UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIALE

DEPARTAMENTUL DE ISTORIE, ȘTIINȚE POLITICE ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE

ISTORIE, ANUL III, SEM. II

ISTORIA BALCANILOR (SEC. XIX-XX)

- Note de curs -

Lect. univ. dr. Mihai Ghiţulescu

Craiova
2020
 1
Formarea şi consolidarea Principatului Sârb

Revoluția sârbă
Prima mișcare națională antiotomană victorioasă este cea din spațiul sârb, organizat la acea
vreme într-un Pașalâc al Belgradului (din 1521). Problemele administrative de aici reflectau, în
linii mari, situația generală a Imperiului la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Între 1700 și 1800, zonele locuite de sârbi au fost terenul mai multor lupte între turci și
austrieci, notabile fiind războaiele din 1716-1718, 1737-1739, 1788-1791. În urma acestora,
Imperiul Habsburgic a ajuns adesea să stăpânească teritorii sârbești. Populația era prinsă între două
variante, ambele cu părți negative considerabile: administrația turcă avea un caracter autoritar și
arbitrar, dar tolera religia ortodoxă; cea austriacă era dispusă să acorde sârbilor anumite drepturi
politice, dar, totodată, ducea o politică de convertire la catolicism.
Haosul de acasă i-a determinat pe mulți sârbi să emigreze în Austria sau Ungaria, formând
acolo adevărate centre culturale și religioase și implicându-se în mișcarea de emancipare. De
asemenea, mulți sârbi se înrolau în armatele habsbulgice, formând detașamente distincte, cu
conducători de-ai lor. În timpul luptelor cu turcii din 1788-1791, un grup condus de Coça
Angeloviç a pus la care o acțiune revoluționară, eșuată. Speranțele sârbești că Viena va sprijini
formarea unui stat sârb s-au dovedit deșarte, așa că, la sfârșitul secolului, mulți au început să se
apropie de Imperiul Rus pentru a obține ajutor.
Date fiind dezordinile provocate de ayanii și de ienicerii insubordonați, Sultanul Selim al
III-lea (1789-1807) și-a dat seama că trebuie să câștige sprijinul maselor de sârbi și, în 1791, a
interzis ienicerilor să se instaleze în Belgrad, iar în 1793, 1794 și 1796, a emis trei firmane prin care
le acorda populaţiei locale acestora un relativ statut de autonomie în cadrul imperiului (dreptul de a-
și colecta singuri impozitele, de a purta arme și de a organiza o miliție proprie). Aceste politici au
fost susținute de guvernatorul de la Belgrad, Hadji Mustafa Pașa, supranumit pentru asta „tatăl
sârbilor”.
În perioada următoare, situația s-a complicat date fiind, pe de o parte, mișcarea lui
Pasvanoglu, care a atras rebelii din spațiul sârb, iar pe de alta, atacul francez din Egipt (1798-1801),
care a necesitat concentrarea tuturor energiilor otomane. După o primă victorie sârbo-turcă asupra
pasvangiilor, retragerea trupelor turcești i-a repus pe cei din urmă într-o poziție favorabilă. Ienicerii
au reușit să ocupe Belgradul și l-au asasinat pe guvernator. Sârbilor nu le mai rămânea decât

3
varianta rezistenței în zonele împădurite. S-a remarcat liderul local Gheorghe Petrović
(Karagheorghe)1, care, în 1804, a reușit să strângă o armată de 30 de mii de oameni. Inițial, el nu a
controlat decât regiunea Sumadija (zona central-vestică a Serbiei), în alte părți impunându-se
diverși alți conducători. Toți rebelii era supuși amenințării ienicerilor, care nu ezitau să îi
extermine, ori de câte ori aveau ocazia.
În scurt timp timp, Karagheorghe a reușit să unifice mișcarea de rezistență, ajungând să
controleze întreg teritoriul Pașalâcului și, totodată, a ridicat problema sârbă de la stadiul de afacere
internă a Imperiului Otoman la acela de veritabilă chestiune internațională. El a profitat de
dezordinea provocată de Napoleon pe continent și de faptul că Imperiul Otoman fusese aliat al
Angliei și al Rusiei împotriva Franței, stârnind, firesc, ostilitatea acesteia, care după Austerlitz
(1805) se va afla într-o poziție dominantă în Europa.
În 1805, sultanul a trimis o armată pentru reprimarea rebelilor sârbi, dar fără succes. În
1806, a izbucnit un nou război ruso-turc. În noile condiții, rușii erau evident interesați de
menținerea dezordinilor în Imperiul Otoman. În 1807, Karagheorghe a încheiat chiar o convenție
cu emisarul rus F.O. Paulucci, care prevedea: stabilirea de garnizoane rusești, instaurarea unei
administrații rusești și acordarea de ajutoare materiale. Reprezentantul rus nu avea însă mandat clar
pentru toate acestea. În plus, deşi prin semnarea Păcii de la Tilsit (1807), ţarul Alexandru I (1801-
1825) primise, de la Napoleon, undă verde pentru dezmembrarea Imperiului Otoman, situaţia
internaţională foarte instabilă l-a determinat să fie cât mai prudent. După numai o lună, ruşii şi
turcii au încheiat armistițiul de la Slobozia, în urma căruia sârbii au rămas lipsiți de sprijin militar
și cu greu au reșit să mențină controlul teritoriului. În 1808, Karagheorghe s-a proclamat prinț al
sârbilor.
În 1809, rușii au reluat luptele cu turcii și, deci, și cooperarea cu sârbii. După ce au fost
înfrânți într-o primă fază, din 1810 au început să se pună într-o poziție mai favorabilă. Nu după
mult timp, contextul european a redevenit defavorabil sârbilor: amenințarea napoleoniană i-a
determinat pe ruși să caute o pace cât mai rapidă cu turcii. Semnarea Tratatului de la București
(1812) a reprezentat o nouă abandonare a sârbilor. Nu se prevedea decât o oarecare autonomie,
dublată de preluarea fortificațiilor din timpul revoluției de către armata otomană. Represaliile nu
erau greu de prevăzut și ele au început în 1813, după reocuparea Belgradului și reinstalarea
administrației turcești. Karagheorghe și alți conducători s-au refugiat în Austria.

1
Negustor de porci, fost subofițer în armata austriacă, supranumit, din cauza culorii părului, Karagheorghe (Gheorghe
cel Negru).
4
 Începuturile Serbiei
După câteva luni, sultanul a declarat o amnistie generală, ceea ce i-a atras pe mulți sârbi
înapoi în locurile natale. Printre ei și Miloš Obrenović (la rândul său, negustor de porci), care s-a erijat
în lider. Inițial, a colaborat cu autoritățile otomane, contribuind chiar la reprimarea unor revolte
marginale. În 1815 însă a inițiat a doua etapă a luptei pentru emancipare, reușind, în scurt timp să
obțină câteva concesii semnificative. Miloš era recunoscut ca „principe (knez) al Serbiei”, teritoriul
bucurându-se de un tarif vamal favorabil, privilegii comerciale, ridicarea taxelor de către autohtoni
și o administrație duală asigurată simultan de oficial turci și sârbi.

Principatul sârb în 1817*

După cum se observă, nu era vorba încă de o autonomie deplină, ci doar de un statut
privilegiat. În 1817, Karagheorghe a revenit în țară și a început, se pare, o serie de manevre pentru
preluarea puterii şi în sprijinul insurecției greceşti. Nu după mult timp a fost asasinat, existând
suspiciunea că actul ar fi fost comis chiar din ordinul sau la instigarea sau lui Miloš. Cert este că
acesta din urmă a trimis capul victimei la Istanbul, ca pe un trofeu. Este începutul unui sângeros
război între cele două „dinastii” – Karagheorghević și Obrenović – care va marca istoria Serbiei pe

*
http://en.wikipedia.org/wiki/Serbian_Revolution#mediaviewer/File:Serbia1817.png.

5
tot parcursul secolului al XIX-lea, apărând uneori mai pregnant decât marile probleme
internaționale ale țării.
Eliberat de grija concurenței, Miloš a început să se comporte autocratic, deși teritoriul său
era încă formal parte a imperiului. Pe plan internațional s-a dovedit destul de rezervat,
neimplicându-se în acțiuni periculoase. Foarte inspirată s-a dovedit a fi neutralitatea sa în timpul
războiului grecesc de independență, pentru care a fost răsplătit de sultan, în 1830, când i-a fost
recunoscută puterea ereditară asupra principatului Serbia. Abia din acest moment se poate vorbi de
o autonomie deplină.

Drumul zbuciumat spre independență

În stilul său autoritar, Miloš a realizat o serie de reforme asigurând ordinea internă și
modernizând infrastructura, comerțul, învățământul ș.a. A stârnit totodată destule adversități, pe
care le-a reprimat, în bună măsură grație sprijinului imperial. Teoretic, în Serbia funcționa o
Adunare reprezentativă (Skupština), dar ea era mai degrabă ignorată de monarh. Nemulțumirile – în
special din partea „aristocraților” şi a intelectualilor – erau adresate ţarului Nicolae I (1825-1855),
care, în 1837, a reușit să îl convingă pe sultan să proclame o constituție a Serbiei, prin care se
limitau puterile principelui. Rezistenței acestuia, Poarta i-a răspuns prin amenințarea cu mazilirea.
În atare condiții, în 1839, Miloš a abdicat în favoarea fiului său, Milan Obrenović II, care
însă nu a domnit decât câteva săptămâni, murind de ftizie. A urmat la tron cel de al doilea fiu, în
vârstă de numai șaisprezece ani: Mihajlo Obrenović III – zis în istoriografie și „Mihajlo cel Mare”.
Fiind foarte tânăr, Mihajlo nu a reușit să se impună, confruntându-se cu numeroase mișcări
populare, dintre care una, în 1842, s-a soldat cu detronarea sa. De această situație a profitat,
Alexandru Karagheorghević, fiul lui lui Karagheorghe, care folosindu-se și de figura legendară a
tatălui său în mentalul colectiv, a preluat puterea. Poarta nu i-a recunoscut însă domnia decât cu
titlu viager. La fel ca și Mihajlo el s-a dovedit puțin abil în conducerea țării. În plus, a avut și o
atitudine foarte docilă în raporturile cu Poarta, stârnind mânia populației și disprețul marilor puteri,
în special al Austriei. Pentru a-l atenua cumva, el ajutat militar Viena în reprimarea revoluției
maghiare de la 1848, stârnind vorbe cu privire la „schimbarea stăpânului”. Numai câțiva ani mai
târziu, el a decis să păstreze neutralitatea în timpul Războiului Crimeii, fapt perceput atât de ruși cât
și de sârbi ca o trădare.
În 1858, o mișcare populară l-a determinat să plece în exil, puterea fiind preluată de nimeni
altul decât bătrânul Miloš care, exil, așteptase de mult un moment propice revenirii. De la început,
6
i-a avertizat pe turci că intenționează restaurarea dinastiei sale. A murit după puțin timp, fiind
succedat de fiul său Mihajlo – același care mai domnise în anii 1839-1842.
Matur acum, având formație occidentală și destulă experiență căpătată în anii exilului,
Mihajlo și-a propus eliminarea completă și definitivă a suzeranității otomane și constituirea unui
stat unic al sârbilor (cuprinzând pe lângă Serbia, Bosnia, Herțegovina și Muntenegru). Pentru
aceasta, a inițiat o activitate intensivă de modernizare a armatei și de dotare cu echipament fracez.
Tensiunile sârbo-otomane, ținute în general în limite benigne, au cunoscut un moment critic
în anul 1862. În urma unor conflicte sârbo-musulmane, un tânăr sârb a fost ucis ceea ce a provocat
ample mișcări de stradă anti-otomane. Ca răspuns, turcii au bombardat Belgradul, stârnind
indignarea comunității internaționale, care cerea retragerea garnizoanelor turcești din Serbia. În
același timp, sârbii au primit ajutor logistic (armament) din Rusia. Evident, acestea nu puteau
ajunge la destinație decât tranzitând teritoriul românesc. Acceptarea acestui fapt de către
autoritățile românești a fost condamnată de Poartă și de Curtea de la Viena, care au făcut presiuni
asupra domnitorului A.I. Cuza pentru stoparea trecerilor. Cuza însă a rezistat, operațiunea fiind
dusă la bun sfârșit și stârnind un val de simpatie în rândul sârbilor.
Sultanul s-a văzut, în cele din urmă, obligat să retragă garnizoana de la Belgrad și, treptat, și
celelalte trupe. Mihajlo a reușit să reducă suzeranitatea la un nivel mai degrabă formală: plata unui
tribut și arborarea drapelelor turcești alături de cele sârbești. El a fost asasinat, în 1968, în urma
unui complot, în care au fost implicați, se pare și membri ai familiei Karagheorghević. Pe tron a
urcat Milan Obrenović IV. Întrucât acesta era minor – și ulterior se va dovedi și o fire foarte
aventuroasă, chiar dăunătoare imaginii monarhiei – puterea de facto a revenit omului politic liberal
Jovan Ristić, în calitate de regent. Acesta s-a dovedit un veritabil reformator, inițiind reforme de
mare amploare: introducerea sufragiului universal masculin și a unui sistem fiscal egalitar.

Muntenegru
Muntenegru (Cerna Gora sau Zeta) s-a aflat sub suzeranitate otomană de la sfârșiul veacului
al XV-lea. Datorită configurației geografice a zonei, sultanii s-au mulțumit cu o suzeranitate
formală, lăsând țara să se administreze autonom. Puterea era asigurată ereditar de episcopii
ortodocși, dublați de guvernatori civili – reprezentanți, de jure, ai Porții. Episcopii erau aleși din
familia locală Njegos, încă din veacul al XVI-lea.
La începutul secolului al XIX-lea, s-a remarcat figura lui Petru Petrović-Njegos, care ca
aliat al țarului Alexandru I, a intrat în conflict direct cu trupele napoleoniene. Urmașul său, Petru II
7
(1830-1851) a dus o politică naționalistă, vizând eliminarea suzeranității, singura sa realizare
concretă fiind eliminarea funcției de guvernator civil.
Abia Danilo în 1852 a reușit să se proclame, bazându-se pe sprijinul Rusiei, principe laic al
Muntenegrului, stârnind reacția imediată a Porții care a trimis armate pentru reprimarea rebeliunii.
Turcii au fost înfrânți. La fel se va întâmpla și în 1858.
Abia în 1863, turcii au schimbat tactica, folosind intensiv artileria. După câteva luni,
muntenegrenii au cedat, retrăgându-se și formând un cordon în jurul capitalei Cetinje, care nu a
putut fi cucerită. Opinia publică internațională a fost impresionată de aceste acte de bravură, și au
început intervenții pe lângă sultan pentru o pace în condiții cât mai bune.
Chiar și cu țara pe trei sferturi ocupată, mizând pe simpatia internațională, muntenegrenii au
refuzat să accepte garnizoane turcești.

8
 2
Formarea statului grec

Grecia a intrat sub stăpânire otomană după prăbușirea Constantinopolului (1453). Astfel, la
începutul secolului al XVI-lea întreaga peninsulă se afla sub controlul turcilor. Republica
Venețiană a reușit să se mențină în Creta, până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, și după
această epocă, în Insulele Ioniene, până la începutul secolului al XIX-lea, când acestea au încăput
pe mâna lui Napoleon și ulterior a englezilor (1809), formând o Republică a celor șapte insule,
despre care se apreciază că a reprezentat embrionul statului grec modern.
În tot acest timp, populația grecească s-a bucurat de o oarecare autonomie (mergând uneori
și în unele locuri, până la autoadministrare), fiind coagulată în principal în jurul bisericii ortodoxe,
conduse de Patriarhul de la Constantinopol, interlocutorul guvernului otoman în privința creștinilor
din imperiu. În Peloponez, situația a ajuns la începutul secolului al XIX-lea asemănătoare celei din
Serbia. Comunitățile aveau căpetenii grecești și organe deliberative, care, la rândul lor, alegeau un
Senat al peninsulei. În plus, în consiliul permanent al guvernatorului, existau doi musulmani și doi
greci. Tipic pentru acea epocă, societatea era dominată de marii proprietari și de clerici, care, date
fiind privilegiile de care se bucurau, nu manifestau ostilitate față de autoritățile otomane
Primele manifestări de independență s-au manifestat la sfârșitul secolului al XVIII-lea,
evident sub influența ideilor Revoluției Franceze. E de reținut figura simbolică a lui Rhigas, care a
încercat să mobilizeze populația lansând un cântec inspirat de Marseilleza și care a fost executat de
turci. Firavul său demers a rămas fără urmări imediate.
Mișcarea grecească, izbucnită în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, s-a diferențiat de
cea sârbească, în principal, prin două aspecte. În primul rând, ea a atras mult mai multă simpatie în
plan internațional, existând chiar opinia că ajutorul occidental ar fi contat chiar mai mult decât
forțele autohtone. În al doilea rând, mișcarea a fost foarte divizată, având adesea aerul unui război
civil între grupări locale, organizate pe baze regionale, sociale sau mânate de dorința de dominație.
Simplificând, se poate aprecia că marele clivaj a fost cel dintre căpeteniile locale și cele din
diaspora grecească (Rusia, Principatele Române, Constantinopol ș.a.).

9
 Eteria
Sub numele său complet Philike Hetairia (Societatea prietenilor), a fost o organizație
revoluționară formată la Odessa, în special din negustori mărunți, cu puține elemente din elită.
Având ca scop provocarea unei revoluții generale în Balcani, ei început să coopteze greci din alte
țări (Principate, Imperiul Otoman) și chiar lideri ai altor popoare, cum a fost cazul lui
Karagheorghe, care, în 1817, s-a întors în Serbia pentru a populariza cauza Eteriei. Întrucât a intrat
în conflict cu principele Miloš, care căuta apropierea de sultan, el a fost asasinat în scurt timp.
Gruparea era organizată după tipic masonic, cu o ierarhie riguroasă și cu reguli stricte de
conspirativitate. Însăși persoana liderului suprem (arche) era învăluită în mister, existând zvonul că
acesta ar fi fost însuși țarul Alexandru I. Conducerea a fost încredințată inițial lui Ioannis
Capodistria, ministru de externe al Rusie, care însă a refuzat. A fost ales apoi generalul Alexandru
Ipsilanti, aghiotant imperial. În 1818, cartierul general a fost mutat mai aproape de proiectatul
teatru de operațiuni, la Constantinopol, unde exista influenta comunitate grecească din Fanar.
Eteriștii se bazau în primul rând pe sprijinul rus, dată fiind influența pe care o aveau asupra
țarului și veleitățile acestuia de protector al creștinilor din Imperiul Otoman.
Cum în Grecia era imposibil de ajuns rapid și cu o armată numeroasă și cum Serbia ieșise
din schemă din cauza atitudinii principelui Miloš, eteriștii au ales Principatele române ca loc de
pornire a revoluției. Acestea prezentau, în plus, mai multe avantaje: domniile erau asigurate de
fanarioți, mulți dintre ei apropiați de mișcare, clasa superioară, boierească, era și ea puternic
infiltrată de greci; la fel și clerul înalt (multe mănăstiri erau închinate Sfântului Munte). De
asemenea, influența otomană era mai redusă comparativ cu sudul Dunării și zona devenise loc de
refugiu pentru mulți rebeli balcanici. Nu în ultimul rând a contat și mișcarea organizată de Tudor
Vladimirescu, care, în primă fază, a fost apropiat de Eteria.
Acțiunile au fost declanșate în primăvara anului 1821, mizându-se pe cooperarea lui Tudor,
pe faptul că turcii erau ocupați cu reprimarea rebeliunii lui Ali Pașa și pe informațiile că, în scurt
timp, va izbucni o revoluție și în Grecia. Rușii nu au acordat însă ajutorul sperat, ba chiar au
dezavuat manifestările, întrucât țarul, membru al Sfintei Alianțe după 1815, își luase angajamentul
de a contribui la reprimarea oricărei acțiuni care ar fi putut aduce o schimbare a statu quo-ului
european. În aceste circumstanțe, relațiile greco-române au început să se deterioreze, culminând cu
acuzația de trădare adusă de eteriști lui Vladimirescu, cu răpirea și cu executarea acestuia la 27 mai.
Nu după mult timp, și Batalionul Sacru (detașamentul de elită al eteriștilor) a fost înfrânt de trupele

10
turcești, la Drăgășani, prima parte a revoluției luând astfel sfârșit. Ipsilanti a emigrat în Austria,
unde avea să rămână nouă ani. Eteriștii au reușit să ajungă și în peninsulă, dar au jucat un rol mai
degrabă marginal în război.

Războiul de independență
Cu toate pregătirile eteriste, s-a apreciat adesea că declanșarea războiului de independență al
grecilor nu a izbucnit atât din dorința lor, cât dintr-un conflict colateral, între Poartă și guvernatorul
rebel al Ioaninei (Epirului), Ali Pașa. După ce furnizase Constantinopolului informații cu privire la
Eteria, în 1820, în condițiile amenințării trupelor turcești, el a încercat să își atragă sprijinul
populației și, mai ales, al căpeteniilor grecești. Totuși, aceștia au ajutat inițial armata otomană până
când Ali s-a retras în fortăreața Ioanina. Abia atunci când turci, aflați pe poziții mai favorabile, au
început să devasteze teritoriul, grecii au început să întoarcă armele.
Cu toate că Eteria împânzise zona, acțiunile de aici nu au fost coordonate cu cele eteriste. În
1821, condițiile în care revolta părea iminentă, autoritățile otomane au convocat notabilitățile
grecești la o întrunire pentru a le verifica loialitatea, dar odată cu izbucnirea ostilităților – conduse
de episcopul Ghermanos din Patras și Petrobey Mavromichalis din Kalamata – cu toții au fost
reținuți ca ostateci. În scurtă vreme, noi cete țărănești conduse de căpetenii locale s-au alăturat
insurgenților.Într-o primă fază, trupele otomane distrase de revolta din Valahia, de rebeliunea lui
Ali și de un război în Persia, nu au reacționat dur. Grecii au masacrat, în unele locuri, populația
musulmană civilă (octombrie 1821) ceea ce atras din partea turcilor o reacție de același. În aprilie
1822, un grup de ieniceri l-au spânzurat pe Patriarh și câțiva episcopi, iar în perioada următoare au
început exterminări ale populației grecești, cel mai cunoscut fiind masacrul din Insula Chios care a
terifiat Occidentul.
Până în vara lui 1822, revoluționari au reușit să controleze Peloponez-ul, insulele Hydra,
Spetsai și Psara și la nord de Corint, Atena, Teba și Missolonghi. După acestă dată, otomanii –
eliberați de presiunea lui Ali Pașa, au început să atace Peloponez-ul. Cu toate acestea, până în 1825
grecii au reușit să își mențină pozițiile. În decembrie 1822, o adunare întrunită la Epidaurus a creat
un guvern, în frunte cu fanariotul Alexandros Mavrocordatos, iar o lună mai târziu a fost adoptată și
o constituție, după modelul celei a Directoratului francez (puterea executivă a fost încredințată unui
comitet format din cinci persoane). La puțin timp, Mavrocordatos s-a retras la Missolonghi.

11
 În paralel, s-a consolidat o nouă grupare condusă de Demetrios Ipsilanti (fratele lui
Alexandru) și de comandantul militar Theodoros Kolokotronis. Ei aveau cartierul general l Kranidi,
controlau orașul Nauplion și aveau strânse legături cu trupele lui Hydra și Spetsai. Aceasta din
urmă și-a asigurat un avantaj după primirea unui împrumut britanic (1824). Spre sfârșitul anului a
izbucnit un conflict deschis între grupările Rumelia și din insule împotriva celor din Peloponez.
În 1825, situația părea insolvabilă. Sultanul a apelat la serviciile lui Ali Mohamed pentru a
elibera Grecia. Acesta cerea în schimb posesiunea Cretei, pentru sine, și postul de guvernator al
Peloponez-ului pentru fiul său. Până în vara anului 1826, Missolonghi și Atena au fost cucerite de
egipteni. Era clar că fără un masiv ajutor extern, revoluţia era terminată.
În primii ani ai război, marile puteri au rămas în expectativă. Rusia era prinsă între
angajamentele luate în cadrul Sfintei Alianţe şi dorinţa de a-şi impune hegemonia în Balcani. Încă
din 1821, rupsese relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman, iar masacrele comise de turci păreau
inadmisibile. Cu toate acestea, a evitat o vreme implicarea directă.
Guvernul britanic oscila de asemenea între filoelenismul populaţiei, pe de o parte, şi teama
de influenţa rusească în zonă şi dorinţa de a menţine intact Imperiul Otoman, pe de alta. În cele din
urmă, premierul Canning (ulterior prim-ministru) a optat pentru varianta de compromis a creării
unui stat grec autonom sau chiar independent, cu singura condiţie ca acesta să nu cadă în sfera de
influenţă a Rusiei. Împrumuturile acordate grecilor a fost o formă de a-i interesa pe bancherii
londonezi de problemele zonei.
În Franţa, regele Carol al X-lea, deşi filoelen, ezita să se implice şi a fost nevoie de
presiunea grupărilor liberale pentru a se hotărî.
Până în 1826, singurul sprijin de care au beneficiat grecii a fost cel al voluntarilor
occidentalii (printre care celebrii poeţi englezi Shelley şi Byron, care a şi murit la Missolonghi) şi al
regelui Ludwig I al Bavariei.
Abia în aprilie 1826, ducele de Wellington, participant la ceremonia de încoronare a ţarului
Nicolae I, a încheiat cu acesta din urmă protocolul de la Petersburg, prin care cele două puteri îşi
luau angajamentul de a media între poartă şi beligeranţi pentru crearea unui stat grec autonom. În
noile condiţii, Imperiul Otoman, care trecea printr-o nouă criză internă, a fost obligat să încheie
Convenţia de la Akkerman, care consfinţea practic protectoratul rusesc asupra Principatelor şi a
Serbiei.
În iulie 1827, la Londra, Anglia, Franţa şi Rusia au semnat un tratat pentru crearea unui stat
autonom grec, prin negocieri cu Poarta. Ele au iniţiat şi o blocadă maritimă, soldată cu scufundarea,
în Golful Navarino, a flotei turco-egiptene (octombrie 1827). Ca urmare a acestui act de agresiune,

12
turcii au rupt Convenţia de la Akkerman ceea ce a dus la un nou război ruso-turc. Acesta a fost
favorizat şi de atitudinea rezervată a noului premier britanic, însuşi Wellington, care a criticat
intervenţia de la Navarino.
Războiul a început în aprilie 1828, iar până în septembrie anul următor, ruşii au reuşit să
ajungă până la Adrianopol (Edirne) unde a fost semnat tratatul. Cu toate că miza războiului a fost
mai mare, el s-a dovedit decisiv pentru soarta grecilor, care nu demult, îşi pierduseră speranţa.
Încă din 1827, o adunare naţională grecească grecească proclamase republica, propunând
preşedinţia lui Ioannis Capodistrias, iar comanda marinei şi a armatei unor ofiţeri britanici.
Capodistrias şi-a preluat funcţia în 1828 şi a încercat să instituie un regim centralist şi autoritar,
etichetat adesea drept o dicatură. Deşi avea sprijinul notabilităţilor şi al armatei lui Kolokotronis, el
nu a reuşit să câştige sprijin popular.
Deşi Tratatul de la Adrianopol recunoştea autonomia Greciei, această situaţie stârnea încă
nemulţumiri: grecii nu mai doreau nici măcar formal suzeranitatea otomană, iar englezii se temeau
că noul stat va deveni o unealtă a Rusiei, cu atât mai mult cu cât era condus de un fost ministru rus.
La Londra au început negocieri care au condus spre ideea creării unui independent.
Tratatul de la Londra (februarie 1930) a consfinţit crearea unui regat independent, dar redus
teritorial la Peloponez şi Grecia centrală, în fruntea căruia urma să fie pus un prinţ occidental.

13
 Grecia în 1830*
Într-o primă fază tronul a fost oferit lui Leopold de Saxa-Coburg-Gotha, care a refuzat din
motive personale, dar şi pentru că era terifiat de starea ţări. Se pare că la aceasta din urmă a
contribuit şi Capodistrias (cu ştiri alarmiste), care dorea să îşi prelungească guvernarea. El a fost
asasinat în octombrie 1831, ţara intrând practic în anarhie. Conducerea a fost preluată de un
triumvirat format din Agostinos Capodistrias, Kolokotronis şi Kelletis.
Căutarea unui rege a constinuat, vehiculându-se chiar numele ducelui de Reichstadt
(Napoleon II), la a cărui numire s-a împotrivit Metternich. În cele din urmă, în 1832, puterile au
convenit asupra lui Otto de Bavaria, fiul lui Ludwig I, care a fost instalat pe tron în 1833.
3
Imperiul Otoman în secolul al XIX-lea

Marea problemă a Imperiului Otoman în secolul al XIX-lea a fost însăşi menţinerea ca

entitate politică. Ameninţările la adresa sa erau multiple:
(1) În plan intern, nesupunerea unor categorii social-economice (precum ayanii sau ienicerii)
care creaseră o stare de haos făcând imposibil controlul puterii de la Constantinopol asupra
unei bune părţi din teritoriu.
(2) Manifestările separatiste ale unor bey (guvernatori), care doreau formarea, pe teritoriile
controlate de ei, a unor state independente sau, cel puţin, autonome.
(3) Mişcările de emancipare naţională ale diverselor grupuri etnice din cadrul imperiului.
Trebuie remarcat că acestea nu au avut neapărat un caracter etnic (anti-turc) sau explicit
religios (anti-otoman), ci în primul rând social, date fiind discriminările puternice existente
în statul otoman.
(4) Ameninţările externe, venite din partea unor state cu interese în spaţiul otoman.
Astfel, situaţia Imperiului în secolul al XIX-lea, trebuie privită atât prin prisma conflictelor
internaţionale, cât şi prin aceea problemelor interne şi a reformelor care vizau rezolvarea sau măcar
atenuarea acestora.

*
http://www.zum.de/whkmla/histatlas/balkans/haxgreece.html.

14
 Imperiul Otoman în 1829*
După revoluţia greacă şi după războiul ruso-turc din 1828-1829, sultanul a trebuit să accepte
instaurarea protectoratului rusesc asupra Principatelor şi a Serbiei (Tratatul de la Adrianopol, 1829)
şi crearea unui regat grec (Tratatul de la Londra, 1830). În anii următori, marele pericol l-au
reprezentat acţiunile lui Mehmet Ali, paşa al Egiptului, care deşi primise Creta, era nemulţumit că
nu i se acordase Peloponezului, aşa cum i se promisese la intervenţia sa pentru reprimarea
insurgenţei greceşti. Acum, dorea Siria, ca o compensaţie. Prin urmare, i-a atacat pe otomani, care
ar fi suferit o înfrângere catastrofală dacă nu ar fi primit ajutor din partea Rusiei. În 1833, Imperiul
Otoman şi cel Rus au încheiat tratatul de alianţă de la Unkiar Iskelessi, care chiar dacă încredinţa
Siria lui Mehmet, asigura Porţii o perioadă de acalmie.
Sultanul Mahmud al II-lea – numit uneori „Petru cel Mare al turcilor” – a profitat de aceste
momente pentru a introduce o serie de modernizări: crearea de ambasade permanente în capitalele
occidentale (1834), crearea unui consiliu de miniştri, instruirea armatei cu ajutorul uneor misiuni
prusace şi britanice (1835). În 1838, Imperiul a cunoscut şi o mare deschidere economică, prin
tratatul comercial cu Marea Britanie (Balta-Liman), care permitea pătrunderea mărfurilor
englezeşti.
În 1839, considerând că armata sa e, de acum suficient, de puternică, Mahmud a decis să îl
atace pe Mehmet Ali. Rezultatul a fost însă catastrofal. Egiptenii, conduşi de Ibrahim Paşa, au

*
http://en.wikipedia.org/wiki/Territorial_evolution_of_the_Ottoman_Empire#1859.

