Revoluţia engleză – prima mare revoluție burgheză

Curs nr. 3

I. Premisele Revoluției burgheze din Anglia

a) Premise economico-sociale
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, Anglia dispunea de o economie cu un
caracter precumpănitor agrar, dar alături de elementele specifice regimului feudal şi-au făcut
apariţia, dezvoltându-se în ritm mereu accelerat, forme ale noilor structuri, burgheze,
evidente mai cu seamă în industrie. La o populaţie totală de aproximativ 5.000.000 locuitori,
cam 4/5 se îndeletniceau cu agricultura şi doar 1/5 trăiau la oraşe, lipsite încă de aspectul
urban, cu excepţia Londrei.
Predominantă în economia agrară era marea proprietate nobiliară, manorul, aflată în
posesia nobilimii, a regelui şi a bisericii, cultivată încă după metode tradiţionale (vechi) de
către ţărani, care, pentru micile loturi primite spre folosinţă, datorau stăpânului renta în
muncă, în natură şi, mai ales, în bani. Procesul stratificării ţărănimii se accentuase, ea fiind
divizată în două mari categorii, în funcţie de forma de proprietate sau de utilizare asupra
pământului.
O categorie o formau freeholderii (liberi deţinători), posesori – în virtutea dreptului
cutumiar local – ai unui lot de pământ pe care-l puteau înstrăina sau lăsa moştenire.
Obligaţiile lor faţă de marele proprietar erau mult mai uşoare, în timp ce drepturile asupra
lotului în folosinţă – incomparabil mai mari. Pătura înstărită a feeholderilor, aşa-numită
yeomeni, beneficiau de statutul micilor proprietari liberi.
Cealaltă categorie, numită copyholderi, era formată din deţinătorii de loturi pe temeiul
unei copii din registrul manorial, ei fiind liberi din punct de vedere juridic, dar dependenţi
economic de stăpânul manorului. În afara celor două mari categorii, existau şi ţărani lipsiţi de
pământ, numiţi cotteri (de la „cottagers” – colibe, bordeie), posesorii unei locuinţe şi,
eventual, ai unei grădini. Cei lipsiţi de pământ arendau parcele, pe termene stabilite prin
contract (pe viaţă), formând categoria leaseholderi-lor (mici arendaşi).
În privinţa clasei nobiliare, sunt sesizabile tendinţe şi interese deosebite. Pe de o parte,
vechea nobilime sau aristocraţia funciară, conservatoare în maniera de exploatare a
proprietăţilor, dar şi în moravuri sau în ceremonial, era aliata tradiţională a înaltului cler
anglican şi a aboliţionismului monarhic. Pe de altă parte, încă din secolul al XVI-lea, sub
Tudori şi cu concursul acestora, luase naştere şi continua să se fortifice noua nobilime, mai
puţin dependentă de tradiţia aristocratică, interesată în progresul economic, a cărei emanaţie o
şi reprezenta. Aceasta şi trecuse la reorganizarea, pe alte baze, a producţiei agricole, sporind
continuu cuantumul rentei şi al arenzii, dar mai ales recurgând la noul sistem de exploatare a
domeniului în regie proprie, pentru care a utilizat aşa-numitele „împrejmuiri”.
Fenomenul împrejmuirilor, presupunând concentrarea unor mari suprafeţe, prin
acapararea adeseori şi a loturilor folosite de ţărani, spre a fi exploatate direct de către nobil
(cu muncă salariată), indică deja transformarea manorului din domeniu feudal în fermă
burgheză (capitalistă). Ele au constituit, aşadar, principala formă de pătrundere a relaţiilor
capitaliste în agricultura engleză, domeniu în care sporirea şi diversificarea producţiei a atras
progresiv interesul întreprinzătorilor, îndeosebi în comitatele din centrul şi sud-estul Angliei
– zone mult mai receptive la nou decât cele periferice şi din nord-vest. Situaţia este evidentă,
deopotrivă în agricultură ca şi în industrie. În această ultimă ramură economică, breslele
(simbol al vechiului regim) îşi conservă încă un loc important în organizarea producţiei, dar
creşterea acesteia era asigurată de noile întreprinderi capitaliste, de tip manufacturier, în
interiorul cărora funcţiona stricta specializare a meseriilor.
Sporul numeric al lucrătorilor, ridicarea productivităţii pe temeiul invenţiilor şi
inovaţiilor, îndeosebi în industria extractivă şi metalurgică, introducerea unor ramuri
industriale noi (sticlei, săpunului, hârtiei, silitrei etc.) şi dezvoltarea cu predilecţie a industriei
textile, care a rămas principala ramură a întregului sector industrial, graţie disponibilităţilor
de materie primă, ilustrează progresul indubitabil al economiei urbane engleze, la începutul
secolului al XVII-lea, când, de fapt, Anglia a încetat de a mai fi doar o ţară exportatoare de
materii prime, devenind una industrială. Iar transformarea treptată a breslelor în veritabile
corporaţii negustoreşti – aşa-numitele companii ale livrelelor (după costumul distinct pe care-
l purtau) – confirmă statuarea unor relaţii şi principii noi de organizare a activităţilor
industriale, înlesnind şi transformarea burgului medieval în oraş capitalist.
Forme noi, caracteristice economiei de tip burghez, s-au înregistrat în domeniul
comerţului şi îndeosebi al celui extern, care, graţie marilor descoperiri geografice, s-a impus
ca pondere şi însemnătate asupra celui intern, transformând insulele britanice, dintr-o
periferie a continentului, într-un centru al comerţului mondial. Acţionând potrivit principiului
clar exprimat în epocă, că „cine stăpâneşte marea stăpâneşte comerţul şi cine stăpâneşte
comerţul stăpâneşte bogăţiile lumii şi, prin urmare, lumea însăşi”, Anglia a făcut eforturi
serioase în direcţia sporirii puterii sale maritime şi a diminuării concurenţei (inclusiv prin
încurajarea pirateriei).
