MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT

DREPT ROMAN

Lector univ. dr. Lucian-Sorin STĂNESCU

Curs 3

Apogeul și decăderea sistemului juridic roman

 Apogeul sistemului juridic roman

Epoca de maximă înflorire a dreptului roman se situează între momentul adoptării legii
Aebutia – legea procedurii formulare - (149-126 î.Hr.) și momentul instaurării Dominatului
284 d.Hr.).
Acestei epoci îi corespunde, pe planul organizării statului ultimul secol al Republicii și
Principatul. În această epocă istorică toate componentele sistemului juridic roman au ajuns la
apogeu.
După adoptarea legii Aebutia, pe fondul diversificării relațiilor sociale, în condițiile
revoluției economice care se declanșase într-un stat mărginit la sud de pustiurile Africii, la
nord de Marea Baltică, la vest de Oceanul Atlantic, iar la est de Golful Persic, reglementarea
juridică a cunoscut un salt calitativ, iar sistemul dreptului roman ajuns la maturitate, s-a
dovedit un instrument ideal al gândirii și practicii juridice.
Romanii au avut și în această epocă reprezentarea clară a distincției dintre dreptul public
și dreptul privat, ceea ce rezultă din fizionomia instituțiilor juridice și au definit criteriul de
realizare a acestei distincții prin celebrul jurisconsult clasic Ulpian.
- Potrivit acestei definiții, cele mai multe dispoziții ale dreptului public se referă la
organizarea și funcționarea instituțiilor statului, pe plan central și pe plan local și intră
în sfera de reglementare a dreptului administrativ în sens larg;
- Alte dispoziții ale dreptului public, din domeniul dreptului penal sau al dreptului
procesual penal și-au găsit, de regulă, expresia în Constituțiuni Imperiale, care
exprimau voința Împăratului și nu se bazau pe principii juridice și nici nu existau
criterii pentru sistematizarea lor.

- Dreptul privat a devenit în această epocă un sistem perfect elaborat, cu o

funcționalitate precisă și o finalitate socială clară, ceea ce i-a conferit valoarea de
model pentru toate sistemele de drept de mai târziu. În domeniul dreptului privat,
procesul transformărilor s-a ilustrat prin:

a)-apariția unor noi ramuri și instituții juridice,

b)-prin introducerea unor noi procedee de reglementare juridică,
c)-prin consacrarea principiului autonomiei de voință,
d)-prin abolirea formalismului,
e)-prin rolul determinant al factorului subiectiv la încheierea actelor juridice,

1
 f)-prin accesul tuturor persoanelor la viața juridică și,
g)- prin abstractizarea conceptelor și categoriilor juridice, de natură să asigure
o aplicare unitară a normelor de drept.
În cadrul dreptului privat vechiul ius civile s-a păstrat, dar s-a îmbogățit cu elemente noi
și a devenit mult mai accesibil.

- Dreptul ginților s-a constituit dintr-o ramură de sine stătătoare, a preluat unele dintre
funcțiile dreptului civil și a avut un rol hotărâtor în oglindirea juridică a economiei de
schimb.

- Dreptul natural s-a conturat ca un sistem de valori menite să influențeze evoluția

dreptului pozitiv în direcția cerințelor echității.

- Dreptul pretorian s-a afirmat în opoziție cu dreptul civil, s-a constituit prin utilizarea
unor mijloace procedurale și a extins sfera de reglementare juridică prin utilizarea
unor procedee indirecte. Prin mecanismele și funcțiile sale, dreptul pretorian a fost un
model de adaptare a vechiului drept la noile realități, un exemplu inimitabil de
revigorare a dreptului material prin intermediul mijloacelor de procedură civilă.
Referindu-se la activitatea creatoare a pretorului Papian spunea: Ius praetorium est
quod praetors introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia
propter utilitatem publicam (Dreptul pretorian este cel creat de pretori, pentru a veni
în sprijinul dreptului civil, pentru a-l completa și pentru a-l corecta, în conformitate cu
Binele Public).