15
repurtat o victorie, în urma căreia a murit însuşi sultanul, locul său fiind luat de Abdul Mejid, care a
continuat linia reformelor, inaugurând amplul proces cunoscut sub numele de Tanzimat
(reorganizarea), început în 1839 şi încheiat abia odată cu Constituţia din 1876.
Victoria lui Ibrahim asupra turcilor a stârnit îngrijorări la Londra, dată fiind relaţia apropiată
a lui Mehmet Ali cu Franţa, ceea ce ar fi însemnat o răsturnare a echilibrului de forţe. De aceea,
Marea Britanie, sprijinită de Rusia, Prusia şi Austria au intervenit diplomatic şi au impus
Conferinţa Strâmtorilor (Conferinţa de la Bosfor) din 1841, care interzicea accesul navelor de
război în Bosfor şi Dardanele, care erau puse sub control internaţional.
A urmat o nouă epocă de acalmie, folosită şi ea pentru reforme interne, dintre care merită
notată introducerea unui sistem de guvernământ local (instituirea unor consilii, e adevăr, numite de
guvernatori, care reflectau într-o oarecare măsură, eterogenitatea populaţiei).
Nici de această dată însă pacea nu a durat mult. La începutul anilor ’50, Imperiul s-a văzut
implicat într-un nou conflict de proporţii. Mărul discordiei l-a reprezentat acum concurenţa dintre
Franţa şi Rusia pentru protecţia creştinilor din imperiu şi, mai ales, pentru drepturile celor două
biserici (ortodoxă şi catolică) la Ierusalim. În 1852, Poarta a luat unele măsuri care favorizau
Franţa, ceea ce atras, evident, o reacţie ostilă a Rusiei, care a mobilizat armata şi trimis un
reprezentant la Constantinopol (1853). Acesta a cerut ferm recunoaşterea expresă a statutului de
protector al creştinilor şi încheierea unui nou tratat de tipul celui de la Unkiar Iskelessi. Refuzul
otoman – încurajat de guvernul englez – i-a determinat pe ruşi să rupă relaţiile diplomatice şi să
invadeze Principatele Române. Turcii, la rândul lor, au declarat război (octombrie 1853), iar câteva
luni mai târziu (martie 1854) i s-au alătura Franţa şi Anglia. Imperiul Habsburgic a fost şi el atras
de partea aliaţilor (august 1854), cu promisiunea că va primi administraţia Principatelor eliberate de
sub ocupaţia rusească, ceea ce s-a şi întâmplat. Cele mai importante lupte s-au dat în Crimeea (de
unde şi numele războiului) unde a acţionat flota franco-britanică, dar şi în estul Anatoliei şi sudul
Caucazului.
Victoria turcilor şi a aliaţilor lor a fost urmată de Congresul şi Tratatul de la Paris, care a
neutralizat Marea Neagră, a acordat Imperiului Otoman avantaje la gurile Dunării, a pus fluviul sub
un regim internaţional şi a înlocuit protectoratul rusesc asupra Principatelor şi a Serbiei cu o
garanţie colectivă a marilor puteri. De altfel, frontierele otomane erau garantate de celelalte puteri
semnatare ale tratatului.
Următoarele aproape două decenii au adus o continuare a Tanzimatului, în principal de către
Abdul Aziz (care a preluat puterea în 1861 şi a fost ajutat de personalităţi precum Fuad Paşa şi Ali
Paşa): eliminarea discriminărilor fiscale, dezvoltarea comunicaţiilor, instituirea unei administraţii
după model francez (1864) ş.a.
16
 Imperiul s-a confruntat în continuare cu câteva probleme precum: unirea Principatelor,
revolta din Siria şi Liban (1861), criza sârbă din 1862, răscoala din Creta (1866-1868), dar marile
provocări aveau să survină la mijlocul deceniului al VIII-lea odată cu revoltele din Balcani.

4
Bulgarii în Imperiul Otoman

Mişcarea de emancipare în Bulgaria (numită, în cadrul Imperiului Otoman Rumelia) a

apărut şi s-a derulat mai dificil decât în celelalte spaţii balcanice. La aceasta a contribuit, fără
îndoială, proximitatea faţă de Constantinopol, relieful prea puţin potrivit pentru organizarea unei
rezistenţe şi, după unele păreri, şi felul de a fi al bulgarilor. Ca şi în celelalte zone, societatea era
ierarhizată, notabilii (ciorbagii) fiind ostili unei reforme a societăţii otomane, întrucât aceasta ar fi
însemnat pierderea privilegiilor. Chiar dacă mulţi dintre ei susţineau, la nivel declarativ, renaşterea
naţională, o bună perioadă ei nu au întreprins nimic în acest sens. Oraşele erau cosmopolite, cu
puternice elemente turceşti şi greceşti şi o burghezie bulgară în formare. Marea masă a populaţiei o
reprezenta ţărănimea, diferenţiată în funcţie de zona de locuire: cei din zonele de deal şi de munte
erau iniţial mici proprietari, mai înstăriţi decât cei din câmpii care lucrau pe marile moşii. Cu
17
timpul însă, în Bulgaria s-a produs un proces de destructurare a marii proprietăţii, latifundiarii
vânzând pământul ţăranilor. În acelaşi timp, după abolirea monopolului comercial în Principate,
turcii au devenit tot mai dependenţi de producţia agricolă bulgară. Se pare că spre deosebire de
regiunile vecine, în Bulgaria nu a existat o participare masivă a ţărănimii la mişcarea revoluţionară.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea nu au izbucnit decât puţine revolte de mică amploare.
Foarte important a fost faptul că Biserica Ortodoxă era dominată de elementul grecesc
(greaca era limba de cult) şi, prin urmare, şi firavul sistem educativ, care era eminamente
ecleziastic. În aceste condiţii, a fost extrem de dificilă crearea unei culturi bulgare şi a unei
conştiinţe naţionale.
Prima şcoală bulgărească a fost creată în 1835 la Gabrovo, de Vasili Aprilov, care citise o
carte de istoria Bulgariei apărută în Rusia. În scurt timp, au apărut instituţii similare şi în alte centre
comerciale şi meşteşugăreşti.
În 1839, a fost înfiinţată la Salonic o imprimerie care folosea alfabetul chirilic, care, după
câţiva ani, a tipărit şi primul ziar bulgăresc. Cărţile în limba bulgară au fost tipărite, până în timpul
Războiului Crimeei, în afara spaţiului bulgar, la Constantinopol, Belgrad şi chiar Bucureşti.
Tot în 1839, a fost emis hatişeriful care proclama egalitatea dintre musulmani şi creştini.
Pentru bulgari, acesta a stârnit şi speranţa unei biserici locale de sine stătătoare. Clericii care au
făcut demersuri pe lângă Poartă în acest sens au fost aspru pedepsiţi, cu acordul Rusiei, care proteja
autoritatea patriarhului de la Constantinopol. Abia în 1849 a fost creată o biserică bulgărească în
Constantinopol, dar numai mult. Au fost admişi în sinod dar nu li s-a aprobat cererea de a avea
episcopi bulgari. Când în sfârşit a fost acceptat un episcop (1860), Ilarion, acesta a ţinut o slujbă
prin care marca ruperea de biserica greacă, ceea ce i-a atrsa anatemizarea. A rezistat şi a obţinut
dreptul de a folosi cărţi în limba bulgară, cu condiţia ca ele să fie aprobate de patriarh. Succesul a
fost însă de scurtă durată pentru că, în snul următor, Ilarion şi alţi câţiva clerici adepţi au fost forţaţi
să părăsească pământurile natale.
Fără îndoială, un rol important în emanciparea Bulgariei l-a avut Rusia. În timpul
războaielor din 1806-1812 şi 1828-1829 s-au dat lupte pe teritoriul bulgăresc şi mulţi bulgari s-au
alăturat ruşilor. Cu toate acestea, iniţial ţarul a fost puţin preocupat de această zonă, în comparaţie
cu Principatele, Serbia sau Grecia. În timp însă, ruşii au început să observe similitudinile dintre cele
două popoare şi astfel a luat naştere panslavismul care va caracteriza politica rusească din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Evident, sentimentele fraterne erau dublate şi de considerente
geopolitice, spaţiul bulgar fiind de maximă importanţă în eventualitatea unei campanii terestre în
direcţia Constantinopolului.

18
 Interesul ruşilor pentru Bulgaria a crescut în special după înfrângerea suferită în Războiul
Crimeei, care a determinat Curtea de la Petersburg să elaboreze o veritabilă strategie expansionistă
în Balcani. Pentru a încuraja lupta bulgarilor, la Odessa a fost creat chiar un comitet naţional. În
1858 a fost înfiinţată organizaţia panslavistă Societatea benevolentă din Moscova, care a acordat
burse de studii unor tineri bulgari, care astfel au putut intra în contact cu gândirea radicalilor ruşi.
Motivul, cel puţin la nivel declarativ, pe care ruşii l-au folosit pentru a se implica în cauza
bulgară a fost, după cum era de aşteptat, de natură religioasă. Patriarhul Moscovei s-a folosit de
pretextul campaniei – altfel nepericuloase – pornite de greco-catolici şi protestanţi – în rândul
bulgarilor, pentru a a afirma necesitatea unei biserici naţionale, chiar dacă sub jurisdicţia
patriarhiei.
Un rol important l-a avut ambasadorul rus la Poartă, N.P. Ignatiev, un panslavist fervent,
care, în 1864, a reuşit să aducă cele două părţi la un compromis temporar între cele două părţi,
aducându-i pe Ilarion şi susţinătorii săi din exil şi câştigând astfel simpatia bulgarilor. Discuţiile de
la sinoadele din anii următori nu au dus la nicio soluţie, astfel că în 1864 clericii bulgari i-au
evacuat pe episcopii greci. De acum, separarea era evidentă şi numai era nevoie decât de
recunoaşterea oficială. Aceasta era însă condiţionată de întinderea jurisdicţiei noii biserici, asupra
căreia au avut loc aprige discuţii. Nu era vorba numai de nemulţumirea patriarhului, ci şi de cea
guvernului grec, care ar fi dorit să controleze cât mai mult din Macedonia şi chiar comunităţile
greceşti izolate în teritoriul bulgăresc. În acelaşi timp, şi guvernul sârb a început să emită pretenţii
asupra oraşelor Peč şi Ohrid. În cele din urmă, în 1870, considerând că problema a devenit mai
mult politică decât religioasă, sultanul a decis crearea unui exarhat în forma dorită de bulgari. De
aici o serie de conflicte sângeroase în Macedonia şi declararea bulgarilor drept schismatici de către
patriarh.
Dacă în privinţa creării bisericii, elita bulgară era unanimă, în ceea ce priveşte aspectele
politice, părerile erau împărţite. Independenţă sau doar autonomie? Încadrarea într-o federaţie şi,
dacă da, ce fel de federaţie? Folosirea sprijinului extern sau doar a propriilor forţe? Care să fie
forma de organizare a noului stat?
Dincolo de aceste discuţii principiale, tinerii conspiratori bulgari – toleraţi şi chiar susţinuţi
în Serbia şi România – au acţionat asupra teritoriului otoman prin tactica ceta (ceata), adică prin
trimiterea de grupuri înarmate, ceea ce însemna mai curând hărţuire decât atac adevărat.
Cei mai importanţi revoluţionari bulgari au fost: Ghiorghi Rakovski, Liuben Karavelov,
Vasil Levski şi Hristo Botev. La începutul anilor ’60, Rakovski, partizan al unei federaţii balcanice
care să excludă Grecia, a editat la Belgrad revista Lebăda Dunării, iar din 1862 s-a mutat la
Bucureşti de unde a continuat să trimită cete la sud de Dunăre, chiar dacă era conştient că această
19
tactică e insuficientă. Karavelov a fost un moderat mulţumindu-se cu o autonomie în imperiu. Vasil
Levski era revoluţionarul romantic tipic, care spera la obţinerea independenţei printr-o mare
insurecţie populară. Hristo Botev, mare poet, era social şi visa la o confederaţie balcanică.
În 1870, diferitele grupuri s-au reunit într-un Comitet Central Revoluţionar Bulgar, prezidat
de Karavelov. Cu toţii conveniseră asupra necesităţii unei federaţii balcanice, dar nu şi asupra
formei de organizare a Bulgariei. Comitetul nu a reuşit să facă mare lucru, pentru că în 1874, în
urma unei încercări eşuate de intervenţie a lui Levski, poliţia turcă a aflat planurile insurecţiei.
Karavelov şi ai lui şi-au dat atunci seama de necesitatea schimbării tacticii

5
Revoltele balcanice din deceniul al VIII-lea

După aproape două decenii de relativă acalmie, în perioada de după Războiul Crimeii,
conflictele din spaţiul balcanic au luat din nou amploare la mijlocul deceniului al VIII-lea. Focarul
l-au reprezentat de această dată provinciile otomane Bosnia şi Herţegovina.
Acestea aveau anumite particularităţi în raport cu teritoriile vecine. În primul rând, opoziţia
faţă de reformele încercate de Constantinopol era destul de ridicată, creându-se un adevărat centru
de rezistenţă al ayanilor. În al doilea rând, dar mai important, în Bosnia s-a petrecut o convertire
masivă la islamism, în principal în rândul notabilităţilor locale, aşa-numiţii begi, care au devenit
20
astfel slavi musulmani. Ei au intrat în conflict atât cu autorităţile centrale (au existat mai multe
revolte pe parcursul primei jumătăţi a secolului al XIX) – în fapt, controlul otoman nu a fost impus
decât la 1850 – dar şi cu populaţia ţărănească, predominant creştină, pe care doreau să o domine.
Situaţia ţăranilor era extrem de grea, ei suportând numeroase obligaţii în bani şi în muncă faţă de
begi.
Situaţia s-a agravat după 1874, an în care se pare că recolta a fost foarte slabă. În iulie 1875,
mai întâi în Herţegovina, apoi şi în Bosnia, au izbucnit mişcări ţărăneşti. Trebuie precizat că acestea
au avut un caracter preponderent social şi mai puţin politic/naţional. Revendicările vizau
distrugerea sistemului feudal, eliminarea abuzurilor administraţiei, un sistem fiscal echitabil bazat
pe egalitatea dintre creştini şi musulmani. În istoriografie apare destul de frecvent ideea că agitaţiile
au fost stârnite agenţi provocatori panslavişti proveniţi din Serbia, dar mai ales din Rusia.
Reprimarea lor de către trupele otomane era extrem de dificilă, dat fiind stilul guerillero de luptă al
ţăranilor.
După cum era de aşteptat, manifestările nu au lăsat indiferente principatelor Serbia şi
Muntenegru (care viza, de altfel, anexarea teritoriului Herţegovinei). Principele muntenegrean
Nicolae şi-a anunţat încă din august 1875 intenţia de a interveni în favoarea răsculaţilor, adică de a
porni un război împotriva turcilor. În schimb, Milan Obrenovic IV al Serbia a fost foarte ezitant, în
ciuda faptului că atât opinia publică şi guvernul liberal – avându-l ca figură centrală de Jovan Ristic
– erau favorabile intervenţiei. El considera – şi se va dovedi că pe bună dreptate – că armatele sârbe
erau (încă) incapabile să ducă un război cu Poarta.
În 1875, în rândul marilor puteri, per ansamblu, domina dorinţa de rezolvare pe cale
paşnică, diplomatică, a problemelor balcanice, de evitare a unui conflict major. Rusia, Austro-
Ungaria şi Germania – reunite după 1873 în Alianţa celor trei împăraţi – doreau să intervină pentru
a media între insurgenţi şi guvernul otoman şi pentru a obţine anumite reforme. Marea Britanie
dorea, în mod tradiţional am putea spune, neprejudicierea intereselor otomane şi se temea de o
sporire a influenţei celor trei imperii în Balcani.
Austria, după proclamarea dualismului, dorea evident să îşi extindă posesiunile balcanice,
dar evita să comită imprudenţe.
În cea mai dificilă situaţie se afla, fără îndoială, Rusia. Era perioada în care elita rusească
era animată de panslavism. Se formau comitete şi se elaborau programe panslaviste. Nu erau deloc
puţini cei care credeau că ajutorul pentru fraţii slavi şi ortodocşi din Balcani era un drept sau chiar o
obligaţie a ruşilor. Printre ei numeroşi generali şi chiar moştenitorul tronului, viitorul ţar Alexandru
al III-lea. Pe de altă parte, ţarul şi o serie de apropiaţi ai săi se temeau că o intervenţie în Balcani ar

21
putea atrage o reacţie negativă din partea celorlalte mari puteri, punând Rusia într-o postură
similară celei din vremea Războiului.
De aceea s-a preferat varianta cooperării cu occidentalii, a medierii şi a susţinerii unor
programe de reformă. În mediere s-au implicat, pe lângă puterile menţionate deja, s-au implicat şi
Franţa şi Italia, cea dintâi dorind o ieşire din izolarea de după 1871, iar cea din urmă, un stat încă
tânăr, râvnind după afirmarea internaţională. Mai întâi, în septembrie, insurgenţii au refuzat să
depună armele, neavând încredere în promisiunile turcilor, apoi, în decembrie, planul prezentat de
ministrul austro-ungar Andrassy, la Conferinţa de la Paris, fost acceptat de Poartă, dar din nou
respins de insurgenţi. În mai 1876, un alt program a fost respins de Poartă, la instigarea Marii
Britanii.
Evenimentele din Bosnia şi Herţegovina au avut ecouri şi în alte părţi, în special în rândul
mişcării bulgare de emancipare. După o primă tentativă de revoltă în spaţiul bulgar (la Stara
Zagora), eşuată, în august 1875, abia în mai 1876, bulgarii retraşi la Giurgiu, sub conducerea lui
Hristo Botev, s-au îmbarcat pe un vas şi au atacat în apropiere de Kozlodui. Şi această tentativă a
fost reprimată rapid, însuşi Botev căzând în luptă. Evenimentul a coincis cu izbucnirea unei crize la
Constantinopol (o lovitură a Junilor Turci), care s-a soldat chiar cu schimbarea sultanului (care va
fi schimbat din nou în august).
În tot acest timp, chiar dacă nu a acţionat pe faţă, Rusia s-a implicat destul de puternic în
afacerile balcanice, încurajând, se pare, crearea unei alianţe ofensive între sârbi, muntenegreni şi
greci. În plus a permis sosirea în Serbia a numeroşi voluntari din comitetele panslaviste, în frunte
cu gen. M.G. Cerniaev, care, în anii anteriori, se făcuse remarcat prin succesele din Asia Centrală.
În sfârşit, în iulie 1876, date fiind presiunile interne, încurajările ruseşti, continuarea revoltei
în Bosnia şi Herţegovina şi speranţa reizbucnirii revoltei bulgare, a determinat guvernul sârb să
atace teritoriul otoman. După câteva zile, şi muntenegrenii au făcut acelaşi lucru. Obiectivele erau
anexarea Bosniei de către Serbia şi a Herţegovinei de către Muntenegru.
În acest context, chiar în iulie 1876, miniştrii de externe rus şi austriac, A.M. Gorceakov şi
I. Andrassy, considerând că, până la urmă, războiul nu contravenea intereselor nici unuia dintre
imperii, au încheiat acordul de la Reichstadt, care schiţa un echilibru de putere în Balcani. În cazul
în care Serbia şi Muntenegru ar fi fost înfrânte, puterile ar fi susţinut menţinerea statu quo-ului
antebelic. Dacă ar fi învins, puterile ar fi trecut la dezmembrarea Imperiului Otoman, fără a încuraja
însă crearea vreunui mare stat balcanic: Bulgaria şi Rumelia ar fi devenit autonome, Grecia ar fi
primit Tesalia, Constantinopolul ar fi devenit oraş liber, Rusia ar fi preluat sudul Basarabiei, iar
Austro-Ungaria, Bosnia şi Herţegovina. Serbia şi Muntenegru ar fi luptat deci degeaba.

22
 Deşi se pare că muntenegrenii s-au descurcat destul de bine în luptă, sârbii au suferit
înfrângeri ajungând, la începutul septembrie, în pragul dezastrului. La intervenţia marilor puteri, în
august a fost încheiat un armistiţiu, dar acesta a fost încălcat de sârbi în luna următoare. Eşecurile
au continuat, aşa că în octombrie turcii aveau calea deschisă spre Belgrad.
Cauzele acestei situaţii erau multiple: în primul rând, aşa cum estimase prinţul Milan,
trupele sârbeşti nu erau suficient de pregătite; în al doilea rând, comandanţii ruşi nu s-au adaptat
situaţiei, iar voluntarii ruşi s-au comportat rău cu populaţia locală stârnind nemulţumiri de proporţii.
La aceasta s-a mai adăugat şi faptul că aşteptata mare răscoală balcanică nu s-a produs; spaţiul
bulgar a fost devastat de cetele de başibuzuci, iar România şi Grecia au rămas în expectativă.
Relativa salvare a venit tot din partea Rusiei, care a devenit mult mai fermă. După cum
aprecia istoricul britanic A.J.P Taylor (susţinut şi de istoricul român Nicolae Ciachir), dacă până în
toamna anului 1876, Balcanii au avut un rol secundar în politica externă ţaristă, după acest moment
ei au devenit prioritatea. Motivele ar fi înfrângerea Serbiei şi a Muntenegrului, care ar fi pus
Imperiul Otoman într-o poziţie mai favorabilă şi panslavismul ajuns la apogeu în opinia publică
rusească.
Începând din septembrie 1876, Rusia începe să ia în calcul posibilitatea unui nou război
împotriva Porţii. În octombrie, era deja pus la punct planul invadării teritoriilor turceşti din Balcani
şi numai avertismentele ministerului de finanţe făcea ca luptele să fie amânate. Pentru că Serbia
risca să fie distrusă, ruşii au adresat Constantinopolului un ultimatum (ameninţau cu ruperea
relaţiilor diplomatice) forţând semnarea unui armistiţiu. La 3 noiembrie, turcii au acceptat încetarea
ostilităţilor pe o perioadă de două luni. In paralel, englezii au propus convocarea unei conferinţe
internaţionale, la Constantinopol, pentru reglarea diferendului. Ţarul a acceptat propunerea, dar a
trecut, totodată, la mobilizarea parţială a trupelor. A specificat expres că în cazul unui eventual eşec
al preconizatei conferinţe, Rusia îşi rezerva libertatea de acţiune, angajându-se numai să nu ocupe
Constantinopolul.
Lucrările conferinţei s-au deschis în decembrie, sub preşedinţia generalului Ignatiev,
ambasadorul Rusiei la Constantinopol. Concluziile au dus spre menţinerea statu quo-ului, deci
menţinerea integrităţii teritoriului otoman, cu condiţia unor ample reforme pentru acordarea de
drepturi popoarelor creştine. Chiar înainte de proclamaţia finală, ca o stratagemă, sultanul a
publicat o constituţie care, printre altele, proclama egalitatea tuturor cetăţenilor statului şi astfel a
putut să refuze programul propus de marile puteri, considerându-l deja realizat.
În aceste condiţii, după cum avertizase, Rusia a început să se pregătească tot mai intens de
război. La 15 ianuarie, a fost semnat un tratat cu Austria – care relua practic înţelegerile de la

23
Reichstadt – prin care aceasta din urmă se angaja să rămână neutră în cazul unui război ruso-turc şi
să permită alianţa cu Serbia şi Muntenegru.
În prima parte a anului 1877, puterile au continuat să dezbată problema balcanică, iar la 31
martie, la Londra, au adoptat chiar un protocol prin care somau Poarta să se angajeze că va opera
reforme în Bosnia, Herţegovina şi Bulgaria, în caz contrar, Rusia putând interveni ca mandatară a
Europei.

6
Balcanii la 1877-1878

24
 La scurtă vreme după semnarea convenţiei militare cu România (4/16 aprilie 1877), Rusia a
pornit războiul împotriva Imperiului Otoman (14/26 aprilie 1877).
Spre deosebire de România, care căuta cu ardoare să participe la lupte deşi Rusia dorea să o
menţină într-un rol marginal, celelalte state balcanice s-au dovedit ezitante. Singuri muntenegrenii
şi-au continuat războiul alături de ruşi.
Serbia, care abia în martie 1877 încheiase pacea cu turcii, era epuizată. În plus, nu avea
nicio motivaţie clară de a se implica de vreme ce Rusia nu putea face nicio promisiune teritorială,
fiind legată în secret de Austro-Ungaria prin acordurile de la Reichstadt şi Tratatul de la Budapesta
(15 ianuarie 1877). Existau chiar motive de ostilitate faţă de Rusia, care părea să susţină ideea
creării unui stat bulgar, care ar fi inclus şi anumite zone dorite de sârbi (Niš, Skopje, Prizren). Nici
în august, când întâmpinând rezistenţă la Plevna, ruşii au început să ceară insistent ajutor, sârbii nu
au cedat. Abia în noiembrie, după căderea Plevnei, temându-se că finalul îi va prinde pe dinafară,
Serbia a intrat în război, chiar fără nicio promisiune teritorială, dar cu un oarecare ajutor financiar
rusesc.
Grecia a avut o atitudine chiar mai reticentă. Obiectivul central al epocii l-a constituit
alipirea teritoriilor alăturate: Tesalia, Epir, cât mai mult din Tracia şi Macedonia şi chiar Creta.
Experienţa din confruntarea privind exarhatul bulgar le arătase grecilor că principalul obstacol în
calea realizării obiectivelor lor îl reprezenta nu rezistenţa otomană, ci dorinţele de extindere ale
principatelor vecine. În anii 1875-1876, ca urmare a sugestiilor/presiunilor britanice, grecii nu au
intervenit. Situaţia corespundea însă şi interesului elen pentru că un eventual succes al celorlalte
popoare balcanice ar fi redus şansele de extindere. Guvernul susţine deci expectativa. Exista însă şi
opinia larg răspândită favorabilă oricărei intervenţii antiotomane, dublată de temerea că în cazul
unei victorii a ruşilor şi a a aliaţilor lor, grecii nu ar fi fost luaţi în calcul la împărţirea teritoriilor
turceşti.
În 1876 şi în prima jumătate a lui 1877, asupra guvernului de la Atena s-au făcut presiuni
pentru intrarea în război şi provocarea de revolte în zonele vecine locuite de greci. Situaţia s-a
complicat în august 1877, când Rusia a solicitat ajutorul. Marea Britanie a presat, dimpotrivă,
pentru a se acţiona pentru reprimarea revoltelor. Rușii au ajuns chiar să facă unele promisiuni în
privința Tesaliei și a Epirului, dar a rămas rezervată în ceea ce privește mult doritele Tracia și
Macedonia.
Grecia a intrat în război abia în ianuarie 1878, când rușii cuceriseră deja Adrianopolul.
După ce au provocat unele revolte în Macedonia, trupele elene au pătruns în teritoriul otoman sub
pretextul apărării creștinilor de eventualele represalii.

25
 Era însă prea târziu. Rușii și turcii începuseră deja negocierile de pace. Propunerile rușilor
transmise și marilor puteri erau: independența României (cu preluarea celor trei județe basarabene
și acordarea la schimb a Greciei), a Serbiei și a Muntenegrului, crearea unui mare principat bulgar
autonom, autonomia Bosniei și a Herțegovinei și punerea lor sub protectorat austriac. Se încălcau
astfel promisiunile făcute Austriei (la Reichstadt și Budapesta) și României (prin convenția din
aprilie 1877) și se spulberau speranțele teritoriale ale sârbilor și ale muntengrenilor și, cu atât mai
mult ale grecilor (care intraseră în război prea târziu și împotriva recomandărilor britanice). Marile
puteri au fost și ele nemulțumite: pentru Austria, era prea puțin, iar pentru Italia prea mult, căci
instalarea austriecilor în Balcani îngreuna posibilitatea instalării sale pe coasta dalmată. Marea
Britanie era îngrijorată din motivele știute: slăbirea Imperiului Otoman.
Chiar în rândul rușilor părerile erau împărțite: moderații (printre care însuși Gorceakov)
doreau ca Imperiul Țarist să se impună fără a impieta asupra intereselor celorlalte mari puteri;
radicalii, în schimb (printre care puternicul general Ignatiev, ambasadorul la Constantinopol)
doreau o politică de forță în Balcani, cu împiedicarea extinderii austriece.
În ciuda protestelor vestice, discuțiile bilaterale ruso-turce au fost grăbite și la 18
februarie/3 martie 1878 a fost semnat Tratatul de la San Stefano. Acestea prevedea crearea marelui
principat bulgar autonom, cuprinzând zona nord-balcanică, Tracia și bună parte din Macedonia,
având deci ieșire atât la Marea Neagră, cât și la Marea Egee. Serbiei, Muntenegrului și României li
se recunoștea indepedența, dar teritorial numai Muntenegrul putea fi mulțumit, răsplătit pentru
atitudinea sa consecventă. Întărirea sa era considerată de ruşi un mijloc de prevenire a expansiunii
austriece. Serbia primise, în ciuda pretențiilor sale, nu a primit mai mult de 400 kmp.
De aici o criză internaţională: atât statele balcanice, cât şi cele occidentale au început să facă
presiuni asupra ruşilor pentru a supune tratatul unei revizuiri într-o conferinţă cu participare largă.
Congresul avea să se deschidă la Berlin, la 1/13 iunie 1878. El a fost însoţit, la începutul lui iunie,
de o serie de acorduri bilaterale ale statelor interesate. Marea Britanie s-a înţeles cu Rusia pentru
reducerea la jumătate la teritoriului principatului bulgar, iar cu Austro-Ungaria pentru trecerea sub
administrarea acesteia a Bosniei şi a Herţegovinei. Serbia, căutând bunăvoinţă în toate părţile, a
încheiat o convenţie comercială cu Austro-Ungaria, favorabilă acesteia din urmă.
Niciunul din statele balcanice nu a participat propriu-zis la Congres, ele neputând decât să
trimită emisari pentru transmiterea opiniilor.
Rezultatul final a stabilit o Bulgarie autonomă, la nord de Balcani, sub ocupaţie militară
rusească pe timp de nouă luni. Câştigurile teritoriale ale Muntenegrului au fost considerabil reduse,
iar cele sârbeşti puţin mărite. Bosnia şi Herţegovina şi Sandjak-ul Novi Pazar rămâneau formal
26
otomane, dar erau puse sub administraţie austriacă. Macedonia şi Tracia erau retrocedate turcilor,
iar Rumelia primea un statut de autonomie, având un guvernator creştin.
Nu toate problemele teritoriale balcanice au fost rezolvate prin Tratatul de la Berlin. Grecia,
de exemplu, nu a primit nimic, dar s-a indicat o retrasare a frontierelor prin negocieri greco-turce.
Acestea s-au purtat la Constantinopol, în 1879, dar fără nici un rezultat. Abia în 1880, la Berlin, cu
ajutor englez, grecii au reuşit să obţină o parte din Tesalia şi din Epir, dar oricum mai puţin decât
şi-ar fi dorit. Merită notat că, în teritoriile otomane, a existat o oarecare rezistenţă populară la
transferul de teritoriu.

Peninsula balcanică în 1878*

O altă problemă a reprezentat-o trasarea frontierei româno-bulgare după alipirea Dobrogei.

În toamna anului 1878 a fost creată o comisie internaţională de trasare a frontierei, dar nu a ajuns la
nici un rezultat. Litigiul a privit oraşul Silistra, care a fost acordat Bulgariei. În ianuarie 1879,
trupele române au ocupat localitatea Arab-Tabia, la 800 m de oraş, dar au fost silite să părăsească
poziţiile cucerite o lună mai târziu, la presiunea internaţională, pentru a preîntâmpina un conflict cu

*
https://endallwar.wordpress.com/category/background/.

27
ruşii. La conferinţa de la Constantinopol, din iulie 1879, s-a stabilit frontiera pe talvegul Dunării,
iar ceva mai târziu, cu mediere austriacă, s-a convenit că frontiera va porni de la est de Silistra,
românii păstrând Arab-Tabia. Aceste prevederi, ca de altfel şi cele privind graniţa cu Grecia, au fost
puse în practică abia după ratificarea lor de către sultan, în 1881.

7
28
 Balcanii la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX

După cum am văzut deja, Tratatul de la Berlin a pus majoritatea statelor balcanice într-o
situație mai favorabilă decât cea anterioară, chiar dacă noul statu quo nu era pentru nimeni pe
deplin mulțumitor. Chiar dacă sârbii și muntenegrenii aveau aspirații asupra Bosniei, Herțegovinei
și a Sandjak-ului Novi Pazar, ei au trebuit să cadă la pace cu austrieci, care potrivit tratatului,
preluaseră administrația respectivelor regiuni. La fel, chiar dacă frontiera greco-turcă nu fusese
stabilită, problema a fost în cele din urmă rezolvată – e adevărat, parțial și temporar – în 1881 –
Regatul elen obținând importante câștiguri teritoriale în Tesalia și Epir.
Singurele aspirații complet ignorate erau cele albanezilor. Acestora nu li se recunoștea
particularitatea etnică, fiind considerați, după caz turci (dacă erau musulmani) sau greci (dacă erau
ortodocși). Exista totuși o destul de puternică mișcare naționalistă – Liga Albaneză – care nu a
ezitat să-i hărțuiască armat pe otomani vreme de câțiva ani buni, până în 1885, când Poarta a
proclamat o amnistie generală. În 1884, la București s-a înființat Societatea culturală Drita
(Lumina), cu rolul evident de a sprijini populația albaneză.