 Un rol însemnat în acest sens l-au avut companiile comerciale nou înfiinţate, prototip al
viitoarelor societăţi capitaliste pe acţiuni, menite a substitui iniţiativele şi mijloacele
tradiţionale (individuale), supuse riscurilor tot mai mari generate de distanţe ori de cerinţele
de capital. Astfel, după începutul marcat încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, prin
Compania negustorilor aventurieri (întreprinzători), au luat fiinţă, la mijlocul veacului al
XVI-lea, Compania Moscoviei, acaparând comerţul Rusiei, apoi Compania marocană (1575),
Compania Orientului (1579), Compania Levantului (1581), Compania Guineii (1588) şi cea
mai vestită dintre ele, Compania Indiilor Orientale (1600), care a dobândit monopolul
comerţului englez cu întregul orient îndepărtat, de la Capul Bunei Speranţe până la
strâmtoarea Magellan. Companiile comerciale, în afara rostului lor economic, au avut un rol
deosebit în crearea imperiului colonial britanic. Chiar dacă roadele se vor vedea după
revoluţie, rezultate notabile au fost înregistrate şi anterior: începând din 1605, colonii engleze
au apărut în arhipelagul Antilelor (Barbados), în Bermude, pe coasta răsăriteană a Americii
de Nord, precum şi în India. Coloniile s-au dovedit importante centre pentru intensificarea
schimburilor, pentru acumularea capitalului, pentru pomparea acestuia în metropolă –
angajată ireversibil pe calea modernizării.
În privinţa creditului, trebuie precizat că până la mijlocul secolului al XVI-lea (1545),
creditul nu a cunoscut vreo reglementare oficială; era chiar interzis, întrucât acordarea de bani
împrumut cu dobândă era contrară preceptelor bisericeşti. În fapt, însă, cămătăria se practica
pe scară largă şi chiar slujitorii bisericii nu se dădeau înapoi de la cele mai oneroase
operaţiuni cămătăreşti. Noile cerinţe ale comerţului şi industriei au impus, din a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, recunoaşterea oficială a operaţiunilor de credit, limitând însă
dobânda la doar 10%. Concomitent, au apărut şi primele iniţiative în domeniul
stabilimentelor bancare.
b) Premise politice
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, atât burghezia cât şi nobilimea nouă
dobândiseră suficientă putere economică, încât nu mai avea nevoie de protecţia regimului
absolutist. Cadrul instituţiilor sociale şi politice, pe care le apăra acest regim, devenise prea
strâmt, creând disconfort noilor interese. Aşadar, odată cu progresele industriei şi comerţului,
sprijinite, chiar stimulate în vremea Tudorilor, tutela binefăcătoare a monarhiei s-a
transformat dintr-un sprijin necesar, în frână. Reglementarea strictă a producţiei şi instituirea
largă a dreptului de monopol erau contrarii tendinţelor burgheziei, transformată astfel în
adversară a absolutismului.
 Stingerea dinastiei Tudorilor, prin moartea reginei Elisabeta, în anul 1603, a îngăduit
preluarea tronului de nepotul acesteia, regele Scoţiei, Iacob al VI-lea Stuart, devenit ca
monarh englez Iacob I. Schimbarea nu era doar de dinastie, ci şi de concepţie. Tudorii
fuseseră suverani absoluţi, practicând un absolutism de fapt. Stuarţii au urmărit şi instituirea
unui absolutism de drept. Primul rege englez din această dinastie (1603-1625), Iacob I, autor
al lucrării Adevărata lege a monarhiilor libere (1603), era convins de originea şi drepturile
divine ale puterii regale şi nu tolera limitarea puterii sale în Anglia de către parlamentul
englez, care avea prerogative mult mai largi decât cel din Scoţia.
Preţuind în chip deosebit catolicismul, pentru comuniunea de interese şi concepţii, atât
Iacob I, cât şi fiul său, Carol I (1625-1649), s-au arătat prea puţin dispuşi a coopera cu
Parlamentul, încercând a guverna cu ajutorul unor organisme dependente direct de coroană,
între care Consiliul privat, alcătuit din consilieri, numiţi şi revocaţi de rege, cu largă arie de
competenţe: politică generală, legislaţie, justiţie, finanţe, război etc. Instituţii juridice
speciale, precum Camera înstelată (după încăperea în care-şi desfăşurau şedinţele) sau Curtea
Înaltei Comisiuni urmăreau să asigure aplicarea întocmai a voinţei suveranului, care legifera
prin proclamaţii regale. Totodată, Stuarţii au încercat să eludeze sistematic principiul „Habes
Corpus”, potrivit căruia orice supus al regelui nu putea fi deţinut decât pentru nerespectarea
îndatoririlor civile sau învinuire de crimă, având dreptul de a solicita ordin regal spre a fi
eliberat pe cauţiune.
Ca şi în evul mediu, regele era înconjurat de o curte numeroasă, parţial inutilă, nocivă şi
costisitoare. Politica externă tindea să devină dinastică, precumpănind interesele Curţii asupra
celor ale economiei engleze. Aceasta nu era suficient sprijinită – printr-o politică vamală
adecvată – împotriva concurenţei străine. În plus, atât Iacob I, cât şi Carol I s-au orientat către
puterile catolice de pe continent (Spania şi Franţa), nemulţumindu-i pe proprii supuşi prin
ignorarea poziţiei şi intereselor reformaţilor. Opoziţiei politice împotriva monarhiei,
constituite din elementele burgheziei şi ale noii nobilimi, i se adăuga astfel o opoziţie
religioasă, sprijinită vremelnic şi diferenţiat de alte categorii sociale.
c) Premise religioase
Prin reforma înfăptuită în anul 1534, cu concursul direct al monarhiei, regele a devenit
şi şeful bisericii anglicane, dispunând de numirea în toate funcţiile bisericeşti. În felul acesta,
episcopii au fost transformaţi în veritabili funcţionari regali, iar episcopatul – într-o instituţie
de bază a statului englez.
