Introducere în istorie modernă universală

Curs nr. 1

I. Aspecte fundamentale ale istoriei moderne universale (concept,

periodizare, controverse)
Unele dintre cele mai controversate probleme ale istoriei universale se referă la
conceptele fundamentale utilizate și la periodizare. Incertitudinile sunt sporite de diferențele
existente între istoriografiile naționale cu privire la aceste aspecte. Este un lucru cunoscut
acela că începutul epocii moderne nu este același pentru istoria românilor și pentru istoria
universală. Mai mult, nici în privința istoriei universale nu există un consens în rândul
specialiștilor cu privire la bornele cronologice de început și de final. La fel de problematică
este înțelegerea și conceptualizarea unor noțiuni esențiale din vocabularul disciplinei, precum
„modern”, „modernizare”, „modernitate” etc. Istoricul se confruntă cu o pletoră de definiții,
perspective și interpretări care sunt tributare nu numai unor tradiții naționale sau unor școli
istoriografice distincte, ci care sunt îndatorate și specializărilor academice ori domeniilor de
studiu de la care se revendică erudiții. Astfel, profesioniștii istoriei se văd nevoiți să aibă în
vedere cercetările din diverse zone ale umanioarelor sau ale disciplinelor sociale, cum ar fi
istoria și teoria literară, politologia, antropologia etc. Confuzia este sporită de faptul că în
ultimele decenii conceptul de „modern” și cele înrudite au fost pătrunse din ce în ce mai mult
de sensul relativismului istoric.
Aceste considerații preambulare au scopul de a pune în gardă studenții cu privire la
babilonia conceptuală și opiniile diferite în privința periodizării istoriei moderne universale.
Nu putem să intrăm într-o discuție detaliată cu privire la aceste aspecte ale metodologiei
istoriei, ci dorim să le semnalăm pentru o mai bună percepție a unui demers didactic orientat
spre însușirea critică a bagajului fundamental de noțiuni și cunoștințe subsumate istoriei
moderne universale. Așa cum s-a putut deduce din succintele note introductive de mai sus,
diversitatea opțiunilor conceptuale, metodologice sau tematice din domeniu poate deconcerta.
Din asemenea rațiuni și pentru a oferi câteva repere studenților care vor parcurge temele de
curs și de seminar compulsate sub sintagma „istorie modernă universală”, vom face, în cele
ce urmează, câteva scurte precizări cu caracter didactic, care, sperăm, se vor dovedi utile. De
altminteri, cursul de față nu este un material erudit, științific, ci reprezintă un ghid pentru
parcurgerea unor teme referitoare la istoria politică a lumii (cu privire specială asupra
Europei) vreme de câteva secole. Împărțirea pe teme, organizarea materialului, respectarea
criteriilor cronologiei istorice, repartiției geografice și decupajului tematic sunt gândite astfel
încât să permită un echilibru necesar și dezirabil între achizițiile istoriografiei mai vechi și
noile orientări, tendințe și rezultate în câmpul cunoașterii istorice. Deschidem o paranteză
aici, pentru a avertiza din capul locului că instrumentul didactic propus este îndatorat,
aproape în întregime, istoriei politice. În cadrul seminariilor, decupaje tematice privind istoria
ideilor, istoria senibilităților, antropologia istorică și alte domenii specifice vor întregi paleta
de infromații, noțiuni și competențe dobândite după parcurgerea tematicii cursurilor.
Un prim aspect asupra căruia dorim să ne oprim în cele ce urmează este legat de
noțiunea centrală de „modern”, care intră în alcătuirea denumirii disciplinei „istorie modernă
universală”. Care este semnificația acestui adjectiv și ce înseamnă epoca modernă din unghi
istoriografic? Mai departe, care este legătura dintre acest cuvânt și noțiunile înrudite,
pomenite mai sus? Cuvântul modernus a apărut în Evul Mediu, fiind utilizat în latina
medievală cu începere din secolele V-VI, cu sensul de ceea ce este nou, recent. Tot din Evul
Mediu datează termeni ca modernitas („vremuri moderne”) și moderni („oameni de azi”),
folosite în latina medievală după secolul al XX-lea. Acești termeni aveau un sens pozitiv și o
anumită conotație polemică, prin raportare la antichitatea păgână. În perioada Renașterii,
termenii aceștia au fost reluați, încărcătura polemică fiind mai pronunțată, de data aceasta
prin raportare la veacurile Evului Mediu, considerat de renascentiști o epocă a întunericului, a
barbariei, a decăderii în comparație cu antichitatea clasică, greco-latină (Ernst Robert Curtius,
Literatura europeană și Evul Mediu latin, passim).