Bulgaria
În ceea ceea ce privește nou creatul Principat Bulgar, în 1879 a fost adoptată o constituție
(rămasă în istorie sub numele de Constituția de la Târnovo), iar, în condițiile în care atitudinea
externă generală era (încă) filorusă, tronul a fost oferit prințului Alexander de Battenberg, tânăr
ofițer german, prinț de Hessa, nepot al țarului Alexandru al II-lea. Se pare chiar că acesta din urmă
a fost inițial reținut în privința capacității rudei sale de a gestiona complicata problemă bulgară.
Constituţia bulgară, liberală şi ea, l-a adus rapid pe domnitor în conflict deschis cu partidele
politice, acesta cerând ţarului permisiunea de a suspenda, când doreşte, prevederile ei. Ţarul
Alexandru al III-lea, ajuns la putere după asasinarea tatălui său de către un anarhist, s-a arătat
favorabil. Cum însă avea o atitudine autocrată, între el şi principele bulgar – care înţelegea să fie
tratat ca un egal – au apărut rapid tensiuni. În paralel, au izbucnit conflicte şi în armată, între
ofiţerii inferiori bulgari şi cei superiori, ruşi. Astfel, întreaga elită bulgară a devenit anti-rusă şi a
căzut la pace cu prinţul, restaurându-se constituţia. În noile condiţii, ţarul dorea înlăturarea lui
Alexandru de pe tron şi se opunea anexării Rumeliei de est de către Bulgaria. Aceasta era o

29
povincie privilegiată, cu un regulament organic (adoptat tot în 1879) şi cu un guvernator creştin,
care opunându-se pretenţiilor ruseşti în zonă a căzut şi el în dizgraţie. În 1884, ţarul s-a opus
prelungirii mandatului lui Aleko Paşa şi determinat numirea unui personaj supus. Această manevră
a provocat revolta din 18 septembrie 1885, de la Filipoli, în urma căreia s-a proclamat unirea „celor
două Bulgarii”, acceptată, evident şi de Alexandru.
Reacţia rusă a fost dură, retrăgându-şi soldaţii pentru a-i lăsa pe bulgari pradă vecinilor lor,
greci şi mai ales sârbi, care considerând că Tratatul de la Berlin a fost încălcat şi echilibrul balcanic
distrus, doreau compensaţii teritoriale în Macedonia. Exista chiar temerea că şi Austro-Ungaria ar
putea profita de situaţie pentru a anexa Bosnia şi Herţegovina.
Rusia a convocat o conferinţă a ambasadorilor care s-a pronunţat pentru restaurarea statu
quo-ului (singura putere favorabilă bulgarilor a fost Marea Britanie), dar s-a dovedit reţinută în
privinţa unei eventuale represiuni armate a revoltei.
Sârbii s-au dovedit foarte vehemenţi. Au chemat chiar la o mare alianţă sârbo-greco-română
(propuneau României chiar anexarea Silistrei), pe care guvernul român a respins-o public. În
noiembrie, când sârbii au atacat, românii s-au implicat numai cu asistenţă sanitară. Surprinzător,
după numai două săptămâni, bulgarii au ieşit învingători, impunând armistiţiu. În 1886, marile
puteri i-au recunoscut prinţului bulgar şi calitatea de guvernator al Rumeliei pe o perioadă de cinci
ani. Imediat însă ruşii au început manevrele pentru răsturnarea lui care a şi reuşit, cu ajutorul
mitropolitului Kliment şi a politicianului Stean Stambolov. În 1887, pe tron a fost adus un alt prinţ
german, Ferdinand de Saxa-Coburg. Relaţiile cu Rusia – care continua să acţioneze pentru
eliminarea oponenţilor – au rămas reci până la moartea ţarului Alexandru al III-lea (1894). După
acest moment, Ferdinand a început reapropierea de Rusia, convins că atingerea frontierelor de la
San Stefano – marele ideal bulgar – nu se putea realiza decât cu sprijinul ruşilor. Relaţiile
diplomatice au fost reluate în 1896.
Principele bulgar era însă foarte viclean, apropiindu-se şi de Viena, în speranţa că va putea
câştiga ceva de pe urma ambiţiilor balcanice ale austriecilor. Acest lucru s-a întâmplat mai ales
după 1905, când Rusia era slăbită de revoluţie şi de războiul ruso-japonez. În 1908, când la
aniversarea a şaizeci de ani de domnie a lui Franz Josef, generalii austrieci s-au gândit să-i ofere
cadou bătrânului împărat Bosnia şi Herţegovina, Ferdinand a folosit ocazia. Rusia, deşi ar fi vrut să
intervină, a fost temperată de Franţa. Rolul bulgarilor a fost acela de a-i neutraliza pe sârbi în cazul
în care aceştia ar fi încercat să intervină. În octombrie, profitând şi de revolta „junilor turci” de la
Constantinopol, Ferdinand a proclamat independenţa şi regatul şi, imediat, a reînceput apropierea
de Rusia. Informat, pare-se că de Carol I al României, cu privire la noua manevră, împăratul
austriac a început să se distanţeze de bulgari.
30
 Grecia
După obţinerea Tesaliei şi a unei părţi din Epir în 1881, scopul principal al grecilor devenise
anexarea Cretei şi a cât mai mult din Macedonia. În 1885, când sârbii i-au atacat pe bulgari,
guvernul grec al lui Delyannis a ordonat mobilizarea, sperând şi el la o compensaţie teritorială. Nu
a putut face însă mai mult decât atât, dată fiind presiunea internaţională. În 1894, a fost creată
Ethnike Eteria (Societatea Naţională), având ca scop realizarea a ceea ce se numea Megalo Ideea
(Marea Idee), adică anexarea teritoriilor dorite. În 1896, când în Creta a pornit o revoltă pentru
autonomie, mulţi voluntari greci au mers în insulă, iar în februarie 1897 a fost proclamată unirea cu
Grecia. Pentru a susţine cauza, trupele greceşti, din ordinul aceluiaşi Delyannis, au atacat Imperiul
Otoman. Serbia, România2 şi Bulgaria au rămas neutre la presiunea internaţională. Marile puteri s-
au arătat şi ele ostile Greciei. După numai o lună, aceasta a trebuit să accepte înfrângerea, plata
unor despăgubiri de război şi pierderea anumitor teritorii restrânse în zona de frontieră (Tesalia).
Mai important a fost că Imperiul Otoman a trebuit să recunoască autonomia Cretei, şi statutul de
Înalt Comisar al insulei pentru un prinţ grec. În 1905, cretanii au proclamat din nou unirea şi din
nou marile puteri au intervenit pentru reprimarea acţiunilor. În 1908, când s-a întâmplat acelaşi
lucru, grecii nici măcar nu au mai reacţionat de teamă.
În 1903, „problema macedoneană” a ieşit la iveală prin izbucnirea unei revolte în
Macedonia, sprijinită de Bulgaria, Serbia şi Grecia. A fost proclamată chiar o efemeră Republică de
la Kruşevo. La această acţiune, reprimată rapid de turci, au participat şi numeroşi aromâni.
România a intervenit cu bani pentru ajutorarea aromânilor şi a cerut Porţii recunoaşterea
drepturilor acestora. În 1905, printr-o iradea, sultanul a permis crearea comunităţilor aromâneşti.
Aceasta avea însă să îi nemulţumească pe greci, ducând la un conflict diplomatic între Atena şi
Bucureşti şi la ruperea relaţiilor diplomatice greco-române.

2
Relaţiile românilor cu grecii erau oricum reci, din cauza faptului că guvernul român refuzase să recunoască dreptul
statului grec la moştenirea moşiilor româneşti ale lui Vangelos Zappa. Relaţiile diplomatice au fost întrerupte între anii
1892 şi 1896.

31
 Balcanii în 1900*

Serbia
Milan Obrenović, devenit, din 1882, rege sub numele de Milan I, a trebuit să suporte
înfrângerea din 1885. La aceasta s-a adăugat problema cu soţia sa, de origine rusă, care dorea să
imprime politicii externe sârbeşti o orientare spre Moscova. Dorind să divorţeze, regele s-a izbit de
opoziţia Bisericii Ortodoxe Sârbe. În 1888, el a trebuit să accepte şi o constituţie mai democratică,
iar în 1889 a abdicat în favoarea fiului său Alexandru (minor, tutelat de o regenţă condusă de Jovan
Ristić). Din exil, Milan şi fosta sa soţie s-au întrecut pentru controlul tânărului rege. Acesta s-a
dovedit autoritar (în 1894 a suspendat constituţia din 1888) şi aventuros (şi-a luat o nevastă cu
reputaţie proastă) stârnind mari nemulţumiri.
În noaptea de 10-11 iunie 1903, o lovitură de stat l-a detronat. Atât el cât şi soţia sa au fost
asasinaţi, iar cadavrele profanate. Parlamentul l-a proclamat rege pe singurul aspirant, prinţul Petru
Caragheorghevic, aflat în exil. Acesta era un cunoscut naţionalist sârb şi un apropiat al Rusiei. În
ciuda acestui fapt, era evident că fratele mai mare nu-i putea ajuta pe sârbi. Ei au fost obligaţi să se
apropie economic de Austro-Ungaria. Când în 1905, sârbii şi bulgarii au încheiat un acord vamal –
care ar fi dus practic la fuziunea economică a celor două ţări – austriecii i-au presat pe sârbi să
renunţe, blocându-le comerţul cu animale. Acest litigiu s-a numit „războiul porcilor” şi a fost

*
http://www.euratlas.net/history/europe/1900/.

32
rezolvat abia în 1911. După acest moment, Serbia a reînceput să intre sub tutela Rusiei şi să apeleze
la Franţa pentru furnizarea de armament.

Muntenegru
Micul principat a avut o politică externă foarte liniştită. Şi-a îmbunătăţit relaţiile externe
prin crearea de diverse legături matrimoniale cu mai multe case occidentale de prestigiu. O fiică a
principelui Nicolae s-a căsătorit chiar cu viitorul rege al Italiei, Victor-Emanuel al III-lea. În 1910,
la aniversarea a 50 de ani de domnie, el s-a proclamat rege. În toată perioada premergătoare
primului război mondial, Muntengru a rămas fidel Rusiei.

33
 8
Balcanii în Primul Război Mondial

În pragul Primului Război Mondial, statu quo-ul Europei de Sud-Est era cel stabilit în urma
celui de al doilea război balcanic, prin Tratatul de la Londra (1913). Micile şi relativ tinerele statele
din zonă îşi extinseseră teritoriile în defavoarea bătrânului şi din ce în ce mai slabului Imperiu
Otoman. În 1914, în peninsulă, existau următoarele state:
- România – independentă din 1878, regat din 1881 – Casa de Hohenzollern-Sigmaringen.
- Serbia – independentă din 1878, regat din 1882 – Casa (autohtonă) Karadjordjevič.
- Bulgaria – principat autonom din 1878, regat independent din 1908 – Casa de Saxa-
Coburg.
- Muntenegru – principat laic autonom din 1852, independent din 1878, regat din 1910 –
Casa (autohtonă) Petrovič-Njegos.
- Grecia – regat independent din 1830 – Casa de Glüksburg (Danemarca).
- Albania – principat independent din 1913 – Casa de Wied.
Acestora li se adaugă Imperiul Otoman, al cărui teritoriu european este limitat la Rumelia (în
urma războaielor balcanice), şi cel Austro-Ungar, care, pe lângă Slavonia-Croaţia, în 1908 anexase
şi Bosnia-Herţegovina.

34
 Peninsula Balcanică în 1913*

Sintagma „butoiul cu pulbere al Europei”, folosită adesea pentru descrierea situaţiei din Balcani
este, în ciuda clişeizării, perfect justificată de multiplele tensiuni existente în zonă. Avem, în primul
rând, dorinţele statelor mici de a se extinde în dauna imperiilor (încă) prezente în zonă, însoţite,
evident, de reacţiile de respingere ale acestora din urmă şi de încercările lor de a anihila pericolele,
de a-şi menţine şi, eventual, chiar de a-şi mări teritoriile. Într-o astfel de situaţie, era greu de evitat
acumularea de tensiuni chiar între imperii. Şi nu era vorba doar Imperiul Otoman şi cel Austro-
Ungar, ci şi de Rusia, ale cărei interese în Balcani nu mai erau de mult un secret. Nu în ultimul
rând, trebuie avute în vedere şi divergenţele survenite dintre statele mici, ca urmare a ambiţiilor
fiecăruia de extindere şi consolidare.

Începutul. Serbia în război

Este de domeniul evidenţei că scânteia care a dus la declanşarea Primului Război Mondial s-a
produs în Balcani, la 28 iunie 1914, chiar în ziua comemorării bătăliei de la Kossovopolje. S-a
apreciat, de asemenea, cu justeţe, că semnalul sfârşitulului a fost dat tot aici, odată cu armistiţiul

*
http://hourmo.eu/Karten%20-%20Maps/1878-1914_AD_The_Balkans. html
35
Bulgariei, la 29 septembrie 1918. În tot acest interval însă, zona nu a reprezentat decât un teatru
secundar de operaţiuni – dar care, în cele din urmă, se va dovedi foarte important.
În data de 28 iunie 1914, moştenitorul tronului austro-ungar, Arhiducele Franz Ferdinand,
împreună cu soţia sa, Sophie, se aflau la Sarajevo pentru inaugurarea unui spital. Organizaţia
iredentistă bosniacă Mâna Neagră pusese la cale asasinarea sa. Într-o primă fază, coloana de maşini a
fost atacată cu o grenadă, care însă a făcut alte victime decât cele dorite. Ulterior, în timp ce se
îndreptau spre spital pentru a vizita răniţii, arhiducele şi soţia au fost împuşcaţi mortal de celebrul
Gavrilo Prinčip, implicat şi în complotul iniţial. A fost prins imediat, prevenindu-se sinuciderea sa
chiar cu arma crimei3.
După cum era de aşteptat, Viena a acuzat Belgradul că ar fi organizat asasinatul. Cum perspectiva
războiului era evidentă, primul pas al Austriei a fost să se asigure că Germania i se va alătura în cazul
unei mobilizări a Rusiei. Garanţia a venit în data de 5 iulie, iar la 23 iulie, Austria a adresat un
ultimatum Serbiei. Cinci zile mai târziu, considerând răspunsul sârb nesatisfăcător – deşi toate cerinţele
au fost acceptate, cu excepţia celei de a permite autorităţilor austriece să realizeze ancheta – Austria a
declarat război, ceea ce a determinat mobilizarea imediată a Rusiei. Evenimentele s-au precipitat. În
aceeaşi zi, trupele cantonate pe malurile Dunării şi ale Savei au bombardat Belgradul. Pe 31 iulie,
Germania a declarat război Rusiei, iar doua zi a semnat o înţelegere secretă cu Imperiul Otoman4. Pe 3
august, a declarat război Franţei şi Belgiei, ceea ce a atras declaraţia de război a Marii Britanii, care
acuza încălcarea neutralităţii Belgiei (deja ocupată). După cum se vede, în mai puţin de o săptămână,
războiul cuprinsese întregul continent.
Siguri pe forţele lor, austriecii au invadat Serbia, dar au fost înfrânţi în bătălia de la Cer (15-19
august) şi respinşi în propriul teritoriu. O nouă ofensivă austriacă a fost lansată abia în decembrie,
culminând cu ocuparea Belgradului, eliberat însă după numai o săptămână de trupele sârbe animate,
pare-se, de participarea directă a bătrânului Rege Petru5. Victoria, ultima mare realizare militară
sârbă, a costat pierderea unei treimi din armată. Au urmat câteva luni de relativă acalmie.
Situaţia s-a schimbat odată cu intrarea în război a Bulgariei (septembrie 1915). În octombrie, în
urma unui atac conjugat (austriecii din nord, bulgarii din sud), Casa Regală, guvernul (condus de
Nikola Pasič) şi armata sârbă izolată nu au mai avut altă soluţie decât retragerea în Albania – de
unde au fost lansate apeluri şi garanţii către aliaţi – şi apoi, în ianuarie 1916, în Corfu. Încă de la
3
Fiind considerat prea tânăr (20 de ani abia împliniţi), Prinčip nu a fost condamnat la moarte, ci la 20 de ani de
închisoare. A murit de tuberculoză, în 1918. De-a lungul istoriei avea să fie considerat fie erou naţional (în interbelic şi
sub comunism), fie criminal.
4
Convenţia nu prevedea participarea propriu-zisă a turcilor în război, ci doar un ajutor acordat Germaniei. Prima
urmare a fost închiderea strâmtorii Dardanele (5 august). Imperiul Otoman avea să se alăture oficial Puterilor Centrale
abia la 29 octombrie 1914.
5
Retras, fără a abdica, cu câteva săptămâni înainte de atentatul de la Sarajevo, lăsase conducerea în mâinile fiului său
Alexandru, devenit regent.
36
începutul lui octombrie 1915, trupe franco-britanice debarcaseră la Salonic, cu scopul de a forma o
Armată a Orientului. Într-o primă etapă, guvernul de la Atena a refuzat forţelor sârbe permisiunea
de a tranzita Grecia pentru a se alătura taberei aliate. Acest lucru a fost posibil doar după intrarea
Greciei în război, în iunie 1917. Armata Orientului (francezi, englezi, sârbi, greci), comandată de
generalul Franchet d’Esperey, secondat de prinţul sârb Alexandru, a lansat o ofensivă decisivă
împotriva Bulgariei, la 15 septembrie 1918, silind-o să încheie armistiţiul la 29 septembrie. Serbia
era eliberată, Alexandru reinstalându-se la Belgrad în data de 1 noiembrie. Pierderile umane ale
Serbiei în război sunt estimate la 400.000 de persoane (la o populaţie de circa 3,5 milioane).

Muntenegru
Micul stat şi-a urmat cu fidelitate sora mai mare, Serbia, declarând război Austro-Ungariei (5
august 1914) şi Germaniei (9 august). Cu toate că opinia publică era larg favorabilă acestor acţiuni,
la vârful puterii existau unele reţineri. În special bătrânul Rege Nicolae (socrul lui Petru al Serbiei)
se temea că o victorie a Serbiei ar da aripi iugoslavismului, ceea ce ar fi echivalat cu dispariţia
politică a Muntenegrului6. Nu se putea opune însă voinţei populare.
Scutit o vreme de atacuri străine, Muntenegrul a sfârşit prin a fi ocupat de austrieci în februarie
1916, după prăbuşirea Serbiei. Regele a încercat să negocieze o pace separată, ceea ce i-a atras
oprobiul compatrioţilor şi obligaţia de a pleca în exil. La 1 decembrie 1918, Parlamentul
(Skupstina) l-a înlăturat de pe tron, votând totodată unirea cu Serbia.

Bulgaria
Regele bulgar Ferdinand avea ambiţii imperiale, văzându-se încoronat la Constantinopol. Chiar
trecând peste caracterul nebunesc al dorinţei, niciuna din cele două tabere nu putea face o a astfel
de promisiune: în tabăra Antantei, strâmtorile erau rezervate Rusiei (anunţ explicit în martie 1915);
de cealaltă parte, Puterile Centrale nu puteau sacrifica Imperiul Otoman, care era alături de ele.
Scopul realizabil şi susţinut la nivelul opiniei publice – reticentă, totuşi, în privinţa implicării într-
un nou război – era obţinerea Macedoniei. În cazul Antantei, aceasta ar fi însemnat o lezare a Serbiei
şi, poate, a Greciei. Puterile Centrale, în schimb, puteau promite graniţele de la San Stefano – ceea ce
implica dezmembrarea Serbiei – şi, în plus, Dobrogea şi Tracia, în cazul în care România şi Grecia s-
ar fi alăturat Antantei. În aceste condiţii, tratatul de alianţă a fost semnat în septembrie, iar ofensiva

6
Ideea reunirii tuturor slavilor sudici într-un singur stat exista deja de câteva decenii şi fusese îmbrăţişată de Rege. În
momentul izbucnirii războiului ea nu reprezenta prioritatea. Guvernul sârb (în special Nicola Pašić) era interesat în
special de Bosnia-Herţegovina, din motive etnice, dar şi pentru că asigura ieşirea la mare. În plus, unificarea părea
imposibilă, de vreme ce, în 1915, prin Tratatul de la Roma, Trieste, Istria şi mare parte a coastei Dalmate fuseseră
promise de aliaţi Italiei. Un comitet iugoslav, înfiinţat în 1914, a funcţionat în exil (Roma, Paris, Londra) reuşind să
sensibilizeze guvernele occidentale.
37
împotriva Serbiei a fost lansată la 14 octombrie. Cu ajutorul Bulgariei, la începutul lui 1916, Puterile
Centrale au pus stăpânire pe Balcani. În septembrie 1916, trupele bulgare alături de cele germane ale
feldmareşalului August von Mackensen au pornit ofensiva asupra României, câştigând bătălia de la
Turtucaia (1-6 septembrie). În urma păcii separate încheiate de România, la Bucureşti (7 mai 1918),
Bulgaria primea aproximativ jumătate din Dobrogea (inclusiv Cadrilaterul), cealaltă jumătate – deşi
rămânea oficial a României – era pusă sub administraţie germano-bulgară, până la un tratat ulterior.
Atacul Armatei Orientului din 1918 a schimbat radical situaţia, anulând toate câştigurile
Bulgariei de până atunci.

Grecia
Interesele Greciei constau în obţinerea teritoriilor locuite de greci: Tracia (care aparţinea
Bulgariei), Anatolia de Vest (Turcia), Arhipelagul Dodecanez (Italia), Cipru (Turcia/Marea
Britanie). Cum puteau fi însă reunite toate aceste zone?
Primii trei ani de război – corespunzând neutralităţii Greciei – au fost marcaţi de conflictul dintre
Regele Constantin şi primul-ministru Elefterios Venizelos.
Regele Constantin, cumnat al Kaiser-ului, era germanofil convins, dar, conştient că o alianţă cu
Puterile Centrale nu ar fi făcut decât să atragă represaliile Antantei, susţinea varianta neutralităţii.
Venizelos, în schimb, a fost antantofil din primele momente, având convingerea că aliaţi vor învinge
şi vor satisface pretenţiile teritoriale greceşti. Cei doi erau obligaţi să colaboreze. Regele nu putea
demite un personaj atât de popular7, iar primul-ministru nu putea complota pentru înlăturarea
Regelui – există însă opinia că a lucrat intens pentru discreditarea lui în plan intern şi internaţional,
în special în Franţa.
Situaţia era cu atât mai delicată cu cât, potrivit tratatului de alianţă din 1913, Grecia era
obligată să intervină alături de Serbia în caz de atac neprovocat. Grecia a refuzat să îşi ţină
angajamentul, cu toate solicitările aliaţilor. A rămas pe poziţii chiar şi după atacarea Serbiei de
către Bulgaria, amintind că, potrivit convenţiei, cea dintâi trebuia să mobilizeze 150.000 de oameni
pe frontul bulgar, ceea ce, în condiţiile date, era o imposibilitate. Ca o compensaţie, Franţa şi
Anglia au detaşat divizii la Salonic (3-5 octombrie 1915), acţiune aprobată de guvernul şi de
parlamentul elen, dar condamnată (doar verbal!) de Rege. În plus, acesta a refuzat soldaţilor sârbi
din Corfu dreptul de traversa Grecia către Salonic.

7
O dovadă a popularităţii lui Venizelos este că, după ce a demisionat în martie 1915, a reuşit să câştige noile alegeri,
revenind în fruntea guvernului în august. În octombrie însă, a demisionat din nou, refuzând să mai participe la alegeri.
38
 În octombrie, Venizelos a părăsit puterea, alegând calea opoziţiei deschise – şi nu neapărat legale
– faţă de Rege. A ajuns chiar până la formarea unui guvern separatist în Creta (august 1916), mutat la
Salonic în octombrie 1916 şi recunoscut de Marea Britanie ca guvern oficial.
Aliaţii începuseră să îşi piardă răbdarea. În decembrie 1916, în Pireu au fost cantonate nave
militare iar în iunie 1917 înaltul comisar aliat Charles Jonnart a adresat Regelui un ultimatum –
care presupunea plasarea Greciei sub tutela Antantei până la sfârşitul războiului. La 12 iunie,
Regele a trebuit să accepte, retrăgându-se (fără a abdica formal) împreună cu moştenitorul său,
diadohul George, şi lăsând tronul fiului cel mic, Alexandru.
Astfel, Grecia a intrat în război alături de Antantă, fără a avea vreo promisiune sau asigurare,
aşa cum primiseră Italia şi România. Întrucât a participat la ofensiva lansată în septembrie 1918
asupra Bulgariei de Armata de la Salonic, ea s-a aflat, la final, în tabăra învingătorilor.

Occidentalii în Balcani
Închiderea strâmtorii Dardanele de către turci (5 august) a însemnat blocarea singurei căi
importante de comunicaţie între occidentali şi Rusia. Unica soluţie era punerea în aplicare a
planului lui Winston Churchill (la vremea respectivă, Prim Lord al Amiralităţii) şi anume trecerea
în forţă prin strâmtoare. Prima campanie a început în februarie, dar operaţiunea majoră a avut loc în
mai, când 18 nave britanice au încercat să treacă prin Dardanele. După ce patru dintre ele au fost
scufundate, s-a ordonat retragerea. Există opinia că, dacă atacul ar fi continuat, spargerea blocadei
ar fi reuşit, pentru că turcii nu dispuneau de suficientă muniţie.
Cea de-a doua parte a planului consta în ocuparea Peninsulei Gallipoli, care trebuia să devină
baza unei campanii împotriva turcilor. Debarcarea din 25 aprilie a fost un eşec, turcii ripostând în
forţa, pe un teren îngust şi cu un relief masiv. Aliaţii (englezi, francezi, australieni, neo-zeelandezi şi
indieni) au rezistat până în ianuarie 1916, când pierderile (cca. 70.000 de oameni), bolile şi moralul la
pământ au determinat retragerea.
La eşecul campaniilor din Dardanele şi Gallipoli a contribuit, cu siguranţă, şi lipsa sprijinului
Greciei. Criza Dardanelelor a fost unul din motivele primei demisii a lui Venizelos.
Cea de-a doua mare acţiune a occidentalilor în Balcani a constituit-o deplasarea diviziilor
franceze la Salonic pentru constituirea Armatei Orientului (octombrie 1915). Iniaţial pusă sub
conducerea generalului Maurice Sarrail, considerat „mai mult politician decât strateg”. Cum era
vorba de o armată multinaţională, ea a fost cuprinsă de dezordine, transformându-se într-un
veritabil Turn Babel. În decembrie 1917, Sarrail a fost înlocuit cu Adolphe Guillaumat, care a
reorganizat armata şi a făcut planurile după care avea să acţioneze Franchet d’Esperey care a
preluat comanda în iunie 1918 şi a condus campania decisivă din septembrie.
39
 9
Balcanii după Primul Război Mondial

După cum se cunoaşte, harta Europei postbelice a fost stabilită prin tratatele din 1919-1920:
Versailles (cu Germania, 28 iunie 1919), Saint-Germain (cu Austria, 19 septembrie 1919), Neully-sur-
Seine (cu Bulgaria, 27 noiembrie 1919), Trianon (cu Ungaria, 4 iunie 1920) şi Sévres (cu Imperiul
Otoman, 10 august 1920). Toate au avut implicaţii asupra spaţiului balcanic şi, cu excepţia celui
dintâi, au produs schimbări importante de frontiere în zonă.
Astfel a luat naştere Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor prin unirea Muntenegrului şi a
fostelor provincii austro-ungare Croaţia-Slavonia, Dalmaţia, Bosnia-Herţegovina cu Serbia. Acestora li s-
au mai adăugat o părţi din Banat, Bačka şi Baranja şi patru regiuni reduse de la frontiera cu
Bulgaria (totalizând cca. 2500 km2). Grecia primea aproape întreaga Tracie, incluzând toată partea
bulgară şi turcă.
În tabăra pierzătorilor, Bulgaria se vedea privată de ieşirea la Marea Egee şi era obligată să
restituie României partea ocupată din Dobrogea. În situaţia cea mai dificilă se afla Imperiul Otoman.
Izgonit practic din Europa, îşi vedea teritoriul redus la Peninsula Anatolia, şi această ciuntită şi
împărţită în zone de influenţă. Strâmtorile erau puse sub control internaţional.
Simpla prezentare – fatalmente, rezumativă – a prevederilor tratatelor de pace nu este suficientă
pentru înţelegerea realităţii politico-militare din regiune. Pe de o parte pentru că drumul până la
realizarea relativului consens a fost foarte dificil, plin de obstacole de tot felul, iar pe de altă parte,
pentru că deciziile de la Versailles nu au pus capăt diferendelor din Balcani. De aceea, se impune o
discuţie mai largă, depăşind cadrul strict al Conferinţei şi al tratatelor.

Un stat nou: Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor

Iugoslavismul
După cum am precizat deja, deşi ideea unirii tuturor slavilor sudici exista din secolul al XIX-lea şi
era pe placul Regelul Petru, ea nu a fost asumată deschis, ca politică de stat, şi, prin urmare, nu se
poate spune că a constituit mobilul participării Serbiei la război. Dincolo de faptul că începerea
ostilităţilor a fost forţată oarecum de împrejurări, guvernul sârb al lui Nikola Pašić spera, la început,

40
doar la o unire cu Bosnia-Herţegovina8 – un obiectiv mai modest, dar de aceea mai probabil de atins,
întemeiat, pe lângă considerentele de ordin etnic, pe dorinţa obţinerii ieşirii la Marea Adriatică.
Mişcarea iugoslavistă (Comitetul iugoslav, înfiinţat în 1914, a cărui figură proeminentă era
croatul Ante Trumbić) din exil a dus o politică externă paralelă cu cea a guvernului de la
Belgrad/Corfu, făcând lobby (cu succes) pe lângă guvernele occidentale. Mai trebuie spus că, în
primă fază, ideea unificării nu a fost dominantă în niciunul din teritoriile vizate: în Muntenegru,
Regele Nicolae se temea de pierderea tronului; în Croaţia9 nu era decât una din cele trei mari idei
vechiculate, iar în Slovenia şi Dalmaţia se dorea, mai degrabă, un plus de autonomie în cadrul
Imperiului şi, eventual crearea unui mare regat croato-sloveno-bosniac. Iugoslavismul a prins forţă
abia după 1915, ca reacţie la apariţia ameninţării italiene, manifestându-se pregnant în 1917. Trumbič
s-a apropiat de guvernul lui Pašić (aflat într-o situaţie delicată după pierderea principalului susţinător,
Rusia) şi au elaborat împreună un proiect, prezentat la 20 iulie 1917, prin Declaraţia de la Corfu, care
anunţa crearea unei monarhii constituţionale (constituţia urmând să fie elaborată de o Adunare aleasă
prin sufragiu universal direct) sub dinastia Karadjordjević. Printre puţinele lucruri concrete precizate
se afla recunoaşterea celor trei etnonime, a celor trei religii şi a ambelor alfabete. La document s-au
raliat imediat şi muntenegrenii din exil. Slovenii, reuniţi în congres la Ljubljana, au exprimat şi ei
aceeaşi dorinţă.
Nici în aceste condiţii Pašić nu era ferm convins de viabilitatea planului, astfel că, la începutul
lui 1918 când se vehicula posibilitatea unei păci separate cu Austro-Ungaria, el a intervenit pe
lângă SUA pentru a obţine realizarea dorinţei sale iniţiale, unirea cu Bosnia-Herţegovina. Manevra a
provocat nemulţumiri în rândul comitetului iugoslav. În lunile următoare, situaţia s-a schimbat din
nou, chiar Italia dând semne de recunoaştere a pretenţiilor iugoslave, prin găzduirea unui „Congres
al naţionalităţilor supuse Austro-Ungariei” şi prin semnarea Pactului de la Roma (neacceptat însă
de întreaga clasă politică italiană), în aprilie 1918.

