt reprezentate
funcţii, instrucţiuni şi operatori ce permit realizarea
diferitelor aplicaţii. Fereastra de funcţii (Functions) poate
fi deschisă din meniul Windows al oricărei din cele două
ferestre specifice ale mediului LABVIEW. Aspectul
general al ferestrei este prezentat în figura 10.4. Fiecare
element al ferestrei corespunde unei familii de funcţii sau
operatori, ce devine activă atunci când mouse-ul este
poziţionat pe iconica respectivă. Elementele din fereastra
de funcţii sunt:
Fig. 10.4. Fereastra de
funcţii (Functions)
Elemente de tip structuri şi constante
Structura de tratare secvenţiala. Această structură permite construirea unui

ansamblu de subdiagonale numerotate care vor fi executate secvenţial, în
ordine crescândă a numerelor. În această fereastră a acestei structuri se
formează subdiagrama de fluxuri de date. Lista comenzilor de formare a acestei
structuri permite adăugarea sau eliminarea unor subdiagrame.
Structura de tratare opţională. Această structură permite construirea unui

ansamblu de subdiagrame numerotate. Structura permite executarea unei
subdiagrame în funcţie de numărul(parametrul dat subdiagramei). Parametrul unei
subdiagrame poate fi:
-boolean: sunt posibile 2 subdigrame: adevarat şi fals;
-numeric: un număr întreg. Lista comenzilor de formare a acestei structuri
permite în particular adăugarea sau eliminarea unor subdiagrame. Lista este
aproape identică structurii secvenţiale cu o singura excepţie: cuvântul „Frame”
este înlocuit cu „Case”.
Structura de tratare repetitivă „For Loop”. Structura de tratare repetitivă de

tip „for” permite efectuarea calculelor iterative. Fluxul de date plasat în aceasta
181
structura este executat de N ori, indicele ciclului variind de la N-1. Comenzile

permit în particular adăugarea sau eliminarea unor rezultate provenite din iteraţiile
precedente cu ajutorul registrelor de decalare „Shift Register”. Registrele de
decalare permit atât stocarea variabilelor calculate la un moment dat cât şi
conservarea valorilor anterioare ale unei variabile.
Structura de control repetitiv „While Loop”. Structura de control repetitiv

„while” permite efectuarea calculului iterativ atunci când nu se cunoaşte numărul
de repetări. Oprirea ciclului de iteraţii este condiţionată boolean: repetarea se
executa când valoarea booleană este adevărată. Oprirea executării structurii este
comandată de o variabilă tip boolean „opreşte dacă este fals”. Ca şi în cazul
structurii de control precedente, lista comenzilor de formare este identica cu cele
anterioare.
Structura „formule de calcul”. Aceste structuri permit calcularea unui

ansamblu de formule separate de punct şi virgulă „ ;”. Aceste formule pot conţine
majoritatea funcţiilor matematice. Aceste formule duc la apariţia unor variabile de
intrare şi de ieşire care pot fi selectate şi denumite de utilizator, plecând de la lista
comenzilor de formare a variabilelor. Calculele sunt scrise în mod explicit în
interiorul chenarului structurii „formule de calcul” utilizând o scriere similară
expresiilor aritmetice din limbajul de programare C. Dacă ansamblu formulelor nu
încape în chenarul structurii „formule de calcul”, se poate crea o mică fereastră de
desfaşurare (scrollbar). Fereastra de desfăşurare se poate obţine cu ajutorul
comenzilor.
Elemente de tip „constantă” ale listei de comenzi „Function”.
Element de tip „constantă” ale listei de comenzi „Function”.
Elemente de tip aritmetic
Operaţie aritmetică „plus” .

Operaţie aritmetică „minus”.
Operaţie aritmetică „înmultire”.

Operaţie aritmetică „împartire”.
Operaţie cu numere complexe.
Schimbarea de semn în „plus”.
Schimbarea de semn în „minus”.
182
Suma elementelor unui vector. Acest simbol grafic însumează toate

elementele unui vector.
Multiplicarea elementelor unui vector. Această funcţie este utilizată la

multiplicarea tuturor elementelor unui vector.
Şir de operaţii.
Valoarea absolută. Calculul valorii absolute a unui număr „x”.
Rotunjire către cel mai apropiat întreg.
Rotunjire către cel mai mic număr întreg (- infinit).

Rotunjire către cel mai mare număr întreg (+infinit).
Număr aleatoriu. Generarea unui număr aleatoriu cuprins între 0 şi 1, în
formatul unui număr cu virgulă flotantă şi precizie extinsă.
Rădăcina pătrată. Este utilizat la calculul rădăcinii pătrate a unui număr

„x”.
Negarea valorilor de intrare.
Dimensionarea mărimii de intrare cu multiplu de 2 la puterea „n”.
Schimbarea de semn. Dacă numărul este mai mare decât 0 devine 1; dacă
este mai mic decât 0 devine –1; dacă este egal cu 0 el devine 0.
Valoarea reciprocă a valorilor de intrare.
Elemente de tip constante
Constante numerice.
Introducerea unor intrări sau ieşiri (constante).
Intrări şi ieşiri prin texte.
Funcţii de conversie. Conversia unui număr întreg codat pe 32 biţi.

Există toate conversiile posibile. Conversia unei serii de octeţi fără semn într-un
şir de caractere: primul caracter este primul octet luat ca o valoare ASCII;
conversia unui şir de caractere: în serii de octeţi fără semn (primul octet traduce
valoarea ASCII a primului caracter din lanţul de caractere).
183
Elemente de tip trigonometric şi logaritmic
Funcţie trigonometrică. Funcţia sinus: sin(x) cu „x” în radiani; funcţia

sinus: cos(x) cu „x” în radiani; funcţia sinus şi cosinus: sin(x)şi cos(x) cu „x” în
radiani; funcţia sinus cardinal: sin(x)/x cu „x” în radiani.
Funcţia logaritmică.
De la complex la părţi imaginare şi reale. Extragerea părţilor reale şi

imaginare dintr-un număr complex; crearea unui număr de tip complex plecând
de la parţi reale şi imaginare.
Element de tip constantă a listei Function. Adăugarea de numere

constante.
Elemente de tip logic
Operator logic „ŞI”. Realizarea funcţiei logice „ŞI” se face între două
intrări de tip boolean.
Operator logic „SAU”. Realizarea funcţiei logice „SAU” se face între

două intrări de tip boolean.
Operator logic „EXCLUSIV SAU ”

Operator logic „NOT”. Realizarea funcţiei logice NOT.
Şir de operaţii.
Operator logic „ŞI NEGAT”.

Operator logic „SAU NEGAT”.
Operator logic „EXCLUSIV SAU NEGAT”.
Operator logic „Implică”.
Şir de elemente „ŞI”.
184
Şir de elemente „SAU”.

Introducerea unui număr şi ieşirea unei valori booleene de 8, 16,
32elemente.
Introducerea unei valori booleene de 8, 16, 32 elemente şi ieşirea unui
număr.
Vectorul are simbolul „0” pentru valoarea fals şi „1”pentru adevărat.
Constante programabile booleene.
Elemente de tip şir de caractere
Lungimea unui şir de caractere. Funcţie ce returnează lungimea unui şir

de caractere. Este o funcţie de prelucrare a şirurilor de caractere.
Lungimea unui şir de caractere. Conectarea de şiruri de caractere.

