1

ISTORIA SUD-ESTULUI EUROPEI ÎN PERIOADA MODERNĂ

ŞI CONTEMPORANĂ

Conf.univ.dr. CRISTIAN
SANDACHE

I. PRECIZĂRI CONCEPTUALE. REPERE ISTORICO-GEOPOLITICE.

Interesul pentru studiul istoriei Europei de Sud-Est constituie, până în ziua de astăzi, o
continuă provocare.
Istoria Europei de Sud-Est (sau a Peninsulei Balcanice? iată, deja, un subiect de analiză)
a reprezentat încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea una dintre temele favorite faţă de
care istoricii - şi nu numai aceştia - au manifestat o aplecare constantă, cu rezultate care
stârnesc, până în ziua de astăzi, interesul reprezentanţilor „breslei”. Istoria acestui spaţiu se
scrie, de aproape 150 de ani, cu aceeaşi fervoare. În continuare, un autentic „spirit pătimaş” se
face simţit – fără a fi neapărat şi desuet – în impresionanta producţie de carte care are drept
subiect Europa de Sud-Est, spre satisfacţia intelectuală a celor care urmăresc fenomenul, sau
sunt familiarizaţi cu acesta.
O istorie „imparţială” a Europei de Sud-Est încă nu a fost scrisă şi, probabil, acest lucru
nici nu va fi posibil. Stau mărturie producţiile istoriografice ale marilor şcoli: britanică,
germană, franceză, rusă şi italiană, precum şi ale istoricilor din spaţiul ex-iugoslav, bulgar sau
grec.
Interesul pentru studiul istoriei Europei de Sud-Est a avut, încă de la început, puternice
resorturi de ordin politic. Fenomenul este explicabil, dacă avem în vedere efervescenţa
regiunii, transformările – uneori radicale – care s-au petrecut în spaţiul balcanic în secvenţe de
timp extrem de scurte, precum şi implicarea constantă a Marilor Puteri în arealul sud-est
european. Momente precum 1878, 1908, 1912-1913, 1914-1918, 1940-1945 sau, de ce nu,
1991-1995 şi 1999 reprezintă tot atâtea străduinţe şi în plan istoriografic de justificare şi de
explicare a prezenţei unor terţi în regiunea balcanică.
Toate istoriografiile balcanice sunt tributare comenzii politice.
Începând cu savantul sârb Jovan Cvijić, trecând, apoi, prin şcolile bulgară, greacă sau
albaneză, leit-motivul acestora pare a fi condiţionat de celebrul adagiu latin al lui Thomas
Hobbes, din Leviathan: bellum omnium contra omnes (războiul tuturor împotriva tuturor).
 2

Albania este o creaţie a începutului de secol XX, la fel ca şi Bulgaria, pentru care anii
1908 şi 1919 au o semnificaţie majoră; 1918 reprezintă pentru sârbi împlinirea aspiraţiilor lor
 3

naţionale, aşa cum ei le-au înţeles, dar o dezamăgire pentru croaţi şi sloveni; încercarea
Greciei de a tranşa definitiv, la sfârşitul Marelui Război, disputa cu rivalul istoric Turcia s-a
încheiat pentru aceasta cu o umilinţă de proporţii uriaşe.
Toate aceste evenimente au marcat puternic scrisul istoric din Balcani, căruia i-a fost
imprimat, inexorabil, spiritul vindicativ şi revanşard. Atenuat în perioada comunistă, el a
explodat în ultimul deceniu al secolului trecut, odată cu declanşarea războaielor civile care au
dus la prăbuşirea Iugoslaviei, ţara-etalon a complexităţii spaţiului balcanic.
Nici o altă regiune a Europei nu cunoaşte o atât de profundă diversitate culturală, etnică,
lingvistică şi confesională precum aceea care se întâlneşte în Peninsula Balcanică, după cum,
în nici o altă parte a continentului, soluţiile ieşirii din crize nu s-au lăsat atât de mult aşteptate.
Semnificativ pentru această stare de lucruri este ceea ce afirma, acum aproape şapte decenii,
un expert în problematica Europei Centrale şi de Sud-Est, istoricul şi politologul american
Joseph Roucek: „Până în ziua de astăzi (1939, n.n.) Balcanii au rămas un exemplu izbitor de
lipsă de unitate geografică, etnică, lingvistică, religioasă, culturală şi politică”.
Percepţia lui Roucek este cât se poate de corectă şi ea scoate la suprafaţă două fenomene
majore, care au marcat evoluţia şi destinul acestui spaţiu: pe de o parte, amestecul de
populaţii, rezultat al primelor migraţii, ulterior cronicizat de către stăpânirea otomană prin
deportări sau prin provocarea exodului unui grup etnic – bežanija / bejenia; pe de altă parte,
însuşirea de către noul establishment politic propulsat la putere de Războaiele balcanice a
modelului proiectat de către istoricii romantici, care prezintă propria istorie şi civilizaţie ca
fiind mai veche şi superioară celei a vecinilor. Nu întâmplător, titluri referitoare la
„atrocităţile” bulgarilor în Macedonia sau Tracia, la „masacrele” comise de albanezi în
Kosovo sau în Sandjak au fost publicate cu o plăcere maladivă în zeci de broşuri după
încheierea războaielor balcanice, tema păstrându-se pe un palier al interesului constant atât în
perioada dintre cele două războaie mondiale, cât şi în anii din urmă.

Europa de Sud-Est sau Peninsula Balcanică ?

Dacă din punct de vedere geografic numele de Peninsula Balcanică, ca unitate
geomorfologică, nu poate fi amendat decât, eventual, în ceea ce priveşte acurateţea sintagmei,
sub raportul istoric nuanţele, precizările şi, mai ales, contestările reprezintă un
capitol ale cărui încheieri nu se întrevăd, cu claritate, nici până în ziua de astăzi. Fenomenul
îşi are explicaţiile sale, iar adversarii au mizat, în primul rând, pe încărcătura semantică
profund negativă pe care cuvântul balcanic a dobândit-o în ultimele două secole.
Din punct de vedere geografic, propulsarea denumirii de Peninsula Balcanică în limbajul
de specialitate a fost urmarea străduinţelor depuse de oamenii de ştiinţă în vederea
identificării unei diviziuni geografice obiective, bazată exclusiv pe cuantificarea
caracteristicilor fizice ale acestei subdiviziuni a continentului european. În pofida acestui fapt,
Croaţia refuză să mai fie tratată drept o ţară balcanică chiar şi sub raport geografic, Grecia se
consideră, mai curând, o ţară mediteraneeană, iar Albania, în anii din urmă, o fiică a
Adriaticii.
Mai mult, dacă extrapolăm diversitatea Balcanilor la unităţi de acelaşi tip, se constată că,
de pildă, în Peninsula Iberică apropierile sunt evidente: spaniolii (castilienii), catalanii,
galicienii şi portughezii posedă elemente de civilizaţie similare, nemaivorbind de unitatea
confesională şi asemănarea lingvistică. Peninsula Italică se „contopeşte” cu statul italian, iar
în Scandinavia identitatea religioasă, bazată pe confesiunea reformată, precum şi apropierea
etnică, lingvistică şi istorică sunt de domeniul evidenţei.
În anii „Războiului Rece”, Cortina de Fier a impus noi clivaje. Grecia, membră a NATO,
devine avanpostul Occidentului în Balcani, poziţie întărită odată cu intrarea acesteia în
Comunitatea Economică Europeană, în anul 1981. Vechile legături politice şi diplomatice,
precum şi tradiţionalele relaţii economice cu statele balcanice aproape că dispar, ele fiind
radical reorientate. Conştiinţa divizării politice a fost atât de vie, încât Grecia a încetat să mai
fie percepută ca o ţară balcanică, apartenenţa sa la lumea occidentală fiind pe deplin
fructificată.
Un alt concept tradiţional, cel de Europa Centrală, a încetat, din motive similare, să mai
fie operaţional. Astfel, după cel de-al doilea război mondial Grecia a fost „extrasă” din lumea
balcanică, fiind asociată flancului sudic al NATO, împărtăşind împreună cu Portugalia,
Spania şi Italia destinul mediteraneean. Din perspectivă geopolitică, Peninsula Balcanică
cuprinde, de acum, un stat occidental şi mediteraneean deopotrivă, am numit Grecia, dar şi
state comuniste, precum Albania, Bulgaria şi Iugoslavia. La rândul ei şi lumea comunistă
balcanică se redefineşte: statul albanez alege calea izolării totale, iar Iugoslavia lui Josip Broz
Tito marşează pe calea relaţiilor cordiale cu „lumea liberă”. Rămâne, însă, o ţară estică, la fel
ca şi vecina sa Bulgaria, sau ca fostele state central-europene Ungaria şi Cehoslovacia.
Căderea Zidului Berlinului, în toamna anului 1989, a resuscitat, aproape inevitabil,
vechile solidarităţi balcanice greco-sârbe, după cum, la fel de natural, animozităţile dintre
Atena şi Tirana, sau dintre greci şi macedonenii slavi au ieşit pregnant la suprafaţă. Totuşi,
conform opiniei istoricului Georgios Prevelakis, se poate vorbi de o matrice balcanică
indubitabilă, de un nucleu reprezentativ pentru regiune: este avută în vedere axa imaginară
Belgrad-Sofia-Salonic-Atena-Tirana-Sarajevo-Belgrad, care ar continua să fie definitorie, sub
raport socio-uman şi al mentalului colectiv, pentru Peninsula Balcanică ca atare. Concluzia se
impune de la sine: Balcanii sunt o noţiune relativă, care poate fi golită de conţinut, sau nu, în
funcţie de unghiul din care ei sunt priviţi, măsuraţi şi analizaţi.
De fapt, refuzul apartenenţei la Balcani şi mai cu seamă la lumea balcanică a popoarelor
care locuiesc în această regiune ţine mai mult de semantică. Winston Churchill spunea, la un
moment dat, că „Balcanii produc prea multă istorie.” La rândul său, Stalin a apreciat, cu
maliţiozitate, că „Balcanii sunt curtea din spate a Europei”. Istoricul francez Georges
Duhamel vedea în Balcani o capcană pentru diplomaţi, un purgatoriu pentru Occident, un
rezervor de catastrofe, pe scurt o „Asie a Europei”. Pentru alţi exegeţi, a fost la fel de limpede
că „Balcanii produc atâtea graniţe câte doresc liderii lor.”
Folosirea insidioasă, până în ziua de astăzi, a sintagmei Balcanii – butoiul cu pulbere al
Europei, obstinaţia cu care, în continuare, Peninsula Balcanică este privită „ca loc ce este opus
prin moravuri, cultură şi nivel de viaţă Occidentului”, uzitarea excesivă a termenului
balcanizare, de regulă în sensul negativ, au obligat, fatalmente, înseşi naţiunile din Balcani să-
şi redefinească statutul. „Astfel stând lucrurile, Peninsula Balcanică reprezintă mai degrabă o
temă de studiu, decât o mare regiune”, este de părere Georgios Prevelakis.
Există o categorie de exegeţi care continuă să creadă în destinul tragic al istoriei
Balcanilor şi să refuze ideea potrivit căreia „Balcanii există în primul rând în minţile
oamenilor şi apoi pe teren”. Scepticismul acestora a fost alimentat cu prisosinţă de războaiele
care au sfâşiat Iugoslavia începând cu anul 1991 şi ale căror consecinţe se repercutează, până
astăzi, asupra întregului continent.
Începând cu Hermann Keyserling, care vedea în Balcani o regiune a „diplomaţiei
tenebroase”, un „teritoriu al vrajbei eterne”, continuând cu Edmund Stillmann şi ajungând la
Samuel Huntington, adepţii teoriei potrivit căreia în Balcani nu s-a schimbat aproape nimic pe
parcursul ultimului secol insistă, cu obsinaţie, asupra diferenţelor şi divergenţelor
ireconciliabile existente în regiune.
Pe aici trece, s-a spus, cea mai clară linie de demarcaţie dintre civilizaţii şi mentalităţi din
întrega Europă: cea dintre creştinism şi islamism, dintre ortodoxie şi catolicism, dintre
civilizaţia de tip otoman şi cea de sorginte bizantină, dintre lumea orientală şi cea
occidentală; aici, atitudinile rusofile s-au opus funciar celor germanofile, experimentul
statului multinaţional a încercat să supravieţuiască alături de cel al statului naţional uni-etnic,
iar cele două blocuri militare – NATO şi Pactul de la Varşovia – au avut graniţă comună. În
plus, Balcanii au cunoscut experienţa cvasi-izolării, prin Albania lui Enver Hoxha, dar şi
aceea a nealinierii, întruchipată de Iugoslavia titoistă. Poate şi din aceste motive, Edmund
Stillmann scria, acum mai bine de şase decenii, că „Balcanii constituie un avertisment sever
pentru cei care confundă zece ani din viaţa unei naţiuni cu eternitatea, pentru cei care cred că
prestigiul naţional, puterea şi prosperitatea rămân neatinse de necontenita prefacere a lumii.
Balcanii sunt dezminţirea categorică a oportunismului superficial.”