Unirea
Procesul propriu-zis de unificare a durat destul de puţin, realizându-se practic în lunile octombrie-
noiembrie 1918. La începutul lui octombrie, la Zagreb s-a constituit un Consiliu Naţional (Sabor) al
slavilor din teritoriile austro-ungare, care, după câteva săptămâni, a proclamat independenţa Statului
Slovenilor, Croaţilor şi Sârbilor, iar la începutul lui noiembrie a avansat regentului Alexandru o
rezoluţie de unire şi a cerut intervenţia trupelor sârbe pentru calmarea revoltelor din Croaţia. Trebuie
8
Trebuie precizat că primul plan de unificare (1845) viza crearea unei naţiuni ortodoxe şi musulmane, incluzând
Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Muntenegru şi chiar nordul Albaniei, dar lăsând la o parte catolicele Croaţia şi Slovenia.
9
Se mai vehiculau crearea unei Croaţii mari în cadrul Imperiului sau unirea cu Serbia. Existau însă şi manifestări
deschise antisârbeşti.
41
precizat că deşi asupra unirii se crease un consens, existau dispute cu privire la modul în care ea
trebuia realizată: într-o parte se aflau partizanii alipirii necondiţionate – învingători, în cele din urmă
– iar în alta, cei care doreau o confederaţie, chiar cu o conducere colectivă.
În noiembrie, Skupstina de la Cetinje a votat şi ea înlăturarea dinastiei Njegos şi unirea cu
Serbia. Acest act a atras o revoltă a separatiştilor muntenegreni (rămasă în istorie sub numele de
„Revolta de Crăciun”), izbucnită la 7 ianuarie 1919 şi reprimată rapid de forţele unioniste10.
Noul stat – în a cărui denumire intrau numele tuturor celor trei mari grupuri – a fost proclamat
la 1 decembrie 1918, într-o ceremonie solemnă la Belgrad. În acel moment însă nu erau încă
rezolvate problemele recunoaşterii internaţionale, ale frontierelor – care au devenit priorităţile în
perioada imediat următoare – şi, cu atât mai puţin, cea a organizării noului stat.

Recunoaşterea statului şi stabilirea frontierelor

Întreaga problemă a fost dominată de dilema între respectarea acordurilor secrete dinainte şi din
timpul războiului11 şi aplicarea principiilor diplomaţiei transparente şi auto-determinării
naţionale12.
De o parte se aflau puterile europene. Franţa dorea un stat sud-slav puternic pe care să îl integreze
în preconizatul său sistem de alianţe estice – menit să compenseze defecţiunea rusă –, dar era puţin
disponibilă să încalce promisiunile făcute Italiei. Marea Britanie, în schimb, temându-se de o posibilă
hegemonie franceză în Europa, era adepta modului clasic de realizare a echilibrului, pe baza unor
simple redesenări de hartă.
Balanţa a fost însă înclinată de Statele Unite, care susţineau trasarea frontierelor pe criterii etnice şi,
prin urmare, percutau la argumentul forte al iugoslaviştilor, anume că populaţiile Istriei şi Dalmaţiei –
teritoriile revendicate şi de Italia – erau majoritar slave. După numeroase discuţii, Italia acceptat – în
septembrie 1920, când, în urma tratatelor, noul stat era deja recunoscut, o formulă de compromis:
renunţa la Dalmaţia, în schimbul întregii Istrii, a oraşului Zara (Zadar) şi a câtorva insule adriatice. În
plus, se recunoştea existenţa Statului Liber Fiume13. Ideea i-a aparţinut lui Woodrow Wilson, care se
pare chiar că a avut în vedere oraşul pentru stabilirea sediului Ligii Naţiunilor. Diferendul italo-

10
Există opinia potrivit căreia revolta ar fi fost încurajată de guvernul italian.
11
În cauză se afla acum Tratatul de la Londra (26 aprilie 1915), prin care aliaţii promiseseră Italiei Istria, Trieste şi
mare parte din coasta dalmată (plus insula Saseno şi portul Vlore, în Albania).
12
Enunţate de Woodrow Wilson în celebrul discurs al celor 14 puncte (8 ianuarie 1918). Deşi cu privire la Balcani,
Wilson vorbise doar eliberarea Serbiei şi Muntenegrului, repunerea lor în frontierele antebelice şi acordarea unei ieşiri
la mare pentru Serbia, prin spiritul său, declaraţia favoriza Iugoslavia.
13
Deşi nu fusese prevăzut în Tratatul din 1915, Italia revendicase oraşul Fiume (Rijeka, înainte de război aparţinuse
Ungariei) în virtutea faptului că avea o numeroasă populaţie italiană. În septembrie 1919, fusese ocupat de trupele
fasciste ale lui Gabrielle d’Annunzio. În martie 1922, lovitură de stat a italienilor a atras intervenţia trupelor italiene.
Fiume a existat formal ca stat până în 1924, când a fost anexat de Mussolini.
42
„iugoslav” a fost stins oficial prin Tratatul de la Rapallo, din 12 noiembrie 1920, când cele două state şi-
au fixat frontierele.
În ceea ce priveşte frontierele cu Austria şi Ungaria, Regatul a trebuit să accepte mai puţin decât
ceea ce revendicase, tratatele neacordându-i decât regiunile Maribor şi Medjumurje şi părţi din Bačka
şi Baranja. O problemă specială a reprezentat-o Banatul. Aici ambiţiile sârbilor s-a lovit de dorinţa
românilor de a anexa întreg Banatul, în conformitate cu tratatul din august 1916. S-a ales soluţia de
compromis a stabilirii frontierei de-a lungul liniei de superioritate numerică etnică.
În ceea ce priveşte Bulgaria, sârbii aveau pretenţii dincolo de zonele cu populaţie majoritar
sârbă, mult mai la est, incluzând chiar zona Vidinului. Puterile au găsit exagerate aceste solicitări,
acordându-se doar patru vârfuri muntoase considerate strategice.

Organizarea statului
Odată stabilite frontierele, prioritatea devenea consolidarea statului din punct de vedere politic.
Pentru liderii sârbi, noua organizare ar fi trebuit să conste într-o extindere a modelului centralist al
vechiului stat sârb la ansamblul noului teritoriu. Considerau că efortul depus în război îi
îndreptăţeşte la o astfel de manevră. Ei se izbeau însă de tendinţele federaliste ale croaţilor, care
cunoscuseră o oarecare autonomie şi în fostul imperiu, urmaţi de sloveni14.
Alegerile pentru adunarea constituantă, anunţată încă de la Corfu, au avut loc în noiembrie 1920,
fiind aleşi 419 deputaţi din nu mai puţin de 15 grupări. Cum oamenii lui Pašić erau majoritari, alături
de alţi iugoslavişti fervenţi, s-a conturat o monarhie constituţională centralizată, fapt care a
determinat opoziţia să părăsească lucrările. Astfel, la 28 iunie 1921, la votul final au fost prezenţi
doar 258 de deputaţi, din care 223 au fost pentru. Această centralizare neconsimţită de toţi – şi
întărită în anii care vor urma –avea să fie slăbiciunea noului stat. Pentru moment însă, aceasta era
greu sesizabilă de către occidentali. Cu cei 12 milioane de locuitori şi aproape 250.000 km2, Regatul
părea „una din cele mai fericite creaţii datorate triumfului Aliaţilor şi aplicării principiului
naţionalităţilor”, după cum se aprecia într-un atlas geografic francez din epocă.

Grecia
Iniţial, ţara s-a aflat într-o situaţie foarte avantajoasă. Primise părţile bulgară şi turcă din Tracia,
extinzându-şi teritoriul până în nordul Mării Marmara şi chiar în insulele Tenedos şi Imbros. E
adevărat că în această zonă trebuia să accepte controlul internaţional. Ambiţiile lui Venizelos nu s-au
oprit aici. El şi-a îndreptat atenţia şi asupra malului estic al Mării Egee. Profitând de conjuncturi, a

14
Croaţiei i se recunoscuse un statut de autonomie (Nagodba) în cadrul Ungariei, fiind condusă de un ban (guvernator)
şi având chiar o adunare naţională (sabor).
43
cerut şi primit permisiunea de a debarca la Smyrna (Izmir), în mai 191915 şi de ocupa o zonă destul de
întinsă în jurul acesteia. Tratatul de la Sévres, impus sultanului, a consfinţit câştigurile teritoriale. Din
păcate pentru ei, grecii au lansat ofensiva mai adânc în Anatolia, fiind respinşi în 1922 de armata
organizată de Mustafa Kemal. Tratatul de la Lausanne (23 iulie 1923) a dus practic la pierderea
tuturor teritorilor anexate de la Turcia, provocând o criză de proporţii la Atena (soldată chiar cu
executarea comandantului armatei şi a unor membri ai guvernului).

Albania
La finalul războiul, Albania dispăruse ca stat, iar planurile vecinilor nu-i pregăteau un viitor
strălucit. Se dorea o împărţire între Serbia şi Muntenegru (în nord), Grecia (în sud) şi Italia (insula
Saseno şi portul Vlore). Nu mai rămânea loc decât în mijloc pentru un stat autonom, reprezentat în
relaţiile internaţionale de Italia.
În 1920, la Tirana s-a reunit un congres naţional, care a desemnat un consiliu de regenţă şi a
încercat să constituie o armată. Toate acestea nu contau însă prea mult în lipsa unei susţineri
internaţionale, pe care albanezii au încercat să o obţină prin intermediul emigranţilor din Europa şi
America.
Norocul a venit, şi în acest caz, dinspre SUA, care în cursul negocierilor italo-iugoslave a
susţinut reconstituirea statului independent de la 1913. Italienii s-au văzut obligaţi să renunţe la
orice pretenţie şi să se retragă. Grecii şi sârbii, deşi au acceptat formal situaţia, au amânat evacuarea
până în 1922.

Bulgaria
După cum era de aşteptat, ţara a suportat consecinţele dure ale opţiunii greşite din 1915. Pe
lângă pierderile teritoriale deja amintite (cu precizarea că în acest caz modificările au dictate de
raţiuni de ordin strategic şi nu etnic) i s-a impus plata unor despăgubiri de război de 450 de
milioane de dolari, plătibile timp de 38 de ani. Pentru o ţară atât săracă (având în urmă doar
Albania), o astfel de obligaţie era imposibil de realizat.
În plus, forţele armate bulgare erau limitate la 33.000, efectivul considerat suficient pentru
asigurarea ordinii interne şi pentru apărarea frontierelor.

15
Zona fusese promisă Italiei, printr-un acord din 1917, dar impunerea principiului naţional răsturnase situaţia, întrucât
populaţia era predominant greacă.
44
 Pierderea cea mai grea era cea a Traciei16, o zonă locuită de bulgari, turci şi greci, fără ca
vreunii să deţină majoritatea. S-a apreciat că paguba produsă Bulgariei era mult mai mare decât
câştigul Greciei, care dispunea, oricum, de un litoral destul de întins. Aceasta din urmă a propus
chiar folosirea liberă a unui port la Marea Egee. Oferta trebuie înţeleasă nu ca o simplă bunăvoinţă,
ci ca o manevră pentru a obţine de la bulgari închiderea problemei. Sofia însă a refuzat,
transmiţând astfel că nu acceptă de fapt cedarea teritorială.

Imperiul Otoman
Situaţia catastrofală a Imperiului Otoman în cazul unei victorii a Antantei se conturase încă din
timpul războiului. În 1915, la Londra, se promisese Italiei zona Adaliei (Antalya, regiunea sud-
vestică a Asiei Mici), la care, în 1917, s-a adăugat şi districtul Smyrna. Zonele arabe ar fi trebuit să
fie împărţite între Franţa şi Anglia, conform Acordului Sykes-Picot (16 mai 1916), care dădea şi
Rusiei dreptul asupra Armeniei, pe lângă promisiunile asupra Istanbulului şi coastei nordice a Mării
Marmara, făcute încă din 1915.
După război, lucrurile au stat altfel, dar nu mai bine. Şi aici au fost călcate unele din
promisiunile făcute Italiei. Smyrna a fost acordată Greciei, care a primt şi aprobarea de a se instala
acolo, înainte să existe vreun tratat. La 10 august 1920, Tratatul de la Sévres nu făcea, în bună măsură,
decât să consacre o stare de fapt. Pe lângă teritoriile cedate Greciei, se instituiau zone de influenţă
ale Italiei, Franţei şi Marii Britanii17 şi se trasau frontierele unui stat armean – aşa-numita Armenie
wilsoniană. Practic, Imperiul se vedea privat de acces la Mediterana, fiind redus la partea central-
nordică a Anatoliei.
Pe acest fond şi convins de incapacitatea sultanului, Mustafa Kemal – general cu aură de erou al
războiului – a organizat o rezistenţă armată, cu centrul la Ankara. A reuşit chiar să obţină controlul
asupra parlamentului, la alegerile din 1919. Primul său pas a fost unul diplomatic, ajungând la o
înţelegere cu noul paria mondial, Rusia sovietică, cu privire la împărţirea Armeniei (octombrie
1920). În martie 1921 a obţinut retragerea Italiei, iar în octombrie, pe cea a Franţei, ambele în
schimbul unor concesii economice.
În august 1921, a respins o ofensivă a grecilor, iar un an mai târziu a organizat o campanie care
a culminat cu ocuparea Smyrnei (septembrie), a Constantinopolului şi a Rumeliei (octombrie). La 1
noiembrie a obţinut detronarea sultanului18.

16
Stabilită prin Tratatul de la Neully, dar perfectată la Conferinţa de la San Remo (aprilie 1920), menită să pregătească
tratatul cu Imperiul Otoman.
17
În plus, în Orientul Mijlociu se vor instaura mandatele Franţei (Siria, Liban) şi Marii Britanii (Irak, Palestina).
18
Republica avea să fie proclamată un an mai târziu (29 oct. 1923).
45
 În noile împrejurări, puterile au fost obligate să accepte înlocuirea Tratatului de la Sévres cu cel
de la Lausanne (24 iulie 1923), prin care Turcia îşi restabilea suveranitatea asupra Asiei Mici şi a
Traciei orientale, netrebuind să accepte decât demilitarizarea zonei strâmtorilor.

Peninsula Balcanică în perioada interbelică19

19
http://www.zum.de/whkmla/histatlas/balkans/haxyugoslavia.html.
46
 10
Balcanii în primul deceniu interbelic

Viaţa internă a statelor balcanice de la începutul perioadei interbelice a fost marcat de problemele
(re)organizării politice şi de reformele sociale şi economice necesare. În plan internaţional, chestiunea
centrală a reprezentat-o tensiunea creată între statele care avuseseră de câştigat şi cele care avuseseră de
pierdut în urma tratatelor de pace. Altfel spus, între tendinţele revizioniste şi cele anti-revizioniste.

Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor

În nou creatul Regat triunic, constituţia din 1921, crease un stat centralizat (împărţit în 33 de
departamente), cu un parlament unicameral (skupstina). Limbă oficială era declarată sârbo-croato-
slovena (o limbă, de fapt, inexistentă). De aici, primele nemulţumiri ale croaţilor, care nu doar că nu
câştigaseră nimic în plan politic, dar chiar pierduseră din autonomia de care beneficiaseră în cadrul
imperiului. În plus, ofiţerii croaţi din vechea armată austro-ungară întâmpinau dificultăţi la integrarea
în armata noului stat, fiind puşi pe poziţii de inferioritate faţă de colegii sârbi. Nici musulmanii
(macedoneni, bosniaci sau kosovari) nu aveau mai multe motive de bucurie, chiar dacă, în anii ’20,
Organizaţia Musulmanilor Iugoslavi a sprijinit guvernele de la Belgrad20. Într-o postură mai favorabilă
se găseau slovenii care, datorită alterităţii lingvistice şi dezvoltării economice, au reuşit să păstreze un
oarecare control asupra aparatului administrativ şi a sistemului de învăţământ din zonă. Tensiunile
etnice au fost sporite şi de reforma agrară (începută în 1919), care în Macedonia a fost defavorabilă
musulmanilor, iar în Croaţia, Slovenia şi Voivodina, locuitorilor ne-slavi, aceştia fiind proprietarii
marilor suprafeţe expropriate.
În aceste condiţii, era firesc ca scena politică să fie marcată de clivajul centralism-autonomism.
Cel dintâi era era susţinut de Partidul Radical Sârb, al lui Nicola Pašić, şi de Partidul Democrat, creat
în 192121. Linia federalistă era reprezentată de Partidul Popular Ţărănesc Croat, condus de Stjepan
Radić, care, în primii ani, a dus o politică bizară, încercând apropierea atât de Mussolini, cât şi de
Stalin22. Nu au lipsit nici mişcările extremiste, cu manifestări violente, şi anume vechea Organizaţie
Revoluţionară Internă (ORMI/VMRO)23 şi, spre sfârşitul deceniului, Ustaşa croată24. În schimb,

20
Un rol important în această atitudine l-a avut şi teama că, la o eventuală reformă administrativă, Bosnia-Herţegovina
ar fi putut fi împărţită între alte regiuni.
21
O politică centralistă au mai dus şi Uniunea Tuturor Ţăranilor Iugoslavi (destul de populară) şi de Partidul Comunist
din Iugoslavia, declarat ilegal în 1921, în urma asasinării ministrului de interne.
22
În anii 1924-1925, partidul a făcut parte din Internaţionala Roşie Ţărănească, înfiinţată la Moscova.
23
Înfiinţată în 1893, a acţionat pe teritoriile tuturor statelor balcanice.
47
Partidul Populist Sloven s-a mulţumit să apere autonomia de facto a Sloveniei, fără a profesa un
discurs vădit federalist. Astfel se explică şi faptul că singurul prim-ministru ne-sârb din perioada
interbelică a fost slovenul Anton Korošec (1928-1929).
Până în 1926, la conducerea guvernului s-a aflat acelaşi Pašić, în ultimul an chiar alături de
federaliştii croaţi, ceea ce a dus la o îmbunătăţire temporară a raporturilor. În anii următori,
instabilitatea politică s-a accentuat25, determinându-l pe Regele Alexandru să dea o lovitură de stat
(6 ianuarie 1929), abolind constituţia, desfiinţând parlamentul şi partidele şi asumându-şi întreaga
putere. Într-o primă fază, Regele a avansat chiar ideea ruperii paşnice statului, Serbia păstrând
Bosnia şi sudul Dalmaţiei, iar Croaţia, Slovenia şi Dalmaţia de nord urmând să constituie un stat
independent. Planul a fost respins de liderii croaţilor şi ai sârbilor din Croaţia, şi unii şi alţii
temându-se de o previzibilă intervenţie a Italiei şi/sau a Ungariei împotriva noului stat. Ei au
propus, în schimb, varianta federalizării Regatului, care însă a fost respinsă de cercurile sârbeşti de
la Belgrad. În aceste condiţii, în care un consens între forţele politice era imposibil, Regele a ales
ca, după lovitura de stat, să realizeze şi o reformă administrativă centralizatoare şi omogenizatoare
(cel puţin în intenţii). Nemulţumirile croaţilor, slovenilor şi musulmanilor au crescut, întrucât noile
circumscripţii (banovine) au fost delimitate astfel încât şase din nouă să aibă o populaţie majoritar
sârbă.
Chiar înainte ca situaţia frontierelor sale să fie definitivată, tânărul stat a început demersurile
diplomatice pentru apărarea statu quo-ului de tendinţele revizioniste. La puţină vreme după Trianon,
în august 1920, la Belgrad a fost semnat un tratat defensiv cu Cehoslovacia, având ca obiect
respectarea tratatului cu Ungaria. Cu aceeaşi ocazie, miniştrii de externe român, cehoslovac şi sârb au
semnat un memorandum cu privire la realizarea unui plan de mare anvergură (ar fi urmată să mai
cuprindă, pe lângă cele trei ţări, Grecia şi Polonia). În concret, se propuneau: garantarea frontierelor
de la Trianon, ajutor reciproc în caz de atac neprovocat din parte Ungariei, apărarea frontierelor de
atacurile neprovocate ale Rusiei şi neparticiparea la nicio expediţie militară contra acesteia26.
Franţa a avut o atitudine reticentă faţă de acest proiect, considerând că nu va duce decât la o
izolare a Ungariei şi, deci la apropierea ei de Germania, sporind riscul de conflict în est. Cele cinci
capitale europene au transmis asigurări în sens contrar, precizându-se chiar că alianţa prefigurată ar fi

24
Denumirea completă este Ustaşa – mişcarea revoluţionară croată. A luat naştere în 1929, sub conducerea lui Ante
Pavelić.
25
În special în urma asasinării lui Stjepan Radić şi a fratelui său, de către un deputat muntenegrean chiar în sala
parlamentului (1928).
26
Trebuie precizat că aceste acţiuni erau paralele cu demersurile diplomatice ale Ungarie de atragere a sprijinului
occidental pentru crearea unei Confederaţii Danubiene, sub Casa de Habsburg. Acestea au fost primite ambiguu în
Vest.
48
fost deschisă Ungariei şi Austriei. În a doua jumătate a anului 1920, atât Franţa, cât şi Marea Britanie
au început să se arate favorabile creării alianţei estice.
În 1921, au fost încheiate o Convenţie de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica
Cehoslovacă (22 aprilie) şi o alta între Regatul României şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi
Slovenilor (7 iunie)27. Acesta prevedea că „în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei şi
Bulgariei contra uneia din Înaltele Părţi Contractante, cealaltă se obligă a veni în ajutorul părţii
atacate”, că niciuna din părţi nu va încheia vreo alianţă fără avizul celeilalte şi că „ambele guverne
se obligă a se consfătui” în chestiunile care aveau legătură cu chestiunile care aveau legătură cu
Ungaria şi Bulgaria.
Cele trei convenţii au creat ceea ce s-a numit Mica Înţelegere. Ideea alianţei de la Baltica până la
Egee nu dispăruse, numai că între timp apăruseră date noi. Polonia nu dorea să intre direct într-o
alianţă cu Cehoslovacia, întrucât nu aveau, în ciuda tratatului, reglate problemele de frontieră. Grecia,
în schimb, dorea să se alăture, fiind sprijinită de România. Exista însă o reţinere din partea
Cehoslovaciei şi mai ales a Regatului, explicabilă în bună măsură prin faptul că Grecia şi Bulgaria
aveau încă deschisă problema Traciei. Aceasta ar fi însemnat implicarea aliaţilor într-o afacere care
nu îi privea direct. În 1923, s-a decis menţinerea Micii Înţelegeri în forma existentă, urmând ca
Grecia să fie inclusă într-o alianţă balcanică viitoare (alături de Turcia).
Alt moment semnificativ din politica exernă iugoslavă e Tratatul de la Roma (1924), care a urmat
intervenţiei militare italiene în Fiume pentru reprimarea unui putsch (1922). În paralel, s-au purtat
negocieri pentru desfiinţarea statului, cea mai mare parte fiind încorporată în Italia, iar oraşul Susak, în
Regat.

Bulgaria
În octombrie 1918, regele Ferdinand abdicase în favoarea fiului său, Boris al III-lea. Şefia
guvernului a fost încredinţată liderului agrarian Alecsandr Stamboliski, care îşi petrecuse ultimii ani
în închisoare, din cauza opoziţiei sale faţă de intrarea Bulgariei în război. În fond, acesta rămăsese un
republican, chiar dacă îşi dădea seama că nu era vremea pentru schimbări.
În plan social, Bulgaria era scutită de problemele vecinilor săi. Era o ţară predominant rurală, dar
se pare că populaţia avea o stare materială destul de bună, cel puţin prin comparaţie. În plus, Uniunea
Agrară, aflată la putere în primii ani, s-a preocupat de soarta ţăranilor, făcând noi împroprietăriri (din

27
La acestea se adăuga şi un tratat româno-polonez (martie) 1921 şi unul polono-cehoslovac (septembrie 1921), care
priveau strict recunoaşterea frontierelor.
49
terenurile statului şi ale mănăstirilor), îmbunătăţind sistemul de învăţământ, dar şi impunând obligaţii
în muncă.
Bulgaria era ferită şi de problemele etnice complicate ale vecinilor săi. Totuşi, avea de confruntat
problema ORMI, scindată în facţiunea centralistă, care dorea unirea tuturor macedonenilor în
Bulgaria, şi cea federalistă, care dorea o Macedonie autonomă într-o Federaţie Balcanică. Marea
problemă venea din faptul că acţiunile ORMI pregătite în Bulgaria erau executate în ţări limitrofe,
deteriorând relaţiile.
În plan politic, în primii ani, partidul dominant a fost Uniunea Agrară, care însă, neavând
majoritatea, s-a confruntat cu a doua forţă, Partidul Comunist.
În politica externă, Stamboliski a avut o atitudine pacificatoare. A acceptat tratatele şi chiar a făcut
din Bulgaria primul stat învins membru al Ligii Naţiunilor (1920)28. Prioritatea sa a reprezentat-o
concilierea cu Regatul, deşi politica de asimilare a macedonenilor dusă de guvernul Pasic nu era bine
văzută de populaţia bulgară. Pentru a-şi dovedi bunele intenţii Stamboliski a încheiat Tratatul de la Niş
(23 martie 1923), prin care se angaja să suprime activitatea ORMI şi să curăţe zona de frontieră, pentru
a preveni trecerea bandelor înarmate.
Această acţiune i-a fost fatală lui Stamboliski. Împotriva sa s-a creat o coaliţie de dreapta, care, în
iunie 1923, a reuşit să dea o lovitură militară la Sofia. Moscova a reproşat comuniştilor bulgari
neutralitatea şi a organizat o contra-lovitură în septembrie. Aceasta a fost însă reprimată, iar în 1924,
Partidul Comunist a fost scos în afara legii (membri săi au continuat să acţioneze sub umbrela altor
organizaţii). La alegerile din noiembrie 1923, nou creata Convenţie Democrată a câştigat,
menţinându-se la putere până în 1931.
În a doua jumătate a deceniului al doilea, ORMI şi-a continuat acţiunile, iar Bulgaria s-a
scufundat în izolarea diplomatică, toţi vecinii fiindu-i ostili.

Grecia
Dezastrul militar din Anatolia din 1922 s-a soldat cu strămutarea a cca. 1,3 milioane de greci de
pe malul estic al Mării Egee (colonizaţi în Tracia şi Macedonia, ceea ce a dus la grecizarea
populaţiilor din zonă) şi a determinat schimbări politice interne. Guvernul a încăput pe mâna unor
colonei, care au condamnat şi executat şase membri ai vechiului guvern (inclusiv comandantul
armatei). Regele Constantin, pus în postura de ţap ispăşitor, s-a văzut obligat să abdice, în favoarea
fiului său George al II-lea. În 1923, generalul pro-monarhist Ioannis Metaxas a încercat o lovitură
de stat eşuată, a cărei consecinţă a fost izolarea regelui şi intensificarea curentului anti-monarhic. În
28
Trebuie precizat că Uniunea Agrară, alături de Partidul Popular Ţărănesc Croat şi de cel Ţărănesc din România au
înfiinţat Biroul Internaţional pentru Agricultură, cu sediul la Praga.
50
ciuda faptului că alegerile din 1923 au fost câştigate de Venizelos, acesta nu a putut să guverneze
mai mult de câteva săptămâni, întrucât Parlamentul a proclamat republica, confirmată în aprile
1924 printr-un plebiscit. Vechiul politician a ales calea exilului.
Tânara republică a fost caracterizată de o puternică instabilitate guvernamentală, numai în
primul an numărându-se şase guverne. În iunie 1925, o lovitură militară l-a adus la putere pe
generalul Theodoros Pangalos, care a instaurat o dictatură, păstrând însă aparenţele legale. După
numai un an, el a fost răsturnat de un alt general, care însă, dându-şi seama că nu are suficient
sprijin pentru instaurarea unei dictaturi, a organizat alegeri, care au adus la putere o coaliţie
condusă de Alexandros Zaimis. În 1928 însă, Venizelos a fost rechemat şi a preluat puterea.
În ciuda instabilităţii interne, Grecia şi-a păstrat direcţia în politica internaţională.
Semnificative pentru politica externă greacă sunt şi incidentele de la Corfu (1923) şi Petrici
(1925).
Cel dintâi a pornit de la un conflict de frontieră – minor, am putea spune – între Albania şi
Grecia, pentru reglarea căruia Liga Naţiunilor creat o comisie condusă de generalul italian Enrico
Tallini. Numai că generalul şi trei colaboratori ai săi au fost asasinaţi de un grup de naţionalişti, pe
teritoriul grec. Italia a cerut despăgubiri în bani şi executarea asasinilor. Imposibilitatea grecilor de
a-i identifica pe aceştia i-a determinat pe italieni să ocupe Corfu (31 august 1923). După ce, într-o
primă fază, Liga a condamnat inavazia, Conferinţa Ambasadorilor a obligat Grecia să ceară scuze
şi să plătească daune, ceea ce s-a şi întâmplat.
Este de reţinut şi evenimentul rămas în istorie sub numele de incidentul de la Petrici (1925).
Totul a pornit de la un grănicer grec, care şi-a urmărit câinele fugit dincolo de frontiera bulgară şi a
fost împuşcat. Trupele greceşti au invadat districtul Petrici (cu populaţie majoritar macedoneană),
iar guvernul a cerut pedepsirea celor în culpă, scuze publice şi despăgubiri materiale. Rezistenţa
bulgară şi ORMI au produs pagube umane. Litigiul a fost soluţionat de Conferinţa Ambasadorilor,
care a obligat Grecia să se retragă şi să plătească daune. Guvernul grec s-a conformat, dar a acuzat
diferenţa de tratament faţă de incidentul de la Corfu.

Albania
Restaurarea statului albanez, în 1920, s-a făcut cu păstrarea formei monarhice de guvernământ.
Cum însă nu mai exista principe, s-a constituit un consiliu de regenţă. Încă din decembrie 1920,
Albania aderat la Liga Naţiunilor.

51
 Personajele politice principale ale primilor ani au fost Ahmed Bei Zogu şi episcopul Fan Noli,
ambii din Partidul Popular, de guvernământ. Zog a ocupat funcţia de prim-ministru până în decembrie
1923, când s-a organizat o rebeliune şi a fost obligat să fugă.
A fost bine primit în Regat, care l-a ajutat să formeze o armată de mercenari, în speranţa că va putea
influenţa politica albaneză. Pe lângă soldaţi şi ofiţeri sârbi, a strâns şi o serie de ruşi refugiaţi, foşti
ofiţeri în armata albă, anti-bolşevică. A invadat Albania, în decembrie 1924, fiind acum rândul lui Noli
să se retragă. Parlamentul l-a ales preşedinte pe o perioadă de şapte ani, cu puteri practic discreţionare.
Regimul instaurat era unul conservator, nelăsând loc niciunei reforme sau libertăţi civile.
Albania era de acum prinsă între Regat şi Italia. A reuşit să reziste presiunilor celui dintâi,
cedând un teritoriu pe malul lacului Ohrid şi lichidând astfel litigiul de frontieră.
Încă din primăvara anului 1925, a fost adoptată o politică de cooperare cu Roma, constând în
obţinerea de ajutoare economice în schimbul acceptării influenţei politice. Bancherii italieni au
constituit o Bancă Naţională, iar aceasta, la rândul ei, o Societate pentru Dezvoltarea Economică a
Albaniei care finanţa, practic, toate lucrările publice. În 1926, s-a semnat şi un pact de prietenie, prin
care graniţele albaneze erau garantate. De aici, ostilitatea Belgradului şi semnarea unu tratat franco-
iugoslav împotriva Italiei, în 1927. În sfârşit, în acelaşi an, italienii şi albanezii au încheiat o alianţă
defensivă pe termen de 20 de ani, ceea ce condus la furnizarea de arme şi instructori militari şi la
deschiderea portului Vlore pentru navele italiene.
Albania devenise, aşadar, dependentă politic, economic şi militar de Italia. În septembrie 1928,
preşedintele a convocat o adunare care l-a proclamat rege, sub numele de Zogu I.

Prefigurări ale Înţelegerii Balcanice

În perioada imediat postbelică, printre statele balcanice s-a conturat ideea unei organizări a
zonei după ideea „Balcanii balcanicilor”.
Începând din anii 1924-1925, guvernele de la Atena, Ankara, Belgrad şi Bucureşti au început să
poarte discuţii cu privire la semnarea unui Pact Balcanic (deschis şi celorlalte state din regiune), în afara
oricărei influenţe şi fără un inamic determinat. Primii paşi concreţi au fost tratatele de prietenie/
neagresiune/ arbitraj turco-iugoslav (1925), greco-român (1928), turco-bulgar, greco-iugoslav (1929) şi
greco-turc (1930).
În 1929, Grecia a lansat ideea unei Uniuni Balcanice, pentru pregătirea căreia au fost organizate
cele patru conferinţe balcanice (1930-1933).