Răspândirea în Anglia, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, a curentului de
reformă mai radical al calvinismului, cunoscut aici sub numele de puritanism, viza
„purificarea” bisericii anglicane de rămăşiţele catolicismului şi introducerea formelor calvine
fundamentate prin teoria predestinării (conform căreia individul va fi mântuit sau condamnat
în viaţa viitoare în funcţie nu de faptele sau de convingerile sale, ci potrivit unei hotărâri
divine care îi fixa soarta în momentul naşterii). Aparent fatalistă, asemenea teorie răspundea
perfect tendinţelor burgheziei engleze aflată în plină ascensiune. Puritanismul se ridica
împotriva luxului ritului, urmărind, prin simplificarea lui, o reducere proporţională a
cheltuielilor suportate de enoriaşi. Se mai ridica împotriva primatului regal, a instituţiei
episcopatului şi implicit a proprietăţilor sale funciare. El urmărea astfel o deplină
independenţă a bisericii în raport cu puterea laică, o continuare a procesului trecerii
pământurilor în mâna proprietarilor laici şi eligibilitatea organelor sale conducătoare, un soi
de „democratizare” a organizării bisericeşti. Practic, în locul unei biserici dependente de rege,
s-ar fi creat o biserică dependentă de burghezie.
Pe tărâmul organizării bisericeşti, puritanii erau divizaţi în două mari curente:
presbiterienii, preconizând ca în fruntea parohiilor şi a fostelor episcopate să fie consilii sau
sinoade mixte după model calvin, compuse din pastori şi laici (numite presbiterium) şi
independenţii (sau „browniştii” – de la predicatorul Robert Brown), care contestau principiul
organizării unitare a bisericii, preconizând completa „independenţă” a fiecărei comunităţi
religioase în parte, deci inexistenţa unei autorităţi superioare, unice în materie religioasă.
Alarmată de răspândirea acestor curente, ce însemnau nu numai o subminare a
autorităţii sale, dar şi o atingere adusă intereselor materiale ale înaltului cler, biserica
anglicană, sprijinită direct de regalitate, a început persecuţii violente împotriva puritanilor.
Astfel, se contura, sub forma mascată a unui conflict religios, o primă fază a luptelor sociale
şi politice care aveau să ducă – prin maturizarea treptată a contradicţiilor ce stăteau la baza
lor – la izbucnirea revoluţiei burgheze din Anglia.

II. Viața politică engleză între 1603-1640

a) Conflictul dintre Rege şi Parlament – preambul al revoluţiei
Odată cu venirea Stuarţilor la tronul Angliei (1603), opoziţia Parlamentului şi,
îndeosebi, a Camerei Comunelor (pentru că în Camera Lorzilor intrau reprezentanţii marii
nobilimi, devotată regelui) faţă de tendinţele absolutiste ale monarhiei s-a accentuat,
cunoscând variate forme de expresie. Chiar primul Parlament convocat de Iacob I în 1604
vota o adresă intitulată Apologia Camerei Comunelor, în cuprinsul căreia atrăgea atenţia
noului suveran că în Anglia regele nu dispunea de puterea absolută, ci că el guverna şi
legifera împreună cu Parlamentul, ale cărui privilegii reprezentau „libertăţile înnăscute ale
poporului englez”. Fermitatea cu care şi-a apărat largile prerogative în privinţa fixării dărilor
şi impozitelor, dar şi dezacordul în privinţa orientării politicii externe, l-au determinat pe
Iacob I să dizolve Parlamentul în anii 1611, 1614 şi 1621, ultima oară fiind sacrificat însuşi
cancelarul Angliei, cunoscutul filozof Francis Bacon, pentru „vina” de a fi acuzat de corupţie
pe oamenii regelui. Până spre sfârşitul domniei (1625), Iacob I a guvernat fără Parlament,
conducerea treburilor politice fiind încredinţată aproape exclusiv favoritului regal, un
aventurier uşuratic şi incapabil, George Villiers, devenit în 1617 duce de Buckingham.
Sub influenţa acestuia, s-a urmărit realizarea unei apropieri dinastice de Spania (o
alianţă împotriva naturii) prin încercarea de căsătorie a lui Carol, moştenitorul tronului, cu
infanta Maria, fiica regelui Spaniei, proiect eşuat în urma refuzului curţii din Madrid.
Apreciat în epocă drept o ofensă la adresa Angliei, faptul a extins aria nemulţumirilor interne,
care nu au putut fi atenuate prin căsătoria aceluiaşi Carol cu Henriette-Maria, sora regelui
Franţei, Ludovic al XIII-lea, pentru că actul presupunea şi anumite concesii politice pentru
catolicii din Anglia (Henriette fiind catolică).
După moartea lui Iacob I şi urcarea pe tron a lui Carol I (martie 1625) disputa între rege
şi Parlament s-a agravat, conducând spre ruptura definitivă. Încercând a-şi reafirma drepturile
în materie financiară, protestând împotriva abuzurilor regale şi a ducelui de Buckingham,
primele parlamente din 1625 şi 1626 au avut aceeaşi soartă, fiind desfiinţate. Abia în 1628,
sub presiunea opoziţiei şi a opiniei publice engleze, iritate de conduita scandaloasă a ducelui
de Buckingham în episodul La Rochelle (centru de rezistenţă a hughenoţilor – protestanţi
francezi împotriva Burbonilor – catolici) din 1627, Carol I a fost nevoit să convoace iarăşi
Parlamentul, în speranţa dobândirii – prin acesta – de noi fonduri băneşti.
Numai că, în Parlamentul nou reunit în martie 1628, opoziţia – condusă de John Eliot,
Edward Coke, John Hampden şi John Pym – s-a manifestat şi mai înverşunată decât în
precedentele. Departe de a accepta instituirea unor noi impozite, Parlamentul a cerut punerea
sub acuzare a ducelui de Buckingham, învinuindu-l de toate insuccesele politicii externe a
Angliei, de risipă şi incapacitate. Regele a refuzat însă a retrage încrederea favoritului său ori
să ia vreo măsură împotrivă-i, în schimb, constrâns de nevoia de bani, în iunie 1628, a
acceptat să semneze un important act votat de Parlament, Petiţia drepturilor (Bill of Right),
document care fixa bazele legale ale prerogativelor Parlamentului, ca şi limitele între care
putea să acţioneze monarhia.