A doua sintagmă – Europa de Sud-Est – poartă o încărcătură semantică şi valorizatoare

oarecum diferită de cea atribuită Balcanilor. Conceptul aduce cu sine, în primul rând,
conotaţia geografică a termenului – se admite, în general, că Marea Adriatică, Marea Egee,
râurile Drava, Sava, precum şi Dunărea sunt repere suficient de solide pentru localizarea
acestui areal – întregit, la rândul său, de valenţe culturale, politice şi de civilizaţie, care tind să
dea acestui univers un caracter relativ unitary.

Parafrazând un mare om de stat al regiunii – regele Alexandru al Iugoslaviei – despre

Europa de Sud-Est se vorbeşte mai mult în saloanele diplomatice, iar despre Balcani numai pe
câmpul de bătălie.
 BULGARIA

O caracteristică a istoriei Bulgariei o reprezintă faptul că țara s-a aflat mereu în fața unei
alegeri dificile între Europa și Asia, poate și datorită poziției sale geografice și a implicațiilor
geopolitice decurgând din aceasta1.
Cu origini asiatice incontestabile, bulgarii au trăit clipele lor istorice astrale în perioada Evului
Mediu timpuriu, atunci când au reușit să cristalizeze două imperii, care au controlat practic în
mod autoritar întreaga zonă a Balcanilor. Ascensiunea turcilor în Europa a reprezentat intrarea
Bulgariei în conul de umbră al istoriei, vreme de cinci secole, în sensul că, întreaga regiune a
devenit parte componentă a Imperiului Otoman. Această îndelungată experiență a influențat, în
mod evident, mentalitatea colectivă a poporului, în sensul unei amplificări a neîncrederii în
străini și o retragere într-un soi de letargie interioară. Ortodoxia a fost o opțiune a țarilor bulgari,
încă din vremurile de glorie ale Imperiilor, deși, modelul catolic fusese și el ”în cărți”, fiind
considerat la un moment dat, chiar o soluție de preferat. Secolul al XIX-lea a reprezentat
începutul trezirii naționale, a conștientizării în sens politic, a faptului că națiunea bulgară
reprezenta altceva decât lumea islamică, amintirile îndepărtate ale țaratelor, echivalând cu o
redescoperire a propriei identități pierdute. În această conjunctură, rolul Imperiului Rus a crescut
exponențial, percepția sa la nivelul opiniei publice bulgare fiind una predominant pozitivă,
aspect favorizat și de ortodoxia comună. Rusia a văzut în Bulgaria un posibil aliat slav, prin
intermediul căruia și-a fi putut extinde controlul geopolitic în sudul Europei și prin extrapolare-
ar fi putut avea un acces mai facil la mările calde. Poporul bulgar a fost întotdeauna filorus, dar
paradoxurile istoriei sunt mai întotdeauna de neînțeles, astfel încât, elita politică de la Sofia a
ales să opteze pentru Germania, aspect facilitat și de faptul că dinastia de Coburg a fost aceea
care s-a identificat cu noul destin al regatului Bulgariei. Simbolic vorbind (dar și pragmatic) se
părea că decidenții politici de la Sofia orientaseră definitiv țara pe drumul către modelul de
dezvoltare central-european. În 1878, Rusia fusese însă aceea care prin tratatul de la San-Stefano
crease un principat al Bulgariei de dimensiuni uriașe, care pusese în pericol echilibrul geopolitic
în Balcani, adevărat cal troian al Moscovei în această zonă. Numai că, „Marea Bulgarie” a avut o
existență efemeră, tratatul de la Berlin, reducând-o simțitor. În 1913, dorința de afirmare
a Bulgariei s-a concretizat prin implicarea în războaiele balcanice, într-o primă etapă, armatele
țarului Ferdinand obținând victorii strălucite, în detrimentul trupelor otomane, pentru ca ulterior,
în confruntarea directă cu foștii săi aliați sârbi și greci, Bulgaria să capoteze. Intrarea armatelor
române a coincis cu o capitulare fără luptă, iar țara a fost penalizată teritorial. Nici opțiunea din
1917 pentru Puterile Centrale nu a fost una inspirată, pierderile umane și economice fiind severe.
Iredenta bulgară a dorit mereu să extindă țara în detrimentul României, Greciei și Serbiei, o țintă
specială fiind reprezentată în acest sens, de către Macedonia, pe care istoricii și politicienii de la
Sofia o considerau un străvechi teritoriu bulgar, populat de către bulgari grecizați. Dobrogea
istorică era la rândul ei vizată în integralitatea sa, iar cedarea Cadrilaterului către România în
anul 1913, a reprezentat un motiv de aprige resentimente ale bulgarilor față de statul care
contribuise substanțial (alături de Rusia) la dobândirea independenței lor naționale la sfârșitul
secolului al XIX-lea. Din punct de vedere etnic și istoric, România nu putuse oferi niciodată
vreun argument temeinic în favoarea anexării Cadrilaterului, motivația principală fiind una mai
curând pragmatică, în sensul că, prea marea apropiere a Bucureștilor de granița cu Bulgaria ar fi
putut reprezenta o sursă permanentă de neliniște.
Un rege cu reale calități politice și diplomatice a fost Boris al-III-lea, care a murit pe neașteptate,
la doar 49 de ani, în anul 1943, după ce domnise 24 de ani. Un om de mare cultură, fluent în mai
multe limbi străine, prudent și calculat, a încercat să găsească cea mai bună soluție pentru țara sa,
în contextul complicat al celui de-al Doilea Război Mondial. Deși aliată a Axei, Bulgaria
continua să rămână (la nivel afectiv) legată de URSS, iar Boris al-III-lea știa că trebuia să țină
1
cont de acest aspect important. Conștient că Bulgaria nu-și putea permite o aventură militară,
dornic, totodată, să obțină unele câștiguri teritoriale pentru patria sa (Macedonia și Dobrogea
erau prioritare în această privință), regele a reușit să-și mențină țara în afara unor confruntări
militare propriu-zise, iar faptul că s-a reușit anexarea unor teritorii în sud și nord, precum și
accederea la Marea Egee, au fost considerate succese diplomatice ale suveranului. Adolf Hitler l-
a apreciat foarte mult pe Boris al-III-lea, în care vedea perfecta încarnare a omului politic
balcanic de expresie bizantină, în egală măsură inteligent, abil, foarte bun cunoscător al
realităților regionale și internaționale. Pe de altă parte, Boris al-III-lea a avut o misiune dificilă
în a-și ghida țara între complicatele arcane ale politicii internaționale, în condițiile așa-numitului
paradox bulgar, reprezentat de faptul că, opinia publică din țară continua să simpatizeze cu Rusia
(ca și unii dintre reprezentanții corpului ofițeresc), alți reprezentanți ai elitei politice gravitau
către Germania și Italia, iar regina era italiană de origine și deci- un posibil propagator al alianței
bulgaro-italiene. Boris al-III-lea era suficient de realist pentru a constata că dacă Bulgaria s-ar fi
angajat într-o aventură politico-militară riscantă, pericolul la care țara s-ar fi expus, ar fi fost
unul cu consecințe incalculabile. Existau (pe bună dreptate) voci care criticau incapacitatea țării
de a-și fi păstrat neutralitatea declarată la începutul primei conflagrații mondiale. Efectele
războaielor balcanice asupra societății bulgare fuseseră suficient de severe, pentru ca Bulgaria să
nu mai riște o nouă mobilizare armată și cu toate acestea, dorința de a anexa noi teritorii fusese
mai mare, neținându-se cont de precaritatea logisticii sale militare. Boris al-III-lea reușise la un
moment dat să integreze între hotarele Bulgariei o parte a teritoriilor pe care propaganda de la
Sofia le considera, parte a moștenirii istorice naționale. În perioada 1941-1944, autoritățile
bulgare au trăit febra cuceritorilor fără suficientă experiență și tact administrativ, în sensul că, nu
s-au deosebit prin nimic de zelul arătat de către sârbi sau greci, în a slaviza sau greciza acele
părți din Macedonia și Tracia, pe care apucaseră a le anexa. S-a încercat o bulgarizare haotică,
prin intermediul rețelei școlare și a bisericii ortodoxe- stâlpii tradiționali ai naționalismului
bulgar. Numărul școlilor cu predare în limba bulgară a crescut simțitor, iar dorința secretă a
autorităților de la Sofia era ca realitatea demografică din teritoriile anexate să fie cumva
modificată în favoarea elementului etnic bulgar, în sensul că, sârbii și grecii urmau să fie
dizlocați din locurile lor natale și strămutați în zone tot mai îndepărtate, iar în locul lor urmau să
fie colonizați etnici bulgari. Un scenariu aproape clasic, tipic mai tuturor situațiilor de acest gen
din istoria universală. S-au înregistrat episoade condamnabile, în sensul că, mulți etnici greci (cu
deosebire) au fost strămutați din locurile lor natale, pentru a face loc colonizărilor cu bulgari.
Deasupra tuturor acestor evenimente, imaginea regelui Boris al-III-lea căpăta dimensiuni
aproape mitice, cu atât mai mult cu cât, începând din anul 1935, regele instaurase un regim
personal, după ce o vreme, țara fusese dominată din punct de vedere politic de către agrarieni.
Viața politică bulgară interbelică n-a fost nici pe departe un model de democrație, atâta
vreme cât s-au înregistrat și incidente violente, care au culminat cu asasinate. Se părea că
societatea obosise să mai asiste la asemenea experimente, dorindu-și liniștea. Boris al –III-
lea întrunea toate condițiile pentru a insufla într-o vreme de criză prelungită, un sentiment de
siguranță națiunii sale. Acest bărbat cu nasul lung și calviție, mustăcios, cu o privire obosită,
deloc atrăgător fizic, dar degajând un soi de stranie eleganță anacronică, s-a bucurat în epocă de
o popularitate uriașă, bulgarii văzând în el un simbol al gloriei lor demult apuse. Partidele
politice eșuaseră în certuri interminabile și violențe, economia se fragilizase, sentimentul de
descurajare părea că macină sufletul colectiv al națiunii, asemenea unui acid otrăvitor. Singur-
regele Boris părea că rămâne intangibil deasupra tuturor furtunilor, un tată pentru toți fiii săi,
omul care nu ezita să facă vizite pe tot cuprinsul țării și să se lase privit, atins de supuși,
zâmbindu-le, ascultându-i, în mijlocul celor mai umili, aparent atent la toate doleanțele lor.
Străvechiul leu aflat pe stema țării părea un nonsens, atâta vreme cât prezentul acestei națiuni de
țărani frustrați, părea că se îngustează tot mai mult, ca un tunel întunecos și fără de ieșire.
Occidentul percepuse mereu Bulgaria ca pe o mare necunoscută, unii identificând-o cu Tracia
mitologică, pe seama unor lecturi îndepărtate, un tărâm cu păduri de nepătruns și munți
prăpăstioși, cu parfumuri amestecate de trandafiri și vinuri roșii, tari, din acelea care îl
distruseseră până și pe uriașul ciclop Polifem. În trecutele experiențe militare, soldații bulgari
preferau să atace în tăcere, fără muzică, de parcă ar fi mers la îngropăciunea unui sinucigaș.
Fotografiile epocii ne prezintă o colecție de fizionomii dintre cele mai diferite, când rudimentare,
când gânditoare, în egală măsură- aspre și colțuroase, de parcă fiecare personaj ar fi fost brusc
supus unei criogenizări. De unde , oare, valul de cruzime, care, nu o dată, s-a manifestat? După
secole de tăcere, de resemnare, poate că un complex uriaș de inferioritate, combinat cu o ambiție
devoratoare, a putut genera manifestări absolut șocante... După anexarea regiunilor pe care le
considerase întotdeauna ale sale, Bulgaria părea că trăia un vis continuu, dar moartea neașteptată
(în 1943) a regelui Boris al-III-lea, a aruncat națiunea într-un halou de jale. Documentarele
epocii ne prezintă mase de oameni copleșiți de durere (și e cert că nu era doar efectul
propagandei), așteptând în liniște, fie trecerea impunătorului cortegiu, fie perindându-se pe la
căpătâiul ilustrului dispărut. Cu figura ca o mască de ceară, de o urâțenie seducătoare, Boris
domina pentru ultima oară atmosfera și se despărțea de poporul său, cu un aer de deznădejde
înghețată, ce-i rămăsese întipărit pe obrajii nemișcați. Un semn de rău augur plutea peste
Bulgaria și toată bucuria se topise, iar neliniștea creștea amenințătoare. Despre moartea subită a
regelui s-a scris și s-a comentat mult. Existau scenarii potrivit cărora, aceasta s-ar fi datorat
efectelor întârziate ale unei otrăviri subtile, în urma vizitei pe care suveranul bulgar o făcuse cu
câteva zile înainte de a se stinge, în Germania- lui Hitler. Călătoria decursese normal, cu un
avion militar, și Boris se bucurase din plin de fiecare moment, știută fiindu-i pasiunea pentru
zbor. La câteva zile după revenirea în țară, o ciudată oboseală a pus treptat stăpânire pe el,
aducându-l într-o stare de letargie, din care nu și-a mai revenit. Un secondant credincios al
regelui a fost Bogdan Filov, cel mai important arheolog bulgar al timpului, profesor universitar
cu solide specializări în Germania, un erudit care a făcut greșeala de a fi dorit să facă istorie, în
loc de a o preda. Simpatiile sale naziste erau mai curând simpatii pentru cultura și civilizația
germană, cărora le datora, în fapt, întreaga sa formare. Dar politic vorbind, de numele său se
leagă măsurile cu caracter represiv, pe care autoritățile bulgare (împreună cu cele germane) le
luaseră împotriva a aproximativ 20.000 de etnici evrei din Macedonia și Tracia, zone care erau în
fapt, controlate de către armatele germane. La nivelul opiniei publice bulgare, antisemitismul era
ceva extrem de nepopular, în acest sens trebuind a fi consemnat faptul că, evreii din interiorul
granițelor propriu-zise ale Bulgariei nu au putut fi deportați, în pofida presiunilor germane,