 Evoluția structurilor sociale

După adoptarea legii Aebutia, vechea diviziune în oameni liberi și sclavi s-a păstrat, dar
au apărut o serie de elemente noi atât în evoluția și rolul diverselor categorii de oameni liberi,
cât și în legătură cu situația sclavilor.
Diviziunea celor bogați în nobili și cavaleri s-a menținut până la sfârșitul Republicii,
importanța celor două categorii sociale a sporit, iar conflictul dintre ele s-a adâncit, culminând
cu declanșarea războaielor civile. Profitând de faptul că dețineau pârghiile puterii, nobilii și-
au însușit pământurile statului și le-au transformat în veritabile proprietăți private. Pe această
cale, mica proprietate rurală care a format baza economică a Republicii, s-a prăbușit și odată
cu ea s-a prăbușit însăși republica romană. O altă cauză care a dus la ruinarea micilor
proprietari, a fost generalizarea muncii înrobite a sclavilor, în condițiile instaurării
sclavagismului de tip clasic (munca liberă a devenit nerentabilă și a fost împinsă la periferia
vieții economice). Urmarea a fost că micii proprietari ruinați s-au îndreptat, într-un adevărat
exod, spre Roma, pentru a trăi pe seama statului. La sfârșitul Republicii numărul acestor
paraziți sociali, denumiți proletari, a crescut atât de mult încât Adunarea Poporului (la care
aveau acces în calitate de cetățeni) devenise o simplă masă de manevră.
După instaurarea republicii, prăpastia dintre cei bogați și cei săraci s-a adâncit și mai
mult. Cei bogați erau denumiți honestiores iar cei săraci erau denumiți humiliores. Categoria
socială considerată mai onorabilă era formată din: Ordinul Senatorial, din Ordinul Ecvestru și
din Ordinul Decurionilor. Ordinul senatorial era format din marii proprietari funciari, ordinul
ecvestru era format din comercianți, bancheri și funcționari, iar ordinul decurionilor era
format din membrii senatelor municipale.
Masa oamenilor săraci era alcătuită din plebea urbană și din plebea rurală. Plebea
urbană cuprindea majoritatea populației Romei și era formată din oameni fără ocupație,

2
producători ruinați, meseriași și lucrători. Pentru a asigura liniștea publică și pentru a-și crea
popularitate, împărații le-au asigurat unele mijloace de subzistență. Plebea rurală era apăsată
de greul impozitelor, se afla în pragul ruinării și reprezenta marea majoritate a populației
libere din imperiu.

 Organizarea statului

La sfârșitul secolului II î.Hr. s-a declanșat o criză politică determinată de schimbările

profunde care au intervenit în viața economică și socială.
Orbiți de interesele lor, nobilii și cavalerii, în aceeași măsură au încercat să manevreze
masa cetățenilor ruinați economicește în propriu interes, prin cumpărarea voturilor și prin alte
pârghii ale politicii populiste.
Drept urmare, vechile magistraturi ale statului au devenit simple forme goale de
conținut, iar Adunările Poporului au devenit o masă de manevră. În aceste împrejurări,
singura instituție care mai conta în lupta politică a fost Senatul, în sânul căruia lupta dintre
cele două categorii sociale dominante a căpătat accente dramatice. Consecința firească a fost
că sistemul politic al Republicii s-a prăbușit în haosul generat de războaiele civile, la finele
cărora, prin victoria cavalerilor s-a instaurat Imperiul sub forma Principatului.
Constatând că despoția de tip oriental nu poate fi înlocuită fățiș, datorită opoziției
Senatului și poporului, Octavian Augustus (Împărat, 27 î.Hr. – 14 d. Hr.) a inițiat o serie de
reforme prin care a creat impresia că instituțiile Republicii au fost reinstaurate, dar în realitate
a concentrat întreaga putere în mâinile sale, instaurând forma de guvernământ a principatului.
Vechile magistraturi au continuat să funcționeze, dar treptat atribuțiile lor s-au
restrâns, iar în paralel Principele (Augustus) a creat noi magistraturi, care îi erau subordonate
nemijlocit.
Senatul a continuat să se întrunească, dar cu timpul s-a transformat într-o simplă anexă
a politicii imperiale.
Noua formă de guvernământ instaurată în anul 27 d.Hr a fost denumită Principat și a
durat până în anul 284 d.Hr., când s-a instaurat Dominatul.