Faptul a determinat un puternic entuziasm la Londra, ilustrând cât de atent erau
urmărite acţiunile Parlamentului, ca şi suportul social de care dispunea acesta. Acelaşi
entuziasm l-a provocat şi asasinarea, în august, acelaşi an, a ducelui de Buckingham, de către
un ofiţer destituit de acesta, al cărui nume (Felton) avea să fie aclamat de mulţime.
Dar regele n-avea de gând să-şi respecte cuvântul şi semnătura pusă pe Petiţia
Dreptului, intenţionând măsuri arbitrare. Spre a le contracara, Camera Comunelor a adoptat la
2 martie 1629 o moţiune solemnă prin care era declarat duşman al regatului şi trădător al
libertăţilor engleze cel care va aduce modificări rânduielilor religioase existente, va impune
sau percepe impozite nevotate de Parlament, va colabora la aceasta sau le va plăti de
bunăvoie. Hotărârea conferea Parlamentului o bază legală pentru a trage la răspundere pe
viitor pe colaboratorii apropiaţi ai regelui. La numai câteva zile după aceasta, Parlamentul a
fost însă dizolvat, iar unul dintre iniţiatorii moţiunii, John Eliot a fost închis în celebrul Turn
al Londrei (echivalentul Bastiliei pentru francezi), unde avea să şi moară după patru ani de
detenţie. Regimul absolutist avea cale liberă în Anglia, cel puţin pentru următorul deceniu.
b) „Guvernarea fără Parlament” a lui Carol I (1629-1640)
Perioada constituie apogeul tendinţelor absolutiste ale monarhiei. Conjunctura externă
favorabilă Angliei, care izbutise în 1629 să încheie pace cu Spania şi Franţa, ca şi prelungirea
războiului de 30 de ani, au generat o oarecare prosperitate economică, de natură să slăbească
intransigenţa opoziţiei interne. Aceasta a fost momentan domolită şi prin acţiuni de
intimidare, chiar prin represiuni brutale împotriva foştilor parlamentari sau a celor care
îndrăzneau să critice monarhia sau biserica anglicană. Doi au fost inspiratorii măsurilor de
mână forte ai lui Carol I: Thomas Wentworth (fost lider parlamentar, trecut de partea regelui,
care i-a răsplătit gestul prin acordarea titlului de conte de Strafford, numindu-l guvernator al
Irlandei, apoi ministru) şi fostul episcop al Londrei, devenit arhiepiscop de Canterbury,
William Laud. Multe dintre victimele persecuţiilor inspirate de aceştia au emigrat peste
Ocean, întemeind colonii pe ţărmul răsăritean al Americii de Nord.
Cu tot aparentul succes al instaurării absolutismului, opoziţia burgheziei şi a noii
nobilimi n-a încetat să existe şi să se exprime, cu mai multă putere, făcându-se în 1635, cu
prilejul reintroducerii unui impozit pentru corăbii („shipmoney”). Dar momentul culminant al
crizei regimului absolutist, care l-a determinat pe rege să-şi întoarcă privirea spre Parlament,
l-a constituit conflictul cu Scoţia, izbucnit în 1637. Deşi Stuarţii erau originari din această
ţară, iar în calitate de regi ai Angliei ei îşi păstrau şi titlul de regi ai Scoţiei, uniunea dintre
cele două ţări avea doar caracter personal, Scoţia păstrându-şi organizarea politică separată.
Argumentele separaţiei nu erau numai de natură economico-socială (pierderea sau ştirbirea
privilegiilor tradiţionale pentru nobilimea scoţiană), dar şi religioase: în Scoţia se impusese
religia presbiteriană (calvină), în vreme ce în Anglia trona biserica anglicană – adversara
celei dintâi. Urmărind să realizeze o mai strânsă dependenţă a Scoţiei de Anglia, Carol I a
încercat – prin mijlocirea arhiepiscopului Laud – să unifice cele două culte, presbiterian şi
anglican; pentru aceasta, Laud a elaborat o carte comună de rugăciuni, întemeiată însă pe
dogmele anglicane, pe care a voit să o impună şi în Scoţia. Or, scoţienii au interpretat gestul
ca început de abolire a autonomiei lor (nu doar religioase, ci şi politice), răsculându-se în
chiar capitala Edinburgh. Din martie 1638 s-a constituit o veritabilă ligă naţională
reprezentativă, numită Convenant, menită a lupta împotriva absolutismului englez şi pentru
apărarea bisericii presbiteriene. Convenantul avea să decidă apoi organizarea unei armate de
voluntari (fiind rechemaţi şi mercenarii scoţieni angajaţi în războiul de 30 de ani), pusă sub
comanda generalului Alexander Leslie, pentru apărarea ţării în faţa iminentului atac englez.
Dar, războiul declanşat în februarie 1639 de Carol I împotriva Scoţiei a sfârşit lamentabil
într-o primă etapă, încheiată cu o pace de compromis (iunie 1640), ostilităţile fiind reluate la
scurt timp, nu înainte însă ca regele (aflat în mare criză financiară şi politică) să-şi
reamintească de Parlament, pe care l-a convocat în aprilie 1640, după 11 ani de ignorare
totală a acestei instituţii.
În noul Parlament izbutiră să pătrundă reprezentanţii cei mai hotărâţi ai burgheziei şi ai
noii nobilimi, adversari înverşunaţi ai absolutismului, precum John Hampden, John Pym şi
nobilul de ţară Oliver Cromwell. Cum în locul impozitelor cerute de rege, Parlamentul, pe
lângă refuzul net, a solicitat pedepsirea celor vinovaţi de abuzurile săvârşite în cei 11 ani
trecuţi, intrând şi în tratative cu scoţienii (pe care-i îndemna să continue războiul, avându-i de
partea lor), în numai trei săptămâni de la convocare a şi fost dizolvat, rămânând în istorie cu
numele de Parlamentul cel Scurt.