Funcţia se aplică la mai mult de două şiruri utilizând „Add Element” din lista
obţinuta prin punctarea de pe obiectul de pe ecran.
Subansamblu unui şir de caractere.
Împărţirea unui şir de caractere.
Alegerea unui circuit cu mai multe şiruri de caractere şi ataşarea lor la

şirul de caractere principal.
Alegerea unui şir de caractere specificat de index şi anexare lui la acest

şir.
Selectare şi atribuire. Dacă se selectează valoarea „True” i se atribuie

şirul de caractere adevărat. Dacă se selectează valoarea „False” i se atribuie şirul
de caractere fals.
Compară începutul şirului cu fiecare element din vector.
Analizează începutul şirului care este adevărat sau fals şi returnează

valoarea booleană adevărat sau fals.
Căutarea unui şir de caractere.
185
Alegerea şi formarea unui şir de caractere.
Schimbarea din şir de caractere în format vectorial.
Schimbarea unui vector în format şir de caractere.
Conversia unui şir de caractere în vector (în zecimal, în hexazecimal, în

octal, în exponenţial, etc.).
Conversia caracterelor din litere mici în litere mari.
Conversia caracterelor din litere mari în litere mici.
Rotaţia primului caracter.
Inversarea şirului de caractere.
Conversia din vectorial în şir de caractere prin cale relativă sau absolută.
Şir de caractere constante.
Lipsa şirului de caractere.

Propune mişcarea în sens invers.
Circuit de alimentare.
Sfârşitul circuitului de alimentare.
Declanşator al butonului de apăsare.
Elemente de tip vectori şi matrice
Dimensiunea unei matrice.
Extragerea unui element dintr-un vector.
Înlocuirea elementelor din matrice în index. Elementele noi trebuie să fie

de acelaşi tip cu vectorul.
Returnează poziţia vectorului de la începutul indexului şi conţine

legăturile elementelor vectoriale.
186
Schimbă dimensiunile oricărui vector în concordanţă cu valoarea şi

dimensiunile vectorului.
Iniţializarea vectorului.
Adăugarea elemente unui vector.

Rotaţia unui vector. Rotaţia unui vector se realizează cu o linie de „n”
elemente.
Transpusa unei matrice.
Căutarea unui element de o singură dimensiune.
Sortarea elementelor unui vector. Această sortare se realizează în ordine

ascendentă a elementelor unui vector.
Căutarea valorii de maxim şi minim dintr-un vector şi returnarea valorii

şi poziţiei de maxim şi minim în vector.
Împărţirea unui vector la o poziţie precizată „i” şi returnarea celor doi

vectori împărţit.
Interpolarea unei serii de puncte. Interpolarea unei serii de puncte

obţinute se face plecând de la un vector sau de la un grafic. Seria este indexată
fie printr-un index fix, fie prin valoarea abscisei „x” a graficului.
Caută o pereche de valori (a şi b) astfel încât coordonata Y să fie mai

mare decât a doua valoare .
Distribuţia unui vector de o singura dimensiune.
Împărţirea elementelor de intrare la elementele de ieşire.
Indici matriciali.
Conversia unui vector unidimensional într-o celulă în care fiecare
element a celulei este de acelaşi tip ca elementul vectorului.
Conversia unei celule într-un vector unidimensional de acelaşi tip.
187
Descompunerea unui grup de date. Se realizează descompunerea unui

grup de date în elementele componente cu respectarea numărului de ordine.
Crearea unui grup de date. Se realizează crearea unui grup de date

plecând de la elemente separate (component) şi eventual din alt grup de date
(cluster) deja format.
Rotaţia unui vector. Crearea unui vector compus din elemente pentru
trasarea unei curbe multiple.
Vectorul unui grup de date. Crearea unui vector compus dintr-un grup
de date.
Indicii celulelor.
Conversia unui vector unidimensional într-o celulă în care fiecare
element a celulei este de acelaşi tip ca elementul vectorului.
Conversia unei celule într-un vector unidimensiomal de acelaşi tip.
Elemente de comparare
Funcţie de comparaţie. Compararea unui număr „x” cu un număr „y” şi

returnarea unei valori booleene „true” sau „false” corespunzător satisfacerii
relaţiei de egalitate dintre „x” şi „y”.

returnarea unei valori booleene „true” sau „false” corespunzător satisfacerii relaţiei
de inegalitate dintre „x” şi „y”.

returnarea unei valori booleene „true” sau „false” corespunzător satisfacerii relaţiei
„mai mare” dintre „x”şi „y”.
returnarea unei valori booleene „true” sau „false” corespunzător satisfacerii relaţie
„mai mic” dintre „x” şi „y”.
188

returnarea unei valori booleene „true” sau „false” corespunzător satisfacerii
relaţiei „mai mare sau egal” dintre „x” şi „y”.
Funcţie de comparaţie. Compararea unui număr „x” cu un număr „y”şi

returnarea unei valori booleene „true” sau „false” corespunzător
satisfacerii relaţiei „mai mic sau egal” dintre „x” şi „y”.
Functie de comparatie „egal cu zero”.
Funcţie de comparaţie „diferit de zero”.
Funcţie de comparaţie „mai mare decât zero”.

Funcţie de comparaţie „mai mic decât zero”.
Funcţie de comparaţie „mai mare sau egal cu zero”.
Funcţie de comparaţie „mai mic sau egal cu zero”.
Funcţie de comparaţie.
Funcţie de comparaţie. Compararea a două numere „x” şi „y” cu

returnarea valorii maxime şi minime.
Functie de comparaţie.
189
Elemente de tip control dialog şi timp
Contor cicluri ceas. Funcţie care afişeaza valoare curentă a numărului de

cicluri furnizate de ceasul calculatorului de la punerea sa în
funcţiune(1ciclu=1ms)
Ciclu de aşteptare (ms). Funcţie care introduce o aşteptare de N

milisecunde şi apoi returnează valoarea lui N.
Aşteaptă până la ciclu următor. Funcţie care permite sincronizarea

activităţilor. Aşteaptă ca numărul de cicluri ale ceasului (în ms) să devină un
multiplu a valorilor de intrare.
Returnează data şi ora. Funcţie care returnează data (ziua, luna, anul,
data) şi ora în secunde.
Înregistrează timpul în secunde. Acest element cuprinde nouă celule care

are următoarele elemente: secunde; minute; ore; zile; luni; ani; numărul
săptămânii; numărul lunii din an; numărul zero pentru post-meridian sau unu
pentru ante-meridian.
Trecerea din secunde în dată de afişare. Acest element are aceleaşi

componente ca şi cel anterior.
Fereastra de dialog cu un buton. Afişarea unei ferestre de dialog cu un

singur buton de tip OK. Mesajul este limitat la 255 de caractere. Denumirea
butonului este limitată la 12 caractere.
Fereastra de dialog cu doua butoane. Afişarea unei ferestre de dialog cu