 Bazele instituționale ale Principatului

În vederea instaurării unui regim autoritar, Octavian Augustus a utilizat puterile pe

care i le conferea tradiția republicană. Astfel, Octavian a fost ales consul fără întrerupere din
anul 31 î.Hr până în anul 23 î.Hr. Începând din anul 36 î.Hr., i s-a conferit inviolabilitatea
tribuniciană, iar începând din anul 30 î.Hr. i s-a conferit ius auxili (și provocatio) al
tribunilor.
În anul 43 î.Hr., prin Legea Titia, i s-a conferit pentru cinci ani imperium triumvial
prelungit apoi cu încă cinci ani. Deși aceste puteri erau foarte mari, ele aveau o bază legală.
Abia în anul 28 î.Hr., după ce s-a consolidat puterea, Octavian a renunțat la puterile
decurgând din calitatea de triumvir. În anul 28 î.Hr. el a fost investit cu un imperium de
concepție nouă, conferit prin consensum universorum, adică prin hotărârea Senatului și a
poporului pe o durata de zece ani.
În anul 27 î.Hr., când majoritatea autorilor afirmă că s-a fondat principatul, Octavian a
renunțat la putere, numai formal, iar Senatul l-a rugat să accepte imperium proconsular asupra
unei părți din provincii, iar în anul 23 î.Hr., acest imperium s-a extins asupra tuturor
provinciilor. Tot în anul 23 î.Hr., Octavian Augustus a fost investit cu întreaga putere
tribuniciană pe viață, dar cu o reînnoire anuală. În anul 12 î.Hr., el a fost învestit și cu
demnitatea de pontifex maximus.

3
Pe lângă elementele de ordin statal, Principatul s-a sprijinit și pe elemente de ordin moral și
ideologic. În acest sens, cea mai semnificativă a fost noțiunea de auctoritas. Puterea
decurgând din auctoritas a fost ilustrată cu titlul de Augustus, pe care senatul i l-a atribuit în
mod solemn. Cuvântul ne sugerează o putere care excede domeniul de acțiune al celorlalți
magistrați. Termenul arhaic de Augustus era menit să indice o călăuză veritabilă, în măsură să
promoveze binele și să se manifeste, în întreaga activitate, sub cele mai bune auspicii.

Octavian a păstrat obiceiul republican al omagiilor imperiale, punându-le în titulatura

sa, mai ales acel praenomen imperatoris, care îi va preceda numele. În anul 2 î.Hr. el a fost
investit și cu titlul de pater patriae, pentru succesele pe care le-a obținut în guvernare. Toate
aceste titluri, inclusiv cel de principes, nu au avut menirea să dezvăluie conținutul noii puteri
ci au fost create cu scopul de a ascunde puterea reală care se ascundea în spatele unor titluri
de sorginte republicană.
Cert este că Octavian Augustus a depus mari eforturi pentru a ascunde natura profundă
a formei de guvernământ pe care a instaurat-o. Punându-și în valoare excepționala abilitate, el
a ținut să acrediteze ideea că în anul 27 î.Hr. a împărțit întreaga putere cu Senatul. În același
timp el nu a păstrat nici una din puterile care nu aveau corespondent în magistraturile
republicane, deși puterea globală decurgând din cumulul acestor magistraturi nu avea un
corespondent în organizarea de stat. Conștient de faptul că prin cumulul de magistraturi
încalcă tradiția republicană, Octavian Augustus a încercat să se ascundă în spatele noțiunilor
de auctoritas și princeps.
Dacă am afirma că Principatul este pur și simplu o monarhie ne-ar contrazice faptul că
această formă de guvernământ nu se baza pe principiul succesiunii ereditare. Cu toate că
Tiberiu a moștenit numele și averea lui Octavian Augustus, el nu a putut primi, pe cale
succesorală și puterea monarhică întrucât ea nu avea o existență oficială.
Din toate acestea, rezultă că deși principatul este o formă de guvernământ care se
apropie prin conținutul său de monarhie, el nu se poate confunda cu monarhia, datorită unor
aspecte care țin mai mult de domeniul aparențelor, create cu scopul de a menaja
susceptibilitățile Senatului și ale poporului roman. În legătură cu această particularitate a
Principatului trebuie să arătăm că tradiția republicană era atât de adânc înrădăcinată în
conștiința romanilor, încât a fost necesar să treacă trei secole de frământări sociale, pentru ca
monarhia să poată fi instaurată fățiș.