52
 11
Balcanii în al doilea deceniu interbelic

Cooperarea balcanică
Anii ’30 au debutat cu continuarea demersurilor de cooperare în Balcani, iniţiate încă de la
începutul deceniului anterior şi accelerate în a doua jumătate a acestuia. Încheierea unor pacte
regionale era considerată o metodă eficientă pentru menţinerea păcii.
Un prim fapt care trebuie menţionat este strângerea relaţiilor în cadrul Micii Înţelegeri, ajungând
până la constituire ei într-o „alianţă unitară”, prin Pactul Micii Înţelegeri (16 februarie 1933). Acesta
transforma Înţelegerea într-o „unitate internaţională superioară deschisă altor state” pentru „unificarea
completă a politicii lor generale”. Se instituia un organ director, Consiliul Permanent (format din
miniştrii de externe). Ca o noutate, Pactul a lansat şi ideea cooperării economice între statele membre.
Începând din 1930 s-au desfăşurat cele patru conferinţe balcanice29, cu partciparea a şase state
(Grecia, Turcia, Iugoslavia, România, Bulgaria, Albania), care au condus la semnarea de către patru
dintre ele a Pactului Balcanic (Atena, 9 februarie 1934). Încă dinainte de semnare, Bulgaria a fost
invitată să adere. Aceasta însă a refuzat, pentru că nu semnase Convenţia de la Londra (iulie 1933)
privind definirea agresiunii, pe care Pactul se întemeia. Propunea în schimb o convenţie separată de
neagresiune, pe care însă membrii Pactului o condiţionau de acceptarea definiţie dată de Convenţia de
la Londra. De aceea, Bulgaria a rămas pe dinafară, acreditând ideea că Pactul era îndreptat împotriva sa,
ceea ce, cel puţin formal, nu era adevărat. Pactul era considerat, atât de semnatarii săi, cât şi de
occidentali, un instrument eficient pentru asigurarea Păcii în Balcani.
Pactul prevedea garantarea frontierelor balcanice ale statelor semnatare, consfătuirea cu privire la
toate problemele care ar fi adus atingere Pactului, şi obligaţia de a obţine avizul membrilor pentru orice
acţiune împotriva sau pentru orice înţelegere cu un stat balcanic nesemnatar. De aici marea slăbiciune a
Pactului şi anume că nu se garantau interesele semnatarilor împotriva marilor puteri. Turcia, de
exemplu, nu dorea să fie implicată într-un litigiu cu URSS, iar Grecia, în unul cu Italia.
De-a lungul anului 1934 s-a insistat pentru aderarea Bulgariei şi a Albaniei. Acestea nu doar că
au refuzat, dar au şi încetat să mai participe la Conferinţele balcanice, care, de altfel, au şi încetat să
se mai întrunească după 1934.

29
1930 – Atena, 1931 – Istanbul şi Ankara, 1932, 1932 – Bucureşti, 1933 – Salonic.
53
 Dincolo de aceste eforturi de cooperare, care erau evident limitate atât ca arie geografică, cât şi
ca obiect de activitate, fiecare stat balcanic şi-a desfăşurat, în anii ’30, propria politică externă.

Iugoslavia
Regatul a trecut în deceniul al IV-lea cu un nume şi cu un regim politic nou. În 1931, a încercat
să creeze o oarecare legitimitate conducerii sale, prin adoptarea unei constituţii. Aceasta a
reprezentat nu atât o atenuare a dictaturii, cât o manevră de îmbunătăţire a imaginii în faţa
Occidentului.

Regatul Iugoslaviei (1929-1939)*

Ca şi în anii premergători creării statului, politica externă iugoslavă s-a realizat pe două planuri
paralele: pe de o parte cel oficial, al puterii de la Belgrad, iar pe de alta, cel al cercurilor de
opoziţie. E vorba în principal de politicienii croaţi care aleseseră exilul. Ei erau divizaţi în două
grupări radicarl diferite: (1) extrema dreaptă, adeptă a metodelor violente, care generase Ustaša şi
îşi stabilise cartierul general la Viena; (2) moderaţii, în special ţărănişti croaţi, care se stabiliseră la
Geneva şi făceau lobby pe lângă Liga Naţiunilor şi puterile occidentale pentru autonomia Croaţiei.
Principalele probleme cu care s-a confruntat Iugoslavia, la începutul anilor ’30, pe lângă criza
criza economică, acţiunile subversive desfăşurate de ORMI şi de Ustaša. Acestea din urmă au
culminat cu asasinarea la Regelui Alexandru, la Marsilia (9 octombrie 1934), de către un terorist

*
http://en.wikipedia.org/wiki/Kingdom_of_Yugoslavia#mediaviewer/File:Banovine_Jugoslavia.png.

54
macedonean care se pare că avea legături cu ambele organizaţii. Cum moştenitorul tronului era minor,
s-a instaurat regenţa prinţului Paul, până în 1941.
Marea slăbiciune în politica externă era lipsa unui sistem defensiv puternic împotriva Italiei.
Acesta era motivul pentru care în 1927 încheiase alianţa cu Franţa, iar în 1934 ar fi dorit o alăturare
a Bulgariei la Pactul Balcanic. Pentru aceasta, ar fi fost dispusă chiar la câteva mici concesii
teritoriale.
În 1934, iugoslavii au încercat să ridice în faţa Ligii Naţiunilor problema implicării Ungariei şi a
Italiei în incidentul de la Marsilia. Chestiunea era însă una foarte delicată, pentru că alături de regele
iugoslav fusese împuşcat şi ministrul Louis Barthou, ceea ce ar fi dus la un conflict internaţional de
mari proporţii. În al doilea rând, contextul internaţional nu era deloc favorabil Iugoslaviei, întrucât
marile puteri – în special Franţa – doreau alianţa Italiei împotriva Germaniei.
Se poate aprecia că ţara se afla prinsă între marile puteri europene: Franţa şi Marea Britanie
doreau să ţină Belgradul aproape, dar nu erau capabile să facă mai nimic concret pentru aceasta.
Mussolini acţiona (în special prin susţinerea ustaşilor) pentru slăbirea statului iugoslav şi obţinerea
mult doritei Dalmaţii. În sfârşit, după criza economică, Germania era tot mai prezentă din punct de
vedere economic, în conformitate cu Planul Schacht (1934)30, care considera Balcanii ca o zonă
strategică, datorită resurselor utile în realizarea politicii hegemonice a Reich-ului. De aici, o diferenţă
de opinii chiar la vârful statului iugoslav: dacă Regentul Paul era favorabil unei apropieri de
Germania, pe care o găsea compatibilă cu menţinerea apropierii de Franţa şi Marea Britanie (dată
fiind politica de appeasement a acestora), premierul Stojadinović era mai curând filoitalian şi dispus
la o îndepărtare de occidentali.
Pentru a se asigura, în ianuarie 1937, Iugoslavia a încheiat un un tratat de „prietenie veşnică” cu
Bulgaria, iar în martie, unul de neutralitate cu Italia. Evenimentele se precipitau însă în Europa,
făcând ineficiente astfel de aranjamente. În acelaşi an, s-a încercat şi încheierea unui Concordat cu
Vaticanul, presupus a atenua ostilitatea populaţiei croate. Efectul a fost însă complet diferit de cel
dorit: actul a stârnit pe de o parte reacţia negativă a Bisericii Ortodoxe, iar pe de alta pe cea a
ţărăniştilor croaţi care îşi vedeau ameninţată relaţia privilegiată cu Biserica Catolică. În aceste
condiţii, proiectul a fost abandonat.
Schimbarea lui Stojadinović cu Dragiša Cvetković a atras încetarea relaţiilor cu Italia. Acţiunile
lui Hitler din Cehoslovacia (septembrie 1938 şi martie 1939) au încurajat mişcările separatiste croate şi
slovene să pună presiune pe guvernul de la Belgrad. Astfel, în august 1939 s-a ajuns la o formulă de
compromis (sporazum), constând în crearea unei mari (aproximativ o treime din teritoriu şi din

30
Hjalmar Schacht, Ministru al economiei (1934-1937) şi preşedinte al Reichsbank (1933-1939) în timpul celui de a al
treilea Reich.
55
populaţie) Croaţii autonome. Noua banovina avea practic independenţă în plan intern, dispunând de
un ban (numit şi demis de către Rege) şi un sabor. Noua formulă era departe de a-i mulţumi pe ustaşi,
care o vedeau doar ca pe o etapă spre secesiune. Totodată, îi nemulţumea pe sloveni şi pe acei sârbi
rămaşi în Croaţia. Nu părea deci să existe vreo soluţie pentru calmarea spiritelor.
Izbucnirea războiului a complicat şi mai mult problemele Iugoslaviei. Ţara avea o tradiţie
francofilă, iar regentul Paul era filobritanic. Acesta era însă conştient că un litigiu cu Germania (de
care Iugoslavia era legată economic) ar fi fost fatal, în condiţiile în care aliaţii erau îndepărtaţi şi
păreau slabi. Teama de Italia era tot mai puternică. Mai trebuie precizat că, în 1939, pe fondul unei
rusofilii crescânde la Belgrad, fuseseră stabilite relaţii diplomatice şi economice cu URSS. Toate
acestea făceau dificilă alegerea unei opţiuni pentru viitorul apropiat. Pe bună dreptate, s-a apreciat
că prinţul Paul practica o adevărată „echilibristică diplomatică”.
Capitularea Franţei şi apropierea României de Reich au înrăutăţit situaţia şi l-au determinat pe
Hitler să preseze Belgradul. În martie 1941, când trupele germane străbăteau Bulgaria pentru a veni
în sprijinul italienilor din Grecia, părea să mai fi rămas o singură variantă. Apelurile lui Roosevelt
şi Churchill la o rezistenţă turco-iugoslavă n-au primit nici un răspuns. Pe 25 martie primul-
ministru şi ministrul de externe au plecat la Viena, unde au semnat aderarea la Pactul Tripartit. A
doua zi însă, la Belgrad, filobritanicii au reuşit o lovitură de stat, învestindu-l pe Regele Petru cu
puteri depline.
Noua guvernare a semnat, la 6 aprilie, un tratat cu URSS. Chiar în acea zi Hitler a pornit
bombardamentul asupra Belgradului, iar trupele bulgare, italiene şi maghiare au invadat Iugoslavia.

Bulgaria
După mulţi ani de instabilitate, la 19 mai 1934, puterea a fost preluată de Liga Militară (cu
corespondentul ei civil, Sveno), prim-ministru devenind Kimon Gheorghiev. Principala reuşită a scurtei
sale guvernări a fost reprimarea ORMI. În ianuarie 1935 însă, guvernul a fost înlăturat de regalişti,
instaurându-se regimul de autoritate al Regelui Boris, până în 1941.
Sentimentul de nesiguranţă a sporit mult odată cu crearea Înţelegerii Balcanice, percepută ca o
renaştere a alianţei din 1913. După ce în primii ani ’30, avusese o politică de apropiere faţă de Italia,
Bulgaria a început să caute prietenia iugoslavă, apogeul fiind atins prin tratatul din ianuarie 1937.
În iulie 1938, au fost semnate şi acordurile de la Salonic, prin care Bulgaria şi statele Pactului
Balcanic se angajau să nu recurgă la forţă.
Evenimentele din toamna lui 1938 şi primăvara lui 1939 au sporit tentaţia apropierii de Axă, în
ciuda insistenţelor Marii Britanii pentru încheierea unei alianţe anti-germane. Bulgarii vedeau de
acum şansa recuperării teritoriilor mult dorite.
56
 Atunci când Hitler a hotărât să impună modificări teritoriale în Est, Bulgaria a primit
Cadrilaterul (Tratatul de la Craiova, din 7 septembrie 1940). Totuşi, Regele a evitat pe cât posibil o
implicare directă de partea Germaniei. Aceasta a devenit de neocolit atunci când Germania a avut
nevoie de o zonă de trecere spre Grecia. Tratatul de alianţă a fost semnat de premierul Bogdan
Filov, la 1 martie 1941.

Grecia
La începutul anilor ’30, Grecia era singura republică din Balcani, condusă de vechiul politician
Venizelos. Din 1933, locul său a fost luat de monarhistul Panagis Tsaldaris, iar în 1935 puterea a
fost preluată de un grup de generali, care în noiembrie au restaurat monarhia. În aprilie 1936, regele
George al II-lea l-a numit prim-ministru pe generalul Ioannis Metaxas, care la începutul lui august,
sub ameninţarea grevei generale, a instaurat un regim autoritar.
Grecia era ţara cea mai dezvoltată din Peninsula Balcanică, dar întrucât avea economia axată pe
comerţ a fost foarte afectată de criza economică, având dificultăţi în achitarea datoriilor externe.
În ceea ce priveşte politica externă, linia trastă de Venizelos prevedea cooperarea cu statele
balcanice şi, în special, crearea şi păstrarea bunelor relaţii cu Turcia, în ciuda turcofobiei populare.
Singurele rezerve ale guvernanţilor greci, indiferent de orientare, porneau din teama de a se vedea
implicaţi în conflicte cu marile puteri.
La sfârşitul anilor ’30, Grecia devenise destul de apropiată, din punct de vedere economic, de
Germania (care controla 40% din exporturi şi 30% din importuri), chiar dacă acest fapt era mai
puţin vizibil decât în cazul altor state. De aceea, un conflict cu Reich-ul nu era de dorit.
După invadarea Albaniei de către trupele italiene, Marea Britanie şi Franţa au oferit Greciei
garantarea frontierelor şi, date fiind circumstanţele dificile, Metaxas a fost nevoit să accepte. Şi-a
păstrat formal neutralitatea, chiar şi după începerea războiului. Invazia italiană (prin Albania), din
28 octombrie 1940, a pus capăt atitudinii oscilante.

Albania
Era ţara cea mai săracă din regiune, iar regele Zog, un reformator, a încercat să remedieze
situaţia printr-un amplu proces de reformă agrară.
În plan extern, Albania s-a aflat într-o situaţie foarte delicată oscilând între tutela Italiei şi
alianţa cu vecinii săi balcanici. Legăturile cu Italia asigurau subzistenţa micului stat, dar totodată îl
puneau practic sub protectorat italian, în special din cauza consilierilor italieni, prezenţi în toate
domeniile şi la toate nivelurile. De aici, ostilitatea populaţiei faţă de Italia şi refuzul regelui de a

57
reînnoi, în 1931, Pactului de la Tirana, din 1926. In acelaşi ani însă, la instigarea lui Mussolini, Zog
a acuzat Iugoslavia de organizarea unui atentat împotriva sa, deşi nu existau probe.
Dincolo de acest episod, din 1931 Albania a început să participe la Conferinţele Balcanice,
apropiindu-se de Grecia şi chiar de Iugoslavia, cu care a încheiat un tratat comercial în mai 1934.
Intenţia iugoslavă de a include Albania în viitorul Pact, fapt care nu s-a materializat din cauza costurilor
şi a faptului că ceilalţi aliaţi erau reticenţi. In schimb, în 1934, Albania a stabilit relaţii diplomatice cu
URSS. Toate acestea erau de natură să răcească relaţiile cu Italia, ceea ce era pe placul populaţiei.
Răcirea a fost accentuată şi de închiderea şcolilor italiene şi de un incident, legat de un escadron
italian care a refuzat să salute drapelul albanez la Durres. Evident, Albania a fost lipsită de
stipendii. In ciuda tuturor solicitărilor, occidentalii au refuzat să acorde împrumuturi. De aici, criza
economică. In 1935 a izbucnit chiar o revoltă care, deşi înnăbuşită l-a determinat pe rege să îşi
revizuiască atitudinea.
Fronda a fost de scurtă durată. Incă din 1935, Regele şi-a dat seama că nu trebuie să adere la
sancţiunile aplicate Italiei. In 1936 a rredeschis şcolile şi a încheiat noi acorduri cu Mussolini, care
s-a angajat să anuleze împrumuturile din 1931 şi să acorde altele noi. Ca un semn de maximă
fidelitate, în 1938, Zog s-a căsătorit cu o contesă maghiară, alegându-l ca naş pe însuşi Galeazzo
Ciano31.
Schimbările din 1938 i-au determinat pe italieni să abordeze frontal chestiunea anexării, anunţând
că Italia era pentru ei ceea ce era Austria pentru germani. In martie 1939, când Hitler a ocupat Praga,
Mussolini a găsit momentul pentru a adresa un ultimatum Albaniei pentru acceptarea protectoratului.
În zadar a cerut regele ajutor în toate părţile. În faţa pericolului iminent, el a părăsit ţara, iar la 7
aprilie, trupele italiene au debarcat pe coasta albaneză. Mussolini nu s-a mai mulţumit acum doar cu
protectoratul, realizând unificarea deplină.

31
Ministru de Externe şi ginere al lui Mussolini.
58
 12
Balcanii în Al Doilea Război Mondial

Grecia
În Balcani, războiul s-a declanşat în data de 28 octombrie 1940, odată cu invadarea Greciei de
către trupele italiene. Acesta a fost un bun prilej pentru englezi să intervină, ocupând Creta şi
trimiţând un corp expediţionar pe continent. După o primă ofensivă, italienii s-au văzut respinşi în
spaţiul albanez (din care mai controlau doar două treimi) de unde s-au pregătit pentru o nouă
ofensivă, pornită în martie dar eşuată. Toate aceste manevre l-au stârnit, după cum era de aşteptat, pe
Hitler care a pus la cale un plan de invadare a Greciei (Operaţiunea Mariţa), pus în aplicare după
aderarea Bulgariei la Pactul Tripartit (martie 1939), care a permis trecerea trupelor germane. Atacul a
fost lansat atât împotriva Iugoslaviei (în scurt timp desfiinţată), cât şi împotriva Greciei, în data de 6
aprilie 1941. La 30 aprilie, trupele germane ajunseseră deja în sud, la Kalamata, evacuând corpul
expediţionar al aliaţilor. În mai 1941 a fost lansată ofensiva supra Cretei, complet eliberată la 1 iunie.
Încă din aprilie, Bulgaria a intervenit şi ea militar, ocupând zona estică a Macedoniei şi o bună parte
din estul Serbiei (zona Vardar).
Cea mai mare parte a Greciei a rămas sub ocupaţie italiană, germanii păstrând doar Macedonia
(zona Salonic), Tracia orientală (zona strâmtorilor) şi cea mai mare parte a Cretei. Bulgaria a păstrat
Tracia, aproximativ în limitele dinainte de 1919.

59
 Grecia în timpul celui de Al Doilea Război Mondial32

Din a doua jumătate a anului 1942, rezistenţa grecească a luat amploare, cu sprijin britanic,
presând tot mai puternic trupele italiene. Intuind incapacitatea acestora germanii au preluat
controlul. După capitularea Italiei (sept. 1943) o parte din trupele aflate în Grecia s-au predat
germanilor, dar au existat şi soldaţi care au ales calea rezistenţei alături de greci. În acelaşi timp,
grecii şi englezii au eşuat în tentativa de a ocupa Dodecanezul.
Trupele germano-bulgare, alături de colaboraţioniştii greci, au reuşit să ţină peninsula sub
control. Abia în octombrie 1944, după abandonarea Axei de către România şi Bulgaria, avansul
Armatei Roşii i-a obligat pe germani să se retragă. Trupe izolate au mai rămas în Creta, Dodecanez
şi alte insule, până la capitularea din mai 1945.
Încă din aprilie 1941, Regele George al II-lea a ales calea exilului, organizând un guvern legitimist.
Puterea la Atena a fost preluată de un guvern marionetă, condus de Giorgios Tsolakoglou, care a profitat
de ocupaţie pentru a proclama abolirea monarhiei şi a proclama aşa-numitul Stat Elen. El a părăsit
puterea în octombrie 1944, lăsând locul unui guvern monarhist.

32
http://en.wikipedia.org/wiki/Axis_occupation_of_Greece.
60
 După ocuparea de către Axă, o bună parte a efectivelor armatei greceşti s-au retras în Orientul
Mijlociu, unde au format o Armată Regală Elenă, care a participat la operaţiuni alături de aliaţi.

Spaţiul iugoslav
Lovitura de stat din 26-27 martie 1941 a răsturnat planul prinţului Paul şi al premierului Cvetkovic de
a se alătura Axei. În consecinţă, la 6 aprilie trupele germane au invadat ţara, urmate de cele italiene şi
bulgare, iar la 17 aprilie armata iugoslavă a fost obligată să capituleze necondiţionat. Încă de la început,
Croaţia şi-a proclamat independenţa, ulterior Italia şi Germania (care controla zona) au recunoscut Statul
Liber Croaţia (care includea şi cea mai mare parte a Bosniei-Herţegovina). Acesta era formal o monarhie,
cu un prinţ italian proclamat rege33, dar puterea a rămas în mâinile premierului Ante Pavelic şi ale mişcării
sale, Ustaşa. Muntenegru a fost transformat în protectorat italian, rămânând formal o monarhie. Întrucât
un principe din casa Petrović-Njegos şi doi Romanovi au refuzat tronul, statul-marionetă a fost condus de
guvernatori italieni. Slovenia a fost împărţită între italieni şi nemţi, Kosovo, alipit Albaniei italiene, zonele
nordice au fost preluate de Ungaria, iar Macedonia împărţită între Germania şi Bulgaria (cea mai mare
parte). Banatul sârbesc a fost ţinut sub administraţie germană, iar administraţia Serbiei centrale, şi ea
ocupată, a fost încredinţată generalului colaboraţionist Milan Nedić. S-a format şi un guvern legitimist în
exil, dar acesta a avut o influenţă foarte redusă în timpul războiului.

Iugoslavia în timpul celui de Al Doilea Război Mondial34

Singura zonă cu o aparentă autoguvernare a rămas Croaţia. Aici Pavelić a organizat un uriaş
masacru al sârbilor ortodocşi, al evreilor şi al comuniştilor şi a dus o politică pro-germană. A acceptat

33
Aimone de Savoia, duce de Aosta, formal rege al Croaţiei, sub numele de Tomislav al II-lea, de la crearea statului
(1941) până puţin după capitularea Italiei (1943).
34
http://en.wikipedia.org/wiki/File:Axis_occupation_of_Yugoslavia_1943-44.png
61
(cum altfel?) cedarea Dalmaţiei către Italia şi controlul Wermacht-ului asupra tuturor operaţiunilor
militare. După capitularea italiană, controlul german s-a extins şi mai mult, autoritatea lui Pavelić
fiind limitată la zona Zagreb-ului. În toamna lui 1944, când teritoriul sârb era eliberat, la Zagreb a
avut loc o tentativă de înlăturare a lui Pavelić pentru a se ajunge la o înţelegere cu Aliaţii. După ce i-a
arestat şi executat pe complotişti, în primăvara lui 1945, Pavelić însuşi a încercat să propună
occidentalilor o alianţă, cu condiţia menţinerii statului. Evident, în acel moment şi în acele condiţii,
propunerea nu putea fi decât respinsă. Partizanii lui Tito au pătruns în Zagreb pe 12 mai, dar Pavelić a
reuşit să scape pentru totdeauna35.
Cu adevărat demnă de luat în seamă a fost rezistenţa iugoslavă. Pe de o parte a existat mişcarea
cetnicilor regalişti, conduşi de fostul ministru Dragoljub-Draza Mihajlović, care doreau refacerea
regatului dominat de sârbi. Din iunie 1941, a apărut şi rezistenţa comunistă condusă de Tito. Între
cele două tabere au izbucnit conflicte pentru supremaţie. Tito a negociat, se pare, cu germanii,
angajându-se să nu îi atace în schimbul promisiunii că va fi lăsat să îi elimine pe cetnici. În acelaşi
timp, există informaţii cu privire la colaborarea cetnicilor cu trupele de ocupaţie împotriva
„bandelor comuniste”.
Chiar dacă la vremea respectivă impresia din exterior – inclusiv de la Moscova şi Londra – era că
cetnicii reprezentau principala rezistenţă, iar comuniştii aveau un rol marginal, cu timpul, din 1943, s-
a dovedit că lucrurile au stat exact invers. Partizanii lui Tito iniţiat un atac împotriva germanilor, în
iulie 1941. Din septembrie până în noiembrie 1941, au reuşit să elibereze un teritoriu de 15.000-
20.000 km2, în zona de sud-est a Serbiei, la frontiera cu Muntenegru şi Croaţia. Acesta a fost
considerat singurul teritoriu liber din Europa şi a rămas în istorie sub numele de „Republica de la
Užice”. După intervenţia germană, comuniştii s-au retras în Bosnia, unde a format aşa-numitele
detaşamente proletare. În 1942, după „marşul cel lung”, partizanii au ajuns în munţii Bosniei, unde au
primit ajutorul sârbilor refugiaţi din Croaţia. În teritoriile controlate, comuniştii au creat comitete
populare şi au pus la punct un adevărat aparat administrativ. În perioada noiembrie 1942-ianuarie
1943, a funcţionat aşa-numita „Republică de la Bihać”. Încă din acel an, Tito şi-a anunţat intenţia de
a crea un guvern provizoriu, Stalin i-a cerut să renunţe la idee şi să coopereze cu vechile partide şi cu
guvernul din exil. În noiembrie 1942, s-a constituit, la Bihać un Consiliu Antifascist pentru Eliberarea
Iugoslaviei (AVNOJ), care, ulterior, s-a proclamat parlament provizoriu. La a doua reuniune
(noiembrie 1943), Consiliul a stabilit viitoarea organizare federală (inclusiv delimitările celor şase
republici), lăsând pentru după război alegerea formei de guvernământ. Tito şi trupele sale au reuşit să
respingă toate atacurile germane (1942-1943), să recupereze resurse materiale şi chiar umane după
capitularea italiană, iar în 1944 au trecut la eliberarea treptată a Serbiei. În octombrie 1944, când

35
Va trece prin Austria, Italia, Chile, Argentina şi va muri în Spania (1959), promovând mereu independentismul croat.
62
Armata Roşie a ajuns la Belgrad, comuniştii reprezentau deja principala forţă din spaţiul iugoslav.
Între timp, graţie intervenţiei lui Churchill, Tito fusese recunoscut chiar de către Regele Petru, exilat
la Londra, drept unicul conducător al rezistenţei. În martie 1945, a devenit şeful unui guvern de
coaliţie, avându-l ca secund pe fostul ban al Croaţiei şi, ulterior, şef al guvernului în exil, Ivan
Šubašić. Marea majoritate a membrilor proveneau din AVNOJ, restul reprezentând fostul guvern de
la Londra şi partidele interbelice. În mai 1945, armata de partizani a reuşit să controleze întreg
teritoriul iugoslav36.

Bulgaria
A avut cea mai bizară politică în timpul războiului. Regele a fost ezitant chiar în martie 1941
când s-a alăturat Axei, considerând că Germania este decât răul cel mai mic. El a reuşit să nu
declare război Statelor Unite şi Marii Britanii până după Pearl-Harbour, iar URSS, niciodată.
Aceasta întrucât l-a convins pe Hitler că armata bulgară nu putea face faţă unui război în afara
Balcanilor şi că implicarea ei pe frontul de Est ar fi catastrofală. Boris a rezistat şi presiunilor
Berlinului de a spori efectivele şi de a permite deportarea evreilor.
După moartea Regelui în august 1943, puterea a fost exercitată în principal de regentul Bogdan
Filov. Poziţia Bulgariei a slăbit mult după acest moment. Ţara a început să fie bombardată de aliaţi, iar
mişcarea de rezistenţă Frontul Patriotic (înfiinţată în 1941 de partizani comunişti, agrarieni, social-
democraţi şi Zveno) a început să devină tot mai puternică.
Atunci când Armata Roşie a pornit contra-ofensiva spre vest, bulgarilor le-a fost adresat un
ultimatum pentru evacuarea forţelor germane şi declararea neutralităţii, lucru imposibil în acele
circumstanţe. În schimb, guvernul a încercat să negocieze pacea cu occidentalii. Mişcarea României
din august 1944 a pus Bulgaria într-o situaţie extrem de dificilă. La 30 august, Stalin a anunţat că nu
mai e dispus să accepte neutralitatea, iar la 5 septembrie a declarat război. Ca răspuns, Bulgaria a
declarat război Germaniei, ajungând astfel în conflict (formal) cu toată lumea. Agitaţiile comuniste au
dus la instaurarea unui regim al FP, condus de Kimon Gheorghiev (liderul Zveno). În perioada
imediat următoare, trupele bulgare au pătruns în Serbia cu scopul de a bloca armata germană aflată în
retragere din Grecia. După eliberarea Iugoslaviei, bulgarii au continuat să avanseze spre Ungaria, iar
în aprilie 1945 au ajuns în Austria, unde i-a găsit armistiţiul de la 9 mai.

36
O ultimă problemă a reprezentat-o statutul Istriei şi al oraşului Trieste. Aici iugoslavii au intrat în litigiu cu englezii,
ajungând într-un final la soluţia creării Teritoriului Liber Trieste (sub protecţie ONU), cu o Zonă A (incluzând oraşul)
administrată de annglo-americani şi o Zonă B, administrată de iugoslavi. În 1954, Teritoriul a fost desfiinţat, cele două
zone fiind integrate în Italia şi respectiv Iugoslavia.
63
 Acţiuni (a)româneşti în Balcani
Aromânii din statele balcanice şi, în bună măsură, chiar guvernul de la Bucureşti au considerat
că transformările aduse de război reprezintă un cadru favorabil transpunerii în realitate a vechii
dorinţe de autodeterminare. Chiar dacă acţiunile în acest sens sunt, per ansamblu, încă învăluite în
mister, există câteva informaţii care trebuie luate în seamă.
În aprilie 1941, deci când trupele Axei erau în curs de instalare în Balcani, numărul 2 de la
Bucureşti, Mihai Antonescu a înaintat un memoriu guvernului german prin care atrăgea atenţia că,
„întrucât au fost radical schimbate condiţiile echilibrului politic”, se impunea o revizuire a tuturor
frontierelor est-europene. Aceasta pentru că întărirea Bulgariei, care era deja o evidenţă, ar fi
afectat atât interesele româneşti, cât şi pe cele germane şi italiene. Erau propuse trei variante de
măsuri care ar fi implicat direct România în afacerile balcanice, alături de Germania, Italia şi
Bulgaria, echilibrând astfel raporturile dintre aliaţii din zonă ai Axei:
- Constituirea unui stat macedonean liber care să includă (şi) populaţiile româneşti din
Peninsulă.
- Crearea unui teritoriu al românilor de pe văile Timocului şi Vardarului.
- „Un condominium, o cosuveranitate germano-româno-italiană (eventual bulgară) pentru
regiunea Timocului”. Acesta ar fi cuprins o fâşie de-a lungul frontierei bulgare, de la
Belgrad la Salonic.
Tot în 1941, un „Consiliu naţional al românilor din Pind” – condus, se pare, de Alcibiade
Diamandi di Samarina37 – a adresat atât autorităţilor germano-italiene de ocupaţie, cât şi guvernului
român, un memoriu prin care solicita constituirea unei structuri statale autonome a românilor din
zonă. Argumentul era de ordin etnic, anume că pe teritoriul solicitat existau 1,3 milioane de români,
care reprezentau chiar o „majoritate zdrobitoare”, în anumite zone (alţi peste 800.000 rămâneau
dispersaţi, în afară). Variantele propuse erau:
- O federaţie a popoarelor din Balcanii de sud-vest, cuprinzând Albania, Kosovo, Epirul,
Tesalia şi Macedonia (greacă şi iugoslavă).
- Un stat româno-albanez format din aproximativ aceleaşi zone, mai puţin Macedonia
iugoslavă, în cazul în care aceasta ar fi fost inclusă în Bulgaria.
- Un stat românesc independent al Pindului cu o suprafaţă de cca 74.000 km2 (aproape 90%
din Grecia, restul din Bulgaria) şi cca 2,7 milioane de locuitori.
Potrivit reputatului istoric al românilor din Balcani, Gheorghe Zbuchea, „din motive tactice şi
propagandistice, la început autorităţile italiene au privit cu simpatie proiectul, însă după stabilizarea
situaţiei pe plan militar şi consolidarea administraţiei italiene nu a mai fost acceptată ideea autonomiei
Pindului”.
37
Care, în 1917, în timpul ocupaţiei italiene a Albaniei, mai proclamase o Republică a Pindului.
64
 Există totuşi date că în zona Epirului, a Tesaliei şi a Macedoniei Vestice, a fost creat, sub control
italian, aşa-numitul Principat de la Pind, care se dorea un stat al aromânilor. Capitala a fost stabilită la
Metsovo, iar o Adunare pare să se fi întrunit la Trikala. E greu de spus cât a fost capabil acest stat să
îşi controleze teritoriul şi populaţia. În toată perioada existenţei sale agitate, până în octombrie 1944,
el a avut raporturi tensionate cu guvernul de la Atena, care a refuzat să îl accepte. Iniţiatorul a fost
Alcibiade Diamandi, aflat în fruntea unei organizaţii separatiste numite A cincea legiune romană. El
a condus, sub numele de Principele (Marele Voievod) Alcibiade I, până în iunie 194238, când s-a
refugiat la Bucureşti, întrucât autorităţile militare italiene îl suspectau că ar fi fost agent român. O
vreme, conducerea a fost asigurată de Nicola Matushi, ca regent, şi ulterior, din 1943, de contele
maghiar Gyula Csesneky, sub numele de Iulius I.