III. Războaiele civile (1642-1649)

a) Începutul revoluţiei
Dizolvarea Parlamentului a agravat situaţia regelui, care, confruntat cu amploarea
tulburărilor generate şi consiliat de reprezentanţii marii nobilimi (ai lorzilor) a mai cedat
odată, în încercarea de a se împăca cu opoziţia, convocând în noiembrie 1640 un nou
parlament. Acesta, numit Parlamentul cel Lung pentru durata supravieţuirii (1640-1653), a
jucat rolul hotărâtor în desfăşurarea revoluţiei engleze, fiind centrul organizatoric al
burgheziei şi al noii nobilimi în lupta împotriva absolutismului.
Noul Parlament, în frunte cu aceiaşi Hampden, Pym şi Cromwell, şi-a început ofensiva
împotriva regelui şi a miniştrilor săi, acuzând de înaltă trădare pe Strafford şi Land, arestaţi şi
închişi în Turnul Londrei, pe cel dintâi condamnându-l la moarte – sentinţă acceptată cu
anevoie de rege (mai 1641). În acelaşi timp, profitând de acţiunile de stradă, opoziţia a smuls
regelui o altă importantă concesie, actul prin care parlamentul nu putea fi desfiinţat decât cu
propriul său consimţământ. Au mai fost operate, în acelaşi context, desfiinţarea armatei
regale, a unor privilegii exclusive ale casei regale, precum şi instituţiile speciale pentru
judecarea delictelor politice, precum Camera Înstelată şi Curtea Înaltei Comisiuni.
În replică, regele, pregătind revanşa, a depus eforturi pentru a ajunge la un acord cu
scoţienii, iar agenţii săi – se pare – au contribuit la declanşarea unei puternice şi sângeroase
răscoale anti-engleze, condusă de elemente ale clerului catolic – adversare presbiterienilor.
Suspectându-i colaborarea, Parlamentul a votat şi supus spre aprobare regelui, în noiembrie
1641, actul numit Mustrarea cea Mare, compus din 204 articole şi care constituia programul
politic al burgheziei engleze în această primă fază a revoluţiei. Dezbaterea şi adoptarea
acestui document a scos în evidenţă însă existenţa unei puternice grupări moderate în cadrul
Parlamentului, a regaliştilor-constituţionali, în dezacord cu radicalii, care contau pe sprijinul
maselor. Luând în calcul această lipsă de unitate, regele a încercat, în ianuarie 1642, să
lichideze „rebeliunea” parlamentului, prin arestarea fruntaşilor opoziţiei (Pym şi Hampden),
acţiune eşuată însă, motiv pentru care Carol I a şi părăsit Londra, stabilindu-şi reşedinţa la
York (nord-vestul Angliei), unde spera să-şi poată organiza rezistenţa şi acţiunea armată
împotriva Parlamentului.
b) Anglia în vremea războaielor civile (1642-1649)
Într-o ultimă încercare de evitare a războiului, Parlamentul i-a transmis regelui, la York,
în iunie 1642, o bază de negocieri, numită Cele nouă propuneri, prin care-şi revendica
dreptul de control asupra politicii interne şi externe asupra armatei şi flotei, numirea
funcţionarilor şi a magistraţilor, reformarea liturghiei ş.a. Propunerile au fost respinse şi, la
23 august 1642, ridicarea stindardului regal semnifica începerea ostilităţilor.
Cele două tabere ostile erau delimitate pe criterii sociale, religioase şi geografice:
regaliştii, numiţi şi cavaleri, beneficiau de sprijinul aristocraţiei (marea nobilime), al clerului
anglican şi o parte a ţărănimii de pe domeniile acestora, controlând regiunile mai înapoiate
din nordul şi vestul Angliei; tabăra parlamentului sau a capetelor rotunde (din pricina tunsorii
scurte a puritanilor) era formată din noua nobilime şi burghezie, sprijinite de elementele
orăşeneşti (negustori şi meseriaşi) şi o mare parte a ţărănimii, din centrul, răsăritul şi sud-
estul ţării, zone controlate religios de puritani. Separaţia geografică nu era absolută, pentru că
pe parcursul războiului, în multe regiuni revendicate de o tabără sau alta a apărut şi s-a extins
aşa-numita mişcare a club-manilor (club = bâtă, ciomag), ţăranii care îşi apărau agoniseala
împotriva ambelor tabere.
 Dispunând de o armată, chiar dacă mai redusă numeric, mai bine pregătită, condusă de
prinţul Rupert, regele a fost cel care a preluat iniţiativa în toamna anului 1642, înaintând spre
sud şi realizând o primă victorie asupra mercenarilor Parlamentului, conduşi de contele
Essex, la Edgehill (octombrie 1642). Ulterior, regaliştii au izbutit să obţină şi alte victorii,
cucerind Oxfordul (transformat în capitală), apoi porturile Hull şi Bristol, în cursul anului
1643.
Insuccesele militare ale parlamentarilor au fost oarecum compensate pe plan
diplomatic, prin alianţa (Convenant) realizată în septembrie 1643 cu parlamentul scoţian,
întemeiată pe respectarea reciprocă a drepturilor politice şi religioase ale celor două ţări şi
asigurând astfel concursul armatei scoţiene în lupta împotriva regelui. În anul următor, tabăra
parlamentară a şi câştigat o importantă bătălie la Marston-Moor (iulie 1644), pierzând altele,
mai însemnată fiind cea de la Newburry.