 Decăderea sistemului juridic și codificarea dreptului roman

În epoca de maximă înflorire a dreptului lor, romanii dispuneau de criterii pentru a realiza
distincția dintre ramurile dreptului privat. Aceste criterii s-au cristalizat odată cu elaborarea
noilor principii și instituții juridice, impuse de cerințele echității și de concepția dreptului
natural, în condițiile înfloririi economiei de schimb.
Pe măsură ce societatea romană a început să decadă, pe măsură ce factorii de natură
materială și spirituală și-au schimbat configurația, aceste criterii au început să dispară. Astfel,
pe fondul crizei financiare, care devine o permanență în viața statului roman, la sfârșitul
Principatului și în epoca Dominatului, solul italic a fost supus și el impozitării. Din acel
moment nu au mai existat criterii pentru a distinge între proprietatea quiritară și proprietatea
provincială.
De asemenea, tradițiunea a preluat funcțiile mancipațiunii, cu urmarea că mancipațiunea
nu s-a mai utilizat în vederea dobândirii proprietății. Din acel moment a dispărut distincția
dintre lucrurile mancipi și lucrurile nec mancipi, cu efecte extrem de importante în domenii
cum ar fi clasificarea lucrurilor, dobândirea proprietății sau regimul juridic al servituților.

4
 Generalizarea cetățeniei romane a dus la dispariția unui important criteriu de distincție
între dreptul civil și dreptul ginților, iar ocrotirea rudeniei de sânge a dus la dispariția
distincției dintre moștenirea civilă și moștenirea pretoriană.
În materie contractuală s-a generalizat utilizarea simplei convenții, dar au fost abandonate
treptat criteriile de distincție între diferite categorii de contracte, terminologia specifică în
domeniul formării, elementelor și efectelor contractelor a fost abandonată, principiile care
guvernau cândva fizionomia obligațiilor au fost uitate și astfel s-a consacrat un regim juridic
eclectic și rudimentar.
Toate aceste manifestări ale decăderii sistemului juridic roman, în domeniul privat, au fost
agravate de noul sistem judiciar, etatizat în toate componentele sale, de abuzurile
funcționarilor din birocrația imperială, de instabilitatea politică și de decăderea moravurilor.
În acest climat de permanentă constrângere a voinței individuale, de violență și de
dezordine generalizată, concepțiile evoluate de odinioară cu privire la echitate și dreptul
individual au dispărut cu desăvârșire din ideologia și practica juridică romană. Principiile
care promovau autonomia de voință și bună credință au fost înlocuite cu puterea discreționară
a despotului și cu abuzurile funcționarilor imperiali, care acționau în afara principiilor
dreptului și împotriva lor.

 Caracterele procedurii extraordinare

Desființarea procedurii în două faze

Ca urmare a anarhiei militare de la sfârșitul Principatului, autoritatea statului a fost

zdruncinată, oamenii de afaceri s-au ruinat, economia de schimb a decăzut, iar țăranii și-au
pierdut pământurile. În aceste condiții majoritatea populației a ajuns în mizerie, iar alții s-au
îmbogățit peste măsură în frunte cu potentiores. Acești latifundiari atotputernici îi terorizau pe
judecători, care erau simpli particulari, să pronunțe sentințe în favoarea lor. Or, judecătorul
particular nu putea rezista unor asemenea presiuni, potentiores își permiteau să se opună chiar
guvernatorilor de provincii, în cadrul haosului pe care îl patrona despoția de tip oriental. În
același timp, împăratul nu mai avea nici un motiv să creeze aparența că vechile instituții ale
republicii continuă să funcționeze, astfel încât judecătorul devenise un simplu funcționar care
trebuia să se supună controlului imperial. Acestea sunt condițiile în care procesul cu ordo a
fost înlocuit cu un proces extra ordinem, care avea loc de la început până la sfârșit în fața
magistratului judecător.
Procedura extraordinară a avut unele precedente în procedura formulară, căci
anumite procese civile erau judecate conform procedurii administrative, care se aplica în
relațiile dintre persoanele fizice și stat.
Odată cu instaurarea Dominatului, aceste excepții au devenit regulă, iar procedura
extraordinară s-a generalizat. Față de faptul că procesul se desfășura de la început până la
sfârșit în fața înaltului funcționar imperial, denumit magistrat, a dispărut formula, mijloc
procedural definitoriu pentru procedura formulară. Practic, în procedura formulară magistratul
era chemat să redacteze o formulă, iar în procedura extraordinară el este chemat să pronunțe o
sentință. Dacă în procedura formulară magistratul avea posibilitatea de a proteja toate
interesele pe care le considera legitime, în conformitate cu cerințele echității, în procedura
extraordinară rolul lui se reduce la soluționarea procesului în conformitate cu interesele
împăratului.