doua butoane de tip OK şi Cancel. Mesajul este limitat la 255 de caractere.
Denumirea butonului este limitată la 12 caractere. Pentru OK butonul ia
valoarea „true”, iar pentru Cancel valorea „false”.
190
Controlul erorilor
Erori simple.
Erori general.
Găsirea primei erori.
Elemente de tip fişiere intrare ieşire
Scrierea informaţiilor cuprinse în tabelele fişierelor I/O.
Citirea informaţiilor cuprinse în tabelelor fişierelor I/O.
Scrierea caracterelor în fişier.
Citirea caracterelor din fişier.
Citirea liniilor din fişier.
Fişier binar.
Deschiderea unui fişier cu o fereastră de dialog.
Citirea unui fişier. Deschiderea unui fişier cu o fereastra de dialog se

executa cu:
- refnum: numărul logic al fişierului de citit;
- data: lanţul de caractere de citit în fişier;
- după refnum: duplicarea numărului logic al fişierului de concatenat.
Scrierea unui fişier. Deschiderea unui fişier cu o fereastră de dialog:

- refnum: numărul logic al fişierului de scris;
- data: lanţul de caractere scris în fişier;
- după refnum: duplicarea numărului logic al fişierului de concatenat.
Închiderea unui fişier: refnum: numărul logic al fişierului de închis.
191
Crearea unui nou traseu după nume sau un traseu relativ existent în
baza de date a traseului.
Returnarea numelui sau ultimului component al traseului şi crearea

traseului următor al componentelor.
Fişiere constante.
Înaintarea fişierelor.
Funcţii specifice comunicaţiei pe protocoale standard.
Elemente de programare necesare controlului unei conumicaţii paralele

din sublista GPIB
Magistrala Traditional GPIB : norma IEEE 488.1 (1978).

Principalele instrumente virtuale disponibile pentru standardul mai simplu
IEEE 488.1 sunt următoarele:
- citirerea unui portGPIB;
- scrierea unui port GOIB;
- căutarea unui periferic;
- sincronizarea unei transmisii;
- aducerea la zero a unei transmisii;
- aşteptarea unui răspuns de la un periferic;
- initializarea unei comunicaţii.
Magistrala 488.2: norma IEEE 488.2 (1987). Acest nou stand ia în

considerare noile protocoale de comunicaţii cu instrumentele de măsură, având
ca scop prioritar standardizarea măsurătorilor programabile.
Instrumente virtuale de control a transmisiei seriale
Transmisia serială a datelor este una dintre cele mai răspândite dintre
două echipamente numerice.
Instrumentele de programare necesare controlului comunicaţiei seriale sunt
disponibile sub forma a 5 instrumente virtuale aflate în sublista Serial a listei
Function, după cum urmează:
192
- iniţializarea comunicaţiei;
- numărul de octeţi transferat;
- citirea portului serial;
- scrierea portului serial;
- oprirea comunicaţiei seriale.
Instrumente virtuale pentru controlul placii de achiziţie
Funcţiile disponibile în controlul plăcii de achiziţie sunt următoarele:

-funcţii elementare:
- configuraţia plăcii;
- lansarea achiziţiei;
- citirea datelor analogice;
- stergerea datelor citite;
-funcţii complete:
- achiziţii complete;
- achiziţii continue complete.
Funcţii de baza pentru gestionarea intrărilor analogice (sublista de

comenzi Analog Input).
Funcţii de bază pentru controlul ieşirilor analogice (sublista de comenzi

Anolog Output).
Funcţii de programare a intrărilor/ieşirilor numerice (Sublista de

comenzi Digital Input & Output).
Funcţii de calibrare şi configurare a plăcii de achiziţii şi a

intrărilor/ieşirilor analogice complexe (Sublista de comenzi Counter/Timer).
Funcţii complete de achiziţii şi de restituire de date analogice, configurări

de detalii (sublista de comenzi Calibration & Config.).
Generarea semnalelor numerice: semnal sinusoidal; semnal tip impuls

Dirac; semnal rampă; semnal dreptunghiular; zgomot alb.
Transformata Fourier.Calculul trasformatei Fourier a unui semnal real.

Rezultatul este complex. Daca numărul „n”de eşantioaneX(xj) este de forma 2m
atunci calculul se face conform unui algoritm FFT.
Reprezentarea spectrală obţinută (amplitudinii xi):
193
* x0 : valoarea continuă a semnalului;

* x1 : prima armonică sau fundamentala
* x2 : a doua armonică
……………………..
* xn/2-1 :a n/2-1 armonică
* xn/2 : armonica lui Nyquist (punct de simetrie)
* xn/2+1 : a n/2+1 armonică
……………………..
* xn-2 : a doua armonică
* xn-1 : prima armonică.
Valori în lipsa precizării: x=0.
Măsurări numerice.
Filtre numerice. Filtrele numerice pot fi: filtru tip Butterworth; filtru tip
Chebyshev; filtru tip Bessel.
Ferestre numerice. Fereastră numerică triunghiulară permite obţinerea

unui semnal y(t), plecând de la semnalul x(t) definit de eşantioanele (xi);
fereastra Hanning permite obţinerea unui semnal y(t), format din eşantioanele
(yi), plecând de la un semnal x(t)format din eşantioane x(t).
Elemente de tip regresie ale sublistei ANALYSIS
Curbe corespunzătoare mediei valorilor punctelor.
Elemente de tip statistic ale sublistei ANALYSIS
Calculul valorii medii a unui ansamblu de puncte; calculul valorii medii

şi a abaterii standard a unui ansamblu de numere; calculul probabilitaţii conform
legii normale a variabilei „x”: p = P(X<=x).
Elemente de tip algebră liniară ale sublistei ANALYSIS
Produsul matrice vector. Se calculează produsul unei matrici A cu un

vector; calculul produsului a două matrici A şi B; calculul diagonalei unei matrici.
194
Elemente de tip funcţii matriciale ale sublistei ANALYSIS
Funcţie numerică avansată. Combinaţii liniare. Calculul combinaţiei

liniare a unui şir de numere X(i) şi Y(i):
Y(i)=X(i)*a(scale)+b(offset). Calculul valorii maxime absolute a unui şir de
numere X(i) şi ieşirea Y(i) a şirului de numere normalizat cu valoarea absolută:
maxim = 1.
Simboluri de instrumente virtuale create ca exemple
Simulează impulsurile electrice în funcţie de valoarea unui vector dint-o

placă de achiziţie.
Simulează temperatura primită pas cu pas de la placa de achiziţie.
Generator de semnal.
Fereastră pentru alegerea elementelor diverse
Apelarea librăriei funcţionale.
Cod extern. Acest simbol grafic reprezintă un modul extern, numit CIN,
scris în C sau alt limbaj de programare.
Oprirea programului. Oprirea programului când la intrare apare valoarea