autoritățile bulgare preferând să-i distribuie în zonele rurale ale țării. Regele Boris al-III-lea a
reușit să salveze prin intervenții directe, o sumă de personalități ale comunității evreiești din țară,
gest absolut remarcabil. Sofia a privit cu maximă îngrijorare războiul pe care Germania și aliații
săi îl declanșaseră împotriva URSS , bulgarii evitând să se declare (la rândul lor) în stare de
război cu sovieticii. Chiar și în aceste condiții a existat mereu teama în conformitate cu care,
imprevizibila Moscovă ar putea debarca în Bulgaria, folosind porturile bulgărești de la Marea
Neagră. O mare problemă (istorică aproape) a bulgarilor, a reprezentat-o ciudata lor inapetență
pentru construirea unei flote de război, capabilă a asigura un plus de securitate, unei țări cu o
importantă deschidere la mare, cu atât mai mult cu cât, diplomația bulgară nu renunțase nici la
visul de a extinde hotarele țării, până la Marea Egee, fiind vizate în acest sens și unele insule
grecești. Armata lui Boris al-III-lea era una prost echipată, deși nelipsită de anumite virtuți
combative, probate mai ales cu prilejul primului război balcanic. Cei mai buni soldați erau cei
care proveneau din zonele de sud ale țării, muntenii aspri din Pirin, oameni care se bucurau de
faima unor luptători cruzi și extrem de rezistenți la marșuri. Regele și colaboratorii lui au făcut
tot posibilul pentru ca Bulgaria să nu fie antrenată în aventura războiului antisovietic, cu atât mai
mult cu cât, sub aspectul revendicărilor teritoriale, bulgarii își atinseseră deja obiectivele, fără să
tragă nici un glonte și fără să fi avut prin ei înșiși- nici un merit. Realist și calculat, Boris al-III-
lea (care prin mamă era italian, iar prin tată-german) a înțeles că mult mai important (decât o
efemeră și discutabilă glorie militară ) era rezultatul ca atare , iar atâta vreme cât Bulgaria aflase
înțelegere de la puterile Axei și intrase în stăpânirea teritoriilor pe care le dorea, totul se derula
conform așteptărilor sale.
La începutul intrării Germaniei în războiul antisovietic, situația economică a Bulgariei
era una relativ bună (ținând mai ales cont de conjunctura internațională complicată), iar faptul că
germanii (principalii parteneri economici ai Sofiei) plăteau totul în devize- contribuia la o stare
generală de spirit pozitivă. Această inițială prosperitate se înregistra mai cu seamă în zonele
rurale, acolo unde producția cerealieră cunoștea cifre ridicate și era în mare măsură vândută
Germaniei și aliaților săi. Pentru Axă, Bulgaria era o sursă de aprovizionare, în special cu
cereale și animale vii, iar armata bulgară era folosită ca un fel de jandarm al Balcanilor, care
monitoriza în special mișcările Turciei- stat considerat imprevizibil sub aspectul politicii sale
externe. Starea de lucruri va deveni treptat din ce în ce mai proastă, din momentul în care Sofia
și principalele orașe ale țării au început să fie bombardate de către adversarii Germaniei, aspect
care a amplificat sentimentul de neputință al națiunii.
Eșecul Axei în 1945 și intrarea Bulgariei în orbita comunismului sovietic au anulat orice proiect
de extindere teritorială a țării. Comunismul bulgar a fost unul cenușiu, de maximă obediență față
de Moscova, Todor Jivkov fiind recunoscut ca un fel de vicerege al Moscovei la Sofia. Economia
bulgară a fost mai mereu una preponderent agrară, pentru că și sub apect sociologic, Bulgaria a
fost un stat aproape țărănesc, alcătuit din familii cu gospodării individuale, grupate în comunități
de un conservatorism predominant. Până și Sofia a avut multe decenii aspectul unui mare sat. Nu
e de mirare, așadar, că un asemenea grad de ruralizare avea să-și pună pecetea asupra
caracterului și comportamentului bulgarilor, mai mereu predispus la calcule pas cu pas, evitând
asumarea marilor riscuri. Bulgaria a avut un mare partid politic țărănesc, capabil să exercite o
influență certă asupra societății, chiar dacă nu de lungă durată. Una dintre figurile esențiale ale
vieții politice bulgare din secolul 20 a fost Alexandr Stambolinski, liderul agrarienilor bulgari,
personaj energic și utopic, care și-a dorit să transforme țara sa într-un fel de stat-model al
ruralismului. În scrierile și intervențiile sale publice, Stambolinski a creionat ceea ce el considera
că trebuie să devină Bulgaria. Imaginile sunt pline de un optimism viguros și naiv, de parcă ai
senzația că asiști la o expoziție de picturi realizate de copii. Totul ar fi gravitat în jurul satelor,
pentru că (în optica lui Stambolinski) esența națiunii bulgare ar fi fost acolo de identificat. Satele
liderului agrarian ar fi trebuit să devină exemple de prosperitate și armonie comunitară, dotate cu
case de cultură moderne, în cadrul cărora locuitorii să aibă posibilitatea de a se instrui permanent
și de a-și petrece timpul liber sub semnul spiritului. Fiecare comună bulgară ar fi beneficiat de
drumuri pavate, lumină electrică, depozite de mare capacitate pentru păstrarea cerealelor, mori, o
infrastructură menită a conferi industriei artizanale și alimentare , o dezvoltare viguroasă.
Stambolinski nu se arăta prea interesat de soarta orașelor din țara sa, pentru că el considera că
atâta vreme cât majoritatea populației Bulgariei trăia în mediul rural, de aici ar fi trebuit pornită
reforma fundamentală de prefacere în sens pozitiv a identității naționale. Orașele nu ar fi avut un
contur identitar bine cristalizat, ci, ar fi reprezentat în fapt, ecouri palide ale altor alcătuiri urbane
de aiurea, cosmopolitismul lor servil, ilustrând mai curând- o degenerare autohtonă. Țărănimea
reprezenta rezervorul de energie prin care Bulgaria urma să renască sub aspectul civilizației și să
se afirme în Balcani și în Europa, iar Stambolinski se considera a fi fost omul providențial
chemat să salveze țara din ghearele unui destin parohial. Și-a creat un fel de gardă pretoriană
proprie, alcătuită din țărani rudimentari, fanatici și musculoși, care erau prevăzuți cu bâte,
neezitând să intervină cu brutalitate, la cel mai mic semn al liderului, mai ales împotriva celor
care ar fi inițiat mișcări de stradă sau greve. Pentru că asemenea inițiative veneau mai ales din
mediile orășenești, era evident că artificialul clivaj existent în societatea bulgară între sat și oraș,
urma să se amplifice și mai mult. O societate care și-a reluat (ca și în perioada veacurilor de
stăpânire otomană) retragerea în sine, cantonându-se între satisfacerea micilor plăceri cotidiene
și asumarea dezamăgirilor, refuzând să privească prea mult dincolo de orizont, pentru că știa că
nu avea cum să-și facă prea mari iluzii. Geografia locului pare să fi influențat (fie și parțial) la
rândul ei, mentalitățile. Munții predomină, dar pădurile au ceva întunecat, sălbatic și trist, în
pofida multor peisaje ce se rețin. Poate pentru a exista un fel de compensație simbolică pentru
atâta asprime și sobrietate, pasiunea oamenilor locurilor pentru trandafiri și cultivarea lor,
conține nu numai ceva pragmatic, ci și de sublimare a banalului. Tutunul se cultivă și el intensiv,
laolaltă cu vița de vie în sud, acolo unde învecinarea cu Grecia oferă condiții pedo-climatice
favorabile viticulturii. Satele sunt mici, cu înfățișări care alternează descumpănitor, variind între
frumos și dezolant. Mizeria are în ea ceva antic și peren, dar aparține mai curând istoriei recente,
bulversată de fantoma comunismului și caricaturalul capitalism mafiot. O călătorie pe care am
efectuat-o în anul 2001 mi-a dat prilejul să observ mai bine lumea rurală bulgară, pierdută într-un
fel de somnolență fără miză, de parcă aș fi pătruns brusc, în interiorul unui tablou de familie
prăfuit, cu personaje încremenite. Am simțit la modul fizic orientalul eșuat, în toată desfășurarea
sa, ca o hipnoză. Era ceva aproape nedefinibil, ca un parfum străvechi, eliberat dintr-o sticluță ce
zăcuse decenii la rând, pe fundul unei lăzi, abandonată într-un pod năpădit de groase pânze de
paianjen. Litoralul Mării Negre a fost valorificat la maximum, oferind turismului bulgar, șansa
unei relansări importante. Infuzia de capital străin (cu deosebire-german) a adus modificări
infrastructurale importante, fie și dacă ne gândim la perla stațiunilor bulgare de la Marea Neagră-
Albena. Încă din vremea regimului comunist, ea era locul preferat de vilegiatură, pentru
nomenclatura comunistă, în timpul verilor sticloase, cu ceruri golite de ploi și țipete de pescăruși
agitați. Albena păstrează un aer de cetate interzisă, inexpugnabilă, un loc unde totul e păzit cu
strășnicie, pentru ca nici un intrus să nu tulbure buna dipoziție a turiștilor. Bucătăria bulgară e
bogată, grea, suculentă, cu multe influențe turcești și grecești, o bucătărie care seamănă cu o
pictură a abundenței permanente. Porții uriașe, combinația de legume și cărnuri, sosuri și
mirodenii. Excelenți grădinari, bulgarii au știut întotdeauna să profite de fertilitatea pământului,
dar în același timp, nu s-au sfiit să-l readucă la viață, mai ales atunci când el părea condamnat
definitiv la stagnare. Castraveții, usturoiul, tomatele de dimensiuni respectabile, ardeii- pot fi
considerate, adevărate branduri de țară. Sporturile au înflorit mai ales în anii comunismului, cu o
aplecare specială către haltere și lupte, fotbalul cucerind și el ulterior teren și plasând naționala,
la un moment dat, pe primele locuri la nivel mondial. Existența unor importante minorități turcă
și țigănească a conferit țării un vag aer exotic, dar și neliniștitor. O statistică din anul 1985
preciza că în Bulgaria trăiau atunci un număr de 1.338.000 turci, reprezentând 15% din
populația țării, respectiv- 577.000 de țigani- echivalentul a 6,55% din numărul total al
locuitorilor2. Autoritățile de la Sofia au cultivat o politică de bulgarizare intensă a minorității
turce, fapt care a condus la părăsirea în masă a țării de către etnicii turci. Mulți au decriptat în
această atitudine, o dorință secretă de răzbunare, după veacurile de împilare din trecut. După
căderea regimului comunist, politica externă a Bulgariei a cunoscut un anumit pragmatism
prudent, fie și dacă ne gândim la faptul că, în pofida nepărăsirii interesului pentru zona
Balcanilor, a optat pentru integrarea în Uniunea Europeană, recunoscând statul macedonean, fără
a admite și existența unei națiuni macedonene.
Din multe puncte de vedere, fundamentul psihologic al poporului bulgar a rămas
unul de sorginte țărănească, cu întreg eșafodajul de frustrări și reprezentări care decurg de aici. O
societate rurală mefientă față de schimbările bruște, agreând mai curând o evoluție graduală, fără
seisme. Există un paradox, în sensul că, istoricii bulgari vorbesc cu mândrie despre perioada în
care Imperiul bulgar și cel vlaho-bulgar amenințau poziția geopolitică a Bizanțului, dar senzația
pe care o ai când lecturezi asemenea texte, este aceea de parcurgere a unor pasaje din ”1001 de
nopți„. Veacurile de stăpânire otomană au aruncat țara într-o adâncă letargie spirituală, cu efecte
vizibile chiar și astăzi, în pofida faptului că multe dintre mănăstirile și bisericile Bulgariei datând
din perioada medievală, păstrează picturi de o excepțională valoare artistică, adevărate bijuterii
ale unui timp revolut. Revenirea în țară a fostului suveran Simeon I, devenit ulterior premier al
Bulgariei, a reprezentat un experiment interesant, care a suscitat mari speranțe colective. Sub
administrația sa, vizibilitatea internațională a țării a crescut, dar cu prețul pierderii susținerii
populare, reflectată în rezultatele alegerilor din 2009. Chiar și așa, prezența celui care (se pare)
nu a renunțat în subsidiar la ideea restaurării monarhiei, poate fi considerată una benefică pentru
destinul Bulgariei. Simeon era un copil atunci când a fost nevoit să-și părăsească țara natală și a
trăit decenii la rând cu gândul de a reveni, fiind educat sub semnul unei indisolubile comuniuni
sufletești cu patria sa natală. Indiferent de evoluțiile politice viitoare, interesele geopolitice ale
Bulgariei vor gravita mereu către zona macedo-greco-egeeană. Scurtele momente de glorie din
trecut vor reprezenta în continuare, referențialul fără de care, frustrările prezentului nu vor putea
fi depășite cu ușurință. Chiar dacă s-a conturat pentru cei mai mulți, imaginea-standard a
bulgarului grădinar, iubitor de legume și trandafiri, uneori, din ceața unui îndepărtat trecut, se
mai ivesc imaginile marilor cuceritori care îngrozeau Bizanțul, dar și efigia regelui Boris al-III-
lea, liderul contemporan care a reușit pentru scurtă vreme și fără vărsare de sânge, să profite de o
conjunctură internațională favorabilă, pentru a readuce între hotarele țării- pămînturile pe care
bulgarii le-au considerat întotdeauna ale lor.
Ce sunt de fapt, bulgarii? Ce înseamnă, de fapt, să fii bulgar? Întrebări la care cu
greu ar putea răspunde cineva. Poate și pentru faptul că este imposibil să găsim un răspuns exact,
întrucât istoria nu este o formulă matematică, ea presupunând mereu existența nuanțelor și a
imprevizibilului. Recurgem, așadar, din nou la imagini, la reprezentări, care sunt în mod fatal-