5
Desfășurarea procesului

În epoca clasică s-au aplicat, în mod excepțional, două forme ale procedurii
extraordinare: procedura prin denuntiatio și procedura prin rescript. În dreptul post clasic s-a
menținut procedura prin rescript, la care s-au adăugat procedura prin litis denuntiatio și
procedura prin libel.

A. Procedura prin rescript își are originea în epoca clasică, în sensul că Împăratul
putea judeca orice proces din domeniul public sau privat. În epoca post clasică,
dacă reclamantul nu se adresa judecătorului competent ci Împăratului, acesta putea
să judece el însuși procesul sau să trimită cauza instanței inferioare printr-un
rescript, care la origine conținea un simplu aviz, dar mai târziu el conținea ordine
condiționate adresate judecătorului magistrat. Prin aceste rescripte activitatea
judecătorului era dirijată în sensul dorit de împărat. Această procedură a fost
justificată prin presiunile pe care potentiores le exercitau asupra părții adverse sau
asupra judecătorului.
Ea a fost perfecționată, împăratul dădea soluția pe care o considera justă, iar rolul
magistrului-judecător se limita la a constata situația de fapt. Așadar, soluția dată rămânea
valabilă numai dacă judecătorul constata situația de fapt pe care reclamantul o invocase în fața
împăratului.
Procedura prin denuntiatio presupune o notificare din partea reclamantului. Prin
această notificare semioficială, căci era autorizată de magistrat, reclamantul îi făcea cunoscute
pârâtului pretențiile sale și îl invita să se prezinte în fața magistratului-judecător într-o
anumită zi (denuntiatio ex auctoritate).

B. Potrivit procedurii prin litis denuntiatio începând din epoca lui Constantin cel Mare,
remiterea citației către pârât nu se mai făcea de reclamant, ci de un funcționar inferior.
Ultima formă a procedurii extraordinare este procedura prin libel. În conformitate cu
această procedură, utilizată de regulă în vremea lui Justinian, reclamantul înaintează o
cerere prin care își formulează pretențiile și cere să i se acorde permisiunea de a-l cita pe
pârât. Cererea adresată de reclamant judecătorului era denumită libellus conventionis. Dacă
judecătorul aproba cererea de citare utiliza cuvintele dare actionem, iar dacă refuza, el folosea
cuvintele denegare actionem.

În privința clasificării acțiunilor este de reținut faptul că în epoca lui Justinian se

întâlnesc frecvent categoriile de acțiuni din epoca clasică: acțiuni civile, acțiuni pretoriene,
acțiuni directe, acțiuni utile, acțiuni in ius și acțiuni in factum. În realitate, terminologia prin
care erau desemnate acțiunile în epoca lui Justinian nu mai are nici o semnificație, în sensul că
termenii sunt întrebuințați în mod indiferent unii pentru alții. Astfel, deși se utilizează termenii
de acțiuni directe și acțiuni utile, între ei nu există nici o diferență. Acest fenomen se explică
prin faptul că acțiunile din procedura formulară se identificau cu elementele specifice
formulelor lor. Dar, în procedura extraordinară, odată cu dispariția diviziunii procesului în
două faze și a formulei, criteriul de distincție dintre acțiuni a devenit natura dreptului
subiectiv. Faptul că distincția dintre acțiunile reale și acțiunile personale s-a păstrat, se explică
prin caracterele specifice ale drepturilor reale și ale drepturilor personale.
În procedura extraordinară magistratul-judecător a devenit un funcționar public,
integrat în birocrația imperială. Datorită acestui fapt, el nu mai putea desfășura o activitate
creatoare, ci era un simplu executant într-un sistem strict ierarhizat. Dacă magistratul judiciar
din epoca principatului acționa în spiritul echității și al dreptului natural, asigurând
permanenta actualitate a dreptului, magistratul-judecător din epoca postclasică era integrat

6
într-un mecanism menit să asigure în distribuirea justiției, voința și interesele Împăratului
devenit dominus et deus. De aceea, în epoca postclasică, practica instanțelor judecătorești nu
a contribuit la evoluția dreptului, ci a consacrat decăderea și dezarticularea sa.