TRUE.
Părăsirea programului LabVIEW când la intrare apare valoarea TRUE.
Producerea unui sunet ca şi ferestrele Windows.
Lanţ de chemare a următorului nivel.
Tipăreşte datele din programul LabVIEW.
Fereastră ajutor. Aceasta arată, ascunde sau mută într-un loc fereastra de
ajutor.
195
Folosirea instrumentelor existente în LabVIEW.
Părăsirea aplicatie LabVIEW. Schimbarea primilor 16 biţi ai unui

cuvânt cu ultimii 16 biţi ai aceluiaşi cuvânt de 32 biţi.
Setează, generează şi asteaptă evenimentele.
Memoria .Permite scrierea unui număr de cuvinte sau de caractere.
Instrumente diverse.
10.2.4. Programarea canalelor de intrare analogice

Programarea canalelor de intrare analogice se realizează cu ajutorul
funcţiilor specifice prezente în submeniul „Intrări analogice” (Analog input) al
ferestrei de funcţii.
Achiziţia de semnale analogice poate fi programată pornind de la un
comenzile specifice submeniului de intrări analogice respectându-se un principiu
de bază şi anume, aranjarea secvenţială a funcţiilor în vederea executării coerente a
programului; exemplu :configurarea plăcii, pornirea achiziţiei, citirea datelor,
oprirea achiziţiei. Programarea acestor aranjări secvenţiale de funcţii se realizează
printr-o înlănţuire de conexiuni numite TASK ID. În unele cazuri (funcţii complete
de achiziţie ) nu mai este necesară realizarea întregii secvenţe.
Canalele pot fi programate individual sau în grupuri, pentru achiziţionarea
unor eşantioane individuale sau a unor grupuri de eşantioane (necesar în cazul
semnalelor dinamice cu variaţii rapide). Se consideră că se pot monta mai multe
plăci de achiziţie pe un singur calculator, fiecare fiind codificată numeric, prima
placă fiind codificată cu 0.
În general vor trebui specificate pentru fiecare canal în parte următoarele
informaţii:
- Placa (Device) – Reprezintă numărul plăcii în care se află canalul,
număr ataşat la configurarea în WINDOWS a plăcii, sau numărul ataşat
de programul NI-DAQ în secvenţa de butare.
- Canal (Channel) – Reprezintă numărul (în cazul programării
individuale) sau o listă de canale (în cazul programării unui grup de
canale)
- Limita superioară – specifică valoarea superioară a valorii mărimii
analogice de pe canalul respectiv
196
- Limita inferioară – specifică valoarea inferioară a valorii mărimii

analogice de pe canalul respectiv.
- Intrare cablaj erori – un canal prin care vor intra codurile de eroare
precizările aferente erorilor de la dispozitivele cu care este legată funcţia
respectivă;
- Ieşire cablaj erori canal de ieşire a erorilor apărute în funcţia respectivă
sau a celor ce au fost aplicate pe canalul de intrare al funcţiei respective;
- Task ID identificator ce reuneşte un grup de canale în vederea operării
în acelaşi mod. Unele funcţii au prevăzută această funcţie numai ca
ieşire, unele ca intrare şi ieşire iar altele numai ca intrare.
Funcţiile de intrare analogice au numeroşi parametri dar, uneori, datorită
faptului că valorile acestor parametri corespund unei utilizări clasice a funcţiei, nu
este necesar să fie precizate decât valorile parametrilor principali, ceilalţi luând o
serie de valori implicite. În prezentarea funcţiilor ne vom referi numai la parametri
principali. Valorile parametrilor secundari sunt prezentate în help-ul interactiv al
LABVIEW, între paranteze, existând o diferenţă între caracterele cu care sunt
tipăriţi parametri principali şi cei secundari (parametri principali apar îngroşaţi).
Submeniul are în componenţă următoarele categorii de comenzi (Fig 33):
Fig 33… Submeniul Intrari analogice

- Funcţii de achiziţii pentru programare de nivel redus (Easy Analog
Inputs VIs Fig 9;
- Funcţii de achiziţii pentru programare de nivel mediu (Intermediate
Analog Inputs VIs)
- Funcţii de achiziţii pentru programare de nivel înalt Advanced Analog
Inputs VIs)
- Funcţii utilitare pentru intrări analogice ( Analog Input Utility VIs)
197
10.2.4.1. Funcţii de achiziţii pentru programare de nivel redus
Funcţiile pentru programare de nivel redus permit cea mai simplă realizare a
instrumentelor virtuale de achiziţii date. De obicei aceste funcţii apelează funcţii de
nivel intermediar care la rândul lor apelează funcţii de nivel ridicat. Funcţiile
pentru programare de nivel redus sunt:
- Achiziţionare eşantioane semnal periodic pe un canal (AI Acquire
Waveform) care are ca semnale specifice:
- Numar eşantioane(Number of samples) – semnal de intrare ce

precizează numărul de eşantioane achiziţionate de funcţie;
- Frecvevenţa de eşantionare (sample rate) – semnal de intrare ce
specifică frecvenţa de eşantionare (valoarea implicită este de 1000Hz);
- Forma de undă (Waveform) semnal de ieşire care reprezintă un tabel ce
conţine valorile eşantioanelor preluate.
- Achiziţonare eşantioane semnal
periodic pe mai multe canale (AI
Acquire Waveforms) – semnalele de
intrare ieşire sunt identice cu ale funcţiei anterioare cu deosebirea că în cazul
canalelor trebuie introdusă o listă de canale, iar frecvenţa de eşantionare are
semnificaţia de frecvenţă per canal.
- Măsurare un eşantion semnal neperiodic pe un singur
canal (AI sample Cahannel) – preia un eşantion de pe
canalul specificat şi îl depune la ieşirea esantion
(sample)
- Achiziţionare eşantioane semnale neperodice de pe un
grup de unu sau mai multe canale (AI Sample Channels) –
preia câte un eşantion de pe canalele specificate pe care le
depune la ieşirea Eşantion.
Aceste funcţii pot fi utilizate pentru măsurarea unui eşantion sau a unui grup de
eşantioane specificat. Atunci când se doreşte măsurarea continuă funcţiile vor fi
incluse în cadrul unor cicluri repetitive.
10.2.4.2. Funcţiile pentru programarea de nivel mediu
Utilizarea funcţiilor de achiziţie de nivel mediu presupune un efort mai

mare în realizarea programului de achiziţii, cunoaşterea mai amănunţită a modului
198
de programare a canalelor, dar, oferă posibilităţi mai largi de utilizare decât

funcţiile de nivel redus.
Funcţiile de achiziţie de nivel mediu sunt:
- Configurarea unei intrări analogice.
Semnificaţia semnalelor de uz general este
cea specificată anterior. Ca semnal specific
este intrarea „Număr eşantioane” (Buffer
size) care permite precizarea dimensiunii
memoriei tampon alocată pentru stocarea eşantioanelor; implicit dimensiunea
tamponului de memorie este 1000.
- Lansarea unei achiziţii analogice care are
ca semnale specifice semnalele de intrare:
- Număr scanări (number of scan
to aquire) care permite
precizarea numărului de scanări ce se vor realiza (mai mic sau egal cu
dimensiunea tamponului de memorie a funcţiei de configurare cu care
este conectată funcţia de start)
- Rata scanare (scan rate) care permite precizarea frecvenţei de achiziţie
a eşantioanelor (în Hz), valoarea implicită fiind 1000Hz, trebuie
menţionat că această valoare nu trebuie să depăşească frecvenţa maximă
de achiziţie specifică plăcii de achiziţie.
- Citirea datelor analogice stocate în