Albania
În Albania controlată de italieni, mişcarea de rezistenţă a fost puternic, dar divizată. Pe de o
parte, aici au acţionat un Comitet de Eliberare Naţională (1942), care reunea Partidul Comunist
Albanez (înfiinţat în 1941) al lui Enver Hodja dar şi grupări naţionaliste conduse Abas Kupi. Tot în
1942, s-a înfiinţat şi Uniunea Naţională, a republicanilor moderaţi. În august 1943, după prăbuşirea
autorităţii italiene, Kupi a preluat controlul pentru scurtă vreme, fiind însă înlăturat de intervenţia
germană care a instaurat o regenţă, slăbind astfel rezistenţa Uniunii. Liderul comunist Hodja,
separat acum de Kupi, a profitat de situaţie pentru a-şi denunţa adversarii.
Primăvara anului 1944 a fost marcată de conflicte între comunişti, autoproclamaţi Armată de
Eliberare Naţională, şi trupele germane, cărora deja începuseră să li se alăture naţionalişti albanezi.
În vară regimul instaurat de germani a fost răsturnat, instituindu-se un guvern provizoriu, în care
comuniştii au reprezentat principala forţă.
Trebuie precizat că mişcarea comunistă albaneză nu a avut nici un contact cu URSS în timpul
războiului.

38
Un alt plan de organizare în zonă a fost cel al ORMI – mai precis al aripii militare de dreapta numită Ohrana – de
creare unui Stat Independent Macedonia. Se pare că tronul i-a fost oferit tot lui Alcibiade, care l-a refuzat. Oricum în
apare uneori denumirea „Principatul de la Pind şi Marele Voievodat al Macedoniei”. O tentativă a avut loc şi în
septembrie-octombrie 1944, eşuată, evident, din cauza noului raport de forţe din zonă.
65
 13
Balcanii în epoca postbelică. Tutela Moscovei

Dominaţia comunistă în estul Europei s-a instaurat prin procese complexe, variind ca formă şi ca
durată de la o ţară la alta. Hugh Seton Watson a identificat trei etape: (1) coaliţia generală a stângii
antifsciste; (2) falsa coaliţie (înlăturarea opozanţilor şi şi crearea unor formaţiuni-satelit); (3)
dominaţia totală. În tot acest timp, influenţa sovietică creştea. În primul rând, au fost numiţi consilieri
sovietici pe lângă toate instituţiile guvernamentale. În plus, au fost încheiate acorduri comerciale care
au introdus o influenţă masivă a URSS asupra economiilor locale şi au fost înfiinţate întreprinderi
mixte prin care au fost preluate profiturile din importante sectoare ale economiei.
Europa răsăriteană fusese lăsată în „responsabilitatea” URSS încă de la negocierile de la
Teheran (dec. 1943). Ulterior, prin „acordurile de procentaj” de la Moscova (oct. 1944), România şi
Bulgaria au fost lăsate sub influenţă sovietică, Grecia rămânând legată de Occident, iar Ungaria şi
Iugoslavia urmând să fie împărţite. Conferinţa de la Ialta (febr. 1945) a prevăzut alegerile libere
pentru toate ţările, iar cea de la Potsdam (iulie 1945) a stabilit că vecinii URSS trebuie să aibă
guverne „democratice şi prietenoase” faţă de Moscova.
Preluarea puterii de către comunişti a depins de o serie de factori interni şi externi. În primul
rând, în 1945, în multe ţări socialismul era perceput ca viitorul dezirabil, pe fondul experienţei
capitaliste interbelice şi a celei fasciste.
Strict formal, noile „democraţii populare” se bucurau de toate drepturile unor state
independente39. În practică însă, politica lor externă era puternic influenţată – până la substituire –
de Uniunea Sovietică.
Într-o primă fază, au fost semnate „pacte de prietenie, alianţă şi asistenţă reciprocă”, pe o
perioadă de 20 de ani, între toate ţările comuniste (sau în curs de comunizare), apoi s-a trecut la
crearea unor structuri de cooperare multilaterală. Acestea din urmă nu erau, de fapt, decât
instrumente prin care URSS îşi exercita controlul.
Per ansamblu, se poate aprecia că, după ce reprezentase vreme de mai bine de un secol o zonă
problemă a Europei, Peninsula Balcanică a continuat să rămână astfel şi după ce a căzut, în bună
parte, pradă comunismului. Pentru descrierea regimurilor comuniste balcanice, Barbara Jelavich a
folosit inspirata sintagmă „regimuri politice contrastante”. Dacă regula era ca „democraţiile
populare” să se comporte nişte sateliţi ai Moscovei, două (Iugoslavia şi Albania) din cele trei sau

39
Iugoslavia era membru fondator al ONU, iar Bulgaria, Albania şi România au fost acceptate în 1955.
66
trei (dacă includem şi România) din cele patru au constituit excepţii notabile, fiecare din ele având,
mai devreme sau mai târziu, puternice şi durabile manifestări de independenţă. Singurul stat „pe
linie” a fost Bulgaria.

Structuri de cooperare/integrare în blocul comunist

Cominform
La sfârşitul războiului, deşi influenţa URSS asupra ţărilor din estul Europei era evidentă, nu
exista nici un liant instituţional nici între partidele comuniste, nici între statele în curs de
comunizare40. Crearea de structuri supranaţionale a devenit una din priorităţile Moscovei.
Un prim pas a fost făcut în septembrie 1947, când reprezentanţi ai partidelor comuniste din est,
dar şi din vest (Italia, Franţa) s-au reunit la Szklarska Poreba (Polonia) pentru a găsi o tactică
împotriva „agresiunii imperialiste”. S-a căzut de acord pentru înfiinţarea unui Birou Comunist de
Informaţii (Cominform), cu sediul la Belgrad (ulterior la Bucureşti), având ca scop exercitarea unui
control cât mai strâns asupra evoluţiei politico-ideologice a „partidelor frăţeşti”. Biroul a avut doar
trei reuniuni, până în 1950. În 1948, Iugoslavia a fost exclusă pe motiv de îndepărtare de la linia
ortodox-comunistă. După moartea lui Stalin (1953), când cele două blocuri au trecut în etapa
„coexistenţei paşnice”, Cominformul şi-a pierdut rolul şi a fost desfiinţat, în 1956.

CAER
În 1949, la iniţiativa URSS, a fost creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
(CAER/COMECON), organizaţie de cooperare economică a ţărilor comuniste, care se dorea o
contrapondere la deja vizibilele demersuri de integrare economică din Europa occidentală. Totuşi,
după cum aprecia istoricul francez Jean-François Soulet, Consiliul nu trebuie considerat o „Piaţă
Comună a Estului”. Logica celor două organizaţii era cu totul diferită, aşa cum erau ideologiile pe
care se întemeiau. În primii ani de existenţă, CAER a funcţionat la nivel redus, integrare
intensificându-se abia spre sfârşitul deceniului al VII-lea. Din aria geografică la care ne referim,
singura ţară participantă a fost Bulgaria. CAER s-a autodesfiinţat în vara anului 1991.

Pactul de la Varşovia
Organizaţia Tratatului de Prietenie, Cooperare şi Asistenţă Mutuală (Pactul de la Varşovia) a
fost creată în 1955 ca o contrapondere la NATO şi, mai ales, ca reacţie la aderarea RFG la Tratat
(1955). Potrivit aceluiaşi Jean-François Soulet, Pactul „nu a făcut decât să se suprapună cu reţeua

40
Komintern-ul fusese desfiinţat de către Stalin în 1943, ca un semn de împăciuire faţă de aliaţii săi occidentali.
67
tratatelor bilaterale”, rolul său fiind „să sublinieze că lagărul socialist există şi că nu poate fi
modificat” (Hélène Carrère d’Encausse). Şi în acest caz, iniţiativa a venit din partea URSS, scopul
declarat fiind unul defensiv. Bulgaria şi Albania s-a numărat printre statele semnatare, dar aceasta
din urmă s-a retras de facto în 1961 (după ruptura dintre China şi URSS) şi de jure în 1968. La fel
ca şi CAER, s-a dizolvat în 1991.

Bulgaria sub regimul comunist

Bulgaria a fost pe toată perioada regimului comunist un veritabil satelit al URSS. Deşi astfel de
aprecieri trebuie tratate cu prudenţă, se spune adesea că, dintre toate statele comuniste, a avut per
ansamblu cele mai strânse relaţii cu URSS. Nu fără ironie, a fost etichetată chiar ca o „republică
sovietică” de facto41. Cert este că model sovietic este mereu recognoscibil atât în politica internă,
cât şi în cea externă a Republicii Populare Bulgaria.

Situaţia internă
În Bulgaria, începând din septembrie 1944, comuniştii, conduşi de Gheorghi Dimitrov, au
participat la guvernare alături de social-democraţi, agrarieni şi Zveno, declanşând imediat însă, cu
sprijin sovietic, o campanie împotriva acestora. În septembrie 1946, s-a proclamat republica, iar la
alegerile pentru Marea Adunare Naţională, coaliţia forţelor vasale comuniştilor a câştigat peste trei
sferturi din mandate. Dimitrov a devenit prim-ministru. În decembrie 1947 a fost adoptată noua
constituţie („constituţia Dimitrov”) care a consacrat comunizarea ţării.
După moartea lui Dimitrov, în 1949, puterea a fost preluată de cumnatul său, Valko Cervenkov,
devenit simultan prim-ministru şi prim-secretar al Partidului Comunist Bulgar. Atunci când, după
moartea lui Stalin s-a impus separarea funcţiilor de partid de cele de stat, el a renunţat la
conducerea partidului în favoarea lui Todor Jivkov, care, într-o formă sau alta a păstrat puterea
până în 1989. Cervenkov a intrat astfel în picaj: întrucât se alăturase aripii Malenkov, după
Congresul XX al PCUS (1956), a pierdut şefia guvernului în faţa lui Anton Iugov; un an mai tîrziu,
după ce Hrusciov şi-a înlăturat inamicii de la vârf, a ieşit de tot din guvern, iar după Congresul
XXII (1961), a fost exclus şi din Biroul politic.
Tot sub influenţă sovietică, în 1956, a fost adoptat un program de destalinizare numit „linia din
aprilie”, care presupunea condamnarea cultului personalităţii, reabilitarea victimelor, liberalizarea
culturală ş.a. Deşi oficial a continuat să funcţioneze, teama provocată de evenimentele din Ungaria a
făcut ca el să fie redus la zero. Nici în plan economic Bulgaria nu prea a avut parte de reforme, căci
planul economic lansat la sfârşitul anilor ’50 – „marele salt înainte bulgar” – s-a dovedit un eşec.

41
Din partea bulgară, au existat chiar propuneri neoficiale de aderare la URSS (1963, 1973).
68
 În stilul clasic al regimurilor comuniste, lupta pentru întâietate se dădea acum între Jivkov şi
Iugov. În vizită la Sofia, în mai 1962, Hrusciov şi-a exprimat preferinţa pentru cel dintâi, care a
ajuns astfel să cumuleze funcţiile. În 1965 el a reuşit să înăbuşe o lovitură de stat militară, care viza
adoptarea unei atitudini independentiste. Din 1971, a devenit preşedinte al Consiliului de Stat
(oficial, numărul 1 în stat).
Regimul comunist bulgar a funcţionat vreme de mai bine de două decenii fără sincope42,
menţinând o linie conservatoare – brejneviană, de altfel – în toate aspectele vieţii politice, sociale şi
economice. Problemele au început după 1985, odată cu schimbarea de direcţie de la Moscova.
Gorbaciov i-a cerut lui Jivkov să-i urmeze exemplul în materie de glasnost şi perestroika. Aşa cum
(se) obişnuise, liderul bulgar s-a conformat deşi reformele contraveneau conservatorismului său
funciar. Conştient de necesitatea perestroikăi – dată fiind situaţia economică dificilă a ţării – el nu
voia nici o fărâmă de glasnost. Aşa se face că acţiunile sale au avut un aer paradoxal: în plină
deschidere, îi reprima pe cei care cereau deschiderea, iar liberalizarea economiei, în ciuda unei
oarecare creşteri, a creat mai mult haos, grăbindu-i sfârşitul. În martie 1987 a fost lansată o nouă
doctrină, a „autogospodăririi”, care înlocuia oficial, după mai bine de trei decenii „linia din aprilie”.
Anii ’80 au fost marcaţi şi de o intensificare a naţionalismului de stat, a cărui manifestare principale
a reprezentat-o aşa-numitul „proces de regenerare”, constând în mecanisme de ştergere a identităţii
minoritarilor turci, prin interzicerea a tot ceea ce ţine de cultura musulmană. Astfel de practici nu aveau
cum să îmbunătăţească imaginea Bulgariei în lume.
Ilustrativ pentru relaţia strânsă dar inegală dintre Bulgaria şi URSS, este faptul că, pe tot
parcursul regimului comunist, ambasadorul sovietic a fost asimilat unui membru al guvernului, nu
doar în sensul că participa la şedinţe şi influenţa deciziile, ci şi că, după protocolul de stat, era
plasat la ceremonii alături de primul-ministru.

Politica externă
Şi în materie de politică externă Bulgaria a rămas întotdeauna în siajul Uniunii Sovietice. A fost
de exemplu, singura din ţările sud-est europene care a acceptat, în 1962, planul sovietic de
diviziune a activităţilor în cadrul CAER. În deceniul al VIII-lea relaţiile comerciale bulgaro-
sovietice ajunseseră să reprezintă aproape jumătate din total.
O problemă a apărut în perioada în care Hrusciov încerca să se apropie de Tito. Sofia a trebuit
să se comporte cu prudenţă din cauza chestiunii macedonene, pe care nu o dorea redeschisă43.

42
DS-ul bulgar a fost una din cele mai dure poliţii secrete. Cu toate astea, începând din anii ’70, chiar şi în Bulgaria au
început manifestări de disidenţă.
43
După ce imediat după război recunoscuse existenţa naţionalităţii macedonene, mai tîrziu guvernul bulgar a început să
o nege, proclamând monolitismul naţiunii bulgare.
69
 De altfel, în general, relaţiile cu vecinii nu au fost prea bune. Nici nu aveau cum să fie, de
vreme ce mai vechilor divergenţe pe teme etnice şi/sau teritoriale li se adăugau acum cele
ideologice. După război, au existat tensiuni între Sofia şi Ankara pornind de la etnicii turci (inclusiv
din Cadrilater) pe care guvernul bulgar îi presa să emigreze, pentru a le naţionaliza pământurile. În
cele din urmă, bulgarii s-au văzut nevoiţi să reducă presiunile pentru că, oricum, de-a lungul a două
decenii nu reuşiseră să scape nici măcar de un sfert din totalul turcilor.
Cu Grecia lucrurile au mers mult mai greu, pentru că Bulgaria nu numai că a refuzat să
plătească datoriile de război stabilite la Paris, dar trecuse şi la naţionalizarea proprietăţilor greceşti.
Iată de ce, de-a lungul anilor ’50, toate căile de comunicaţii dintre cele două ţări au fost blocate.
Abia în 1964, după instalarea la Atena a unui guvern centrist (care a redus mult cuantumul
despăgubirilor), s-au stabilit relaţii diplomatice şi au fost semnate câteva acorduri economice.
În ceea ce priveşte relaţiile cu România, după manifestările de independenţă din anii ’60, ele au
fost mai degrabă reci, în ciuda mult proclamatei „frăţii” Ceauşescu-Jivkov.

70
 14
Balcanii în epoca postbelică. Excepţia iugoslavă

Regimul titoist
În Iugoslavia, după o perioadă de coaliţie cu forţele regaliste (1944-1945), Tito a proclamat
republica, iar la 31 ianuarie 1946 a fost adoptată o nouă constituţie (după modelul celei sovietice
din 1936) care a creat Republica Populară Federativă Iugoslavă (singurul stat federal din zonă),
cuprinzând republicile Serbia (care includea şi provinciile Voivodina şi Kosovo-Metohia), Croaţia,
Slovenia, Bosnia, Herţegovina şi Muntenegru. În plus, se prevedea comunizarea economiei şi se
permitea comuniştilor să preia conducerea.
În Iugoslavia, Iosip Broz Tito a condus ţara până la moartea sa, în 1980, când a fost instaurată o
preşedinţie colectivă. La sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, deşi a practicat o politică internă
asemănătoare cu cea a celorlalte state comuniste, Tito a declanşat o adevărată vânătoare de stalinişti.
Un moment important l-a reprezentat publicarea de către Milovan Djilas în 1953-1954 (la vremea
respectivă, numărul 2 al regimului şi presupus succesor), în ziarul oficial Borba, a unor articole critice.
Acesta acuza birocratizarea partidului şi transformarea conducerii într-o veritabilă aristocraţie
comunistă. După ce într-o primă fază, atitudinea sa a fost apreciată drept o (auto)critică constructivă,
atunci s-au conştientizat implicaţiile sale profunde (ducând chiar până la desfiinţarea partidului)
Djilas a fost atacat şi, în scurt timp, şi-a pierdut funcţiile din partid şi din stat44.
În 1963 s-a făcut simţit un puternic val reformist. Numele statului a fost schimbat în Republica
Socialistă Federativă Iugoslavia (fiecare republică avându-şi propria constituţie şi propriul
parlament), iar Tito a fost proclamat „preşedinte pe viaţă”. În 1966, s-a descoperit că Aleksandar
Ranković, proaspăt vicepreşedinte, care controla seviciul secret UDBa45, instalase microfoane
pentru înregistrarea discuţiilor mai multor oficiali, printre care Tito. După „pensionarea” lui
Ranković şi a aliaţilor săi, mareşalul părea să nu mai aibă nici un concurent. Au apărut însă alt gen
de probleme. În 1967, în Croaţi, unde activa organizaţia Matika Hrvatska (finanţată de croaţii din
afară) a au apărut revendicări de ordin cultural (recunoaşterea croatei ca limbă distinctă şi oficială,
ceea ce s-a realizat) şi economic (neredistribuirea veniturilor). Acestea au fost liniştite iniţial, dar au
revenit, căpătând accente de-a dreptul naţionaliste (mergând până la dorinţa de a crea o armată

44
Djilas va deveni poate cel mai cunoscut disident din lumea comunistă. Cărţile sale Noua clasă. O analiză a
sistemului comunist (1957) şi Convorbiri cu Stalin (1962) i-au adus notorietate mondială, dar şi câţiva ani buni de
închisoare.
45
Comunist conservator şi iugoslavist centralizator, Ranković conducea UDBa din 1944, era ministru de interne din
1946, iar din 1963 devenise oficial numărul 2 al regimului.
71
croată autonomă). În 1971 a avut loc ceea ce s-a numit „Primăvara croată”, manifestaţii studenţeşti
cu caracter clar separatist, susţinute chiar de personalităţi din conducerea partidului comunist croat.
Evident, Tito a avut grijă ca „primăvara să înceteze repede”.
Manifestări similare au apărut şi în alte zone (Macedonia; Bosnia-Herţegovina, unde
musulmanilor slavi li s-a recunoscut statutul de naţiune, în 1969; Kosovo, unde, în 1970, s-a
înfiinţat o universitate bilingvă). Problemele etnice au fost ţinute sub control de Tito, dar era
evident că acest lucru nu se putea face la infinit. O metodă de calmare a spiritelor a fost considerată
reforma constituţională din 1974, care a adăugat celor şase republici două regiuni autonome,
Voivodina şi Kosovo, care de acum nu mai erau simple diviziuni ale Serbiei, ci veritabile entităţi
federate, beneficiind de reprezentare separată în parlamentul central şi având drept de veto. Noua
constituţie a sporit autonomia atât de mult, încât s-a vorbit din acest moment de o organizare
(semi)confederală.

Republicile iugoslave (împreună formând RSFI)46

În plan economic, după ce în primii a practicat stalinismul pur, Tito a edificat un sistem diferit
de cel comunist clasic, lăsând loc pentru o relativă iniţiativă privată. Conceptul cheie al doctrinei
sale economice era autogestiunea, care presupunea administrarea întreprinderilor de către angajaţi,
şi nu de către stat, aşa cum se întâmpla în ţările vecine. În 1962 a abolit planificarea de stat, iar în
1963 a extins autogestiunea la domenii de interes public şi permiţând migraţia masivă a forţei de

46
http://www.geopoliticalmonitor.com/breaking-yugoslavia-936/.
72
muncă. În 1967 a permis chiar investiţiile străine, în limita a 49% din capitalul total. Anii ’60 pot fi
consideraţi „marele salt înainte” al economiei iugoslave. Nu a fost însă nicio clipă vorba de abolirea
comunismului. Acest amestec unic a primit mai multe etichete precum „socialism de piaţă”,
„titoism”, „iugoslavism” sau „model iugoslav”. În anii ’70, sistemul autogestiunii a fost dezvoltat
prin aşa-numita „lege a muncii asociate” (1976).
După moartea lui Tito, liantul ideologic nu s-a mai dovedit capabil să neutralizeze eterogenitatea
etnoculturală47 (moştenită din interbelic, dar şi cultivată în timpul comunismului) şi situaţia internă a
început să se deterioreze, conducând la destrămarea statului.
Diversitatea etnică, degradarea economică – care a făcut să crească decalajele oricum existente
– şi organizarea politică au devenit motive de numulţumire peste tot, dar mai ales în extremităţile
federaţiei, Slovenia şi Kosovo. Şi la Belgrad starea de spirit a devenit din ce în ce mai proastă,
sârbii având impresia că sunt defavorizaţi în raport cu celelalte

Politica externă
Se poate aprecia că, încă din perioada premergătoare a încheierii războiului, manifestările în plan
extern ale lui Tito au anunţat politica acestuia din deceniile următoare. Dacă în interior, acţiunile s-au
dovedit, în primii ani, conforme cu modelul sovietic, în exterior Iugoslavia s-a manifestat de la
început autonom, acţionând cu hotărâre pentru realizarea propriilor interese, fără a ţine cont de linia
generală trasată la Kremlin.

Politica regională
În 1945, Aliaţii au solicitat Iugoslaviei să abandoneze teritoriile ocupate Carintia şi Trieste, în
favoarea Austriei şi respectiv a Italiei. Deşi militar a trebuit să se conformeze, Belgradul a acţionat în
continuare diplomatic pentru recuperarea a cât mai mult posibil din cele două zone. Cu toate că
pretenţiile i-au fost respinse la Conferinţa de la Paris, date fiind insistenţele, occidentalii s-au văzut
obligaţi să accepte crearea unui „Teritoriu liber Trieste”, cu o Zonă A (cuprinzând oraşul Trieste) sub
administraţie anglo-americană şi o Zonă B (cuprinzând aproape întreaga Peninsulă Istria), sub
administraţie iugoslavă. Era o soluţie provizorie, dar nu lipsită de efecte majore: mulţi locuitori ai
Istriei au ales să se mute în zona A, numărul celor care au făcut mişcarea în sens invers fiind mult
mai redus. Peninsula a rămas astfel subpopulată, fapt care i-a permis lui Tito să îşi pună în practică
planul de sporire a eterogenităţii etnoculturale, colonizând aici populaţii slave şi albaneze din alte
părţi ale Iugoslaviei.

47
Tito spunea că „Iugoslavia are şase republici, cinci naţiuni, patru limbi, trei religii, două alfabete şi un singur partid”.
73
 În paralel, Tito a cultivat relaţiile cu statele vecine, făcând vizite şi încheind acorduri bilaterale
de asistenţă mutuală în termeni diferiţi de cei ai modelului lansat de URSS (nu se făcea nicio
distincţie în privinţa eventualului agresor). Se vehicula chiar ideea mai veche48 a creării unei
(con)federaţii balcanice, care nu era însă pe placul nici al occidentalilor, nici al sovieticilor.
O „legătură specială” părea se se contureze între Iugoslavia şi Bulgaria. Primii paşi au fost
făcuţi în octombrie 1944, când, într-o întâlnire la Craiova, Tito şi Dimitrov au discutat despre o
alianţă iugoslavo-bulgară, ce ar fi putut conduce chiar la o federaţie. În anii care au urmat au fost
redactate numeroase proiecte de acorduri privind diversele aspecte ale relaţiilor dintre cele două
state. S-a vorbit chiar de posibilitatea unui schimb de teritorii, astfel încă Macedonia să poată fi
unificată în cadrul Iugoslaviei. Apogeul şi, ironic, finalul negocierilor a fost atins în august-
noiembrie 1947, când, la Bled (Slovenia) şi Evksinograd (Bulgaria) s-au abordat deschis detaliile
unificării. Nu s-a ajuns la un acord asupra unei chestiuni esenţiale: numărul de entităţi care ar fi
urmat să compună noua structură49: două (Iugoslavia şi Bulgaria, în varianta bulgară) sau şapte
(cele şase republici iugoslave plus Bulgaria, în varianta iugoslavă).
Şi mai strânse au fost relaţiile cu Albania. Tito şi Enver Hodja au încheiat un tratat comercial şi
o alianţă militară defensivă (cu caracter general) încă din 1945. În anul următor, au fost create o
serie de întreprinderi şi chiar o bancă mixtă şi s-au prefigurat o uniune vamală şi monetară şi chiar
o strategie comună de politică externă. Se poate observa că şi în acest caz era vorba de un proiect
de federalizare. Există presupunerea Tito ar fi promis includerea provinciei Kosovo în Albania, ca
stimulent pentru acceptarea unirii.
În acelaşi cadru al dorinţei de sporire a influenţei în regiune se înscrie şi sprijinul acordat de
guvernul iugoslav comuniştilor greci, implicaţi în războiul civil.

7.2.2. Relaţiile cu URSS

La nivel profund, între comuniştii iugoslavi şi cei sovietici au existat tensiuni cu mult înainte de
ruptura definitivă. În primul rând, Stalin fusese îngrijorat de atitudinea lui Tito din timpul
războiului, când acesta crease brigăzile muncitoreşti şi se descurcase fără cel mai mic ajutor
sovietic. I se interzisese atunci (1942) să proclame un guvern provizoriu şi i se recomandase să
coopereze cu celelalte partide. În istoriografia occidentală, există opinia că, din momentul în care s-
au convins de eficienţa sa, în timpul războiului, anglo-americanii l-au ajutat pe Tito mai mult decât
au făcut-o sovieticii.

48
Fără a merge mai adânc în trecut, trebuie amintit că ideea fusese discutată în timpul războiului de guvernele grec şi
iugoslav, aflate în exil la Londra, şi reluată de conducătorii comunişti, încă din 1944.
49
Nu este clar dacă aceasta era concepută ca o federaţie sau ca o confederaţie.
74
 După război, Tito se bucura de un mare prestigiu, iar ţara sa, aflată printre învingători, nu
trebuia să suporte o comisie aliată de control, ceea ce împiedica exercitarea influenţei sovietice. În
plus, iugoslavii s-au opus pe cât posibil creării de societăţi mixte (de genul sovrom-urilor din
România), principalele mijloace prin care Moscova controla economiile statelor satelit50.
Deşi, după cum am menţionat mai sus, în plan intern era urmat modelul „fratelui mai mare”,
manifestările independentiste din exterior erau îngrijorătoare. Tito se îndepărta vizibil de Moscova,
chiar dacă în plan declarativ lucrurile stăteau exact invers. Tito acceptase să participe la Cominform, dar
aceasta nu era decât o colaborare la nivel de partide. Tot în 1947 el l-asusţinut pe Stalin în respingerea şi
denunţarea Planului Marshall şi i-a acuzat pe liderii comunişti mai ezitanţi.
Scânteia care a dus la focul deschis au reprezentat-o discuţiile bulgaro-sârbe din a doua parte a
anului 1947, care preconizau crearea unei federaţii comuniste balcanice. Deşi uneori se arătase
favorabil, pentru Stalin o astfel de construcţie politică era o adevărată sperietoare, pentru că ar fi
ameninţat supremaţia URSS în zonă şi – de ce nu? – forţa ei simbolică în afara blocului comunist. Iar
federaţia era cu atât mai periculoasă, dacă o personalitate ca Tito se afla în fruntea ei. Totul a pornit
de la o declaraţie – inexplicabilă – făcută de Dimitrov la Bucureşti, potrivit căreia exista intenţia de a
se crea o mare federaţie balcanică, cuprinzând tot centrul şi sud-estul european, inclusiv Grecia.
Evident, un astfel de anunţ a stârnit reacţii diverse51. La Moscova, nu putea fi decât furie. Mai întâi, s-
a publicat în Pravda un articol de condamnare a declaraţiei lui Dimitrov (29 ianuarie 1948). Apoi,
Stalin i-a chemat la raport, pe data de 10 februarie, pe liderii iugoslav şi bulgar. Evident ca un semn
de sfidare, Tito nu s-a deplasat la Moscova, trimiţându-şi adjunctul, pe Edvard Kardelj52. După
morala de rigoare şi exigenţa ca, pe viitor, Moscova să fie consultată în orice chestiune de politică
externă a celor două state, Stalin a încercat să îl prindă pe Tito într-o capcană, cerând crearea imediată
a unei federaţii iugoslavo-bulgare, pe baze paritare53. După cum era de aşteptat, Tito a refuzat a ceea
ce a dus la demararea demersurilor pentru marginalizarea Iugoslaviei. Într-o primă fază, au fost retraşi
consilierii sovietici. Apoi, la 27 martie, ambasadorul sovietic la Belgrad i-a remis lui Tito o scrisoare
prin care era învinuit de deviaţionism. „Capetele de acuzare” priveau politica sa internă
(neconvocarea congresului, lipsa de transparenţă a partidului, favorizarea micii proprietăţi agricole)54,
nicidecum atitudinea independentă în plan extern, care reprezenta, fără îndoială, cauza conflictului.