2
aproximative.. Făcând un efort de imaginație descoperim o fațetă ortodoxă, explicabilă prin
faptul că poporul bulgar este un popor care a optat pentru creștinismul de tip răsăritean. Există
însă și o fațetă de coloratură asiatică, identificabilă mai ales în perioadele de tensiune maximă
din istoria țării, în coruri, bocete, ieșirile de factură dionisiacă, episoadele tragice, pigmentate cu
acte de cruzime gratuite... Sângele vărsat cerea mereu sânge, ca într-un carusel al morții și al
distrugerii, blestemat să se învârtă la nesfâșit. E ca și cum, un personaj cunoscut îndeobște ca
fiind pașnic, cunoaște periodic, accese neobișnuite de isterie și violență. Există un elan viguros,
combinat cu o condamnabilă dorință de distrugere, aspecte care pot fi explicate prin existența
unei uriașe suferințe colective, mascată cu greu. Într-un roman al unui prozator bulgar
contemporan (Atanas Mandadjiev) există undeva, un pasaj, care ar putea sintetiza (măcar în
parte) esența sufletului bulgar: un parfum de amintiri îndepărtate, arome de miei fripți, celebrele
chiote haiducești, corurile de o tristețe sfâșietoare ale femeilor, lumini ce se aprind noaptea în
munți, legende eroice și tristețea sfâșietoare, proprie unui prezent mai curând gri....

GRECIA

Povara unei civilizații antice strălucite pare a fi greu de dus de către Grecia
contemporană, confruntată cu numeroase paradoxuri. Cel mai important dintre acestea: în pofida
faptului că este patria care a dat lumii democrația, Grecia a cunoscut numeroase episoade în care
modelele autoritare au reușit să se impună în detrimentul democrației, iar efectele socio-
economice s-au resimțit atât imediat, cât și multă vreme, la cele mai profunde nivele ale
societății elene. De la cucerirea independenței (1821) istoria Greciei a fost una zbuciumată, țara
părând că-și caută cu febrilitate o cale proprie de evoluție, dar dând senzația că nu se poate fixa
definitiv niciunde. Soluția monarhiei constituționale de proveniență germană nu a reușit să
unifice națiunea greacă, numeroasele crize interne reprezentând indicii ale unei insuficiente
maturizări și asimilări ale acestei formule de guvernământ. Țara și-a obținut actuala configurație
teritorială pe etape, care au însumat un timp îndelungat, o posibilă explicație fiind reprezentată
și de particulara situație geografică și geopolitică a acestui stat predominant insular, cununat
practic cu mările.
Marele vis al reunificării tuturor grecilor într-o singură patrie (reflex al
nostalgiilor după Imperiul Bizantin) a fost frânt în urma dezastruosului război pe care Grecia l-a
inițiat împotriva unui Imperiu Otoman muribund, dar care a reușit să-și regăsească forța de
altădată, grație omului providențial (pentru turci) numit Mustafa Kemal Ataturk. În 1922
armatele grecești se retrăgeau în dezordine, abandonând zona anatoliană (cu orașul Izmir) iar
aproximativ un milion de etnici greci (trăitori pe tertitoriul turc) se vor exila în Grecia,
contribuind la creșterea nesiguranței și haosului, într-o societate elenă bulversată și traumatizată.
În perioada interbelică, Grecia a oferit un exemplu de maximă instabilitate politică, iar din punct
de vedere geopolitic, marele său dușman a fost Italia mussoliniană, dornică de a controla
Mediterana orientală. Atacată de Italia în anul 1940, Grecia s-a apărat cu eroism și a
contraatacat, reușind să umilească trupele Ducelui. Generalul Ioannis Metaxas (un adevărat
dictator al țării) a reprezentat atunci figura salvatoare pentru statul grec. Implicarea militară a
Germaniei naziste a schimbat însă radical situația, în sensul că, Grecia a cedat superiorității
mașinii de război germane și în cele din urmă, a fost ocupată de trupele Reichului, la care s-au
adăugat ulterior, armatele Italiei și Bulgariei 3. În perioada 1946-1949, războiul civil în care s-au
confruntat comuniștii cu armatele regaliste, a echivalat cu un nou șir de suferințe colective, circa
un milion de greci pierzându-și viața. Grecia a scăpat de comunism, grație susținerii logistico-
economice pe care SUA și Anglia au oferit-o armatelor anticomuniste, pe fondul abandonării
ajutorului pe care-l oferise comuniștilor, o vreme- URSS. Iugoslavia titoistă rămăsese unicul
susținător al grecilor comunizanți, dar și această țară va înțelege că o asemenea miză devenise
caducă. Cu o situație economică dezastruoasă, cu imaginea partidelor politice tradiționale
aproape definitiv compromisă la nivelul percepției opiniei sale publice, Grecia va face totuși o
mutare inspirată, optând să se integreze în cadrul NATO (1952), beneficiind și de interesul pe
care poziționarea sa gerografică îl suscita taberei anglo-americane. În anul 1961, Grecia va
deveni membru asociat al Comunității Europene. Frustrările colective elene (cu certe rădăcini
istorice) n-au fost însă șterse, fie și dacă ne gândim (mai ales) la adversitatea greco-turcă. Grecia
și Turcia se vor regăsi împreună, în cadrul aceleiași alianțe militare nord-atlantice, dar în
percepția guvernelor de la Atena și a unei importante părți a opiniei publice grecești, Turcia
continua să reprezinte principala sursă de insecuritate pentru elenism. A contat în acest sens și
complicata chestiune cipriotă, mai precis- situația grecilor ciprioți, care își doriseră dintotdeauna
unirea cu Grecia, acțiune (”Enosis„) ce nu putea fi acceptată sub nici o formă de către Turcia,
argumentele de ordin geopolitic, fiind cele care prevalau. Nu în ultimul rând, Grecia considera
că sudul Albaniei (numit în istoriografia greacă- ”Epirul de Nord”) ar fi fost un teritoriu istoric
grec, fie și pentru faptul că era populat de un important număr de etnici greci.
În perioada 1967-1974, Grecia a cunoscut perioada așa-numitului „regim al
coloneilor„ un segment de istorie cenușiu, marcat de un autoritarism cazon steril și anacronic,
care a contribuit la o amplificare a izolării internaționale a țării. Lovitura de stat militară din 21
aprilie 1967 îl avusese ca inițiator principal pe colonelul G.Papadopoulos, un ofițer cu vederi
profund conservatoare și anticomuniste. Monarhia a fost abolită, iar junta militară aflată la putere
a încercat să modeleze o societate elenă impermeabilă, un fel de cazarmă uriașă, cu locuitori
supuși unor cutume cu un iz naționalist prăfuit. S-a încercat reeducarea colectivă a poporului ,
prin edictarea unor norme de comportament redactate într-un limbaj pe cât de serios, pe atât de
penibil, de parcă societatea greacă ar fi recăzut într-un timp revolut. Cultivarea unui naționalism
riguros, axat pe redescoperirea valorilor identitare ale elenismului clasic, respingerea oricărei
referiri la modernitate (considerată drept un exemplu de rătăcire gravă și de cosmopolitism
decadent) nu puteau oferi o soluție pe termen lung, pentru o societate care (deși grav afectată
social și economic) era totuși un organism viu, cu propriile sale capacități de reacție. Regimul
coloneilor a rezistat o vreme și a fost tacit acceptat, de către unii parteneri (mai ales comerciali)
din lumea occidentală și nord-americană, grație discursului anticomunist implacabil (de altfel-
sincer) și din aceleași considerente geopolitice, care îi determinaseră în cele din urmă pe
occidentali și pe nord-americani să-și revizuiască atitudinea față de Spania lui Franco. Spre
deosebire însă de regimul franchist (încarnat de un lider ce a probat excelente calități de
diplomat și de vizionar) regimul grec al coloneilor nu avea în rândurile sale nici o personalitate
cu adevărat dotată din punct de vedere al viziunii și al priceperii în complicatele chestiuni ale
relațiilor internaționale și geopoliticii. Reprezentanții juntei militare de la Atena erau (în
majoritatea cazurilor) oameni care proveneau din mediul rural, cu un orizont internațional limitat
și cu precare cunoștințe în materie, personaje dominate de secrete și îndelungi frustrări față de
lumea urbană și în general, dornici de a accede la putere pentru a-și satisface orgoliile . Erau
animați de un spirit anticomunist intens și credeau că acesta le poate oferi cheia tuturor acțiunilor
viitoare, dar au neglijat faptul că, fără o pregătire și o experiență în sens diplomatic și al culturii
relațiilor internaționale, orice demers de guvernanță urma să fie sortit eșecului, ceea ce s-a
verificat și în cazul lor. Încercarea de a anexa Ciprul a fost ultima greșeală (și cea care s-a
dovedit fatală) pentru regimul autoritar militar de la Atena. Turcia a reacționat prompt, iar
superioritatea militară a Ankarei (corelată cu baterea în retragere precipitată a taberei elene) a
spulberat și ultima urmă de susținere și credibilitate de care se mai bucurau militarii naționaliști
greci4.