tampon cu următoarele semnale specifice:
- Numar scanări (Number of
scan to read) semnal de intrare
care precizează numărul de achiziţii citite din memoria tampon; în mod
implicit valoarea acestui parametru este –1 care comunică
compilatorului să seteze numărul de scanări citite la o valoare egală cu
numărul de scanări realizate din funcţia AI START cu care funcţia
respectivă este legată.
- Scalare date (Scaled Data) semnal de ieşire care permite prezentarea
datelor scalate, atunci când scalarea este necesară; ieşirea este un tablou
bidimensional în prima dimensiune fiind precizat eşantionul iar în cea
de a doua fiind specificate canalele.
- Ştergerea datelor analogice
stocate în memoria tampon –
semnalele de intrare ieşire sunt
cele generale, apecificate anterior.
- Citirea unei singure date - realizează
citirea unei singure date direct de pe placă
în cazul achiziţiei simple şi a unei singure
199
valori din tampon în cazul achiziţiei multiple. Funcţia are ca semnal specific
semnalul de ieşire „Date scalate” (scaled data) care furnizează într-un tablou
unidimensional valorile datelor scanate.
Funcţiile prezentate trebuie înlănţuite în cadrul unui TASK ID. Unele din
aceste funcţii apelează funcţii din cadrul submeniului „Advenced analog input”, din
cadrul submeniului „Analog input”. Prezentăm spre exemplificare diagrama unui
program de achiziţie date analogice pe un singur canal.
Fig 34 Diagramă program pentru achiziţii de date

Programul prezentat permite achiziţionarea unui număr de eşantioane
precizat de dimensiunea tamponului de memorie (buffer)
În cazul când se doreşte o achiziţionare continuă este necesar ca secvenţa
de achiziţie să fie introdusă într-un instrument de repetare ca în figura.
10.2.4.3. Funcţiile de achiziţie pentru programare de nivel înalt
Acest funcţii pot fi apelate prin activarea
elementului cu iconica din meniul de intrări

analogice (Analog Input). La activarea meniului se
deschide o fereastră ca cea din figura 35.
Funcţiile ce pot fi activate din această
fereastră permit programarea cea mai flexibilă, dar
cer în acelaşi timp o mai bună cunoaştere a modului de programare. Multe din
200
aceste funcţii sunt apelate de funcţiile de achiziţie pentru programarea de nivel

mediu.
Funcţiile de programare de nivel înalt sunt:
- Configurare tampoane de memorie (AI Buffer Config); funcţia permite
configurarea tampoanelor de memorie utilizate de LABVIEW pentru stocarea
valorilor eşantioanelor achiziţionate înainte ca acestea să poată fi citite. Ca semnal
specific de intrare este semnalul Eşantioane per buffer (scan per buffer) care
permite specificarea numărului de eşantioane ce pot fi stocate în fiecare tampon de
memorie. Valoarea acestui parametru este în mod implicit –1, ceea ce determină să
se păstreze dimensiunea implicită a tampoanelor de memorie care este de 100
eşantioane.
- Citire tampoane de memorie (AI Buffer Read); funcţia permite
furnizarea valorilor semnalelor stocate în tampoanele interne de memorie
Funcţia are ca semnal de intrare principale specific semnalul Numar de citit

(number to read). Atunci când parametrul cuprins în grupul de specificaţii de citire
„unităţi citite” (read units) are valoarea 1, intrarea „Număr de citit” semnifică
numărul de eşantioane de citit. Când „unităţi citite” are valoarea 2 intrarea „Număr
de citit” semnifică numărul de tampoane de memorie ce trebuie citite. Acest
parametru are în mod implicit valoarea –1 şi comunică compilatorului LABVIEW
să păstreze setarea numărului de citit neschimbată. Setarea implicită este egală cu
numărul total de eşantioane de achiziţionat specificat în funcţia AI Control VI.
Setarea implicită este 100 dacă numărul total de eşantioane achiziţionate este 0.
Ieşirea „Date scalate” (scaled data) este un tablou bidimensional care conţine
valorile intrărilor analogice scanate.
- Configurare ceas (AI Clock Config) – funcţia permite setarea ceasului şi a
vitezei de scanare a canalelor sau a eşantioanelor. Funcţia permite specificarea
frecvenţei – prin intermediul semnalului de intrare „Frecventa de ceas” – în
eşantioane pe secundă (cu ceasul eşantioanelor) sau în canale pe secundă (cu
ceasul canalelor) funcţia de valoarea semnalului de intrare „Care ceas” (which
clock).
201
Când acest semnal este setat la valoarea 3 ( holdoff clock1) inversa

frecvenţei de ceas este egală cu perioada holdoff exprimată în secunde. Valoarea 0
a frecvenţei de ceas întrterupe ceasul. Valoarea implicită este –1 care comunică
compilatorului LABVIEW să utilizeze semnalul „alternate clock rate specification”
în locul parametrului „frecvenţă de ceas”. Setarea implicită este specifică plăcii şi
ceasului utilizat. În help-ul interactiv sunt specificate frecvenţele pentru fiecare tip
de placă. Funcţia de configurare a ceasului este utilă mai ales în cazul plăcilor care
au mai mult de un canal de ceas. Pentru testare setării actuale a ceasului poate fi
utilizată ieşirea „actual clock rate specification” care conţine informaţii referitoare
la frecvenţa de ceas, perioada ceasului, sau rata de divizare a bazei de timp (atunci
când se utilizează o sursă internă).
- Control intrări analogice (AI Control) – funcţie care permite controlul

taskurilor de intrări analogice precum şi cantitatea de date achiziţionate. Această
funcţie nu poate fi utilizată pentru lansarea achiziţiilor de date cu plăcile PC-LPM-
16, DAQCArd500 sau DAQCArd-700 pentru a scana canale multiple în mod
multiplexat; ăn acest caz va trebui utilizată func-ia de achiziţie a unui singur
eşantion (AI Single Scan).
Semnalele de intrare specifice sunt:

- Cod de control (control code) care poate avea una din valorile:
o 0 - Start (setare implicită)
o 1 - Pauză imediată
o 2 - Pauză la sfârşitul tamponului de memorie curent
o 3 – Reluare;
o 4 – Ştergere.
Valoarea 0 a codului de control comunică compilatorului LABVIEW câte
date trebuie achiziţionate şi porneşte ceasul de contorizare a eşantioanelor.
Valoarea 1 sau 2 a codului de control opreşte ceasul de achiziţie. Când
apare valoarea 3 a codului de control după o pauză, ceasul porneşte din
poziţia la care a fost oprit la apariţia codului 2 sau 3. Dacă apare valoarea 0
(Start) după o pauză, atunci achiziţia porneşte de la începutul tampoanelor
de memorie, datele obţinute fiind înscrise peste cele prezente. Când
202
valoarea codului de control este 4 (Clear), procesul de achiziţie se opreşte şi

resursele interne (inclusiv tampoanele de memorie) sunt eliberate. Pentru
repornirea achiziţiei de date este necesară apelarea funcţiei de configurare a
tampoanelor de memorie (AI Buffer Config). Trebuie menţionat faptul că
valoarea 4 a codului de control nu determină dealocarea tampoanelor de
memorie, atunci când este necesară dealocarea acestora fiind necesară
explicitarea dealocării prin funcţia de configurare a tampoanelor de
memorie (AI Buffer Config).
- Total eşantioane achiziţionate (total scans to acquire) care poate avea
valoarea:
o –1 (valoare implicită) care comunică compilatorului să nu
modifice numărul total de eşantioane, ce va fi considerat egal cu
dimensiunea numărului de eşantioane per tampon de memorie,
specificat în funcţia de configurare a tampoanelor de memorie
(AI Buffer Config).
o 0 valoare ce semnifică o achiziţie de dimensiune indefinită şi va
determina compilatorul să ignore numărul de tampoane de
memorie declarat şi numărul minim de eşantioane cu
predeclanşare de achiziţionat.
o >0 Specifică numărul de eşantioane per tampon de memorie care
va fi achiziţionat.
- Configurare grupuri de canale (AI Group Config); funcţia permite crearea
unor grupuri de canale ce vor fi identificate în cadrul unui Task ID. Semnalele de
intrare sunt cele standard :

- Placa (device) care permite precizarea numărului plăcii pe care se află
canalele din grup;
- Lista canale scanate (channel scan list) care permite precizarea
canalelor care vor face parte din grup. Fiecare canal din listă devine un
membru al grupului; Ordinea canalelor în listă determină ordinea în care
vor fi scanate canalele în timpul achiziţiei. Lista de canale scanate este
un tabel de şiruri.
- Intrare erori (error in).
Semnalele de ieşire sunt:
- Task ID care este un identificator sub care vor fi recunoscute toate
canalele din grup pentru operare în comun;
- Ieşire erori (error out).
203
- Configurarea hardware (AI Hardware Config) – funcţia permite

configurarea limitelor minime şi maxime a valorilor semnalelor de intrare
achiziţionate sau a domeniului a domeniului de variaţie, a polarităţii şi amplificării.
Funcţia permite de asemenea configurarea modului de cuplare, a moduluide intrare
şi a numărului dispozitivelor de multiplexare AMUX 64. Modul de configurare
poate fi aplicat tuturoe canalelor din grup )canale ce sunt specificate de Task ID)
sau se poate aplica unor canale specificate ăn cadrul intrării „Lista de canale”
(channel list). Indiferent de modul de configurare la ieşirea „Group channel
settings” va fi furnizată configurarea întregului grup de canale.
Semnalul de intrare specific: „Limite intrare” (input limits) este un tabel de grupuri.
Fiecare element al tabelului conţine limitele aşteptate ale semnalului de intrare
pentru canalele specificate. Dacă în tabel sunt mai puţine elemente referitoare la
limite decât canale, atunci, este utilizat ultimul element al tabelului pentru
configurarea restului de canale.
- Parametri intrări analogice (AI Parameter) – Funcţia configurează şi
recuperează diferiţi parametri asociaţi cu operarea dispozitivelor de intrare
analogice neacoperite de celelalte funcţii de intrare analogice.
Semnalele de intrare specifice sunt:

- Operaţie (operation) care specifică ce operaţie se doreşte a fi realizată cu
această funcţie. În concordanţă cu tipul operaţiei această funcţie permite
setarea parametrilor, extragerea parametrilor sau transferul acestora.
Operaţiile posibile sunt:
o 0 - Setare parametru (Setting a parameter) – această opţiune
comunică sistemului de achiziţie că la următoarea operaţie de
achiziţie de date se va folosi setarea definită de funcţie;
o 1 - Extragere parametru (Getting a parameter) – această opţinune
permite obţinerea prin intermediul funcţiei a valorilor setării
curente a unui canal sau a unui grup de canale;
204
o 2 - Translatare parametru (Translating a parameter) – această

operaţie permite determinarea valorilor ce pot fi alocate pentru
anumiţi parametri.
- Canale (channels) – permite specificarea unor canale; atunci când
această intrare nu este legată, operaţia specificată se va referi la întregul
grup de canale din TASk ID.
- Nume parametru (parameter name) – permite selectarea unui parametru
care va fi setat, extras sau translatat. Nume parametru poate lua una din
valorile:
o 0 – semnificând lăţimea benzii filtrului de frecvenţă;
o 1 – mod măsurare;
o 2 – deschidere detecţie termocuplu;
o 3 – referinţă la masă;
o 4 – probă atenuare;
o 5 – Control RIS actual;
o 6 – număr total de recipiente fizice de timp;
o 7 – Contor RIS maxim;
o 8 – Supraeşantionare maximă;
o 9 – Rată de eşantionare maximă.
- O singură scanare analogică (AI Single Scan) – funcţia returnează
valoarea unui singur eşantion de date. Dacă achiziţia de date este pornită cu funcţia
„AI Control” această funcţie citeşte o singură dată din tamponul de date intern.
Dacă achiziţia pornită nu este buferată, atunci se achiziţionează şi se citeşte un
singur eşantion. Dacă nu este pornită anterior nici o operaţie de achiziţie, această
funcţie porneşte achiziţia, întoarce valoarea unui singur eşantion şi termină
achiziţia.
Semnalul de ieşire specific este Date scalate (scaled data) care conţine
valoarea eşantionului în unităţi fizice.
- Configurare declanşare (AI Trigger Config) – funcţia configurează
condiţiile de declanşare pentru pornirea achiziţiei, ceasulurilor de canal şi a
contorului de eşantioane.
Semnalule de intrare specifice sunt:
205
- Tip declanşare (trigger type) – care poate lua una din valorile:
o 0 : Nu se modifică setarea tipului declanşării (intrare implicită)
o 1 : Declanşare analogică (setare implicită)
o 2 : Declanşare digitală A;
o 3 : Declanşare digitală B;
o 4 : Declanşare achiziţie digitală temporizată;
o 5 : Declanşare achiziţie analogică temporizată;
o 6 : Declanşare mod general
- Mod (mode) care permite activarea şi dezactivarea tipului de declanşare,
şi care poate avea una din valorile:
o 0 : nu se modifică setarea modului (intrare implicită);
o 1 : dezactivare (setare implicită)
o 2 : activare;
o 3 : ştergere toate declanşările. Această opţiune dezactivează
orice declanşator şi readuce setările parametrilor
declanşatoarelor la valorile implicite.
10.2.4. Programarea contorilor 8253

Comanda contorilor de pe dispozitive ce folosesc cipul 8253 (plăcile
de achiziţie SCXI-1200, DAQPad-1200, PC-LPM-16 şi diagrama DAQ
7000 ) se realizează cu funcţia ICTR Control a cărei structură este:
Semnalele de intrare principale (care nu au valori implicite) sunt :