 Descompunerea instituțiilor juridice clasice

Transformările profunde din viața economică, socială și politică în condițiile anarhiei

militare de la sfârșitul principatului și-au pus amprenta asupra tuturor instituțiilor juridice din
domeniul privat, în sensul dezarticulării și descompunerii lor.
În domeniul persoanelor, în ciuda generalizării cetățeniei, situația s-a înrăutățit
datorită faptului că prin crearea colegiilor de tot felul s-au constituit de fapt caste sociale
închise, ereditare și supuse controlului statului, iar prin ruinarea economiei rurale majoritatea
țăranilor s-au transformat în coloni (oameni semi-liberi, legați de pământul pe care îl lucrau).
În aceste condiții statutul juridic al persoanelor nu a evoluat în direcția unificării capacității
juridice, cum se pretindea, ci în direcția instaurării unor relații bazate pe dependență
personală.
În cadrul vieții de familie s-a creat o totală confuzie, datorită faptului că rudenia
civilă, pe care se baza întreaga organizare a familiei romane și-a pierdut vechea semnificație,
iar rudenia de sânge a trecut pe primul plan. În aceste condiții puterea lui pater familias și-a
pierdut vechiul fundament juridic și, ca urmare s-a golit de orice conținut juridic. Schimbarea
fundamentelor vieții de familie s-a oglindit automat pe planul capacității juridice a
descendenților, precum și asupra sistemului succesoral. Reglementările consacrate prin
dreptul clasic nu s-au mai putut aplica, iar noile reglementări, accidentale și lipsite de unitate,
nu au fost în măsură să le suplinească.
În domeniul bunurilor asistăm la aceeași tendință de dezmembrare a sistemului
instituțional clasic, determinată de noua politică economică și fiscală, precum și de căderea în
desuetudine a unor figuri juridice. Spre exemplu, din momentul în care mancipațiunea a ieșit
din uz, iar tradițiunea s-a generalizat, a dispărut criteriul de distincție între proprietatea
quiritară și proprietatea pretoriană.
Către sfârșitul epocii postclasice, sub haina unor termeni clasici se ascundea un
conținut juridic confuz și primitiv, care nu exprima nimic din semnificația acelei terminologii.

 Codificarea dreptului

Codificările înfăptuite în epoca postclasică pot fi clasificate în două categorii:

codificările prejustiniene și codificarea lui Justinian. Codificările anterioare lui Justinian
sunt fie private, fie oficiale. Codificările private au apărut la sfârșitul secolului III d.Hr., în
epoca împăratului Diocletian, din inițiativa lui Gregorius și Hermogenianus, doi jurisconsulți
sau practicieni ai vremii. Codificarea oficială a fost inițiată din inițiativa împăratului Teodosiu
al II-lea. Codificările private au fost inițiate cu scopul de a se pune la dispoziția practicienilor
și a interpreților dreptului toate constituțiunile imperiale de la acea dată, iar codificarea lui
Teodosiu al II-lea s-a făcut potrivit unui proiect foarte ambițios, care viza sistematizarea
jurisprudenței și a constituțiunilor imperiale (ius și leges) dar el s-a realizat numai în parte.

 Codificările prejustiniene

Codul Gregorian și Codul Hermogenian

Codul Gregorian este o compilație care cuprinde toate constituțiunile imperiale date din
vremea împăratului Hadrian până în anul 291 d.Hr.

7
 Codul Hermogenian cuprinde constituțiunile imperiale date în anii 293 d.Hr. și 294
d.Hr. Potrivit teoriei lui Rotondi, acest cod a fost publicat în anul 294 d.Hr., dar ulterior i s-au
adăugat și constituțiunile din anii 314 d.Hr. și din anii 364 și 365 d.Hr.
Codul Gregorian este sistematizat în cărți și în titluri, iar codul Hermogenian cuprinde
o singură carte sistematizată în titluri.