4
 Referendumul din anul 1974 a decis opțiunea populară pentru forma republicană
de guvernământ, regele Constantin (deținătorul unei medalii de aur pentru țara sa la Jocurile
Olimpice), fiind nevoit să abdice și să părăsească Grecia, stabilindu-se în cele din urmă la
Londra. Constantin avea atunci 37 de ani, era un bărbat frumos, elegant și manierat, iar soția sa
era un exemplu de frumusețe nordică și de devotament marital. Aceste detalii nu au fost
concludente pentru majoritatea grecilor, care, oricum, nu reușiseră niciodată să asimileze
monarhia spiritului lor contestatar, rebel, neliniștit. Numeroase chestionări sociologice arătaseră
(și arată) faptul că există un puternic segment de votanți ai Stângii în Grecia (socialiști și
comuniști), în vreme ce conservatorii de dreapta beneficiază la rândul lor, de o susținere
puternică. Imaginea (cel puțin empirică) a societății grecești, nu e defel una liniștitoare, pentru
un analist occidental , obișnuit mai curând cu un sistem politic reglat în sensul unei bune
funcționalități, senzația predominantă fiind mai curând una neliniștitoare, de permanent
preambul al unei revolte generalizate. Pasiunea pentru viața politică (hulită și admirată
deopotrivă ) pare a fi una nestinsă, temele politice invadând atât spațiul public elen, cât și pe
acela privat, fie și dacă ne gândim la exemplul cafenelelor și restaurantelor, unde (indiferent de
natura discuțiilor) se pare că politicul , fie acaparează în cele din urmă totul, fie devine un fel de
referențial absolut.
În anul 1981, Grecia a fost prima țară ortodoxă europeană, care a fost primită ca
membru al Comunității Europene, deși, din punct de vedere al criteriilor de aderare- era departe
de a se fi calificat, cel puțin dacă avem în vedere situația economico-socială. Grecia a beneficiat
de importante finanțări din partea Uniunii Europene (numai în intervalul 1981-1991- a primit
aproximativ 21 miliarde de dolari), iar după 1989, dispariția regimurilor comuniste din Balcani,
i-au permis să facă o serie de investiții în această zonă geopolitică extrem de importantă din
perspectiva intereselor sale. În anul 2000, Grecia a fost inclusă în spațiul Schengen, iar în anul
2001 a aderat la moneda euro. Chiar și în condițiile în care economia sa era mult sub standardele
economice occidentale, Grecia se situa peste nivelul economic al unora dintre fostele state
comuniste balcanice. Începând din anul 2009, economia greacă s-a confruntat cu efectele marii
crize global-financiare, anii 2011-2012 aducând țara în pragul incapacității de plată. În anul 2009
deficitul bugetar al Greciei se ridica la 15,4% din PIB, iar în pofida tuturor măsurilor de
austeritate, în anul 2010 reprezenta 10,5% din PIB. La sfârșitul anului 2010 datoria publică a
Greciei reprezenta 142,8% din PIB. În același an șomajul atingea 12,6%. Anul 2010 va
consemna începutul monitorizării de către Uniunea Europeană a finanțelor Greciei, prin
intermediul Comisiei Europene, Băncii Centrale Europene și Fondului Monetar Internațional.
Oficialii de la Bruxelles au solicitat Greciei adoptarea unor reforme structurale radicale,
destinate reducerii deficitului bugetar și menținerii sub control a datoriei publice. Primul
împrumut obținut de către guvernul grec însuma 110 miliarde de euro. S-au inițiat unele măsuri
economice de austeritate care au dat semnalul izbucnirii unor nemulțumiri populare consistente,
opinia publică din Grecia (obișnuită ani la rând cu retorica liniștitoare și triumfalistă a
guvernanților de la Atena) nereușind să accepte realitatea 5. Toate guvernele care se succedaseră
la putere până atunci fuseseră preocupate de creșterea salariilor, a sporurilor, a pensiilor, fără să
aibă în vedere posibilitatea venirii scadenței. Economia Greciei a continuat (și după 1981) să
aloce procente însemnate sectorului de stat, iar privatizările care au avut loc au fost fie
incomplete, fie dubioase. Idealul multor greci ajunsese să fie imaginea funcționarului public
asigurat din toate punctele de vedere, un ins care devenise din ce în ce mai puțin motivat,
asimilându-și cu satisfacție rutina cotidiană și bucurându-se din plin de toate facilitățile pe care
executivele se grăbeau a i le oferi. La o privire superficială, societatea greacă de dinaintea
izbucnirii crizei economice, părea ancorată într-un fel de bună-dispoziție aproape perpetuă,
imaginile cu oameni distrându-se până târziu în restaurante și cafenele- devenind aproape
emblematică pentru Grecia. Bucuria de a trăi și de a profita din plin de fiecare clipă, acordurile
inimitabilelor melodii populare elene, starea de bine aproape în exces indusă- anunțau, parcă,
liniștea de dinaintea furtunii. După decenii de instabilitate politică acută, război civil, dictatură,
austeritate, grecii doreau să trăiască din plin și să savureze viața, considerând (la un nivel ,
desigur, simplist) intrarea în Uniunea Europeană, ca un prilej de a primi avantaje peste avantaje ,

5
pe fondul unor minime responsabilități. Acesta a fost și paradoxul politicii externe elene,
politicienii de la Atena invocând mereu necesitatea ca autoritățile de la Bruxelles să manifeste
permanent un soi de înțelegere specială pentru Grecia (în principal sub aspectul chestiunilor
economico-sociale și de reforme structurale), fără a aplica și în cazul acesteia, aceleași standarde
ale exigenței specifice ansamblului Uniunii Europene.
Viața politică elenă a fost dominată decenii la rând de către socialiștii de la
PASOK și conservatorii din partidul Noua Democrație, dar ultimii ani au consemnat ascensiunea
Coaliției Stângii Radicale (SYRIZA), un grupuscul de partide eterogene, unite însă printr-un
discurs care combină stângismul cu naționalismul și anti-europenismul. Ajuns partid de
guvernământ, Syriza nu a reușit să ofere o soluție la gravele probleme economice cu care țara
continuă să se confrunte, iar atitudinea belicoasă față de tehnocrații de la Bruxelles a fost ulterior
nuanțată.
În cadrul Uniunii Europene, Grecia a intrat adesea în dezacord cu restul
partenerilor săi, unele explicații de ordin geopolitic și colectiv-psihologic fiind plauzibile.
Vechea adversitate istorică greco-turcă rămâne și astăzi, concretizându-se prin dispute privind
deținerea unor insule din largul Mării Egee sau în ceea ce privește cazul Ciprului. ”Marea
Catastrofă Națională”( cum este cunoscut în istoriografia greacă, războiul dintre Grecia și
Imperiul Otoman- derulat în perioada 1919-1922) nu trebuie privită doar ca o înfrângere
militară, ci, ca un traumatism colectiv, care a influențat pentru multe generații structura socială a
Greciei. Chiar dacă pare ciudat, dar evenimentele de atunci se conservă (în grade diferite) la
nivelul subconștientului colectiv național. Grecia pare a trăi din 1922 încoace, un sentiment
ambivalent față de Turcia: pe de-o parte, dorința de a depăși această țară la toate capitolele
(militar, economic, sportiv, cultural, în planul vizibilității internaționale), iar în același timp-un
anumit complex de inferioritate, care se explică prin conștientizarea ponderii importante pe care
Turcia o are în regiune. Guvernele de la Atena au făcut eforturi mari, în sensul alocării unor
sume cât mai consistente de bani, în scopul modernizării capacității de apărare a țării, astfel
încât, multă vreme, Grecia a fost statul membru al Uniunii Europene cu cel mai mare procent din
PIB destinat sectorului de apărare. Au fost câteva situații în care războiul dintre Grecia și Turcia
a fost evitat în ultimul moment, dar de fiecare dată, medierea internațională și ultimele sclipiri de
luciditate ale factorilor decidenți de la Ankara și Atena- au anulat pericolul. Grecia se teme de o
prea mare creștere a influenței economico-militare a Turciei în zona sa de interes geopolitic și
consideră că Ankara se bucură și de o susținere evidentă, atât din partea Germaniei (țară pe
teritoriul căreia există milioane de etnici turci), cât mai ales din partea SUA, pentru care, Turcia
va trebui continuu susținută, atât din considerente de ordin geopolitic, cât și ideologic.
În ceea ce-o privește, Ankara e nevoită să monitorizeze cu maximă atenție situația
din Cipru, acolo unde, în pofida existenței statului-marionetă al turcilor ciprioți (recunoscut doar
de Republica Turcia), majoritatea greacă a insulei nu-și ascunde sentimentele pro-Grecia și
dorința (chiar dacă , actualmente, acesteia pare să i se fi pus surdină) de a include în perimetrul
spațiului teritorial grec și insula Afroditei.
Producerea (în anul 1999) a unui cutremur extrem de puternic (resimțit dureros
atât în Grecia, cât și în Turcia) a detensionat o vreme, relațiile dintre cele două țări, asistența
reciprocă pe care nu au ezitat să și-o acorde, fiind excelent receptată la nivelul cancelariilor
internaționale. Un alt moment delicat în cadrul politicii externe a Greciei, l-a reprezentat dorința
fostei republici iugoslave a Macedoniei de a se numi pur și simplu ”Macedonia”, fără nici o
mențiune care să amintească proveniența sa din defuncta Iugoslavie. Opinia publică din Grecia
și factorii de decizie de la Atena au considerat că tolerarea unei astfel de situații ar fi reprezentat
o slăbiciune inacceptabilă a Greciei. În opinia părții elene, denumirea de ”Macedonia” era un
adevărat monopol istorico-geografic al Greciei, nici un alt stat neputând să recurgă la o denumire
identică. Dacă ar fi făcut-o, era în mod automat bănuit de intenții anexioniste la adresa statului
grec, în condițiile în care, regiunea elenă a Macedoniei aparținuse istoriei Greciei. După o
intensă mobilizare internă și internațională, Atena a obținut ca guvernul de la Skopje să adauge
la titulatura țării precizarea de ”Fosta republică iugoslavă”, ceea ce a fost (în cele din urmă)
considerat un compromis acceptabil pentru Grecia.