Dispozitiv - este numărul dispozitivului alocat dispozitivului DAQ in
timpul configurării .
Contor – reprezintă numărului contorului căruia îi este dedicată această
funcţie (în cazul plăcii PCL-LPM-16 numărul poate fi 0, 1 sau 2)
Codul de comanda- determina modul de operare al ( contorului) .
0.Modulul de instalare 0 - mecanismul de distanţare a plăcilor de la
mic la mare pe TC (în lipsa) .
1.Modulul de instalare 1 – programare un pas.
2.Modulul de instalare 2 - viteza generatorului
3.Modulul de instalare 3 - viteza generatorului cu semnale
dreptunghiulare
4.Modulul de instalare 4 – impuls declanşat software
5.Modulul de instalare 5 - impuls declanşat hardware
206
6.Citire .
7.Ştergere.
În modul de instalare 0, aşa cum se vede in figura 10.5 ieşirea devine 0

(nivel jos) după setarea modului de operare şi contorul începe să se decrementeze
când semnalul de poarta este 1 (nivel înalt). Ieşirea devine 1 (pe nivel înalt) când
contorul s-a decrementat până la 0 şi rămâne aşa până când se setează un mod
diferit de operare pentru contor.
Figura 10.5. Diagrama modului 0

În modulul de instalare 1, aşa cum se vede în figura 10.6, ieşirea devine 0
(nivel jos) la primul impuls de ceas după frontul crescător al semnalului de poartă
şi revine la nivel 1 (nivel ridicat) atunci când contorul ajunge cu decrementarea la
0.
Fig. 10.6. Diagrama modului 1
În modulul de instalare 2 aşa cum se vede in figura 10.7,ieşirea devine 0 (

nivel jos) pentru o perioada de ceas . Contorul indică o perioada dintre pulsurile
de ieşire.
Fig. 10.7. Diagrama modului 2
În modulul de instalare 3 ieşirea devine 1(nivel înalt) pentru o jumătate din

impulsurile ceasului şi pentru cealaltă jumătate de ceas devine 0 (nivel jos). Vezi
figura 10.8 .
207
Fig. 10.8 Diagrama modului 3
În modulul de instalare 4, ca în figura 10.8, ieşirea este iniţial 1 (nivel

ridicat), contorul începând să numere în timp ce semnalul de poartă este 1. La
terminarea contorizării, ieşirea devine 0 pentru un impuls al ceasului, apoi devine
iarăşi 1.

Modulul de instalare 5 este similar modulului 4 cu o singură excepţie,
numărarea este comandată de semnalul de poartă. Vezi figura 10.9.

Vezi contorul de intervale programabile 8253 de pe planşa de laborator,
manualul de folosire a acestor module si diagramele temporale asociate .
Eroare internă - descrie orice condiţie de eroare anticipate execuţiei
comenzilor VI. Aceste fascicole ne lipsesc de erori. Eroarea interna in fascicole
conţin următorii parametrii .
Statutul- este adevărat daca o eroare a apărut. Daca statutul este
adevărat acest VI nu face configuraţie.
Codul este numărul codului de eroare care identifica eroarea . O
valoare de zero in general nu înseamnă nici o eroare , o valoare negativa
înseamnă o eroare fatală iar o valoare pozitivă este o avertizare. Vezi
Appendix C. Codurile Erorii pentru o descriere a codului.
Sursa indentifică unde a avut loc eroarea. Firul sursei este de obicei
numele VI –ului ce a produs eroarea.
Eroare externa- conţine informaţii despre erori . Daca mulţimea
erorilor interne indicau eroarea, mulţimea erorilor externe descriu statutul
erorilor al acestui VI.
208
Contorul citeşte perioada dintre pulsurile de ieşire. Dacă codul comenzii

este 0, 1, 4, sau 5 contorul poate fi 0 în 65535 operaţii binare de contor şi 0 în 9999
operaţii codate zecimale (BCD). Dacă codul comenzii este 2 sau 3 contorul 2 poate
fi între 65535 şi zero în operaţii binare şi între 9999 şi 0 în operaţiile contorului
BCD.
NOTĂ : 0 este echivalentul 65536 în operaţiile binare ale contorului şi
10000 în operaţiile BCD ale contorului .
Ieşirea este validă când codul comenzii = 7 (resetare).
0 : Nivel jos
1: Nivel ridicat
Binar sau BCD controlează dacă contorul operează ca un contor
binar de 16 biţi sau ca un contor BCD.
0: 4 –digiţi ai contorului BCD
1: 16-biţi ai contorului binar
Citirea valorilor. Când se setează codul de comandă 6 (citirea
valorilor) se întoarce valoarea de pe contor.
209
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
1. Ababei, Şt. Măsurări electrice, Universitatea Bacău, 2001

2.Ababei, Şt. Măsurarea parametrilor în industria celulozei şi hârtiei.
Editura ALMA MATER Bacău, 2003
3. Antoniu, M. Măsurări electrice şi electronice. Institutul Politehnic Iaşi,
1976
4. Antoniu, M. ş.a. Măsurări electronice, vol II, Editura Satya, Iaşi, 1973.
5. Barney, G.C. Intelligent instrumentation. Microprocesor applications in
measurement and control, Second edition, Prentice Hall,
New York, 1988
6. Bodea, M., ş.a. Aparate electronice pentru măsurare. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1985
7. Carr, J. Elements of Electronic Instrumentation and Measurement,
Third Edition, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey,
SUA, 1996
8.Considine, D.M. Process Instruments and Control Handbook. McGraw Hill,
1974
9. Cottet, Fr. Bazele programării în LabVIEW, Editura Matrix Rom,
Bucureşti, 1998
10. Cruceru, C. Tehnica Măsurărilor în telecomunicaţii, Editura Tehnică,
Bucureşri, 1982
11.Dehne T., Virtual Instruments will Adapt to Changing Needs.
Electronic Design. January 7, 1993
12. Dimitriu, L. Aparate electronice de măsurare şi control, Litografia
Nica, V., Universităţii „Gh. Asachi”, Iaşi, 1997
13. Dordea, R. Măsurări electrice şi electronice, Editura Didactică şi
Pedagogică , Bucureşti , 1980
14. Erik, M.H. Digital Voltmeters and Multimeters, Philips, Eindhoven,
1980
15. Fontenay, R. Converisseurs analogiques-numeriques et numeriques -
analogiques, E.R. Paris, 1980
16. Gookin, A. High resolution Instrumentations. Hewlet Packard Lournal,
1990
17.Hall D, V. Digital Circuits and Systems, McGraw Hill, New York, 1989
18.Helfrick, A.D.ş.a. Modern Electronic Instrumentation and Masurements
Techniques, Prentice Hall, New York, 1990
210
19. Hodings D., The „Electronic Noise” Using Conducting Polymer Sensors,
Sensor Rewiew, MCB Univerity Press, Bradford, West
Yorkshire, England, vol 14, nr. 4, 1994
20. Hortopan, G. Şunturi şi divizoare de tensiune, Editura Tehnică, 1982
21. Ionescu, G. ş.a. Traductoare. Editura Tehnică, Bucureşti, 1986
22. Jurcă T., Instrumentaţie de măsurare,Editura de Vest, Timişoara, 1996
23. Manolescu P., Măsurări electrice şi electronice. Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică 1978
24. Martin, D. Frequency Stability Measurements by Computing Counter
System, Hewlett-Packard Journal, November, 1971
25. Mateescu, A. Semnale şi circuite de telecomunicaţii. Editura Didactică şi
26. Mcfarlanae, A. Digital Signal Processing. Sensor Review, Volume 17,
Number 1, 1997
27. Nicolau Ed., Măsurări electrice şi electronice, Editura Didactică şi
28. Nicolau, Ed. ş.a. Manualul inginerului electronist. Măsurări electronice.
Editura Tehnică, Bucureşti, 1979
29. Pietrăreanu E., Agenda electricianului, Editura Tehnică, Bucureşti , 1979
30. Pop E., Principii şi metode de măsurare numerică, Editura Facla,
Timişoara , 1977
31. Radu, O. Filtre numerice. Aplicaţii. Editura tehnică, Bucureşti, 1979
32. Râpeanu, R., Circuite integrate analogice, Editura Tehnică, Bucureşti,
1989
33. Robinson, G.H. Resonant Frequency Calculations for Microstrip Cavities,
IEEE Trans. MTTT, Nr. 7, July 1971
34. Sărăcin, M. Măsurări şi traductoare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985
35. Sâmpăleanu, M. Circuite pentru conversia datelor, Editura Tehnică,
Bucureşti,1992
36. Tiron, M. Prelucrarea statistică şi informaţională a datelor de
măsurare. Editura Tehnică, Bucureşti, 1976
37. Vârbănescu R., Sisteme informatizate de măsurare, Editura Matrix Rom,
Bucureşti, 1999.
38. Wolf S., Student Reference Manual for Electronic Instrumentation
Smith R. Laboratories, Prentice Hall, Englewood Clifs, New Jersey,
SUA, 1990
39. *** Instrumentation Catalog, Mesurement and Automation,
National Instruments, Austin. TX, SUA, 1998
40. *** D A Q PC-LPM-User Manual, National Instruments,
November 1993 Edition
41. *** LabVIEW Data Acquisition VI Reference Manual for
211
BIBLIOGRAFIE
Windows, NAŢIONAL INSTRUMENTS, September 1994