Vom porni de la premisa încărcăturii semantice problematice a termenului de
„modern”. Noțiunea acesta are valoare prin ea însăși sau prin raportare la alți termeni istorici,
cum sunt cele de „Ev Mediu” ori „contemporan”/„contemporaneitate”/„epocă
contemporană”? Are noțiunea de „modern” - și cele din același câmp lexical („modernizare”,
modernitate” etc.) - un sens polemic, deconstructiv sau clar ideologic? Cu alte cuvinte,
„modern” este sinonim cu progresul, cu dezvoltarea, cu dobândirea de achiziții multiple în
diverse domenii sau poate fi acceptat într-o manieră neută din punct de vedere ideologic,
conotată exclusiv sub unghiul periodizării istoriei, ca fiind o perioadă specifică, care urmează
epocii feudale și este distinctă de aceasta prin caracteristici structurale, ușor reperabile de
către istorici? Întrebarea nu poate fi rezolvată printr-o afirmație sau o negație. Deși obiectivul
nostru este acela de a privi dintr-o perspectivă obiectivă trecutul și de a ne referi la temenul
respectiv în relația intinsecă cu o perioadî anume din istorie („epoca modernă”), este evident,
așa cum a evidențiat Roberto Bizzocchi (Ghid pentru studiu istoriei moderne, p. 8 și urm.), că
nu putem eluda încărcătura ideologică a conceptului. Într-o carte fundamentală pentru
înțelegerea semnaticii limbajului social-politic, istoricul german Reinhart Koselleck a insistat
asupra ideii că o epocă se definește și prin conceptele pe care le utlizează (Conceptele și
istoriile lor, passim). Trebuie să fim de acord că epoca modernă a însemnat un progres sub
aspectul achizițiilor fundamentale în diverse planuri (de la afirmarea ideilor de libertate,
drepturi ale omului și cetățeanului, garanții cu privire la vița și bunurile sale etc. până la
creșterea nivelului de trai și perfecționarea instrumentarului necesar vieții cotidiene). Epoca
modernă este, se subînțelege, una a unor progrese incontestabile față de perioada anterioară, a
Evului Mediu. În cuprinsul cursului de față, această prezumție este prezentă, ca, de altminteri,
în cea mai mare parte a istoriografiei. În realitate, ideea aceasta este atât de adânc întipărită în
mintea noastră, încât nici nu ne mai dăm seama de implicațiile și importanța sa. În pofida
acestui fapt, referința noastră constantă la termenul-concept „modern” se dorește a fi una
neutră și funcțională, ca parte a unor sintagme necesare demersului istoricului, fie pentru
denumirea și cuprinderea unei epoci („perioada modernă”), fie a disciplinei de studiu înseși
(„istorie modernă universală”).
Cât privește termenii înrudiți, vom încerca, pe scurt, o circumscriere a acestora. Astfel.