Grecia se mândrește (printre altele) cu faptul că mai mult de jumătate dintre
navele comerciale ale Uniunii Europene arborează pavilionul grec, iar potențialul său turistic i-a
asigurat decenii la rând importante venituri. Corupția, superficialitatea și slaba capacitate
administrativă, s-au dovedit, însă, mai tot timpul, adversari extrem de puternici, un exemplu în
această privință reprezentându-l scandalul legat de momentul în care s-a aflat că rapoartele
statistice privind economia greacă fuseseră falsificate, pentru a se îndeplini scriptic criteriile de
convergență.
Politica elenă rămâne una a paradoxurilor, fie și dacă avem în vedere faptul că în
1981 (anul integrării sale în familia Comunității Europene), Grecia își desemnase primul său
guvern socialist din istorie. Influența Bisericii Ortodoxe a reprezentat, de asemenea, un element
deloc de neglijat în istoria țării, moștenirea bizantină fiind revelatoare în această privință. Până în
anul 2000, apartenența religoasă a fost menționată pe buletinele de identitate ale cetățenilor
greci, renunțarea la acest detaliu generând o reacție de nemulțumire extrem de vehementă din
partea liderilor ortodoxiei elene, care au interpretat măsura, ca o etapă în calea procesului de
decreștinare națională.
Partidul Comunist din Grecia s-a bucurat de o popularitate importantă , cu
precădere în anii 1944-1945, pentru ca după înfângerea suferită în timpul războiului civil din
perioada 1946-1949, să fie supus unui proces de continue persecuții. Abia după 1974, comuniștii
greci au beneficiat de o anumită revenire, iar actualmente, bazinul său de susținători se menține
undeva între 7 și 10%. Chiar dacă Grecia este membru al Uniunii Europene, ea nu și-a ascuns
niciodată simpatia față de cauza Serbiei , mai ales în timpul bombardării acestei țări de către
aviația NATO. În acea perioadă au fost organizate în unele orașe din Grecia, numeroase acțiuni
de solidarizare cu sârbii, iar personaliăți ale spațiului public elen au criticat cu duritate, ceea ce
considerau a fi fost gravele abuzuri ale NATO și ale Uniunii Europene. Implicit, Grecia nu
recunoaște nici statalitatea fostei regiuni Kosovo, considerând că apariția sa pe harta Europei ar
reprezenta un pericol la adresa stabilității și integrității statelor-națiune.
Încercarea condamnării comunismului printr-un document oficial la nivelul
Uniunii Europene s-a lovit de protestele foștilor combatanți comuniști supraviețuitori ai
Războiului Civil grec și ai simpatizanților acestora, care consideră că un asemenea gest ar crea o
justificare a fascismului. Una dintre vocile de referință ale protestatarilor este marele compozitor
grec Mikis Theodorakis, ale cărui simpatii comuniste sunt vechi și constante.
În anul 2001, Grecia a obținut în premieră, titlul de campioană europeană la
fotbal, după ce practicase cu succes o apărare cvasi-ermetică , care amintea de dârzenia
apărătorilor Bizanțului, sau de temeritatea spartanilor lui Leonidas. Povara unui trecut antic și
medieval timpuriu atât de glorios, este extrem de dificil de purtat, în condițiile în care perioada
modernă și contemporană a Greciei au echivalat cu numeroase episoade tensionate. Țara care a
oferit civilizației universale principiile filosofiei și ale democrației devenise un adevărat caz
pentru restul Europei, dând nu de puține ori, impresia că este aproape imposibil de guvernat, în
sensul democrației contemporane. În competiția permanentă dintre dinamica structurilor
economice și evoluția instituțiilor politico-administrative, economia greacă (în pofida marilor
sale carențe) s-a dovedit (de cele mai multe ori) superioară, prin contrast cu instabilitatea
aproape endemică a vieții politice. Modelul monarhic constituțional nu s-a dovedit o soluție
pentru asigurarea unui echilibru intern, iar partidele politice păreau că nu doresc consensul
național, ci, mai curând- anihilarea completă a adversarilor. S-a cheltuit o cantitate imensă de
energie verbală din partea oamenilor politici, dispuși să promită aproape orice, doar pentru a-și
atinge scopurile electorale. De fiecare dată, aproape nimeni nu s-a gândit că o dată a scadențelor
nu putea fi evitată la infinit și că atunci va trebui să se facă adevăratul bilanț al realității,
niciodată comod.
Fără primirea sa în Uniunea Europeană, Grecia ar fi rămas în continuare o țară
slab dezvoltată , perioada 1922-1974 fiind una extrem de dificilă. Este foarte ușor să abordezi o
retorică anti-Bruxelles și să vorbești despre necesitatea apărării demnității naționale elene, dar
fără banii proveniți din fondurile europene, Grecia nu și-ar fi creat nici sistemul de autostrăzi, nu
și-ar fi modernizat nici logistica din agricultură și nici flota comercială, spre a nu mai aminti de
dotarea armatei naționale.
Cei de la Syriza sau de la gruparea neofascistă ”Zorii Aurii„ vor profita mereu de
fiecare episod economic dificil cu care Grecia se va confrunta, pentru a anatemiza presupusa
umilire a Atenei de către birocrații fără inimă de la Bruxelles, sau de către bancherii rapaci de
aiurea, însă istoria și faptele indică în mod evident, că fără integrarea în structurile Bruxelle-
sului, societatea greacă s-ar fi confruntat cu dificultăți economice și mai mari decât în prezent.
Vina o poartă nu presupusele cercuri oculte internaționale care ar dori transformarea Greciei într-
o colonie, ci, miopia politică și lipsa de viziune a politicienilor greci, care au preferat mai
întotdeauna să practice un dublu discurs, cu scopul de a oferi satisfacție atât forurilor
internaționale, cât și propriilor lor votanți autohtoni. Scena prăbușirii stâlpilor sistemului de
scripeți imaginat de Alexis Zorba, pentru transportatea buștenilor din munte, pare a se potrivi cu
imaginea societății elene în ceea ce a avut ea mai condamnabil: discrepanța dintre planurile
fantezist-utopice și bobârnacele necruțătoare pe care realitatea le dă tuturor celor lipsiți de un
minim simț de prevedere.
Chiar și în asemenea condiții, societatea greacă a evoluat mult , iar nivelul de trai
din Grecia a fost (multe decenii) superior nivelului de trai oricărei țări din blocul comunist,
pentru că, așa criticabilă cum a fost, democrația contemporană greacă a existat și a funcționat,
reușind de fiecare dată să se revigoreze. Discursul politic din Grecia a atins (nu de puține ori)
cotele unui radicalism excesiv, dar atunci când semnalele economico-sociale au devenit din ce în
ce mai serioase și mai evidente, afectivitatea a trebuit să lase locul schimbării de ton, pentru ca
măsurile efective (și de cele mai multe ori- nepopulare) să-și intre în rol.
Oamenii politici au avut multă vreme o relație tensionată ori marcată de suspiciuni
reciproce față de instituția armatei, aceasta din urmă privind politicianismul grec (de cele mai
multe ori) ca pe un spectacol grotesc și ineficient.
Cel mai important politician grec din prima jumătate a secolului XX a fost
Eleftherios Venizelos (1864-1936), care vreme de 12 ani a deținut (cu unele întreruperi)
demnitatea de premier al țării sale. Prin Tratatul de la Sevres (1920) care consfințea existența
unui stat grec ce îngloba o parte a Anatoliei și se definea a fi întins pe două continente, Venizelor
devenise un adevărat erou național, fiind considerat arhitectul Greciei moderne, numai că,
intrarea în scena istoriei a lui Mustafa Kemal Ataturk și alungarea armatelor grecești din Asia
Mică, i-a erodat masiv imaginea, dar chiar și în aceste condiții, prestigiul internațional de care s-
a bucurat Venizelos a rămas, iar personalitatea lui a intrat în legendă încă din timpul vieții, grecii
obișnuiți apreciindu-i charisma și patriotismul sincer6.
Dictator al țării în perioada 1936-1941, Ioannis Metaxas (1871-1941) a fost un
om al armelor de formație germană, care nu suporta ceea ce el numea adesea, individualismul
excesiv și lipsit de rigoare al grecilor. Ajuns în fruntea țării în împrejurări complicate, a instaurat
un regim mai curând paternalist, care se dorea restaurator al valorilor elenismului clasic și
combătea comunismul cu o intransigență energică. Metaxas admira fascismul mussolinian și
retorica lui Hitler, dar în privința politicii externe a Greciei a rămas fidel orientării tradiționale a
țării sale către Marea Britanie. Regimul său părea mai curând unul cenușiu, dar menținea o
anumită pace internă, în condițiile în care partidele politice (pe care Metaxas le disprețuise
mereu) erau practic scoase din peisaj. Momentul său de glorie a venit spre finalul vieții, , când pe
28 octombrie 1940 a respins ultimatumul Italiei fasciste, reușind să coordoneze cu succes armata
greacă care a dejucat tentativa armatelor italiene de a anexa Grecia. Mai mult decât atât, armata
greacă a contraatacat, punând pe fugă unitățile italiene, până la frontiera cu Albania7.
Alexandros Papagos (1883-1955) a fost un alt om de arme grec cu rezonanță,
educat în Belgia, fost ministru de Război, ostil politicii lui Venizelos, comandant suprem al
armatelor elene în perioada 1940-1941. Vreme de doi ani (1943-1945) a fost internat în lagăre de
concentrare germane, revenind în prim-planul vieții politice din Grecia cu ocazia războiului civil
, când la începutul anului 1949 era comandant suprem al trupelor regaliste și ulterior mareșal
(unicul ofițer grec care a dobândit un asemenea grad). Retras din armată a intrat în politică,
fondând un partid care se inspira după Rassemblement du people al lui Charles de Gaulle,
intitulat Adunarea Greacă. La alegerile parlamentare din anul 1952, partidul lui Papagos a
obținut 49% din totalul voturilor valabil exprimate și 247 de mandate (din totalul de 300) din
Parlament. Devenit premier (până la decesul său din anul 1955) a inițiat procesul de
reconstrucție al țării sale8.
6
7