Codul Theodosian

Codul Theodosian este prima compilație oficială de constituțiuni imperiale. Inițial, se

pare că Theodosiu al II-lea a intenționat să elaboreze o culegere completă a dreptului, care să
cuprindă și ius și leges, dar întrucât lucrările au trenat, el s-a mulțumit să dea în anul 426
Legea citațiunilor, iar în anul 438 Codul Theodosian, care este o culegere de constituțiuni
imperiale. Compilația cuprinde constituțiunile imperiale date din vremea lui Constantin cel
Mare până în anul 438. Practic, Codul Theodosian continuă codurile Gregorian și
Hermogenian. Materia este structurată în 16 cărți, cărțile sunt împărțite în titluri, iar titlurile în
constituțiuni sau legi. Constituțiunile sunt așezate în ordine cronologică. Cele mai multe
dispoziții ale Codului se referă la dreptul public, deoarece epoca dominatului se caracterizează
printr-o permanentă reorganizare, iar dispozițiile de drept privat ocupă un loc secundar. Sunt
și unele dispoziții de drept canonic. Lucrarea ne-a parvenit numai fragmentar. Codul
Theodosian a fost elaborat după modelul Digestelor clasice, în sensul că nu s-au adus
modificări vechilor reglementări. Așa se explică și faptul că în comisia de drept care a
redactat acest cod nu au fost numiți și profesori de drept, ci numai practicieni. Spre deosebire
de opera legislativă a lui Justinian, care și-a propus să aducă la zi vechile reglementări și care
a fost redactată în principal de profesori de drept.
Codul Theodosian s-a aplicat în Occident și, apoi, în fostele provincii, mai mult decât
legislația lui Justinian. Spre exemplu în Franța legislația lui Justinian a fost cunoscută abia în
secolul IX, iar până atunci s-au aplicat Codul Theodosian și Breviarum Alarici (care s-a
alcătuit pe baza codului Theodosian).

 Opera legislativă a împăratului Justinian

Fascinat de precizi, armonia și eficacitatea dreptului classic, Flavius Petrus Sabattius

Justinianius, care era un om de stat instruit din toate punctele de vedere, a sperat că va putea
însănătoși societatea romană, prin repunerea în vigoare a jurisprudenței și a constituțiunilor
imperial. De aceea a ordonat unor profesori de prestigiu și unor cunoscuți avocați, să
sistematizeze și să aducă la zi cele mai valoroase fragmente din lucrările jurisconsulților
clasici, precum și constituțiunile imperial, începând din epoca împăratului Hadrian.
Lucrările jurisconsulților clasici nu s-au păstrat, nu au ajuns până la noi pe cale directă,
astfel încât cunoaștem lucrările jurisconsulților romani, numai indirect și fragmentar, prin
Digestele și Institutele lui Justinian.

Codul

Prima lucrare, în ordine cronologică, din opera legislativă a împăratului Justinian este
Codul. Lucrarea a apărut în două ediții: Codex vetus s-a publicat în anul 529 d.Hr. dar nu s-a
păstrat și Codex repetitae praelectionis (Codul cu text reînnoit) care s-a păstrat, a fost publicat
în anul 534 d.Hr. Ediția a II-a a lucrării cuprinde toate dispozițiile de drept public și de drept
privat din constituțiunile imperial apărute până la 17 noiembrie 534 d.Hr. Asemănător
Codului Theodosian, Codul lui Justinian are character official și este o opera legislative, dar
cuprinde o perioadă mai mare de timp și o bogăție mai mare de materie.

8
 Lucrarea a fost împărțită în 12 cărți, probabil în dorința de a se realiza o simetrie cu
Legea celor XII Table, cărțile au fost împărțite în titluri, iar titlurile în constituțiuni, iar acelea
care cuprindeau mai multe dispoziții erau împărțite și în paragrafe.
Fiecare constituțiune are o insctiptio în care se menționează numele împăratului care a
dat-o, precum și o subscriptio, în care se arată data și locul emiterii sale.