50
În Iugoslavia au funcţionat doar două societăţi mixte, JUSTA (transporturi aeriene externe) şi JUSPAD (transporturi
pe Dunăre) şi doar în anii 1946-1947, Stalin fiind obligat să le închidă ca urmare a protestelor.
51
Comuniştii greci s-au simţit încurajaţi să proclame un guvern provizoriu, cercurile promoscovite de la Tirana s-au
panicat, existând, se pare, chiar un caz de sinucidere.
52
Vicepreşedinte (1945-1953) şi ministru de externe (1948-1953) a fost considerat principalul ideolog (teoreticianul
autogestionării) şi jurist al regimului (a coordonat elaborarea tuturor constituţiilor).
53
În literatură, informaţiile cu privire la acest moment sunt încă contradictorii. După unele surse, Stalin ar fi cerut ca
Albania să fie inclusă în Iugoslavia, ceea ce ar avea sens, întrucât ar fi determinat o reducere şi mai drastică a ponderii
Iugoslaviei în federaţie. După altele, dimpotrivă, ar fi avertizat că orice acţiune împotriva Albaniei ar fi oferit
americanilor un motiv de intervenţie în Balcani.
54
Acestea nu particularizau în nici un fel Iugoslavia în peisajul est-european de la sfârşitul anilor ’40.
75
Din corespondenţa care a urmat se poate afla că Stalin intenţiona să pună regimul iugoslav în discuţie
în faţa Cominform-ului – şi avea, bineînţeles, susţinerea celorlalţi membri. De la Belgrad s-a putut
auzi că partidul comunist sovietic a degenerat iar Cominform-ul nu era decât „un instrument de
subordonare a celorlalte partide”. Aşa s-a ajuns la excluderea Iugoslaviei. Aceasta s-a produs la 28
iunie (fatidica zi de Vidovdan) 1948, la Bucureşti, oficiile fiind făcute de Gh. Gheorghiu-Dej.
Declaraţia sovietică considera regimul de la Belgrad „terorist” şi „degradant”, îi făcea vinovaţi pe
Tito & Co. şi cerea membrilor de partid înlăturarea lor. În anii următori, acuzaţia de titoism a fost
folosită pentru a curăţa partidele comuniste de personaje care ameninţau autoritatea lui Stalin şi a
URSS. Perfect simetric, şi Tito a început să îşi curăţe partidul de stalinişti, adică de aceia care ar fi
dorit rămânerea pe orbita Moscovei. Ruptura a fost marcată de chiar schimbarea numelui din Partid în
Liga Comuniştilor din Iugoslavia (1952), pentru a se diferenţia de formaţiunile din ţările vecine.
Perioada care a urmat a fost una extrem de dificilă: izolarea diplomatică şi blocajul economic
impus de URSS s-a asociat cu rezistenţele interne – care au făcut ca poziţia lui Tito să nu mai fie
atât de sigură. Era vorba atât de opoziţia din cadrul partidului, cât şi de mişcările populare izbucnite
ca reacţie la procesul de colectivizare, început ca peste tot în lagărul socialist.
După moartea lui Stalin, Iugoslavia şi URSS au început să comunice. În mai 1955, Hrusciov a
făcut o vizită la Belgrad, în timpul căreia a recunoscut motivele excluderii Iugoslaviei în 1948,
punându-l pe Tito într-o postură favorabilă. Relaţiile s-au detensionat oarecum, dar ar fi mult să
spunem că au devenit cordiale. „Reconcilierea” nu a putut merge mai departe pentru că reabilitarea
lui Tito ar fi însemnat incriminarea acelora care care folosiseră titoismul ca pretext pentru epurări.
Tito credea că destalinizarea lui Hrusciov era un bun prilej de apropiere şi de refacere a prestigiului
iugoslav în cadrul blocului. Pentru conservatorii moscoviţi, era doar un prilej de readucere pe orbită
a satelitului deviat.
Un moment important în relaţiile sovieto-iugoslave l-a reprezentat mişcarea din Ungaria din
toamna anului 1956. În vizită la Moscova, Tito a fost – se pare – cel care l-a convins pe Hrusciov să
îl numească pe Janos Kádár la conducerea partidului şi a guvernului maghiar şi chiar şi-a dat
acordul pentru o a doua intervenţie militară sovietică. La o săptămână după aceasta (11 noiembrie),
întors acasă, a făcut o declaraţie complicată, în care, într-un fel, a condamnat amestecul în treburile
interne ale altui stat, determinând astfel arestarea lui Imre Nagy (care se refugiase în ambasada
iugoslavă). Un nou moment de apropiere a fost în vara anului următor, când Tito, impresionat de
înlăturarea de către Hrusciov a unor stalinişti notorii, a avut o întâlnire cu acesta la Bucureşti,
acceptând chiar să participe la ce de a 40-a aniversare a Revoluţiei. Când a fost însă vorba să
semneze o declaraţie comună a partidelor comuniste, a dat înapoi.

76
 În 1958, la Belgrad a fost publicat un nou program al partidului în care autonomia în politica
externă şi auto-gestionarea, în economie, erau asumate explicit. În 1962, Hrusciov a vizitat din nou
Belgradul, dovedindu-se foarte împăciuitor: a declarat că acceptă poziţia internaţională a Iugoslaviei
şi calea ei diferită către socialism. Tito nu a acceptat însă să reintre în sistem. Hrusciov a fost înlăturat
doi ani mai târziu.
Cu Leonid Brejnev, Tito a păstrat acelaşi gen de relaţii politicoase, dar nu mai mult. S-au vizitat
reciproc (Brejnev a fost la Belgrad în 1971 şi 1976, iar Tito la Moscova) şi au purtat discuţii, cu
toate că Tito s-a opus în continuare pretenţiilor sovietice de a controla partidele comuniste şi a
condamnat deschis intervenţia de la Praga (1968)55 şi invadarea Afganistanului (1979).

7.2.3. De la izolare la influenţă mondială

Ruptura de blocul comunist a adus Iugoslavia într-o situaţie extrem de dificilă. Deodată ea s-a
văzut în relaţii proaste cu toată lumea. Cu occidentalii avea încă un litigiu în privinţa zonei Trieste.
În plus, Planul Marshall (1947) i-a întărit pe monarhiştii greci ajutându-i să obţină o victorie
decisivă, în 1948. Temerea lui Tito era acum că comuniştii greci vor încerca să se retragă în
Macedonia şi să-şi stabilească aici cartierul general, aducând astfel războiul pe teritoriul iugoslav.
De aceea, graniţele au fost închise, silindu-i pe greci să se refugieze în celelalte ţări comuniste.
Evident, relaţiile cu acestea s-au tensionat, titoismul fiind stigmatizat peste tot.
La începutul anilor ’50, evenimentele din Coreea erau îngrijorătoare pentru Tito, care credea posibil
ca Stalin să repete în Balcani ceea ce făcuse în Extremul Orient, adică să autorizeze şi chiar să
încurajeze o acţiune agresivă din partea unui stat comunist. Dincolo de militarizarea masivă era nevoie
şi de o strategie complet nouă în politica internaţională. Într-o primă fază liderul de la Belgrad a avut
ideea creării unei mişcări internaţionale comuniste, dar anti-staliniste, prin atragerea unor partide de
stânga occidentale sau a unor disidenţe din acestea. Tentativa a eşuat din lipsă de adepţi.
Marea şansă a venit din tabăra capitalistă. După ajutorul acordat Greciei şi Turciei şi după
includerea lor NATO, occidentalii au găsit util să speculeze disidenţa iugoslavă pentru a-şi consolida
prezenţa în Balcani. În 1949, americanii i-au acordat mai întâi un împrumut, apoi au început să trimită
constant ajutoare alimentare, financiare şi chiar militare. Până în 1955, cuantumul acestora a ajuns la
circa 1,2 mld de dolari, din care mai puţin de 5% rambursabili.
În aceste condiţii, la 28 februarie 1953, Iugoslavia a semnat alături de Grecia şi Turcia aşa-
numitul „Pact Balcanic”, un tratat de prietenie şi asistenţă reciprocă, care prin adăugirile din anii
următori a evoluat spre o veritabilă alianţă militară. Pentru americani, pactul era un mijloc de
atragere a Iugoslaviei în NATO. Pentru iugoslavi însă, el a fost, iniţial, un scut, absolut necesar,

55
În acel moment, Tito a trecut chiar la moblizarea şi înarmarea populaţiei, în aşteptarea unui eventual atac.
77
împotriva unui eventual atac al sovieticilor. După moartea lui Stalin, când relaţii s-au detensionat şi
riscul s-a redus, au gândit că pot folosi pactul pentru relansarea mai vechiului proiect de unificare
balcanică. Pentru aceasta era nevoie, pe de o parte, de strângerea relaţiilor cu aliaţii, iar pe de alta,
de atragerea de noi state din sfera sovietică. Iugoslavia, Grecia şi Turcia au constituit, în 1954, o
adevărată organizaţie, cu un Consiliu permanent şi un Secretariat, iar după mai multe discuţii, în
1955, au semnat chiar un tratat de instituire a unei adunări parlamentare balcanice, cu rol
consultativ. Tensionarea relaţiilor greco-turce în problema Ciprului, mai ales după violenţele asupra
populaţiei greceşti din Istanbul, a făcut ca procesul de integrare să fie abandonat.
În paralel după unele proteste ale Italiei – care îşi vedea ameninţată poziţia privilegiată în
NATO –, în 1954, a fost tranşată şi afacerea Trieste, prin împărţirea celor două zone între
Iugoslavia şi Italia.
Totodată, Tito a început să cultive relaţiile cu ţări precum India, Indonezia sau Egipt, care se
vor dovedi extrem de importante pe termen lung. În plus, Iugoslavia a reluat relaţiile economice cu
lumea occidentală, ceea ce a atras o dezvoltare economică superioară celorlalte state comuniste. În
a doua jumătate a anilor ’50, Tito s-a apropiat ţările africane şi asiatice, care în 1955, la Bandung
(Indonezia), proclamaseră principiile neutralităţii şi al „coexistenţei paşnice”. În 1956, Tito a
semnat Declaraţia de la Brioni, alături de Gamal Abder Nasser (preşedintele Egiptului), J. Nehru
(premierul Indiei) şi N. Siranouk (regele Cambodgiei), prin care se statua meţinerea la distanţă de
ambele blocuri politico-ideologice. În 1961, la Belgrad s-a organizat primul summit al Mişcării
Ţărilor Nealiniate, Iugoslavia fiind singurul stat european participant. De acum înainte, întreaga
politică externă iugoslavă va fi legată de mişcarea de nealiniere, al cărei vârf era. Mişcarea a
asigurat Iugoslaviei şi lui Tito un loc important pe scena internaţională. În plan concret, rezultatele
nu au fost prea numeroase din cauza stării materiale precare a multor ţări, a divergenţelor frecvente
de interese şi chiar de manevrele marilor puteri de deturnare a mişcării în favoarea lor56.
Vizibilitatea internaţională a permis iugoslaviei să îşi diversifice relaţiile. În 1966, a restabilit
relaţii diplomatice cu Vaticanului, în 1968 cu RFG, iar din 1969 a început apropierea de China. În
paralel, în ciuda răcelii raporturilor cu URSS, a păstrat relaţii – în special economice – bune cu
ţările din CAER, şi mai ales cu România, după manifestarea de independenţă a lui Ceauşescu, din
1968.

56
URSS a încercat, de exemplu, să folosească cuba pentru a imprima mişcării un caracter antioccidental, astfel că la
reuniunea de la Havana (1979), Tito a avut dificultăţi în a menţine măcar aparenţa neutralităţii.
78
 15
Balcanii în epoca postbelică. Excepţia albaneză.
Încercări de cooperare multilaterală în Balcani

Excepţia albaneză
Dacă atitudinea Iugoslaviei poate fi considerată eretică, cea a Albaniei apare, fără îndoială, ca
ultra-ortodoxă. După cum aprecia Barbara Jelavich, „cel mai mic şi mai sărac dintre toate statele
socialiste” avea „cel mai doctrinar şi mai rigid regim”. Spre deosebire de toate celelalte ţări
comuniste, Albania a fost constant stalinistă până în anii ’80, fapt vizibil şi în politica internă şi în
cea externă.

Regimul lui Enver Hodja

În Albania, comuniştii, conduşi de Enver Hodja, reprezentau deja principala forţă politică în
toamna anului 1944, atunci când trupele germane s-au retras. În noul guvern provizoriu, comuniştii
au ocupat 9 din cele 11 portofolii.
Imediat după război existau două curente de opinie în rândul elitelor albaneze: unul moderat,
susţinând amânarea măsurilor comuniste dure şi apropierea de occident şi un altul militant,
susţinând preluarea modelului iugoslav (stalinist în fond), de care Albania era apropiată la acel
moment. A doua variantă era susţinută de numărul 2 al regimului, Koci Xoxe, şi a primit şi girul lui
Hodja. După ruptura sovieto-iugoslavă, acesta nu va schimba nimic în plan intern, cu excepţia
eliminării (fizice) a celor consideraţi vinovaţi de apropierea de Iugoslavia, în frunte cu Xoxe. Fiind
de acum sub umbrela sovietică, Hodja a trebuit să accepte şi el presiunile cu privire la separarea
funcţiilor. În 1954, a renunţat la funcţiile de prim-ministru – numind un apropiat de-al său,
Mehmet Shehu57 – şi ministru al apărării şi de externe, pe care le cumulase, dar a păstrat
conducerea partidului şi a armatei.
A condus cu mână de fier Republica Populară Albania (din 1976, populară socialistă) până la
moartea sa, în 1985. Regimul de la Tirana s-a distanţat mult de Moscova, după cum se va vedea mai
jos, şi s-a apropiat de China. A fost impusă chiar şi o „revoluţie culturală” de inspiraţie chineză, iar
în 1967 ateismul a devenit ideologie oficială. Ţara a cunoscut o creştere economică foarte accelerată,

57
Acesta a murit în 1981, când ţara se afla într-o situaţie foarte grea. Oficial, el s-a sinucis şi a fost acuzat post-mortem
de colaborare cu servicii străine. Există suspiciunea că a fost executat chiar în timpul unei şedinţe de birou politic.
79
dar incapabilă să elimine decalajele faţă de Occident şi chiar faţă de celelalte ţări socialiste. A
rămas mult înapoiată faţă de toate acestea. După venirea la putere a lui Ramiz Alia (1985), care a
păstrat neschimbată linia politică, apropiatul sfârşit comunismului a devenit tot mai evident.

Relaţiile internaţionale
Relaţiile cu Occidentul au fost rele încă de la început. Chiar în 1945, misiunile militare
americane şi britanice au fost retrase ca reacţie la înverşunarea cu care Hodja îşi revendica
jurisdicţia în Marea Adriatică, afectând statutul canalului Corfu. Şi nu era vorba numai de
declaraţii: în 1946, două distrugătoare britanice au lovit mine albaneze, accident soldat cu zeci de
morţi. ONU58 şi Curtea Internaţională de Justiţie au decis că micul stat să plătească despăgubiri.
Încă din 1946, guvernul SUA, care sprijinea pretenţiile teritoriale ale Greciei, a încurajat
înarmarea forţelor monarhiste de rezistenţă. În aceste condiţii, era firesc ca Albania să caute
protecţie, pe care a primit-o iniţial de la iugoslavi, apoi de la sovietici.
După 1949, dat fiind faptul că Hodja se afla de acum în relaţii tensionate atât cu Grecia, cât şi cu
Iugoslavia, acţiunile CIA s-au intensificat. Colaborând cu Regele exilat, Zogu, a cooptat emigranţi
albanezi din Italia, Grecia ş.a., i-a antrenat în Cipru şi, în anii 1950-1952, i-a infiltrat, ca detaşamente de
gherilă, în Albania. Toate grupurile au fost în scurt timp identificate şi reprimate sângeros, efectul
eforturilor lor fiind deci nul.
Până în 1948, după cum am mai menţionat deja, Albania a colaborat strâns cu Iugoslavia. Este
greu de spus acum cât de benefică a fost această colaborare. Se pare că ajutorul financiar de la
Belgrad a fost esenţial pentru suprevieţuire (în 1947, acesta a reprezentat cca 50% din bugetul statului
albanez). Impresia multora a fost însă că ţara le este colonizată şi de aceea s-au dezvoltat reacţii
negative59. Lucrurile nu au stat altfel nici în anii următori, când locul Iugoslaviei a fost luat de URSS.
În 1955, Albania a participat la Pactul de la Varşovia, iar un an mai târziu şi-a declarat deschis
solidaritatea cu URSS, aprobând înăbuşirea revoluţiei maghiare. În acelaşi timp, au apărut primele
breşe în relaţiile sovieto-albaneze, căci Hodja nu agrea direcţia trasată de Hrusciov. Nu era dispus să
îşi destalinizeze regimul şi să îşi reabiliteze victimele. A început să se distanţeze de Moscova şi să se
apropie de Beijing, cu care avea multe comun (ataşamentul faţă de modelul stalinist,
antioccidentalismul visceral, ostilitatea faţă de „revizionismul” titoist şi de „liberalismul”
hrusciovian). Primul semnal clar de frondă a fost dat la reuniunea partidelor comuniste de la
Bucureşti (iunie 1960), când albanezii au intervenit într-o dispută sino-sovietică ţinând partea
chinezilor. Reacţia a fost promptă: livrarea de cereale către Albania a fost imediat sistată – dar

58
Albania fusese admisă în 1945, cu împotrivirea SUA şi a Marii Britanii.
59
Perspectiva includerii Albaniei într-o federaţie cu Iugoslavia l-a determinat pe unul din liderii partidului, Nako Spiru, să
se sinucidă, în 1947.
80
chinezii au intervenit rapid pentru a o suplini – şi se pare că a fost instrumentat chiar un complot
pentru înlăturarea lui Hodja. La o nouă reuniune, chiar la Moscova (nov. 1960), situaţia s-a repetat,
albanezii ţinând isonul chinezilor care denunţau hegemonia sovietică. Un an mai târziu, au fost rupte
relaţiile diplomatice dintre Albania şi URSS, iar cea dintâi a cerut evacuarea flotei militare sovietice
din Marea Adriatică, ceea ce echivala cu părăsirea de facto a Pactului de la Varşovia. Formal, a ieşit
din organizaţie abia în 1968, după ce a condamnat intervenţia de la Praga.
Intransigenţa albaneză a fost „justificată” prin aşa numita „doctrină a dublului adversar”, potrivit
căreia adevăratul comunism era ameninţat simultan de „imperialismul” occidental şi de revizionismul
şi hegemonismul sovietic.
În anii ’60, Albania a supravieţuit numai datorită ajutorului chinez. De la începutul anilor ’70
însă relaţiile au început să scârţâie, pe măsură ce China a ieşit din izolare, stabilind contacte cu
Occidentul. După moartea lui Mao (1976) situaţia a devenit din ce în ce mai tensionată, ajungându-
se, în 1978, la întreruperea programului de asistenţă.
Deşi condamnase occidentalismul protectorului chinez, odată rămasă singură şi lipsită de resurse,
Albania a trebuit să manifeste şi ea o oarecare „cordialitate” în plan internaţional, fără însă ca aceasta
să implice vreo liberalizare în interior. Pe lângă legăturile destul de firave cu Franţa, Italia şi neutrele
Austria şi Suedia, în 1980 a semnat un acord comercial cu Iugoslavia, care a devenit principalul
partener de schimburi, chiar dacă, politic, relaţiile dintre cele două ţări nu au putut evolua din cauza
revoltei albaneze din Kosovo (1981). În 1981, a început colaborarea economică şi cu celălalt inamic
tradiţional Grecia, cu care a stabilit şi relaţii diplomatice – ca de altfel şi cu RFG – abia în 1987.
Trebuie spus că Albania comunistă nu a avut nici un fel de relaţii cu vârfurile de lance ale
„imperialismului”, SUA şi Marea Britanie.
Pe lângă relaţiile bilaterale, după răcirea relaţiilor cu China, Albania s-a implicat şi în destul de
firavele încercări de cooperare multilaterală în zona balcanică, prezentate în continuare.

Încercări de cooperare multilaterală în Balcani

Dincolo de mai mult sau mai puţin fantezistele proiecte de creare a unor federaţii balcanice, în
regiune au existat şi încercări de cooperare multilaterală sectorială. Rezultatele lor nu au fost
spectaculoase, iar ritmul de desfăşurare a fost inegal, cu faze de mai mică sau mai mare intensitate,
în funcţie, evident, de o multitudine de factori, ţinând de contextul mondial şi regional. Per
ansamblu, este evident că procesul a cunoscut o accelerare în anii ’70-’80.
În 1957, primul-ministru român, Chivu Stoica, a adresat un mesaj guvernelor Bulgariei, Iugoslaviei,
Albaniei, Greciei şi Turciei, în care li se făceau anumite propuneri şi li se cerea să formuleze puncte de
vedere cu privire la scopurile şi modurile de realizare a cooperarea regională. Deşi se vorbea în termeni

81
generali şi neutri ideologic (întărirea păcii, neagresiune, relaţii economice etc.), numai statele comuniste
s-au declarat dispuse să participe la o întâlnire multilaterală la nivel înalt.
În deceniile următoare, cooperarea oficială – desfăşurate la un nivel redus şi pe probleme clar
delimitate – a fost pusă oarecum în umbră de cea non-guvernamentală, implicând întâlniri şi chiar
integrări ale diferitelor asociaţii profesionale, ştiinţifice, culturale etc. E vorba de întrunirile anuale ale
Comisiilor naţionale UNESCO, dar şi de crearea unei Uniuni Medicale Balcanice, a unei Asociaţii
Internaţionale de Studii Sud-Est Europene, a unei Asociaţii Geologice Carpato-Balcanice ş.a.
Abia în 1975, după semnarea Actului Final de la Helsinki, Konstantinos Karamanlis, revenit în
fruntea guvernului grec, a dat un nou impuls, propunând organizarea la Atena a unei conferinţe (la
nivel de vice-miniştri – asta spune totul despre cooperarea de până atunci) cu privire la cooperarea
economică şi tehnică în Balcani. Acesta s-a desfăşurat în ian.-febr. 1976, cu participarea tuturor
ţărilor din zonă, mai puţin a Albaniei care a declinat invitaţia. S-au făcut numeroase propuneri,
privind domenii diverse: agricultură, comerţ, energie, transporturi şi telecomunicaţii etc. De aceea,
următoarele reuniuni au fost strict specializate: telecomunicaţii (Ankara, 1979, de asemenea fără
Albania), transporturi (Sofia, 1981), energie şi materii prime energetice (Bucureşti, 1982),
denuclearizare (Atena, 1984), cooperare industrială (Belgrad, 1984).
În 1985, Ceauşescu şi Jivcov au lansat o Declaraţie-Apel pentru crearea în Balcani a unei zone
fără arme chimice. A urmat o reuniune la Bucureşti (1986), la care Turcia a formulat rezerve cu
privire la oportunitatea demersului.
În 1988, la Belgrad, a avut loc prima reuniune a miniştrilor de externe, la care s-au stabilit
obiectivele pentru anii urmărori: colaborarea la nivel cât mai înalt, denuclearizarea şi dechimizarea
zonei, recunoaşterea drepturilor minorităţilor ş.a. La conferinţa miniştrilor de externe de la Tirana
(1990) s-a convenit ca reuniunile la nivel ministerial să fie anuale şi s-au făcut primii paşi spre o
instituţionalizare prin crearea funcţie de coordonator (deţinută prin rotaţie) şi chiar a unui
Secretariat permanent (la Sofia). Cooperarea părea să prindă avânt la începutul anilor ’90: în 1991,
la Ankara a avut loc o întâlnire a funcţionarilor din ministerele de externe, iar la Bucureşti, o
reuniune a comisiilor parlamentare de politică externă, unde s-a decis crearea de grupuri
permanente pentru cooperarea balcanică. Din păcate, tot acest proces a fost stopat brusc de
izbucnirea conflictelor în spaţiul iugoslav.

82
 16
Balcanii în epoca postbelică. Grecia

După cel de Al Doilea Război Mondial, Balcanii nu şi-au dezminţit eticheta de „butoi cu
pulbere”. Ba dimpotrivă, se poate spune că butoiul s-a dublat, afectând ambele blocuri politice,
militare şi ideologice. Dacă Iugoslavia, Albania şi România au dat bătăi de cap Moscovei, Grecia, în
rămasă în tabăra capitalistă, a dat, la rândul ei, bătăi de cap occidentalilor.

Oscilaţii interne
După cum se preconiza din aranjamentele de la sfârşitul războiului, Grecia a avut o evoluţie
complet diferită de a tuturor celorlalte state balcanice. Nu a fost însă una lipsită de obstacole.
Imediat după eliberare, în ţară au existat tensiuni între forţele comuniste şi cele regaliste care au
culminat cu un război civil (1946-1949), încheiat cu victoria celor din urmă. Acesta însă a lăsat în
urmă o ţară devastată şi un clivaj politic puternic, care a persistat în deceniile următoare.
În 1945, în Grecia existau misiuni britanice, menite să ajute la restabilirea ordinii şi la refacerea
economiei. Chiar dacă nu aveau o implicare directă, rolul americanilor a fost esenţial pentru
supravieţuirea ţării, prin Administraţia de Ajutorare şi Reabilitare a Naţiunilor Unite (UNRRA).
Cu toate că englezii aveau un cuvânt decisiv în formarea guvernului, stabilitatea nu a putut fi atinsă,
din cauza puternicei divizări a spectrului politic. La dreapta, cel mai puternic partid era cel populist, iar
la stânga cel comunist (KKE)60. Între ele existau câteva grupări de centru semnificative, dar care nu
puteau să formeze o majoritate. Pe lângă formaţiunile politice propriu-zise, existau detaşamente
paramilitare, legate de cele dintâi, care ajungeau frecvent la conflicte. Principala problemă politică, care
despărţea dreapta de stânga şi asigura o oarecare coeziune în cadrul fiecăreia, era problema monarhiei61.
În martie 1946 au avut loc alegeri parlamentare, câştigate de Partidul Poporului al lui Konstantinos
Tsaldaris62. Comuniştii au refuzat să participe în semn de protest faţă de faptul că li se refuzase cererea
de amânare a alegerilor până după referendumul privitor la monarhie. Acesta s-a desfăşurat în
septembrie, iar rezultatul a fost categoric favorabil revenirii regelui. Stânga contesta însă rezultatul,
argumentând că mare parte din electoratul său nu participase la vot. Incidentele sângeroase au început

60
O bună parte a populaţiei era reticentă faţă de comunişti nu din raţiuni ideologice, ci din cauza relaţiilor apropiate ale
acestora cu regimul iugoslav, ceea ce presupunea şi disponibilitatea lor de a rezolva problema macedoneană în modul
dorit de Tito.
61
În 1944, după eliberare rămăsese în exil, regenţa fiind asigurată de arhiepiscopul Damaschin al Atenei până la
stabilirea prin referendum a viitoarei forme de guvernământ
62
Nepot de frate al lui Panagis Tsaldaris, premier în anii 1933-1935.
83
să se înmulţească. După cum aprecia Barbara Jelavich, acest haos postbelic face imposibilă stabilirea
momentului de început al războiului civil. Ţara a fost împărţită între gherilele comuniste (susţinute de
statele vecine) din munţi şi trupele guvernamentale, care controlau marile oraşe, zonele de coastă şi
principalele căi de comunicaţii. Armata greacă nu părea deloc pregătită să facă faţă unui război de
uzură, iar consilierea britanică nu părea de mare folos. Abia după înlocuirea englezilor de către
americani şi după demararea Planului Marshall, situaţia s-a mai revigorat. În decembrie 1947, încurajaţi
de zvonurile despre crearea federaţiei balcanice, comuniştii au proclamat un „Guvern Democratic
Provizoriu”. Ruptura iugoslavă din anul următor i-a privat de sprijin puţin câte puţin, culminând cu
închiderea frontierelor, în iulie 1949. Cei mai mulţi partizani au fugit pe unde au putut (Bulgaria,
România, URSS), iar în septembrie conducerea KKE a trebuit să accepte înfrângerea.
După încheierea războiului civil, peisajul politic a revenit la starea anterioară. Cea mai puternică
era zona de centru (liberalii), dar aceasta era divizată în mai multe formaţiuni conduse de personalităţi
proeminente: Sophoklis Venizelos (fiul lui Elefterios), Giorgios Papandreou, Nikolaos Plastiras. Abia
după ameninţarea americanilor cu sistarea ajutoarelor, s-a decis adoptarea unui sistem electoral
majoritar care a permis nou-înfiinţatei Alianţe Greceşti a gen. Alexandros Papagos63 să preia puterea,
în 1952. A început astfel un deceniu de relativă stabilitate politică şi de dezvoltare economică. Bătrânul
Pangalos a murit în 1955, în locul său fiind desemnat Konstantinos Karamanlis, care a creat o nouă
formaţiune conservatoare (Uniunea Naţională Radicală – ERE). În tot acest timp, opoziţia a rămas
divizată, cea mai importantă forţă fiind Stânga Democrată Unită (EDA). Din păcate, stabilitatea
politică a fost umbrită de izbucnirea conflictului cipriot.
Cum Departamentul de Stat şi CIA se implicau direct în politica internă a Greciei – la începutul
anilor ’50, conservatorii ajunseseră la putere cu sprijin cu american – nu era deloc surprinzător ca
schimbarea de administraţie la Washington să însemne şi o schimbare de preferinţă în privinţa
guvernului de la Atena. Evident, după 1961, Kennedy şi democraţii nu mai erau favorabili dreptei aşa
că au încercat să încurajeze o alternativă. În 1961, Papandreou şi Venizelos au format o Uniune de
Centru şi au început o campanie negativă foarte dură, cu accente antimonarhice. Au reuşit să preia
puterea în 1963 şi păreau chiar să-şi fi consolidat poziţia, în urma unor alegeri anticipate, în 1964. În
aces timp însă, însă situaţia din Cipru devenea tot mai tensionată. Chiar în 1964, a fost descoperită în
insulă o grupare complotistă, Aspida (Scutul), care plănuia instaurarea unui regim socialist la Atena şi
proclamarea neutralităţii. Era clară implicarea lui Andreas Papandreou, fiului primului-ministru,
sprijinit de tatăl său pentru a deveni el însuşi ministru al apărării. De aici, un conflict dur între Regele
Konstantin al II-lea şi şeful guvernului, soldat cu demiterea celui din urmă, care şi-a reluat tiradele
antimonarhice. Au urmat doi ani de instabilitate guvernamentală, până în 1967, când se contura tot mai

63
Condusese trupele greceşti în Al Doilea Război Mondial şi apoi la finalul războiului civil. Evident, modelul său
politică era generalul de Gaulle.
84
clar perspectiva ca Andreas Papandreou să formeze cabinetul. Unul din punctele forte ale discursului să
era retragerea din NATO.
În noile împrejurări, trei colonei au organizat o lovitură de stat, în aprilie 1967: au ocupat centrele
de putere şi s-au folosit de numele Regelui pentru a-l atrage pe şeful Marelui Stat Major şi, deci,
întreaga armată. Au format un nou guvern – într-o primă fază, cu un premier civil – punându-l pe
monarh în faţa faptului împlinit. Aşa a început ceea ce a rămas în istorie sub numele de
„regimul/dictatura coloneilor”. Conducătorul întregii mişcări a fost col. Giorgios Papadopoulos, care a
preluat el însuşi guvernul la sfîrşitul anului 1967 şi a organizat un plebiscit pentru adoptarea unei noi
constituţii (1968). În 1969, tot prin plebiscit a abolit monarhia şi a devenit preşedinte. Noul regim s-a
sprijinit pe o ideologie naţionalistă destul de vagă şi nu a reuşit să devină popular. În ochii multora, el
nu era decât o creaţie a CIA. Cert este că, iniţial, administraţia Johnson a condamnat lovitura de stat şi
chiar a sistat parţial ajutorul militar; abia după alegerea lui Nixon, la Washington s-a simţit o oarecare
simpatie64. În noiembrie 1973, o lovitură pusă la cale de un alt colonel, Dimitris Ioannidis, figură
secundară a regimului, l-a înlăturat pe Papadopoulos, iar în iulie 1974, pe fondul gravei crize din Cipru,
o altă lovitură, tot militară, a dus la restaurarea democraţiei.
Conducerea guvernului a fost preluată de deja experimentatul Karamanlis, care a înfiinţat o nouă
formaţiune de dreapta, Nea Demokratia, şi a sprijinit adoptarea unei noi constituţii (1975). A
guvernat cu succes până în 1981, timp în care, în opoziţie, Papandreou a constituit Mişcarea
Socialistă Panelenă (PASOK). Din 1980, Karamanlis a devenit preşedintele republicii (ales de
parlament pe un mandat de cinci ani) şi în perioada 1981-1985 a trebuit să coabiteze cu premierul
Papandreou65. Acesta a guvernat până în 1989 şi apoi, după o pauză de patru ani, în perioada 1993-
1996, când s-a întâlnit din nou cu Karamanlis, ales preşedinte pentru mandatul 1990-1995.