„modernitatea” este definită într-o manieră diferită de cercetători aparținând unor diverse
domenii ale cunoașterii. Germanistul Jacques Le Rider situează „modernitatea” sub zodia
crizelor, statuând o relație directă între transformările din societate și cele culturale (Jacques
Le Rider, Modernitatea vieneză și crizele identității, Iași, Editura Universității „Alexandru
Ioan Cuza”, 2003). Alții au considerat că modernitatea este un sinonim pentru modernismul
literar și artistic, modernitatea fiind definită ca o „cultură a discontinuității”, caracterizată prin
„ruptură și criză” (Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă,
decadență, kitsch, postmeodernism, ediția a doua, revăzută și adăugită, Iași, Editura Polirom,
2005, p. 98). Cărturarul Sorin Antohi, pornind de la cercetări afine, ajungea la concluzia că
modernitatea este caracterizată de o modificare substanțială a limbajului social-politic și, prin
extensie, a mentalităților și spiritului colectiv (Sorin Antohi, Cuvintele și lumea. Constituirea
limbajului social-politic modern în cultura română, în vol. Civitas imaginalis. Istorie și
utopie în cultura română, ediția a II-a revăzută, Iași, Editura Polirom, 1999, pp. 153-196).
Am putea continua această panoramă semantică în jurul termenului „modernitate” prin
parcurgerea definițiilor și explicațiilor din diverse enciclopedii. Fără a face abstracție de toate
aceste precizări, ținem să menționăm că nu conotăm în vreun fel acest concept. În cuprinsul
cursului de față, utilizarea termenului „modernitate” este sinonimă cu cea de „epocă
modernă”, înțelegând, prin urmare, o perioadă de timp cuprinsă între Evul Mediu și
contemporaneitate, un decupaj cronologic ala cărui jtrăsături sunt intrinseci, diferențiind
modernitatea de era care a precedat-o și de cea care i-a urmat.
 Dacă termenul de „modernizare” nu pune, credem, niciun fel de probleme de natură
semantică, el desemnând ansamblul proceselor, fenomenelor și transformărilor survenite în
diferite planuri (politic, economic, social, ideologic etc.) în cele câteva secole ale epocii
moderne, în schimb, conceptul „modernism” este mai greu de încadrat terminologic. Pot fi
asumate cel puțin două direcții privind înțelegerea termenului în cauză, ele fiind - dacă nu
opuse – măcar complementare. O primă semnificație este aceea de angajare conștientă,
angajată, militantă pe drumul modernizării, recunoscându-i-se astfel caracterul normativ.
Celălalt sens fundamental este de curent cultural major al modernității târzii, al cărui obiectiv
este de a disloca vechile structuri intelectuale și culturale, subsumând această mutație de
paradigmă unui limbaj artistic novator, exprimând o nouă concepție despre artă și rolul
acesteia în societate. (Pentru mai multe detalii și explicații, a se vedea cartea lui Adrian
Marino, Modern, modernism, modernitate, București, Editura Univers, 1970).
Periodizarea istoriei moderne universale pune alte probleme cercetătorilor. Începutul
epocii moderne a provocat foarte multe dezbateri, fără a se ajunge la un acord până în
prezent. Au fost propuse diverse date, fiecare cu propria justificare și cu argumente credibile.
Cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453 și pătrunderea otomană în Europa și în
Marea Mediterană a fost considerat un eveniment grav, dar el nu a afectat, în realitate, decât
sud-estul continentului. Un eveniment de importanță epocală a fost descoperirea Americii în
1492, motiv pentru care a fost considerată demnă de a fi avută în vedere pentru începutul
modernității. În pofida consecințelor majore pe termen lung, ecoul marii aventuri a lui
Columb a fost limitat în epocă. Este drept că el a contribuit decisiv la edificarea unei
economii cu dimensiuni planetare și a dislocat vechi reprezentări culturale, generând, în timp,
o criză intelectuală majoră și permițând declanșarea revoluției științifice din Europa secolelor
XVII-XVIII. Totuși, este vorba de efecte pe termen lung, iar proiecția noastră este una
retrospectivă. O altă schimbare dramatică a fost generată de Reforma religioasă, astfel încât
există temeiuri pentru a propune anul 1517 pentru începutul istoriei moderne universale.
Inventarea tiparului (1455), Renașterea și umanismul, edificarea monarhiilor naționale sunt
alte repere de importanță majoră în această încercare de fixare a unei date de debut a
modernității. Propuneri mai noi au relevat importanța majoră a păcii westfalice (1648),
momentul încheierii Războiului de 30 de ani oferind serioase argumente cu privire la trecerea
de la epoca medievală la cea modernă.