Din raţiuni social-politice şi religioase, tabăra parlamentară a început a se scinda în
două grupuri: presbiterienii, reprezentând interesele păturilor mai înstărite ale noii nobilimi şi
ale burgheziei („partidul sacului cu bani”), predispuşi la compromis cu regele, şi
independenţii, exponenţi ai intereselor nobilimii şi burgheziei mici şi mijlocii, adversari
ireconciliabili ai regalităţii şi adepţi ai luptei până la capăt, cu concursul maselor, preconizând
chiar ideea republicii. Principalul reprezentant al independenţilor a fost Oliver Cromwell,
nobil mijlociu din apropiere de Cambridge şi puritan convins. Iar primul domeniu în care şi-
au manifestat principiile politice independenţii a fost organizarea armatei.
În 1643, Cromwell îşi formase un detaşament propriu, recrutat îndeosebi din yomeni,
care acceptaseră a se supune de bună voie unei discipline severe. Cu acel detaşament,
supranumit „Coastele de fier”, Cromwell a participat la bătălia de la Marston Moor, având un
rol important în câştigarea ei, fapt ce îndrituia impunerea modelului organizatoric.
În ianuarie 1645, Parlamentul (Camera Comunelor) a votat legea organizării militare,
sau crearea Armatei noului model, bazată pe principiul recrutării voluntare şi al selecţiei după
convingeri politico-religioase, îmbinând fanatismul religios cu ura împotriva absolutismului.
Deşi comandant suprem a fost numit Thomas Fairfax, adevăratul şef al armatei era,
paradoxal, adjunctul acestuia, care era şi comandant al cavaleriei, Oliver Cromwell. Astfel
organizată, armata noului model a obţinut o victorie decisivă asupra trupelor regale la
Naseby, în iunie 1645. Carol I a fugit în Scoţia, dar, pe temeiul înţelegerii existente
(Convenantul), autorităţile l-au predat reprezentanţilor Parlamentului londonez, care l-au
întemniţat. Naseby a semnificat, de altfel, sfârşitul primei faze a războiului civil.
 Între timp, disensiunile din interiorul taberei revoluţionare s-au adâncit. Învingătoare
asupra regelui, operând o reformă fiscală şi o alta de natură socială (desfiinţarea aşa-
numitelor posesiuni de cavaleri = moşii feudale grevate de anumite obligaţii faţă de rege),
presbiterienii şi independenţii se confruntau în privinţa viitoarei organizări de stat a Angliei:
cei dintâi socoteau revoluţia încheiată, condiţionând recâştigarea tronului pierdut prin
acceptarea de către monarh a revendicărilor iniţiale ale Parlamentului; în consecinţă, armata
nemaifiind necesară, ci costisitoare, trebuia dizolvată. Or, aceasta era dominată de
independenţi – majoritatea ofiţerimii – care voiau reforma sistemului electoral care să asigure
categoriilor sociale de mijloc o mai largă reprezentare în Parlament. Influenţa independenţilor
în armată era însă contrabalansată de apariţia unui al treilea curent politic, cu popularitate în
rândul ostaşilor, a micii burghezii şi a yeomenilor, curent numit al levellerilor (nivelatorii),
avându-l ca ideolog pe John Lilburne. Aceştia nu se mulţumeau cu programul politic al
independenţilor, ci revendicau votul universal, egalitate în faţa legilor, realegerea anuală a
Parlamentului, condamnarea regelui şi proclamarea republicii etc.
Profitând de starea conflictuală dintre independenţi şi levelleri, parlamentul
(presbiterienii) a iniţiat noi negocieri cu regele, urmărind restabilirea situaţiei „legale” prin
compromisul monarhie – parlament. Cromwell a prevenit asemenea manevră, transferându-l
pe captiv (rege) într-un loc mai sigur, la Richmond şi elaborând însuşi un set de propuneri
„minimale” menite a realiza triplul compromis: parlament – monarhie – armată. Refuzul
celor dintâi de a discuta propunerile l-a determinat pe Cromwell să ordone intrarea armatei în
Londra, în august 1647, în urma cărei operaţiuni Parlamentul a fost epurat de deputaţii
presbiterieni, ce-i erau ostili, asigurându-se astfel o confortabilă majoritate a independenţilor,
numiţi şi granzi, în Camera Comunelor. De acum încolo, disputa va continua şi se va ascuţi
în tabăra învingătorilor, între granzi şi levelleri. Ultimii au elaborat un nou program, numit
Acordul poporului, cerând între altele dizolvarea Parlamentului şi desfiinţarea Camerei
Lorzilor, Camera Comunelor realeasă la 2 ani, vot universal, o nouă organizare militară şi a
justiţiei etc. Dezbaterile foarte aprinse pe marginea acestui program, urmate de încercarea
levellerilor de a-l impune prin răzvrătire, încercare înăbuşită prin violenţă de granzi (în
decembrie 1647), au fost întrerupte de reapariţia primejdiei de restauraţie a monarhiei.
Pe fondul izbucnirii unor răscoale regaliste în mai multe regiuni ale Angliei, Carol I a
izbutit să evadeze din captivitate, să se refugieze pe insula Whight din sudul ţării, de unde a
intrat în legătură cu nobilimea scoţiană (adversară a înţelegerii din 1643), încercând lovitura
de graţie împotriva revoluţionarilor (Parlamentul). Şi de această dată însă, forţele
revoluţionare, conduse de Fairfax şi Cromwell, după ce au stins focarele regaliste din interior,
au nimicit armata scoţiană în bătălia de la Preston (august 1648), ocupând apoi Edinburgul şi
întreaga Scoţie, luându-l iarăşi prizonier pe Carol I. Sfârşitul victorios al campaniei scoţiene a
reaprins patimile politice în Parlament cu reverberaţii în toată ţara. În context, Cromwell a
efectuat în decembrie 1648 o nouă epurare a presbiterienilor reveniţi în Parlament şi a
impulsionat constituirea tribunalului extraordinar pentru judecarea regelui.