8
 Constantin Caramanlis (1907-1998) a deținut funcțiile de prim-ministru (1955-
1963; 1974-1980) și respectiv președinte (1980-1985; 1990-1995) al Greciei, impunându-se ca o
figură proeminentă a vieții politice din țara sa. Era originar din Macedonia, tatăl său fiind un fost
învățător ce-și abandonase ulterior profesia pentru a deveni negustor de tutun. Caramanlis nu
provenea din elita politică greacă, fiind (ceea ce se numește îndeobște) un fel de „nou-venit” în
arena publică. La 28 de ani a devenit deputat, din partea Partidului Poporului- formațiune de
orientare conservatoare.
Războiul și dictatura militară a lui Metaxas îi vor întrerupe cariera politică, vreme
de un deceniu, dar va reveni în 1946, reprezentând tot Partidul Poporului. Se va afirma ca un bun
ministru al Lucrărilor Publice (1952-1955) și ca un politician charismatic, extrem de atent la
cultivarea propriei sale imagini publice. A fost un veritabil moștenitor politic al mareșalului
Papagos, de care-l apropia nu doar factura conservatoare, dar și un anumit autoritarism. După ce
a deținut inițial vreme de opt ani mandatul de premier al Greciei, Caramanlis a fost învins la
alegerile din 1963 , ceea ce pentru orgoliul său exacerbat a fost prea mult. Nici cu instituția
monarhiei nu mai era în cei mai buni termeni, după ce inițial, fusese în mod evident susținut.
Reginei Frederica i-a displăcut aerul său de veritabil suveran și puseurile de autoritarism, ceea
ce a determinat-o să facă tot posibilul pentru a-i eroda imaginea, în condițiile în care, suverana
poseda la rându-i o personalitate accentuată, nemulțumindu-se cu un rol decorativ. Asemenea
unui Ulise modern, Caramanlis a părăsit țara, optând pentru Franța, țară în care a trăit vreme de
11 ani. Între timp, rigida dictatură a colonelilor (1967-1974) îl dezgustase și nu a ezitat să o
critice fără echivoc, în toate ocaziile care i s-au ivit, considerând-o un experiment nociv și
anacronic, care ar fi aruncat Grecia într-un fel de falie a timpului istoric. Dar în același timp, s-a
rezumat strict la declarații, dând impresia că pentru el, activismul politic ar fi reprezentat un
capitol definitiv încheiat. În realitate, Caramanlis (care poseda o inteligență pragmatică
superioară) știa că una dintre calitățile omului politic de succes era și capacitatea de a aștepta,
mai ales în situațiile în care orice șansă de reușită părea definitiv compromisă. Instinctul și
capacitatea de estimare l-au ajutat și de această dată pe exilatul din capitala Franței. După ce
dictatura coloneilor s-a prăbușit (1974) numele său a părut soluția cea mai bună pentru
revigorarea democrației din Grecia. Revenit în patrie (și din nou în postura de premier) a reușit
să coordoneze într-o manieră inteligentă dificilul proces de retransformare a Greciei într-o
democrație de factură civilă, fără a recurge la măsuri care să genereze noi focare de tensiune în
societatea elenă. Și-a mai nuanțat conservatorismul cu valențe autoritare de dinainte de 1964,
înțelegând că după traumatizanta experiență a juntei militare, Grecia avea nevoie de o doză
suplimentară de liberalism și de un proces amplu de reconciliere națională, fără de care
normalitatea funcționării instituțiilor statului ar fi continuat să reprezinte doar un simplu
deziderat.
Formațiunile comuniste au fost repuse în legalitate (după ce fuseseră interzise cu
desvăvârșire în anul 1947)- încă un indiciu în conformitate cu care, vremurile se schimbaseră și
zidurile chinezești din interiorul societății elene se doreau a fi fost doborâte.
Țara care dăduse lumii democrația trecea acum printr-un paradoxal (și dureros)
proces de reînvățare a reflexelor democratice, după o lungă perioadă în care modelele autoritar-
militariste păreau singurele viabile. Deși anticomunist, Caramanlis a încercat să extragă (fie și
parțial) Grecia de sub influența SUA, considerând că aceasta devenise la un moment dat mult
prea greu de gestionat și ar fi restricționat libertatea de mișcare a țării- judecând în termeni
geopolitici. Prin contrast, Grecia a părut în acei ani mult mai interesată de Comunitatea
Europeană, argumentele de ordin economic fiind extrem de importante în această privință. O
Grecie care nu și-a neglijat tradiționalele relații cu Washingtonul, dar care a pus un timp surdină
demonstrațiilor sale de imagine de ordin militar din cadrul Tratatului Atlanticului de Nord.
Dreapta politică elenă își avea centrul de greutate în partidul lui Caramanlis- care a căpătat
denumirea de Noua Democrație- exprimarea simbolică a dorinței de înnoire a ceea ce liderul ei
credea că ar fi avut un efect benefic nu numai asupra formațiunii sale politice, dar și asupra
Greciei – generic vorbind.
Însă structural vorbind, Noua Democrație nu a reușit să devină în acei ani
vehicolul politic performant pe care îl visa Caramanlis, poate și datorită faptului că, după lunga
experiență autoritară prin care trecuse, societatea elenă căpătase (pe alocuri) o anumită
idiosincrazie față de conceptul de dreaptă ideologică. Pe de altă parte, Constantin Caramanlis a
trăit momentul istoric al aderării Greciei la Comunitatea Europeană, argument decisiv în dorința
sa de a accede și la funcția de președinte al țării sale- încununarea unei activități politice cu
adevărat impresionante. La vârsta de 83 de ani, Caramanlis a fost reales președintele Greciei,
rămânând în funcție până la vârsta de 88 de ani, când a decis să se retragă, murind în anul 1998,
la 91 de ani. Cu adevărat, un patriarh al vieții politice elene, un simbol al Dreptei din țara sa.
Andreas Papandreu (1919-1996) a deținut funcția de premier al Greciei între
1983-1989 și 1993-1996. Originar din insula Chios, era fiul unui politician și în tinerețe era
atras de modelul stângist troțkist, fapt pentru care a suferit o arestare. În anul 1938 va emigraîn
SUA, unde va dobândi cetățenia acestei țări și părea că se va integra cu succes în mediul nord-
american. Cadru didactic universitar la Berkeley (California)- avea serioase studii în domeniul
economic. În anul 1961, Andreas Papandreu va reveni în Grecia, solicitat fiind de către premierul
Constantin Caramanlis pentru a conduce Centrul de Cercetare Economică și Planificare.
Tehnocratul bine documentat va intra în viața politică, devenind în anul 1964 deputat. În anul
1967 a fost arestat, dar ulterior i s-a permis să părăsească Grecia, în condițiile în care SUA
insistase pe lângă regimul militar de la Atena pentru eliberarea sa. Aflat departe de țară,
Papandreu a înființat un partid intitulat Mișcarea de Eliberare Panelenă și și-a radicalizat în mod
vizibil limbajul politic, un exemplu în acest sens fiind și manifestul său adresat grecilor, în sensul
inițierii de către aceștia a unei insurecții, care să conducă la eliberarea țării de sub controlul
juntei militare a coloneilor. Nu a iertat în diatribele sale nici pe nord-americani și nici pe
reprezentanții cancelariilor europene occidentale, considerând că pe motivul combaterii
comunismului, aceștia ar fi manifestat o atitudine de înțelegere față de regimul coloneilor.
Revenit în Grecia în anul 1974, va înființa Mișcarea Socialistă Panelenă (PASOK), principalul
partid al Stângii democratice din Grecia. Formațiunea va adopta un limbaj critic la adresa SUA,
adesea cu accente radicale mult mai aspre, decât cele pe care Noua Democrație a lui Caramanlis
le manifesta cu anumite prilejuri. Deși se formase intelectual și profesional în SUA, Andreas
Papandreu considera că Grecia trebuia să se distanțeze cât mai mult față de americani , aceasta
reprezentând unica șansă pentru ca politica sa externă să se individualizeze cu adevărat pe plan
internațional. PASOK s-a dorit un partid-model în ceea ce privește democrația, o formațiune
modernă, vizionară, deschisă tuturor tendințelor novatoare, capabilă să anticipeze evoluția
istoriei Greciei. În fapt, însă, Papandreu a exercitat un control suficient de strict în partidul pe
care l-a format și l-a condus, orice încercare de dizidență fiind reprimată în mod energic, în
dezacord cu libertatea de dezbateri mult clamată programatic.
Socialiștii greci au beneficiat și de o anumită ”oboseală” (în sens sociologic
vorbind) a societății elene, precum și de avantajul psihologic pe care-l conferă mai mereu
statutul de outsider, de partid care nu mai fusese niciodată la guvernare, dar care se manifesta cu
o deosebită energie în sens critic și reușise să orchestreze o propagandă ingenioasă, calată pe
maniera temperamentală foarte vie a mentalității grecilor. PASOK dădea impresia unui partid al
tineretului și al largilor segmente populare, de un dinamism care ambiționa să controleze
întreaga societate, dar care ar fi avut nevoie de un vehicol politic reprezentativ. Prin contrast,
Dreapta părea previzibilă, ilustrativă mai curând pentru un anumit tip de conservatorism
îmbătrânit, provincial, sufocant pe alocuri. Pas cu pas, partidul lui Papandreu a străbătut etapele
firești către cucerirea democratică a puterii, procentele obținute în alegeri ilustrând creșterea sa
constantă în popularitate. În 1974, socialiștii obținuseră 14% din totalul voturilor valabil
exprimate, în anul 1977- 25%, pentru ca în 1981 să ”explodeze” la 48%, rezultat care le-a
asigurat formarea guvernului. Nu era vorba, de fapt (ideologic vorbind) de un socialism propriu-
zis, ci, de o mixtură care, pe lângă precizările de natură social-democrată, reunea multe referiri
cu caracter populist, unele accente naționaliste și un tehnicism aparent neutru. Guvernarea
socialiștilor greci s-a diferențiat de retorica din anii de opoziție a aceleiași tabere, factorul
economic și cel geopolitic cântărind decisiv în această mutație de atitudine.
Deși SUA fusese o vreme ținta preferată a discursului socialiștilor greci, bazele
militare ale acestei țări au fost menținute pe teritoriul Greciei, după cum, patria lui Pericle nu a
părăsit nici structurile NATO și nici pe acelea ale Comunității Europene. Guvernanții erau
conștienți de faptul că o asemenea mișcare ar fi echivalat cu o greșeală imensă, care ar fi
cauționat pe multă vreme destinul țării, consecințele fiind, pe cât de imprevizibile, pe atât de
periculoase. În pofida tradiției sale istorice, Grecia beneficia de o democrație fragilă, care își
revenea cu greu după avatarurile nefaste ale unui trecut recent , iar societatea elenă resimțea
nevoia acută de fonduri și programe de modernizare eficiente, capabile să refacă și să
construiască o infrastructură fără de care, Grecia s-ar fi menținut în continuare, în plutonul țărilor
cel mai puțin favorizate din lume. Venită la guvernarea țării pe un fond de mari speranțe și
așteptări din partea opiniei publice, formațiunea lui Papandreu nu a confirmat decât parțial , dar
cu toate acestea, va reuși să obțină o nouă victorie electorală în cadrul alegerilor din 1985, când
va înregistra 46% din voturile valabil exprimate, ceea ce reprezenta (după un ciclu de guvernare)
un rezultat remarcabil, cu doar două procente mai puțin decât rezultatul obținut în anul 1981. Va
fi un mandat mai slab decât precedentul, cu o anumită stagnare economică și cu o erodare a
imaginii lui Papandreu, datorată în mare parte vieții sale personale.. Steaua politică a lui Andreas
Papandreu se apropia de asfințit, deși PASOK a reușit să-și mențină un bazin important de
susținători, în anul 1990, 39% dintre votanții greci optând pentru acest partid. Ajuns în opoziție,
Papandreu a intrat într-un con de umbră, trebuind să suporte și unele acuzații de corupție, dar pe
care a reușit în cele din urmă să le depășească în plan juridic. Va mai exercita funcția de premier
al țării sale vreme de trei ani (1993-1996), retrăgându-se din post, pe fondul unor grave
probleme de sănătate și murind câteva luni mai târziu, în cursul anului 19969. În urma sa,
PASOK a rămas (până de curând) cel mai puternic partid al Stângii democratice din Grecia și în
pofida faptului că a pierdut teren în ultimii ani, a reușit să-și păstreze un nucleu de aderenți
credincioși, șansele sale de perpetuare politică rămânând intacte. Viața publică din Grecia este
într-un fel paradoxală, fie și pentru faptul că, lupta dintre radicalismul stângist și
conservatorismul de dreapta nu s-a tranșat într-o manieră definitivă. Ca și în cazul spiritului
public francez, spiritul public elen are perioadele sale de revoltă și de acalmie, dorința de a
reforma total, rapid și profund, urmată repede de un soi de resemnare visătoare, sterilă și
deznădăjduită. După intrarea în familia Uniunii Europene, grecii au trăit o vreme mai mult decât
confortabil, fără să se întrebe dacă acest standard se datora eficacității economiei Greciei sau
suportului financiar internațional , pe fondul unui spectacol de sunet și lumini, pe care aproape
toate guvernele perindate la putere l-au orchestrat, dovedind un trist autism al percepției
realității. E foarte probabil ca mulți greci să fi considerat că indiferent de parametrii economiei
elene, nivelul lor de trai va trebui să crească progresiv și exponențial, iar discursurile
politicienilor le ofereau argumente suplimentare în această privință. Un calcul mai curând utopic,
care ar ilustra un deficit de maturizare colectivă.
Principalul capital al Greciei este reprezentat de către moștenirea sa culturală cu
adevărat excepțională, dar se pune fireasca întrebare: cât va mai reuși ea să suplinească celelalte
neajunsuri? Indiferent de specificul ideologic, se pare că toți politicienii de la Atena au încercat
să-și menajeze la maximum electoratele, cu alte cuvinte- au căutat să-i ferească pe cetățenii greci
de contactul dur cu realitatea economică existentă. Statisticile au prevalat mulți ani, iar
sentimentul colectiv de automulțumire li s-a indus grecilor într-o manieră aproape inconștientă,
fără ca eventualele consecințe să poată fi cuantificate. S-a văzut în ultimii ani care a fost șocul
resimțit din plin, de către o societate trezită din acea stare de autoadmirație, în care părea că
încremenise. Retorica violentă a stat alături de mult mai condamnabilele violențe efective, starea
de anarhie părând că se va instaura, într-o societate care părea că trăiește o uriașă frustrare.
Cine sunt vinovații? Care ar fi soluțiile? Vindem țara bucată cu bucată, ne restructurăm
conștienți că nu avem altă soluție de supraviețuire, sau adoptăm o soluție de rezistență și de
insularitate, asimilând sindromul ”cetății asediate”? Întrebări care se pun tot mai des, în mediile
din Grecia. Deocamdată, starea de nesiguranță se menține ,în pofida episoadelor luminoase, cu
plaje pietroase și pitorești, cu nesfârșitul albastru al mării, cu albul căsuțelor tradiționale
înveștmântate în ghirlande de viță de vie, cu terasele peste care ninge amurgul cu lungi suliți
roșii, la ceasul când vinul de Chios dezleagă limbile și mângâie sufletele frământate, cu aroma
lui unică.. Grecia este partea exotică și vulnerabilă a Uniunii Europene, un fel de membru ciudat
al familiei, pe care ai sentimentul că nu-l poți considera de-al casei, dar fără de prezența căruia,
totul ar fi infinit mai plicticos și mai trist. Un loc însorit și tensionat, un spațiu al marilor energii