În ceea ce ne privește, considerăm că în secolul al XVII-lea s-au produs mutații
semnificative în plan politic și intelectual, care ar justifica plasarea debutului modernității pe
parcursul său. Ne referim la revoluția engleză și la avatarurile sale, precum și la ecoul larg
avut de aceasta, pe continentul european, dar și dincolo de Oceanul Atlantic, în coloniile de
pe țărmul estic al Americii de Nord. Avem în vedere, de asemenea, faptul că, din punct de
vedere al relațiilor internaționale, tratatele westfalice marchează o dată de neocolit, putându-
se vorbi, în opinia istoricilor specializați în această ramură istoriografică, de un punct de
cotitură, de începutul relațiilor internaționale în sensul în care le considerăm astăzi. și din
punct de vedere al filosofiei politice, contribuțiile unor gânditori precum Hugo Grotius,
Thomas Hobbes sau John Locke, între alții, sunt suficient de relevante pentru a argumenta că
acest secol al XVII-lea marchează debutul modernității.
Și atunci, datele, evenimentele și procesele la care ne-am referit ceva mai sus nu sunt
oare subsumabile modernității? Aparțin ele Evului Mediu, epocii medievale? Fără îndoială că
nu. Ele se încadrează unei perioade de tranziție de la evul de mijloc la modernitate, trimițând
la transformări ale societății umane, produse într-o cadență mai rapidă sau mai redusă,
anticipând epoca modernă. Mutațiile realizate în orașele Renașterii italiene sau în cele de pe
țărmul Balticii, pe plan economic, intelectual, ideologic, transformările provocate de Reforma
religioasă și de Contrareforma catolică, marile descoperiri geografice sau abandonarea ideii
imperiale în favoarea marilor monarhii naționale sunt repere concludente pe acest drum spre
modernitate. Putem, prin urmare, să vorbim despre secolele XV-XVI ca de o perioadă
premodernă sau de o modernitate timpurie, neuitând însă că este vorba de un timp de
tranziție, în condițiile în care elemente ale epocii medievale persistă încă, cu deosebire în
mediul rural și la periferiile lumii „civilizate”, amestecându-se cu trăsături noi, moderne.
Pentru că, într-adevăr, modernitatea nu s-a impus peste tot în același timp și cu aceeași forță.
Anumite regiuni din centrul, vestul și nordul continentului european au fost și actori și
promotori ai modernității, ideile noi și transformările pe care le-au presupus reverberând apoi
– în cercuri concentrice – spre celelalte zone ale Europei.
Reținem că este vorba de o perspectivă esențialmente europocentrică. Restul lumii
urmează, în fond, inerțial această propensiune spre modernitate, Europa exercitând până la
Primul Război Mondial o hegemonie de necontestat asupra restului globului. În consecință, a
apărut un sentiment de superioritate a Europei față de restul lumii, europenii fiind convinși că
sistemul lor politic, economic, social, cultural este mai bun și că au menirea să-l impună și pe
alte meridiane ale globului.
S-ar crede că dificultățile de periodizare a apocii moderne privesc doar debutul acesteia,
nu și sfârșitul ei. Într-adevăr, impresia generală este că perioada modernă se termină în 1918,
odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, care marchează și data de debut a epocii
contemporane. În alte istoriografii (franceză, spaniolă, italiană), se consideră că sfârșitul
epocii moderne se produce odată cu Revoluția franceză din 1789 și cu răspândirea ulterioară
a ideilor revoluționare în Europa aflată sub influență napoleoniană, cu deosebire în cuprinsul
Marelui Imperiu edificat, pentru scurt timp, de Napoleon I. Fără îndoială, transformările
produse de revoluție au fost decisive, semnficativă dovedindu-se abolirea feudalității.
Perioada care a urmat a fost un marș al omenirii pentru punerea în practică a principiilor
generoase promovate de Revoluția franceză. Cea mai mare parte a secolului al XIX-lea și cel
care i-a urmat ar aparține epocii contemporane.