Declarat de această instanţă „tiran, trădător, asasin şi duşman al statului”, Carol I a fost
condamnat la moarte şi executat (decapitat) la 30 ianuarie 1649. La 6 februarie, acelaşi an,
Camera Comunelor a votat două legi de mare însemnătate: prima decreta desfiinţarea
Camerei Lorzilor („ramură a tiraniei”), iar a doua desfiinţa puterea regală ca „inutilă,
împovărătoare şi dăunătoare libertăţii, securităţii şi intereselor poporului englez”. Ca organ
executiv superior s-a instituit Consiliul de Stat, Camera Comunelor devenind suprema putere
în stat. Prin aceste legi, Anglia devenea republică, anul 1649 reprezentând momentul
culminant al revoluţiei burgheze din Anglia.

IV. Anglia în vremea Republicii şi a Protectoratului

a) Republica
Decapitarea regelui şi proclamarea republicii au generat o sumă de dificultăţi interne şi
externe, cu care Anglia a fost confruntată după 1649. În Irlanda şi Scoţia monarhiştii au
proclamat ca rege pe Carol al II-lea , fiul suveranului decapitat. Provocate de emigranţi,
răscoale regaliste au izbucnit şi în coloniile engleze din Antile sau America de Nord,
încercându-se chiar realizarea unei mari coaliţii monarhice europene, împotriva republicii
engleze. Împrejurările istorice (în speţă, prelungirea conflictului franco-spaniol şi tulburările
sociale din Franţa, „Frondele”) n-au îngăduit însă închegarea unei asemenea coaliţii,
republica engleză fiind recunoscută, mai întâi tacit, apoi şi oficial de puterile europene.
Războiul civil provocase serioase dificultăţi de ordin economico-financiar, cu implicaţii
directe în plan social: recolte slabe, producţii scăzute, impozite mari, şomaj etc., care au
determinat reluarea acţiunilor revendicative ale levellerilor. Pentru un pamflet politic intitulat
Noile lanţuri ale Angliei, în cuprinsul căruia Cromwell era numit „uzurpator şi asasin al
drepturilor poporului englez liber”, John Lillburne a fost arestat laolaltă cu alţi fruntaşi ai
levellerilor, iar întrunirile publice au fost interzise. Cu toate aceste măsuri, în rândurile
ţărănimii sărace a apărut şi s-a dezvoltat o nouă mişcare, a diggerilor (săpători), care se
considerau adevăraţii levelleri, avându-l ca ideolog de Gerard Winstanley. În esenţă, ei
pretindeau reîmpărţirea pământurilor şi lucrarea lor în comun – semnificând o variantă a
comunismului primitiv ţărănesc – şi au purces chiar la punerea în practică a unor asemenea
idei, acţiuni reprimate cu uşurinţă de autorităţile locale.
Mult mai mare amploare, cu consecinţe imprevizibile iniţial, au avut răscoalele din
Irlanda şi Scoţia, care au necesitat intervenţia armată a lui Cromwell. În Irlanda, agenţii
regelui şi clerul catolic atrăseseră de partea lor şi ţărănimea, care avea să împărtăşească
aceeaşi soartă cu cei dintâi, după reprimarea sângeroasă a răscoalei la Drogheda şi Wexford:
2/3 din teritoriul insulei au trecut în mâinile ofiţerilor şi landlorzilor englezi, proprietăţile
răsculaţilor au fost confiscate, irlandezii strămutaţi în partea săracă (de vest) a ţării, sau
expulzaţi în coloniile engleze. Maniera de supunere a Irlandei a generat ura localnicilor faţă
de englezi, devenind în timp o sursă a dificultăţilor sociale, politice şi religioase
interbritanice.
Aceeaşi manieră, prin forţă armată, a fost utilizată de Cromwell pentru supunerea
Scoţiei. Prin victoria sa de la Dunbar (septembrie 1650), urmată de cucerirea Edinburghului
şi apoi de zdrobirea rezistenţei scoţiene la Worcester (septembrie 1651), a fost înlăturat
definitiv pericolul unei restaurări monarhice (Carol al II-lea fugind pe continent) şi a fost
marcat sfârşitul independenţei Scoţiei. La fel ca şi Irlanda, Scoţia a fost alipită Republicii
engleze, înlăturându-se barierele vamale şi sistemele juridic şi fiscal locale, în favoarea celor
engleze. Parlamentul scoţian a fost desfiinţat, un număr de 30 de deputaţi reprezentând
interesele ţării în parlamentul de la Londra. Republica desăvârşea astfel unitatea politică a
popoarelor din insulele britanice.
În politica externă, principala direcţie urmărită de Republica engleză viza asigurarea
intereselor propriului capital comercial pe piaţa externă în competiţia aspră cu Olanda. În anii
1650 şi 1651 au fost emise două Acte de navigaţie, expresie clară a protecţionismului
economic, prin care întreprinzătorii englezi urmăreau să-şi apere interesele în faţa concurenţei
străine. Spiritul lor avea să stea la baza politicii economice britanice timp de peste un secol şi
jumătate. Primul dintre ele interzicea străinilor să facă negoţ cu coloniile engleze, fără
autorizaţia Londrei. Al doilea prevedea ca mărfurile aduse în Anglia, din afara Europei, nu
puteau intra în ţară decât pe corăbii şi cu echipaje engleze.
Cele două acte au însemnat o grea lovitură dată intereselor comerciale olandeze,
generând un război nedeclarat oficial, dar consumat între anii 1652-1654 şi încheiat prin
victoria Angliei. Diplomaţia engleză din vremea Republicii a obţinut şi alte succese, menite a
favoriza expansiunea comercială, dar şi colonială britanică. Recunoscută succesiv de Spania
(în 1650), apoi de Franţa (în 1652), Republica engleză a încheiat un tratat de alianţă cu
Suedia în 1654 şi un tratat comercial cu Danemarca, în acelaşi an, îngăduind prezenţa
corăbiilor sale în Marea Baltică, fără plata taxelor vamale.