Oscilaţii externe
Chiar dacă Grecia a rămas pe parcursul întregii perioade postbelice în tabăra
capitalistă/occidentală, comportamentul ei în plan internaţional nu a fost nici pe departe liniar. Pe
lângă problemele la care englezii şi americanii se aşteptau (cele legate de proximitatea blocului
comunist) şi la care a căror rezolvare Grecia ar fi trebuit să contribuie, grecii au adăugat probleme
noi care nu au făcut decât să complice situaţia.
În primii ani postbelici, controlul asupra Greciei revenise Marii Britanii care însă a trebuit să îşi
recunoască incapacitatea de a gestiona problemele survenite odată cu izbucnirea războiului civil. Acesta
s-a dovedit a fi nu doar un conflict între două tabere dintr-o ţară sud-est europeană, ci o confruntare,

64
La aceasta poate să fi contat şi faptul că vicepreşedintele Spiro Agnew era fiul unui imigrant grec (Theodoros
Anagnostopoulos). Acesta chiar a vizitat Grecia în timpul mandatului şi a avut cuvinte de laudă la adresa regimului.
65
Din cauza acestei coabitări a fost iniţiată revizuirea constituţională din 1986, care a restrâns prerogativele de care
preşedintele dispusese formal, până atunci.
85
chiar dacă indirectă, între cele două blocuri. După ce, în februarie 1947, Marea Britanie ceruse ajutorul
SUA, ambasadorul american la Atena a atras atenţia administraţiei de la Washington că „dacă Grecia
cade pradă comunismului, întregul Orient Apropiat ca şi o parte a Africii de Nord vor trece cu siguranţă
sub influenţă sovietică”. În martie, preşedintele Truman cerea Congresului aprobarea unui ajutor de 400
milioane dolari pentru Grecia şi Turcia (aşa numita „Doctrină Truman”), iar în iunie se demara Planul
Marshall. Sprijinul financiar american a fost vital pentru Grecia. Chiar dacă fondurile reprezentau
oficial doar un ajutor economic, o bună parte a fost folosită pentru înarmare.
Dar în Grecia nu au ajuns numai bani americani, ci şi oameni. Consilieri civili şi militari au fost plasaţi
în posturi cheie din toate sectoarele şi au avut un rol determinant în administrarea ţării, fiind adesea
percepuţi ca nişte colonişti. De aici un oarecare sentiment anti-american în rândul populaţiei, sesizabil încă
de la sfârşitul deceniului al cincilea, acutizat în deceniile următoare şi existent, cu intermitenţe, până în
zilele noastre.
În 1950, Grecia s-a alăturat trupelor ONU care au intervenit în războiul din Coreea, o altă
confruntare indirectă între blocuri. În 1952, a fost admisă în NATO, alături de Turcia, iar în 1953 a
încheiat Pactul Balcanic. Politica sa externă părea să fi intrat pe un făgaş clar, când a apărut marea
problemă care îi va afecta, într-un fel sau altul, relaţiile cu toată lumea.

Problema cipriotă
După cum se ştie, insula Cipru a fost parte a Imperiului Otoman (sub administraţie britanică din
1878), până în 1914, şi respectiv a celui britanic, după acest an. Cum Grecia îşi atinsese frontierele
etnice în Europa, Cipru66 a devenit, după cum observa Barbara Jelavich, „focarul pasiunilor
naţionale ale grecilor” şi „o supapă pentru frustrările” acumulate de-a lungul timpului.
Principalele figuri ale comunităţii greceşti erau arhiepiscopul Makarios al III-lea (pe care Henry
Kissinger l-a numit „Fidel Castro al Mediteranei”) şi generalul Giorgios Grivas (erou al rezistenţei
din cel de Al Doilea Război Mondial) care înfiinţase organizaţia paramilitară EOKA (Organizaţia
Naţională a Luptătorilor Ciprioţi). Cei doi se aflau în relaţii bune şi scopul lor comun era Enosis-ul
(unirea cu Grecia). În 1955, Grivas a lansat un apel la nesupunere civilă şi, în acelaşi, timp a început
să pună la cale atacuri teroriste. Se pare că britanicii au încurajat guvernul de la Ankara să intervină în
problemă. În scurt timp, nu doar că insula s-a transformat în câmp de luptă, dar şi zona continentală a
cunoscut incidente sângeroase. Cel mai cunoscut este masacrul de la Istanbul (6-7 septembrie 1955),
când turcii au luat cu asalt locuinţele concetăţenilor greci. La originea acestei porniri a stat zvonul

66
În anii ’50, insula avea o populaţie de cca 600.000 de locuitori, din care 80% greci şi 18% turci. Geografic lucrurile
stau exact invers, căci se află la cca 800 km de Grecia şi numai cca 70 km de Turcia.
86
răspândit de presa controlată de guvern cum că la consulatul turc din Salonic (care era, totodată, şi
casa natală a lui Mustafa Kemal) ar fi avut loc un atentat cu bombă67.
În 1959, la Zurich, premierul grec, K. Karamanlis, şi cel turc, Adnan Menderes, au semnat un
acord cu privire la viitorul Ciprului: urma să devină republică în cadrul Commonwealth-ului, cu
preşedinte grec şi vicepreşedinte turc, iar turcilor li se rezervau 30% din mandatele parlamentare.
Turcia, Grecia şi Marea Britanie îşi menţineau contingente militare în insulă, ca garanţi ai
stabilităţii. Planul s-a bucurat şi de susţinerea SUA şi a fost pus în aplicare anul următor. În 1960,
Cipru a devenit independent, cu Makarios preşedinte şi Fazil Küçük, vicepreşedinte.
Acest semi-succes a fost departe de a linişti spiritele. Pentru grecii ciprioţi, Enosis-ul a rămas
marea dorinţă, iar pentru opoziţia de la Atena, evenimentul a fost prilejul ideal de a ataca guvernul
pentru supunerea faţă de occidentali – şi, în special, faţă de americani – care – iată! – nu susţinuseră
cauza grecească. Socialiştii au mers până la a cere părăsirea NATO şi proclamarea neutralităţii.
Nu este lipsit de importanţă că, fix în acest context dominat de ostilitatea faţă de americani şi
britanici, guvernul grec a adresat cererea de aderare la Comunităţile Europene (1959). Doi ani mai
târziu a fost încheiat un acord potrivit căruia Grecia urma să devină membru cu drepturi depline în
1984.
În 1963, grecii au comis o serie de acte de marginalizare a turcilor. Cei dintâi cereau în
continuare Enosis. Cei din urmă, respectarea acordului de la Zurich sau separarea. La cererea Marii
Britanii, ONU a trimis o forţă de menţinere a păcii. Grecii au atacat zona locuită de turci, care au
primit ajutor, pe cale aeriană, de la ţara mamă.
Şi pentru ca situaţia să se complice şi mai tare, pe fondul problemelor amintite, arhiepiscopul-
preşedinte şi-a schimbat atitudinea: nemulţumit de sprijinul acordat de Atena, el renunţă la cauza
unirii şi susţinătorul unirii, căutându-şi aliaţi în blocul socialist şi în rândul nealiniaţilor. Grivas a
fost trimis de guvern să îl înduplece, dar, ajuns în insulă, nu a făcut decât să descopere mişcarea
Aspida. Din acest moment, vreme de aproximativ un deceniu în Cipru a existat trei forţe: Makarios,
sprijinit de stânga; Grivas şi trupele greceşti; turcii ciprioţi şi trupele Ankarei.
Regimul Ioannidis, instalat în 1973 la Atena, a făcut presiuni asupra lui Makarios pentru
acceptarea Enosis-ului. Acesta, în schimb, a acuzat public imixtiunea în treburile interne ale
Ciprului. În iulie 1974, guvernul grec a iniţiat o lovitură de stat şi l-a înlocuit pe arhiepiscop cu
Nikos Sampson, un fost teorist EOKA. Guvernul turc, nemulţumit de situaţie, a uzat de dreptul de
intervenţie recunoscut de acordul din 1959. Guvernul grec a încercat să facă la fel, dar ofiţerii săi
din Cipru au refuzat să se implice într-un conflict.

67
E adevărat că o bombă existase, dar ea fusese amplasată chiar de un angajat turc, care a fost rapid arestat. Presa însă a
omis să spună asta, inducând ideea că a fost mâna grecilor.
87
 La Atena, o nouă lovitură militară a adus restaurarea democraţiei şi rechemarea lui Karamanlis
din exil. La Nicosia, Makarios a fost repus în funcţie şi a mai condus încă trei ani. Chiar dacă
situaţia părea stabilizată, trupele turceşti nu au fost retrase. Ele au păstrat sub ocupaţie cca 40% din
teritoriul insulei, pentru apărarea populaţiei turcofone.

Cipru după 197468

Spre sfârşitul mileniului: multiplicarea problemelor

După revenirea la putere, Karamanlis a trebui să facă faţă valului de anti-americanism stârnit în
urma evenimentelor din Cipru. Aşa se face că, în 1975, trupele greceşti au fost retrase din NATO.
În anii următori, au avut loc numeroase negocieri cu turcii, fără a se ajunge însă la vreun consens.
În schimb, relaţiile cu celelalte ţări balcanice au evoluat, după cum arătat mai sus. În paralel, s-au
depus eforturi pentru aderarea la CEE. În 1979, parlamentul de la Atena a aprobat aderarea
anticipată, astfel că, în 1981, Grecia a devenit al zecelea stat membru. De asemenea, în 1980 a
revenit sub comanda integrată a NATO.
Venirea la putere a lui Andreas Papandreou (1981) a fost primită cu relativă îngrijorare de către
occidentali, căci, în discursurile sale de campanie, acesta fluturase ideea retragerii din NATO şi
CEE. Chiar dacă nu a mers atât de departe, el a creat destule probleme, ducât o politică externă în
răspăr cu cea a taberei occidentale: a menţinut relaţii cu Polonia lui Jaruzelski, a condamnat
intervenţia militară israeliană din Liban şi a susţinut OEP etc. Istoricul britanic Richard Clogg l-a
etichetat pe Papandreou drept „campionul cauzelor radicale din întreaga lume”.

68
http://www.justaboutcyprus.com/map_cyprus_large.html.
88
 Relaţiile greco-turce au fost marcate de tensiuni, survenite periodic (1976, 1984, 1987), de obicei
pornind de la incidente maritime. În 1983, Adunarea Turcilor Ciprioţi a proclamat Republica Turcă
Independentă a Ciprului de Nord, recunoscută numai de Turcia. Un moment de criză a existat în
1987, când în condiţiile unui incident cu turcii, Papandreou a trimis emisari la Sofia pentru a negocia
un sprijin din partea Pactului de la Varşovia. În anul următor, la Davos a fost semnată o înţelegere
pentru renunţarea la război, dar, la scurtă vreme după.
Anii ’90 au o nouă problemă majoră pentru Grecia, problemă care, asemenea celei cipriote, îi va
determina întreg comportamentul internaţional. În toamna anului 1991, au fost făcute demersurile
pentru obţinerea independenţei, proclamate oficial în ianuarie 1992. Încă din primele momente,
Comisia Europeană a cerut tânărului stat să depună o cerere de aderare, ceea ce echivala cu
recunoaşterea din partea CEE. Grecia s-a opus, principalul motiv invocat fiind acela al denumirii.
Întrucât Macedonia desemnează o regiune cuprinzând teritorii din fosta Iugoslavie, Bulgaria şi Grecia.
Grecii nu s-au lăsat înduplecaţi nici după ce parlamentul macedonean a introdus în constituţie declaraţia
că nu emite nici un fel de pretenţie asupra teritoriului vreunui alta stat69. Pentru occidentali era de
neînţeles de ce grecii percepeau acest stat mic ca pe o mare primejdie. S-au făcut demersuri pentru
recunoaşterea statului sub o denumire acceptabilă pentru toată lumea. În 1993, s-a ajuns la varianta
aparent mulţumitoare Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM) şi ţara a fost admisă în
ONU. Cam toate statele europene au recunoscut noua construcţie. SUA şi Rusia li s-au alăturat.

FYROM70

69
E adevărat că existau şi extremişti care pretindeau anexarea unor zone din Grecia (chiar Salonic-ul), dar ei erau
marginali şi nu reprezentau poziţia oficială.
70
http://europa.eu/abc/maps/applicants/fyrom_en.htm.
89
 Revenirea lui Papandreou la putere (1993) era din nou îngrijorătoare pentru occidentali. El nu-şi
dezminţea anti-americanusmul. Ca reacţie la recunoaşterea FYROM de către SUA, Grecia instituit,
în 1994, un embargou economic împotriva micului stat. Abia după aproape 20 luni şi numeroase
intervenţii americane, în septembrie 1995, la New York a fost semnat un acord de normalizarea
relaţiilor. Grecia şi FYROM şi-au recunoscut reciproc suveranitatea şi limitele teritoariale.
Macedonenii se angajau să renunţe la folosirea soarelui/stelei Vergina, iar grecii, să accepte
aderarea FYROM la Consiliul Europei şi la Parteneriatul pentru Pace.
Ostilitatea iniţială faţă de FYROM a determinat apropierea Greciei de „statul paria” al Europei,
Iugoslavia lui Slobodan Milošević. Multe dintre detaliile acestor relaţii au putut fi aflate abia după
înlăturarea liderului sârb. În anii 1991-1992, grecii au încurajat planurile separatiste ale sârbilor
macedoneni, şi chiar au pus la cale un plan comun de presiuni. Mai mult, guvernul grec şi-a
manifestat susţinerea şi faţă de sârbii radicali din Bosnia, ai lui Radovan Karadjić. Astăzi, există
probe că, în iulie 1995, la asediul oraşului Srebreniça, trupele lui Radko Mladić au folosit
armament primit de la Atena şi chiar au fost ajutaţi de grupări paramilitare greceşti.
În ceea ce priveşte relaţiile Greciei cu Turcia, ele au ajuns la normalizare abia în 1999, când
opiniile publice din ambele ţări au fost sensibilizate de tragediile acelui ani (cutremurele de la
Istanbul – august şi Atena – septembrie. Acum, la summit-ul de la Helsinki, Turcia a primit statutul
de ţară candidată la UE, fără ca Grecia să se opună. Problema cipriotă a rămas însă nerezolvată.

90
 17
Balcanii în anii ’90

În afară de Grecia, care, după cum am văzut mai sus, nu a făcut de decât să îşi continue
comportamentul oscilant, toate celelalte state balcanice au trecut, în ultimul deceniu al secolului al
XX-lea, într-o nouă fază. Principala cauză a reprezentat-o prăbuşirea regimurilor comuniste. În
unele zone – în special spaţiul iugoslav – la aceasta s-a adăugat şi (re)izbucnirea conflictelor
interetnice. Per ansamblu, se poate aprecia că mai devreme sau mai tîrziu, mai repede sau mai
încet, cu mai mult sau mai puţin succes, toată ţările din zonă au evoluat spre integrarea
euroatlantică.

10.1. Albania
S-a apreciat că forţa cu care a bătut, în 1989, „vântul schimbării” în Europa de Est este cel mai
bine ilustrată de faptul că până şi aproape complet izolata Albanie a fost atinsă. La sfârşitul lui 1989 şi
începutul lui 1990 au izbucnit manifestaţii antiguvernamentale care au silit puterea să accepte
importante măsuri de deschidere: restabilirea relaţiilor cu SUA şi URSS, permiterea investiţiilor
străine ş.a. Cu toate că opoziţia – reprezentată în principal de Partidul Democrat Albanez (PDS) – a
devenit tot mai puternică, alegerile din 1991 au fost câştigate tot de Partidul Muncitoresc Albanez
(PPS), dând naştere unor puternice suspiciuni de fraudă. Abia un an mai târziu, PDS a preluat
guvernarea iar liderul său, Sali Berisha, a fost ales preşedintele ţării. În anii următori, acesta a
declanşat o campanie dură de marginalizare/reprimare a adversarilor politic, care a aruncat ţara în
haos şi a atras proteste din partea comunistăţii internaţionale. A pierdut puterea în 1997, în faţa
socialiştilor conduşi de Fatos Nano, care aveau să guverneze vreme de opt ani71.
În plan extern, politica Albaniei a fost categoric pro-occidentală. A semnat Actul Final de la
Helsinki în 1991, devenind parte la CSCE (din 1995, OSCE). În 1992, şi-a asumat responsabilitatea
pentru incidentul de la Corfu, din 1946. În 1994 a fost admisă în Parteneriatul pentru Pace,
deschizându-i-se astfel calea spre NATO72.
Relaţiile regionale au fost destul de agitate. Cu Republica Federală Iugoslavia avea, evident,
tensiune legată de problema albanezilor din Kosovo. Aceasta, alături de politica sa pro-occidentală,
au determinat-o să susţină sancţiunile impuse de ONU Belgrad-ului. De departe relaţiile cele mai
proaste le-a avut cu Grecia, unde mai exista încă un curent naţionalist favorabil anexării „Epirului

71
Berisha, ca lider al unei coaliţii, avea să devină prim-ministru, în 2005, fiind în funcţie şi azi.
72
A devenit membru NATO, în 2009, odată cu Croaţia, în urma Summit-ului de la Bucureşti (2008).
91
de Nord” (sudul Albaniei). În 1994, un atac asupra unei tabere albaneze a ucis doi soldaţi. Cinci
greci au fost acuzaţi şi arestaţi73, motiv pentru guvernul grec să expulzeze cca 70.000 de muncitori
albanezi – stârnind proteste internaţionale – să îşi retragă ambasadorul şi să închidă graniţele. În
cele din urmă, relaţiile s-au normalizat şi, în 1996, a fost încheiat un tratat de prietenie greco-
albanez.

Bulgaria
În noiembrie 1989, pe fondul unor puternice proteste provocate în primul rând de campania
împotriva etnicilor turci74, Jivkov a fost înlocuit la conducerea partidului şi a statului de către Petar
Mladenov. Acesta a permis crearea de organizaţii politice, printre care şi Uniunea Forţelor
Democratice (SDS), a lui Jelio Jelev, care a devenit principala formaţiune de opoziţie. Partidul
comunist – rebotezat Partid Socialist Bulgar – a câştigat primele alegeri, dar în vară Mladenov a
trebuit să demisioneze, fiind înlocuit de Jelev. SDS (în alianţă cu o formaţiune a minoritarilor turci) a
preluat guvernarea în 1991, păstrând-o până până în 1995, când socialiştii au revenit. Anii următori au
fost marcaţi de două evenimente: criza economică, care a dus ţara în faliment, făcând necesară
intervenţia FMI, care a ajuns să guverneze ţara; apariţia pe scena politică a Regelui Simeon al II-lea,
care va strânge capital politic, ajungând prim-ministru în 2001.
Politica externă a fost una categoric pro-occidentală. În 1992, a aderat la Consiliul Europei, în
1994, s-a alăturat Parteneriatului pentru Pace, iar în 1997 a adresat candidatura oficială pentru
NATO. În 1994, a încheiat un Acord de Asociere la Uniunea Europeană, iar în 1999, la Helsinki a
fost invitată să înceapă negocierile de aderare75.
În plan regional, Bulgaria a fost de puţin vizibilă, dar poate fi considerată un factor de stabilitate.
A fost prima ţară care a recunoscut noul stat macedonean şi, la vremea respectivă, se acreditase ideea
că Jelio Jelev ar fi prevenit un conflict de proporţii în Balcani, opunându-se planurilor greco-
bulgăreşti de împărţire în trei a ceea ce avea să devină FYROM.

Spaţiul iugoslav
Aşa cum s-a întâmplat pe parcursul întregului secol, şi în anii ’90 spaţiul iugoslav a fost zona cea
mai agitată a Balcanilor. Construcţia politică realizată şi menţinută cu atâta migală de la 1918 încoace
s-a prăbuşit acum, făcând numeroase victime. Fisurile erau observabile încă din urmă cu două decenii
şi se adânciseră în anii ’80, după moartea lui Tito. În 1989, a devenit clar ruptura e inevitabilă.

73
Numiţi atunci şi rămaşi în istorie sub numele de „cei cinci de la Tirana”.
74
Nemulţumirea bulgarilor nu avea – oricum, nu în principal – raţiuni umanitare, ci pragmatice: emigrarea turcilor a
produs un deficit de forţă de muncă, care trebuia compensat prin „muncă voluntară”.
75
Va deveni membru în 2007, odată cu România.
92
 Destrămarea federaţiei
Totul a început la Ljubljana, în septembrie 1989, când adunarea slovenă a proclamat
suveranitatea, ceea ce implica dreptul republicii de a se separa de federaţie. Slovenia nu mai avea
prin aceasta decât o „legătură confederală” cu restul republicilor. Ca o salvare formală, s-a conturat
ideea unei „federaţii asimetrice”, greu însă de acceptat de cei care se considerau defavorizaţi.
În ianuarie 1990, la cel de al XIV-lea congres al Ligii Comuniştilor din Iugoslavia, slovenii au
cerut eliminarea din constituţie a prevederii privind rolul conducător al Ligii şi acordarea
independenţei depline pentru fiecare din partidele membre. Pentru că această din urmă propunere
nu a fost primită, delegaţia slovenă s-a retras, făcând imposibilă luarea deciziei. Practic, prin
aceasta Liga s-a desfiinţat, căci, congresul său, amânat, nu s-a mai întrunit niciodată.
În martie, adunarea slovenă a exclus cuvântul socialistă din titulatura republicii. În Slovenia,
preşedinte a fost ales Milan Kučan, iar principala forţă politică a devenit Mişcarea Demos, o
coaliţie, eterogenă ideologic, de partide independentiste. În mai 1990, în Croaţia, alegerile au fost
câştigate de Uniunea Democrată Croată (HDS), al cărei lider, Franjo Tudjman, a devenit preşedinte.
Era destul de influent şi Partidul Democrat Sârb (SDS) care susţinea autonomia regiunii Krajna (cu
centru la Knin). Încă din vara lui 1990, aici s-a proclamat un guvern provizoriu, care, cu sprijin din
Serbia, a început lupta cu autorităţile croate. La sfârşitul anului. În Macedonia a câştigat partidul
premierului federal, Ante Marković, urmat de naţionalistul VMRO. În Bosnia-Herţegovina, voturile
s-au împărţi între gruparea musulmană a lui Alja Izetbegović, filiala locală a HDS-ului croat şi
SDS-ul lui Radovan Karadjić. În Serbia, Milošević, deja preşedinte din 1989, a câştigat cu nou
creatul Partid Socialist, iar în Muntenegru s-a menţinut Liga Comuniştilor.
La 25 iunie, adunările din Slovenia şi Croaţia au proclamat independenţa. Trupele federaţiei au
intervenit în Slovenia, provocând ceea ce s-a numit „Războiul de 10 zile”, la capătul căruia au fost
încheiate Acordurile de la Brioni, potrivit cărora cele două state îşi suspendau mişcările
independentiste pe o perioadă de trei luni. Moratoriul a expirat la 8 octombrie 1991 şi cele două ţări
şi-au reafirmat independenţa, recunoscută, în ianuarie anul următor de statele CEE. Pe teritoriul
Croaţiei s-a creat şi Republica Sârbă a Krajnei.
După un referendum în toamna lui 1991, Macedonia şi-a proclamat independenţa în ianuarie 1992,
întîmpinând poblemele mai sus amintite. În sfârşit, în marte 1992, la reecomandarea Comisiei de
arbitraj a CE, în Bosnia-Herţegovina a avut loc un referendum, la care majoritatea croato-musulmană a
votat pentru independenţă, iar sârbii au refuzat să participe. În aprilie, statul a fost recunoscut de
majoritatea ţărilor europene şi de SUA. Sârbii, nemulţumiţi, au proclamat, pe teritoriile controlate de ei,
Republica Srpska. La sfârşitul aceleiaşi luni, după un referendum în Muntenegru, s-a constituit
Republica Federală a Iugoslaviei, redusă de acum la Serbia şi Muntenegru.

93
 Statele ex-iugoslave

Slovenia
Poate fi considerată cea mai de succes dintre fostele republici iugoslave. A devenit membru al
CSCE şi ONU în 1992, în 1993 a fost admisă în Consiliul Europei, iar în 1994, în Parteneriatul
pentru Pace. În aceşti ani, a fost implicată direct în operaţiunile de menţinere/restabilirea a păcii în
Balcanii de vest. În 1996 a formulat oficial cererea de aderare la NATO. Tot în 1996 şi-a depus
candidatura pentru Uniunea Europeană, începând negocierile în 199876.

Croaţia
A fost condusă de Franjo Tudjman până la moartea acestuia, 1999. În ianuarie 1992, în ţară au
fost stabilite forţe ONU, care au menţinut o relativă ordine, dar nu i-au putut împiedica pe croaţi să
restabilească frontierele din 1990. În august 1955, prin Operaţiunea Fortuna, ei au desfiinţat Republica
sârbă din Krajna, determinând refugierea a cca. 150.000 de civili sârbi. Unii dintre aceştia au
început să revină la sfârşitul deceniului.
Politica externă a Croaţiei a fost îndreptată spre integrarea euroatlantică. Din 1996 este membru
al Consiliului Europei, iar în 2000 a fost acceptată în Parteneriatul pentru Pace77.

Bosnia-Herţegovina
După mai bine de trei ani de conflict, care a implicat trei grupuri etnice, a necesitat implicarea
ONU, UE, NATO şi a Rusiei şi s-a soldat 200.000 de morţi şi 3 milioane de refugiaţi, graţie
implicării SUA, conducătorii Croaţiei, Serbiei şi Bosniei-Herţegovina au semnat Acordul de la
Dayton (1995). Potrivit acestuia Bosnia-Herţegovina urma să compusă din două entităţi: federaţia
omonimă (croato-musulmană) şi Republica Srpska fiecare dispunând de autonomie. Preşedinţia
urma să revină unei troici, formate din câte un croat, musulman şi sârb, fiecare ales de propria-i
comunitate. Pentru garantarea aranjamentului, în zonă urma să rămână un înalt reprezentant ONU,
plus forţe ONU şi NATO. În decembrie 1995, la Sarajevo a fost trimisă şi o misiune OSCE. Spre
surpriza tuturor, probabil, acest stat a reuşit să funcţioneze şi chiar să se apropie de Occident.
Era deja membru ONU şi OSCE din 1992, după 1995 a putut stabili relaţii bilaterale cu
numeroase ţări şi a devenit membru sau a aplicat pentru alte organizaţii78.

76
A devenit membru NATO şi UE în 2004.
77
A devenit membru în 2009, odată cu Albania. În 2003, a depus candidatura pentru UE, în prezent fiind următorul stat
membru.
78
Din 2002 este membru al Consiliului Europei, din 2003 are statutul de „potenţial candidat” pentru UE, iar în 2010 a
primit Membership Action Plan pentru NATO.
94
 FYROM
După semnarea acordului cu Grecia, statul numit FYROM s-a putut încadra în peisajul
internaţional, devenind membru al Consiliului Europei şi al OSCE, din 1995, şi îndreptăndu-şi
atenţia spre NATO şi UE79.

Republica Federală a Iugoslaviei

A formată în aprilie 1992 din doar două republici, Serbia şi Muntenegru80, cea dintâi
cuprinzând două provincii autonome: Voivodina şi Kosovo-Metohia. Viaţa politică internă a fost
marcată de figura lui Slobodan Milošević, preşedinte al Serbiei până în 1997 şi al RFI, în perioada
1997-2000.
RFI a fost un adevărat paria internaţional. În 1992, a încercat să se impună ca succesor legal al
RSFI, dar celelalte republici s-au opus, iar ONU a respins o astfel de pretenţie. Opinia formulată de
Comisia de arbitraj a CE era aceea de a accepta împărţirea succesiunii, ceea ce se va şi întâmpla,
dar mult mai târziu, după înlăturarea lui Milošević, când ţara va fi, de altfel, admisă în ONU.
În prima jumătate a anilor ’90, RFI a victima restricţiilor economice – în special privind
alimentarea cu produse petroliere – impuse mai întâi de CEE, apoi de ONU. Chiar dacă se pare că,
la un moment dat, după 1993, regimul de la Belgrad a stopat – cel puţin temporar – ajutorul către
sârbii bosniaci, sancţiunile au fost menţinute. Au fost ridicate prin Acordurile de la Dayton (1995).
A doua jumătate a anilor ’90 a fost marcată de incidentele din Kosovo.

Kosovo
Statutul oficial al Kosovo, în cadrul Iugoslaviei comuniste şi, ulterior, în cel al RFI, a fost acela
de provincie autonomă, cu o populaţie de cca. 2 milioane de locuitori din care cca. 90% albanezi.
Manifestările autonomiste sau chiar independentiste ale acestora durau deja de decenii şi luaseră o
amploare deosebită în anii ’80. În 1990, adunarea de la Priština a proclamat teritoriul republică în
cadrul Iugoslaviei, iar în 1991 a proclamat independenţa – recunoscută doar de Albania. În 1992,
preşedinte a fost ales Ibrahim Rugova, lider al Ligii Democratice din Kosovo81.
Dar rezistenţa non-violentă promovată de Rugova nu era o soluţie pentru toată lumea. După
Acordurile de la Dayton care rezolvaseră situaţia Bosniei, în rândul albanezilor kosovari s-a
accentuat starea de nemulţumire pentru faptulcă nu erau luaţi în seamă de comunitatea

79
Din 2005 este ţară candidată la UE, iar în 2008 la Bucureşti, Grecia s-a opus inivitaţiei de aderare la NATO,
invocând aceeaşi problemă a numelui. Azi, relaţii sunt în continuare tensionate, guvernul VMRO făcând demersuri
pentru a împiedica Grecia să se mai opună intergrării Macedoniei.
80
Deşi uneori i s-a spus chiar aşa în anii ’90, trebuie precizat că, oficial, statul s-a numit Serbia şi Muntenegru abia
după anul 2003. În 2006, prin proclamarea independenţei Muntenegrului, uniunea s-a destrămat.
81
Scriitor de profesie, adept al metodelor paşnice pentru obţinerea independenţei, Rugova a fost supranumit „Gandhi al
Balcanilor”.
95
internaţională. Pe acest fond a apărut organizaţia paramilitară Armate de Eliberare a Kosovo
(UÇK)82. După 1996 aceasta a început să se facă observată prin acţiuni violente împotriva
autorităţilor iugoslave şi a populaţiei sârbe (ceea ce a determinat refugierea a zeci de mii de
oameni). Trupele sârbeşti au intervenit şi ele în forţă, împotriva albanezilor de această dată.
În 1998, pentru o vreme s-a ajuns la o încetare a focurilor, sub supravegherea unei misiuni
OSCE. Anul următor, partea sârbă a refuzat să semneze Acordurile de la Rambouillet, care
restabileau autonomia provinciei, cu menţinerea unor forţe NATO de menţinere a păcii.
În perioada martie-iunie 1999, NATO a intervenit în conflict bombardând Iugoslavia, cu scopul
de a o determina să îşi retragă trupele din Kosovo. În mai a fost creat Tribunalul Penal Internaţional
pentru Fosta Iugoslavie, iar în iunie o rezoluţie a Consiliului de Securitate a reafirmat integritatea
RFI, dar şi autonomia Kosovo, care urma să fie pus sub administraţie provizorie a ONU (UNMIK),
cu prezenţa unei forţe NATO de menţinere a păcii (KFOR).

Balcanii la sfârşitul anilor ’9083

82
Formată se pare în afara regiunii, după unele opinii cu sprijin german sau britanic.
83
http://original.antiwar.com/justin/2006/03/15/slobodan-milosevic-rip/.
96
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

BARBER, John R., Istoria Europei moderne, Bucureşti, Ed. Lider, 1998.
BERSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria Europei, vol. V, Iaşi, Institutul European, 1998
BIANCHINI, Stefano, Problema iugoslavă, Bucureşti, Ed. All, 2003.
CIACHIR, Nicolae, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă (1789-1923), ediţia a
III-a, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2011.
CÎRSTEA, Marusia, Istoria contemporană universală (1919-1947), Craiova, Ed. Universitaria, 2008.
CLOGG, Richard, Scurtă istorie a Greciei, Iaşi, Ed. Polirom, 2006.
CRAMPTON, R.J., Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea... şi după, Bucureşti, Ed. Curtea Veche,
2002.
GALLAGHER, Tom, Balcanii în noul mileniu. În umbra războiului şi a păcii, Bucureşti, Ed.
Humanitas, 2006.
GAUTHIER, Guy, Acvile şi lei. O istorie a monarhiilor balcanice, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004.
JELAVICH, Barbara, Istoria Balcanilor, vol. I-II, Iaşi, Institutul European, 2000.
LIPATTI, Valentin, Război şi pace în Balcani, Bucureşti, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, 1994.
PAVLOV P., I. Ianev, D. Cain, Istoria Bulgariei, Bucureşti, Ed. Corint, 2002.
PAVLOWITCH K., Stevan, Istoria Balcanilor 1804-1945, Iaşi, Ed. Polirom, 2002.
PREVELAKIS, Georgios, Balcanii. Cultură şi geopolitică, Bucureşti, Ed. Corint, 2001.
SOULET, Jean-François, Istoria comparată a statelor comuniste, Iaşi, Ed. Polirom, 1998.
SOULET, Jean-François, Istoria Europei de Est de la al doilea război mondial până în prezent, Iaşi, Ed.
Polirom, 2008.
ZBUCHEA, Gheorghe, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică. Secolele XVIII-XX, Bucureşti,
Ed. „Biblioteca Bucureştilor”, 1999.

97