Deși aceste argumente sunt seducătoare, ele nu se aplică tuturor părților continentului
european și cu atât mai puțin restului lumii. Europa de Est și de Sud-Est, căreia îi aparține și
spațiul românesc, viețuiește încă în ritmurile „Vechiului Regim”. Iată de ce suntem adepții
convenției că anul 1918 este data de sfârșit a epocii moderne (deci a istoriei moderne
universale) și vom proiecta demersul nostru didactic în acord cu această perspectivă
convențională, utilă, neîndoielnic, mai ales sub raport didactic.

II. Izvoarele istoriei universale moderne

Firește, ca și în cazul altor epoci istorice, putem grupa, grosso modo, izvoarele
privitoare la istoria modernă universală în izvoare inedite și izvoare edite. Spre deosebire de
epoca medievală, raportul între cele două categorii de izvoare s-a modificat, însemnătatea
celor dintâi sporind substanţial. Faptul se explică, pe de o parte, prin puţinătatea publicării
documentelor, în epocă sau ulterior, în raport cu multitudinea şi varietatea surselor existente
şi, pe de altă parte, prin accesibilitatea lor, incomparabil sporită, graţie reorganizării arhivelor
pe principii moderne, a apariţiei arhivelor de stat, care au centralizat sistematic, începând din
secolul al XVI-lea, cele mai importante fonduri documentare oficiale. Transformarea
arhivelor în instituţii naţionale încă din vremea revoluţiei burgheze din Franţa, funcţionând
după regulamente precise, a permis conservarea tuturor documentelor oficiale, care, adăugate
celor anterioare, a făcut posibilă constituirea unor fonduri documentare extrem de bogate,
centrale şi (ulterior) departamentale sau locale. Pentru istoricul epocii moderne aceste
documente asigură o inepuizabilă sursă de informaţii, mai ales că restricţiile impuse de
regulamentele în vigoare, în diferite ţări, nu afectează decât incidental consultarea
documentelor anterioare sfârşitului primului război mondial, când se încheie (din perspectivă
românească) perioada sau epoca modernă a istoriei naţionale şi universale.
Bogăţia şi însemnătatea informaţiilor din arhivă, în rândul cărora trebuie incluse şi
arhivele personale, scrisorile, manuscrisele, documentele disparate etc., nu elimină ci,
dimpotrivă, reclamă coroborarea lor cu izvoarele edite, mai lesne accesibile analistului, fie el
profesionist sau amator. La rându-le, acestea sunt: oficiale şi neoficiale. Există şi categoria
intermediară a documentelor oficioase, exprimând punctul de vedere al unei oficialităţi, dar
fără a fi emis în numele sau sub responsabilitatea acesteia.
Documentele oficiale pot fi: legislative, administrative, guvernamentale sau
parlamentare. Cantitatea şi cuprinsul acestora pun, adeseori, în dificultate pe analist, ispitit a
le selecta pe criterii subiective, cu repercusiuni în planurile convergente ale înţelegerii şi
restituţiei istoriografice. În aceeaşi categorie a oficialelor, dar cu identitate proprie, din
secolul al XVI-lea, se înscriu documentele diplomatice. Ca urmare a modernizării relaţiilor
internaţionale, a impunerii diplomaţiei, permanente (din secolul al XVI-lea), volumul lor a
sporit în chip spectaculos, motiv pentru care multe dintre acestea n-au mai apucat a fi tipărite
(rămânând inedite, deci). În rândul documentelor diplomatice se înscriu şi aşa-numitele „cărţi
de culoare” (pentru că fiecare guvern a preferat publicarea lor în coperte de anumită culoare),
în care sunt reunite acele piese menite să justifice acţiunea unui guvern, într-o anumită
chestiune îndeobşte conflictuală. Şi tot în aceeaşi categorie se mai înscriu şi marile colecţii
documentare, consacrate preliminariilor sau tratativelor de pace ce au urmat confruntărilor
militare de mai mare ori de mai mică amploare.