Edition
42.*** CMOS Databook, Microelectronica, Bucureşti, 1992
43. *** MOS and Optoelectronic Device Databook,
Microelectronica, Bucureşti, 1985
44. *** Test and Measurement. Catalogue, Tektronix, 1993
45. *** STAS 4640/1-71 Aparate de măsură electrice. Indicatoare şi
accesoriile lor. Terminologie şi clasificare
46. *** STAS 4640/2-74 Aparate de măsurat electrice. Indicatoare şi
accesoriile lor. Condiţii tehnice generale de calitate.
47. *** Catalog aparate de măsură. IAEM Timişoara, 1985
212

Masurari Electrice Si Achizitii de Date

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Masurari Electrice Si Achizitii de Date

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

I. NOŢIUNI GENERALE DE METROLOGIE 9

II. ERORI DE MĂSURARE 20

III. SISTEME DE MĂSURARE 34

IV. ELEMENTELE APARATELOR ANALOGICE DE MĂSURAT 47

V. APARATE INDICATOARE DE CURENT CONTINUU 64

VI. APARATE INDICATOARE DE CURENT ALTERNATIV 84

VII. MĂSURAREA TENSIUNILOR ALTERNATIVE FOARTE MICI 109

VIII. MĂSURAREA NUMERICĂ A TENSIUNII 116

IX MĂSURAREA FRECVENŢEI 146

X. ACHIZIŢII DE DATE 161

I. NOŢIUNI GENERALE DE METROLOGIE

1.1. Obiectul metrologiei, conceptul de măsurare

1.1.1. Sisteme de unităţi de măsură

Deoarece valoarea mărimii fizice este dependentă de unitatea de măsură, s-a

- unităţile fundamentale trebuie să poată fi realizate şi reproduse în

1.2. Elaborarea unei măsurători

Fig. 1.1. Schema generală a operaţiei de măsurare

1.3. Categorii de măsurători

pe un subdomeniu al numerelor întregi) iar forma cea mai uzuală de prezentare a

1.4. Metode de măsurare

1.4.1. Criteriul bazat pe tehnica de obţinere a rezultatului

Funcţie de tehnica utilizată pentru obţinerea rezultatului măsurătorii,

1.4.1.1. Metode de măsurare prin deviaţie.

Sunt metode analogice care se bazează pe citirea directă a deviaţiei acului

1.4.1.2. Metode de măsurare prin comparaţie.

Se realizează pe baza utilizării unor etaloane şi a unui dispozitiv de

Fig. 1.3 Schema de principiu a

Fig. 1.4 Schema de principiu a comparaţiei cu

Fig. 1.5. Comparaţia cu un semnal funcţie de mărimea de măsurat

Metodele de comparaţie se pot realiza în una din variantele:

Fig. 1.6. Comparaţia automată

indicatorului de nul ca şi mărimea de măsurat.

- Metoda de coincidenţă – cele două mărimi acţionează simultan, dar nu

- Metode de baleiaj – aceasta constă din compararea mărimii de măsurat

1.4.1.3. Metode de măsurare diferenţiale

Aceste metode sunt o combinaţie între metodele de măsurare prin derivaţie şi

1.4.2. Criteriul bazat pe numărul de mărimi ce trebuie măsurate

În funcţie de aceste criteriu metodele de măsurare se pot clasifica în:

1.4.2.1. Metode directe

Sunt acele metode prin care se determină o singură mărime şi anume

1.4.2.2. Metode indirecte

Aceste metode presupun măsurarea directă a mai multor mărimi pentru

În acest caz se măsoară succesiv rezistenţa R, secţiunea S şi lungimea l a

1.4.3. Criteriul bazat pe precizia măsurătorilor

Pe baza preciziei rezultatelor măsurătorilor realizate prin diferite metode se

1.4.3.1. Metode de laborator

Metodele de laborator produc erori foarte mici; ele se desfăşoară în condiţii de

1.4.3.2. Metode industriale

Aceste metode permit determinarea imediată a rezultatului măsurătorii.

II. ERORI DE MĂSURARE

2.1. Definirea erorii de măsurare

2.2. Clasificarea erorilor de măsurare

2.2.1. Erori sistematice, erori aleatoare şi erori grosolane.

2.1.1.1. Erori sistematice

Erorile sistematice sunt acele erori care se manifestă de fiecare dată în

Fig 2.1. Montaj amonte Fig. 2.2. Montaj aval

În cazul montajului aval se neglijează curentul prin bobina voltmetrului (se

2.2.1.2. Erori accidentale

Erorile accidentale (aleatorii sau statistice) sunt erori care nu se manifestă

2.2.1.3. Erori grosolane

Spre deosebire de erorile sistematice şi cele aleatoare ce pot fi determinate sau

2.2.2. Erori reale, convenţionale, erori absolute şi relative.

În funcţie de modul de exprimare erorile pot fi clasificate în: erori reale şi