Digestele

Dintre lucrările elaborate din ordinal lui Justinian, Digestele prezintă cea mai mare
importanță, mai mult decât atât, manuscrisul Digestelor este cel mai important document pe
care antichitatea l-a transmis lumii moderne. Pe baza Digestelor poate fi reconstituit dreptul
vechi și clasic, ceea ce înseamnă că ele sunt un monument istoric. În al doilea rând ele
reprezintă un monument legislativ, pe baza căruia putem cunoaște dreptul din vremea lui
Justinian, iar în al treilea rând, fiind o enormă culegere de cazuri practice, ne dau posibilitatea
să reconstituim gândirea juridical romană.
Digestele sau Pandectele sunt lucrări cu character enciclopedic. Digesta înseamnă ceea
ce este pus în ordine, iar pandecta însemană ceea ce cuprinde totul.
Modul de alcătuire a digestelor sau Pandectelor lui Justinian a fost stability chiar de
împărat, prin constituțiunile Deo Auctore (prin care s-a stabilit comisia care urma să
întocmească lucrarea), Tanta și Omnem (prin care s-au stabilit autorii, planul, metoda de lucru
și scopul sistematizării), care ulterior au devenit prefețe ale lucrării.
Digestele sunt împărțite în 50 de cărți, cărțile sunt împărțite în titluri, titlurile în
fragmente, iar fragmentele în paragrafe Manuscrisul Digestelor este format din două volume.
Litera Florentina este singurul manuscris complet al Digestelor și are o valoare inestimabilă.
El poate fi consultat de oricine, datorită reproducerilor fotografice.
Textele cuprinse în digeste reprezintă patru mase sau grupe de titluri: masa sibiniană,
masa edictală, masa papiniană și apendicele. Cele patru categorii de titluri se succed în
această ordine în aproape toate titlurile.
Membrii comisiei lui Tribonian au fost împărțiți în trei subcomisii, conduse de Teofil,
Constantin și Doroteu. Prima subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din libri ad
Sabinum și din Digestele lui Salvius Iulianus – fragmentele extrase din aceste lucrări au
format masa sabiniană.
Cea de-a doua subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din comentariile la
adresa edictului pretorului (ad edictum), fragmente care au fost denumite masa edictală.
A treia subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui Papinian,
fragmente numite masa Papiniană. Întrucât cea de-a treia subcomisie a avut mai puțin de
lucru, ea a extras fragmente și din alte lucrări, considerate mai puțin importante, fragmente
care formează apendicele.

Institutele

Institutele lui Justinian sunt un manual adresat studenților în drept, ca și Institutele lui
Gaius, dar, spre deosebire de acestea din urma, au putere de lege. Lucrarea a fost publicată în
anul 533 d.Hr., ca și Digestele, deși redactarea ei a fost ulterioară. Institutele au fost redactate
de Tribonian, Teofil (profesor la Constantinopol) și Doroteu (profesor la Beirut).
Cele mai multe texte au fost extrase din lucrările lui Gaius, Marcian și Florentin.
Textele clasice sunt așezate în ordine logică, până la epuizarea tuturor elementelor prin care se
identifică diversele procedee și instituții juridice.
Nu întâmplător textile extrase din lucrările clasice au fost sistematizate în patru cărți,
cărțile în titluri, iar titlurile direct în paragrafe. Lipsa fragmentelor se explică prin faptul că

9
textile clasice trebuiau să fie astfel combinate, încât să formeze un tot unitary, pentru a fi
înțelese de student.
Valoarea stilistică a Institutelor se explică și prin faptul că Tribonian, Teofil și
Doroteu au consultat direct lucrările clasice, iar diviziunea muncii nu s-a realizat pe cărți ci pe
materii.

După secolul XVIII, romaniștii s-au preocupat cu precădere de reînvierea spiritului

classic al dreptului roman, de receptarea și valorificarea categoriilor, principiilor și instituțiilor
juridice romane în formă pură, deoarece ele corespundeau de minune cerințelor
capitalismului, aflat în prim process de afirmare. Pentru a oferi cele mai adecvate soluții
juridice în vederea încurajării economiei de schimb, oamenii de știință și legiuitorul au pus în
valoare întregul tezaur al gândirii juridice romane. Dovadă este faptuL că marile coduri civile
moderne au fost elaborate pe baza Digestelor lui Justinian, fără adaptări esențiale. Cu această
ocazie teoreticienii și practicienii, deopotrivă, și-au dat seama că dreptul clasic roman este
expresia juridică generală și abstractă a relațiilor dintr-o societate întemeiată pe proprietatea
privată, pe producție și schimb de mărfuri.

Teme pentru seminar:

Ius auxili

Lecturi suplimentare:

G. S Sumy - Ceremony and Power: Performing Politics in Rome between Republic and
Empire, https://books.google.ro/books?
id=PPSFPs2xsnMC&pg=PA294&lpg=PA294&dq=ius+auxili&source=bl&ots=Bh-
PffGwf3&sig=ACfU3U2dhk89X9uPc3Ypk-
M14wH7B6NR6Q&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjj4bXlx9TzAhUAgf0HHaGSCrcQ6AF6B
AgJEAM#v=onepage&q=ius%20auxili&f=false

10