Interesantă şi utilă, chiar indispensabilă pentru reconstituirea timpurilor moderne ale
fiecărei societăţi, este literatura memorialistică, deloc nouă în rândul celorlalte categorii de
izvoare, dar cu pondere sporită în reconstrucţia istoriografică, în pofida subiectivismului de
care suferă mulţimea jurnalelor, amintirilor sau memoriilor foştilor martori sau protagonişti ai
diverselor momente sau evenimente notabile.
Aceeaşi suferinţă, numim subiectivismul, poate fi pusă şi în seama celui mai voluminos
izvor al epocii moderne (şi contemporane, de altfel), presa, apărută la mijlocul veacului al
XVII-lea. Numărul ziarelor, revistelor şi al celorlalte publicaţii periodice a crescut
spectaculos, îndeosebi în secolul al XIX-lea, perfecţionându-se continuu posibilităţile de
informare, de difuziune, dar şi de manipulare a opiniei publice.
Prin natura ei, presa oferă o cronică amănunţită a faptelor epocii. Această cronică este
însă imperfectă, pentru că relatând evenimentele calde, consumate imediat după producerea
lor, adeseori aprecierile se dovedesc a fi incomplete, irelevante, neconcludente sau chiar
false: spectaculosul se dovedeşte întotdeauna mai ispititor decât analiza profundă, iar goana
după senzaţional, conjugată cu imperfecţiunile de receptare şi de transmitere a ştirilor, s-a
impus ca o molimă imposibil de eradicat până în zilele noastre. De aceea, utilizarea presei ca
izvor pentru epoca modernă presupune nu doar obligaţia analistului de a o integra surselor de
documentare indispensabile oricărui demers, dar şi o sporită precauţie din parte-i.
 Oricum, istoricul epocii moderne trebuie să rămână receptiv faţă de toate posibilităţile
de informare, fie acestea scrise ori nescrise (mediul geografic, „arheologia industrială =
ştiinţa auxiliară ce se ocupă de cercetarea proceselor de fabricaţie din prima fază a epocii
moderne”, „arheologia maritimă”, chiar cea clasică, pictura, muzica, fotografia, filmul),
editate sau inedite, tradiţionale sau noi, extrăgând din fiecare informaţii ori sugestii utile
oricărei restituţii istoriografice. Pe lângă constanta corelare sau coroborare a variatelor
categorii de izvoare, istoricul trebuie să-şi pună în valoare propria-i imaginaţie creatoare,
sustrasă însă fanteziilor şi racordată mereu îndemnului imperativ pe care încă din antichitate
Tacitus l-a adresat (prin extensie) breslei: Sine ira et studio (Fără mânie şi fără părtinire).
Apelul la izvoare, obligaţie elementară pentru orice istoric profesionist, nu anulează ci
presupune cunoaşterea temeinică a acumulărilor istoriografice pe domenii şi perioade, a căror
bogăţie şi varietate descurajează şi inhibă adeseori pe studioşi.
Pentru epoca modernă, cu marile ei momente, fenomene, evenimente şi personalităţi,
realizările istoriografice – ilustrând interesul deosebit şi statornic al analiştilor pentru
cunoaşterea aprofundată a tuturor aspectelor ei definitorii – au atins cote greu (aproape
imposibil) de cuprins astăzi prin mijloacele tradiţionale. Spre a exemplifica, numai pentru
perioada napoleoniană au fost repertoriate, în preajma celui de al Doilea Război Mondial,
peste 200.000 de titluri, producţie mult sporită, aproape dublată, în cele aproximativ şase
decenii câte s-au scurs în răstimp. Abundenţa scrierilor privind epoca modernă, abstracţie
făcând de inegalitatea lor valorică, firească, face tot mai necesară, astăzi, inclusiv în procesul
didactic, utilizarea tehnicilor de vârf în domeniul informării şi documentării, modalitate care
asigură o mare economie de timp, dar nu se substituie economiei de efort. Istoria, inclusiv cea
modernă universală, aidoma altor discipline umaniste, poate fi cunoscută şi aprofundată –
beneficiind de roadele computerizării în domeniu – doar prin lecturi temeinice, statornice şi
sistematice.