În războiul purtat cu Portugalia şi pierdut de aceasta din urmă, Anglia a impus între
condiţii autorizarea propriilor negustori de a face comerţ în coloniile portugheze. Iar în urma
războiului cu Spania, din 1655, a dobândit insula Jamaica din arhipelagul Antilelor (prima
colonie engleză de tip nou), precum şi portul Dunkerque din Nordul Franţei, important punct
de sprijin pentru comerţul englez cu continentul european (cedat de Franţa, pentru sprijinul
acordat de Anglia în războiul cu Spania).
b) De la Republică la Protectorat
Succesele militare şi diplomatice ale lui Cromwell, certificând dominaţia politică a
burgheziei şi a noii nobilimi engleze, au întărit convingerea că pentru consolidarea ei era
necesară o mână forte în locul structurilor existente, în speţă a Parlamentului, erodat prin
disputele lăuntrice. De altfel, din Parlamentul cel Lung, prin epurările succesive, rămăseseră
relativ puţini deputaţi, motiv pentru care i se spunea şi „Coada Parlamentului Lung”, cu
prestaţie şi autoritate în continuă scădere.
Stimulat şi de anturaj, în aprilie 1653, Cromwell cu sprijinul armatei a dizolvat această
rămăşiţă a „Parlamentului Lung”, convocând în iulie, acelaşi an, un nou Parlament, cunoscut
ca Parlamentul Mic, ales de asociaţiile religioase locale, dar atent controlat de armată. Cum
activitatea acestuia s-a dovedit prea radicală pentru vederile lui Cromwell (între altele
propunând şi reducerea armatei şi a soldelor ofiţerilor, şi Parlamentul Mic a fost dizolvat
înainte de a-şi vedea materializate iniţiativele legislative. La numai câteva zile, consiliul
ofiţerilor, condus de generalul Lambert, a elaborat un proiect de Constituţie, cu titlul
Instrumentul de guvernare, prin care puterea în stat era împărţită între Lordul-Protector,
Parlament şi Consiliul de Stat.
Deşi atribuţiile legislative erau divizate între Protector şi Parlament, iar cele executive
între Protector şi Consiliul de Stat, în realitate majoritatea prerogativelor reveneau Lordului-
Protector. Acesta era comandantul suprem al armatei şi al flotei Angliei, Scoţiei şi Irlandei,
supraveghea strângerea impozitelor, controla gărzile şi justiţia, conducea politica externă,
acordul Consiliului de Stat fiind necesar doar la declararea războiului şi la încheierea păcii. În
privinţa Consiliului de Stat, acesta controla activitatea administrativă a Protectoratului, fiind
format din 7 ofiţeri şi 8 civili. În septembrie 1654, Cromwell a convocat primul Parlament al
Protectoratului, care n-a rezistat însă decât câteva luni (până în ianuarie 1655), din pricina
dezacordului de opinie între parlamentari şi Protector pe marginea „instrumentului de
guvernare”.
 Dificultăţile financiare, conjugate cu numeroasele tulburări, răscoale, comploturi sau
nemulţumiri la nivelul diferitelor segmente sociale, ca şi ineficienţa măsurilor excepţionale
sau dictatoriale la care a apelat, l-au determinat pe Cromwell să convoace un nou Parlament
în 1656. Acesta a reluat propunerea mai veche de reorganizare a puterii politice în Anglia,
prin înlocuirea titlului de Lord-Protector (necunoscut dreptului englez) cu acela de rege,
pentru Cromwell. Totodată, a cerut reconstituirea Camerei Lorzilor şi sporirea atribuţiilor
pentru Camera Comunelor. Ca şi altă dată, Cromwell a refuzat titlul de rege, dar a acceptat
celelalte propuneri, ceea ce l-a pus iarăşi în stare conflictuală cu Camera Comunelor.
În consecinţă, în primăvara anului 1658, a dispus ultima dizolvare a Parlamentului,
pentru că în septembrie acelaşi an Lordul-Protector a trecut la cele veşnice. Sfârşitul său
înseamnă şi epilogul Protectoratului, chiar dacă acesta va mai continua un timp sub
succesorul desemnat de Cromwell în persoana fiului său, Richard.

V. Caracterul şi însemnătatea Revoluţiei burgheze timpurii

Revoluţie burgheză timpurie, revoluţia „europeană” de la mijlocul veacului al XVII-lea
a tranşat definitiv conflictul dintre Anglia medievală şi cea modernă, în favoarea ultimei,
răspunzând – prin abolirea absolutismului – unui triplu scop: realizarea premiselor pentru o
liberă dezvoltare economică (singura compatibilă cu cerinţele lumii burgheze); eliminarea
piedicilor din calea afirmării politice a burgheziei şi, în sfârşit, eliminarea presiunilor
religioase cu efecte negative din sfera vieţii economico-politice a societăţii engleze.
Câteva particularităţi o diferenţiază de celelalte revoluţii burgheze euro-atlantice,
îndeosebi de cea franceză. Sub raport ideologic, a rămas tributară stindardului religios, iar în
plan social, cooperarea noii nobilimi cu burghezia a slăbit capacitatea de rezistenţă a
absolutismului, întreţinând, totodată o distanţă convenabilă faţă de cealaltă forţă
colaboratoare în revoluţie, masele populare. De aici şi repartiţia „beneficiilor” (precum
conservarea marilor latifundii, participarea la viaţa politică etc.) şi caracterul relativ
conservator sau incomplet al revoluţiei engleze, ale cărei consecinţe politice şi economice le-
au devansat cu mult pe cele sociale.
Revoluţia s-a constituit în moment de cotitură şi în plan spiritual; chiar dacă s-a
desfăşurat sub stindard religios, ea a creat premisele dezvoltării unei gândiri laice, reflectată
deja în filosofia politică a veacului al XVII-lea şi difuzată cu intensitate de iluminismul
veacului următor. Europa şi lumea au primit influenţele binefăcătoare ale noii lumi, croită de
revoluţia engleză, iar raporturile internaţionale s-au modificat corespunzător intereselor
economice, politice, sociale şi instituţionale ale acelor categorii sociale care au impus şi
dezvoltat apoi societatea burgheză sau capitalistă modernă.