9
vocale contemporane, un perimetru al aproximărilor și al hiperbolelor care impresionează, dar nu
reușesc (deocamdată) să puncteze la capitolul ”eficiență economică”...
Și totuși, țara oferă și exemple de reușite tehnologico-științifice, din păcate, tot mai greu de
descoperit , pentru că zarva imensă a luptelor politice, pare că a monopolizat totul, ca o maree
nefastă...

CIPRU

Insula Afroditei este situată în Marea Mediterană, într-o poziție geostrategică importantă
și deși este locuită atât de greci, cât și de turci, gravitează majoritar, în mod evident, către Grecia.
Grecii formează 77% din totalul populației, în vreme ce turcii alcătuiesc 18%. Din 1974, țara
este tăiată practic în două, atâta vreme cât partea de nord a insulei formează așa-numita
Republică Turcă a Ciprului de Nord, o entitate artificială, recunoscută doar de către Turcia.
Marea Britanie a deținut insula din 1878 până în 1960, preluând-o de la un
Imperiu Otoman aflat în cădere liberă. Elementul grec de origine aheeană a fost dintotdeauna
majoritar în insulă, aspect care a fost mereu invocat în sprijinul ideei de ”Enosis”, adică reunirea
insulei cu Grecia. Decenii la rând, ciprioții greci (conduși de către Biserica Ortodoxă din Cipru)
au luptat (fie prin memorii, fie armat), pentru atingerea acestui ideal, care, însă, nu s-a realizat.
Marea Britanie și Statele Unite ale Americii aveau poziții divergente în legătură cu destinul
politic viitor al Ciprului. La un moment dat, englezii păreau că simpatizează cu cauza grecilor
ciprioți, în vreme ce nord-americanii (pe considerente militaro-pragmatice) se arătau mai curând
favorabili ideei unui Cipru partajat între comunitățile greacă și turcă. Etnicii turci din insulă
admiteau ideea existenței unui Cipru federal, în care cele două comunități să se bucure de un
regim egal. Integrarea în Uniunea Europeană rămâne valabilă doar pentru Ciprul grecesc, în
condițiile în care, partea de nord (predominant turcă) a rămas în afara Uniunii Europene. Există
argumente pro și contra, pe care cele două tabere le invocă. Sub aspect etnic și cultural-istoric,
Cipru poate fi considerată o parte a Greciei, chiar și în pofida existenței unei importante
minorități turcești. Pentru a evita amplificarea unor frustrări istorice, ca stemă a țării a fost ales
conturul geografic al Ciprului, pe fondul culorii albe. Cu toate acestea, imnul Ciprului este imnul
Greciei, în vreme ce Republică Turcă a Ciprului de Nord arborează semiluna și are drept imn –
pe acela al Turciei.
Dacă Ciprul s-ar uni cu Grecia, am asista la o extindere majoră a teritoriului
Greciei (în sensul apelor sale teritoriale în principal), iar distanța de țărmurile Turciei ar fi de nici
40 de kilometri, aspect care nu are cum să nu neliniștească Ankara, în condițiile în care, deși atât
Grecia, cât și Turcia sunt membre ale NATO, adversitatea dintre ele este tradițională și destul de
greu de temperat. Un stat ortodox precum Grecia și o populație ortodoxă majoritară precum
aceea a grecilor ciprioți, nu are cum să lase indiferente interesele geostrategice ale SUA în
regiune. În ultimii ani, guvernele de la Nicosia s-au orientat treptat, nu doar spre lumea arabă (cu
care Ciprul întreținea, de altfel, o legătură specială) ci și spre Rusia (marele stat ortodox), la care
s-au adăugat Serbia și România. Se vorbește adesea despre așa-numitul „bloc ortodox” european,
în cadrul căruia, cele mai active state par a fi Serbia și Grecia, susținute discret de către Rusia.
Nu e un secret faptul că în ultimii ani, Rusia a furnizat armament guvernelor de la Nicosia, în
pofida apartenenței Ciprului la Uniunea Europeană, aspect care a fost criticat, de către Bruxelles.
Atâta vreme cât sub aspect geopolitic și militar-strategic, Ciprul aplică doctrina
”apărării unificate”, adică o strânsă conlucrare cu Grecia și se află în termeni diplomatici buni cu
Rusia și cu lumea arabă, Turcia nu poate avea decât motive de îngrijorare, considerând că un
scenariu al ”încercuirii” sale de către Rusia (în principal), prin intermediul Ciprului, e cât se
poate de plauzibil. Iată de ce, nici SUA nu pot susține ideea unei uniri a Ciprului cu Grecia.
Turcia reprezintă o putere militară esențială în Mediterana și un vechi aliat al Washingtonului,
care nu poate fi nicidecum ignorat. Atena este inferioară Ankarei în privința capacităților
logistico-militare și a efectivelor, fie și pentru faptul că demografic, Grecia a fost mereu depășită
de Turcia. Deocamdată, Nicosia se rezumă la o politică de activă cooperare cu Grecia în plan
cultural, de imagine, sportiv, emoțional- într-un cuvânt, dar aceste aspecte nu pot (deocamdată)
să suplinească vechiul vis unificator. Geopolitica zonei pare a nu ne furniza (cel puțin
deocamdată) semnele unor modificări spectaculoase imediate. Turcia se rezumă la a susține
republica-marionetă din nordul Ciprului, iar marii decidenți mondiali par a ignora această
situație ciudată, poate și pentru a nu tensiona și mai mult, o situație încă ambiguă și delicată.
Spre deosebire de Grecia, Ciprul a înregistrat în ultimii ani câteva reușite notabile în plan
economic, în sensul lărgirii paletei serviciilor și impulsionării unui turism care, oricum, se
prefigura a fi motorul dezvoltării sale. Criza economică resimțită atât de acut de către Grecia a
influențat și economia cipriotă la un moment dat, cel puțin în ceea ce privește sistemul bancar. În
anul 2011, guvernul cipriot recursese la un împrumut în valoare de 2,5 miliarde de euro din
partea Rusiei, dar a fost nevoit, ulterior, să recurgă la statele și organismele Uniunii Europene,
pentru a nu intra în incapacitate de plată. Un amplu plan de măsuri vizând reformarea economiei
și instituțiilor cipriote aflat în curs de aplicare se suprapune peste dificultatea ajungerii la un
consens eficient între comunitățile greacă și turcă. Turcii ciprioți consideră că unica soluție care
ar asigura echilibrul intern al insulei ar fi existența unei federații alcătuită din două state
suverane, în sensul că, pe lângă Ciprul propriu-zis, Nicosia să recunoască și autoproclamata
”Republică Turcă a Ciprului de Nord„. Singurele progrese contabilizate sunt reprezentate de
deschiderea cârorva puncte de trecere la frontiera dintre cele două entități care separă insula.
Economic, părțile au optat deja, în sensul că pentru Cipru, principalul partener comercial rămâne
Grecia, în vreme ce turcii ciprioți sunt conectați economic (în proporție de peste 40%) la
Republica Turcia. Pe termen lung, statul cipriot s-ar putea (totuși) diviza efectiv, atâta vreme cât
situația prezentă influențează în mod negativ dezvoltarea sa, iar Turcia nu renunță la controlul
său asupra nordului insulei. Invazia turcă din anul 1974 a reprezentat un șoc social fără
precedent, care a distrus echilibrul intern al insulei. Din acel moment, istoria Ciprului a început
să se scrie cu totul altfel. 37,5% din suprafața Ciprului se află practic sub ocupația Turciei, iar de
atunci, un număr de 142.000 de ciprioți greci au fost nevoiți să-și abandoneze locurile natale. Ei
reprezintă 69% din totalul populației de origine greacă din zona ocupată de către turci, precum și
24% din totalul întregii populații a Ciprului. În urma invaziei din 1974, o treime din totalul
populației elene din Cipru a devenit total dependentă de ajutorul oferit de către stat, rata
șomajului explodând brusc. Importante capacități turistice, o serie de exploatări miniere și alte
zone de interes economic au fost deconectate de la restul țării, fiind controlate exclusiv de către
Turcia și populația turco-cipriotă din nordul țării. Au fost colonizați pe teritoriul așa-numitei
”Republici Turce a Ciprului de Nord”, aproximativ 140.000 de etnici turci, originari din
Anatolia. Chiar și în aceste condiții extrem de dificile (se adaugă aici aproximativ 3000 de
oameni uciși în urma invaziei Turciei), economia Ciprului a reușit (până în anul 1986) să se
refacă , indicele creșterii economice anuale fiind în medie de peste 4%, unul dintre cele mai
impresionante din lume
Figura cea mai importantă a istoriei contemporane a Ciprului a fost, fără îndoială,
arhiepiscopul Makarios al-III-lea (1913-1977), cu origini rurale, un cleric charismatic, care a
înțeles repede rolul extrem de important pe care instituția Bisericii Ortodoxe îl juca într-o insulă
divizată. Pentru etnicii greci din Cipru, Biserica reprezenta purtătorul lor de cuvânt reprezentativ,
o adevărată oglindă a aspirațiilor naționale. Makarios al-III-lea a fost pe fond un patriot grec,
care a încercat (prin intermediul funcției la care accedase) să contribuie la unirea Ciprului cu
Grecia. Când a realizat că o asemenea mișcare politică n-ar fi fost posibilă fără generarea unor
evenimente internaționale imprevizibile, a adoptat tactica pașilor mărunți, respectiv a obținerii
independenței insulei. Arhiepiscopul era un gânditor pragmatic, cu certe veleități de om de stat,
diplomația fiind una dintre calitățile care l-au făcut repede remarcat. Realist și pe alocuri
pragmatic, a fost liderul de care ciprioții greci aveau nevoie, într-un moment istoric extrem de
tensionat. Relațiile lui Makarios cu administrația colonială britanică a insulei au fost la un
moment dat tensionate, englezii considerându-l un adevărat factor perturbator și exilându-l
vreme de un an, în africana insulă Seychelles (martie 1956), împreună cu câțiva adepți. Pe 13
decembrie 1959, arhiepiscopul Makarios al-III-lea va deveni primul președinte al tinerei
republici a Ciprului, la care englezii au decis să renunțe, după o serie de negocieri. Intrat în
depline drepturi pe 16 august 1960, omul bisericii era decis să contribuie la emanciparea
economico-politică totală a insulei sale, devenită al 99-lea stat membru al ONU.
În 1974, Makarios a fost nevoit să se exileze din nou, în urma invadării nordului
Ciprului de către trupele Turciei. Supraviețuise până atunci, în mod miraculos, unor atentate
care-l vizaseră în mod direct. Va muri în anul 1977 (atac de cord) revenit în patria sa, în mijlocul
unui popor care-l considerase (pe bună dreptate) o adevărată figură paternală, viața sa
identificându-se aproape în totalitate, cu istoria contemporană a Ciprului. Arhiepiscopul nu și-a
schimbat niciodată comportamentul , fiind (chiar și atunci când devenise șeful statului) același
om curtenitor, extrem de deschis tuturor compatrioților săi, indiferent de statutul social al
acestora. Nu era un rigid, ci, un personaj care gusta glumele inteligente și poseda un surâs
nicidecum forțat, care cucerea ușor auditoriul. Era un vorbitor care miza mult pe plasticitatea și
logica observațiilor, pe pedagogicul har nativ , manifestând, în egală măsură, multă răbdare.
Conștient de faptul că autoritatea sa era în egală măsură atât una spirituală (ca lider ecleziastic),
cât și social-politică (în calitate de lider politic) a rămas toată viața sa modest și echilibrat, atât în
declarații, cât și în atitudine. A fost genul de personaj public care nu s-a lăsat nici o clipă îmbătat
de atracția puterii, considerând că avea o misiune de dus la îndeplinire, iar aceasta trebuia
interpretată, în primul rând, ca pe o datorie de onoare. S-a bucurat de mult respect pe plan
internațional, iar liderii politici cu care a intrat în contact i-au recunoscut în mod unanim
charisma personală. Promotor al pacifismului și al nealinierii, ajunsese ca numele său să se
confunde pe plan mondial cu numele Ciprului10.
Un exponent al mișcării pentru unirea Ciprului cu Grecia (prin intermediul conspirației și
a rebeliunii armate) a fost George Grivas (1897-1974), originar dintr-un sat apropiat de orașul
cipriot Famagusta, militar de carieră, cu certe calități în domeniu, devenit căpitan la vârsta de 26
de ani. A fost un om tenace, de un curaj extrem, un naționalist grec declarat , cu o bogată
experiență, fie și dacă ne gândim la faptul că
participase la războiul greco-turc din anii 1919-1922, apoi la respingerea invaziei italiene din
Grecia. În timpul ocupării Greciei de către Germania nazistă și-a înființat propria sa organizație
secretă, alcătuită majoritar din adepți ai monarhiei, animați de un anticomunism intransigent.
După 1945 a eșuat în tentativa sa de a se afirma în viața politică din Grecia și a revenit în Cipru,
pentru a organiza o mișcare armată în urma căreia s-ar fi realizat Enosis-ul- respectiv- unirea
insulei cu Grecia. Era o misiune aproape utopică, pentru că Grivas avea posibilități limitate, iar
primul obstacol care trebuia eliminat era administrația colonială britanică. Grivas era un ambițios
energic, care a crezut mereu în acest vis și nu s-a lăsat descurajat. Pe 1 aprilie 1955, Ciprul a fost
zguduit de un șir de atentate cu bombe, iar inițiații au înțeles atunci că Grivas începuse lupta
pentru eliberarea insulei , ca o primă etapă în drumul spre unirea cu Grecia. Timp de trei ani,
Grivas a hărțuit necontenit forțele britanice, contribuind la amplificarea climatului de tensiune și
nesiguranță din insulă, dar rezultatul se lăsa așteptat. Poate, doar faptul că Anglia a decis să
renunțe la pretențiile sale asupra insulei, i se datorează într-o oarecare măsură și lui, deși, pe
fond, meritul principal îi revine arhiepiscopului Makarios al-III-lea, adversar al forței ca metodă
aplicată în politică. În 1959, Grivas a revenit în Grecia, receptat ca un adevărat erou național. În
perioada 1964-1967 îl vom regăsi din nou în Cipru, unde a îndeplinit funcția de comandant al
Gărzii Naționale Cipriote. Ultimii ani ai vieții sale au fost tulburi iar numele i-a intrat într-un con
de umbră, poate și pentru că intrase într-un conflict de opinii radical cu Makarios al-III-lea,
acesta din urmă împăcându-se greu, cu impulsivitatea și spiritul de frondă al omului de arme.

10
Grivas nu s-a considerat niciodată un om politic, ci un ostaș, iar din acest punct de vedere,
ostașul l-a învins de fiecare dată pe politician, fie și pentru faptul că poseda calități strategice
incontestabile. Omul politic Grivas a fost lipsit de răbdare, pragmatism și abilitate, considerând
că armele sunt singurele soluții pentru tăierea nodurilor gordiene ale marilor dileme politice.

SPAȚIUL IUGOSLAV. SECVENȚE

Croația a aderat în anul 2013 la Uniunea Europeană, după ce a trebuit să suporte o vreme
un cvasi-boicot, legat de evenimentele legate de războiul din fosta Iugoslavie, dar și de unele
atitudini și declarații oficiale ale guvernelor sale, vis a vis de problematica amplă a minorităților
naționale.
Primul regat croat e consemnat în anul 925. În condițiile pericolului reprezentat
de intențiile anexioniste ale Veneției și regatului Ungariei, Croația va accepta (în anul 1102) un
acord de uniune personală cu regatul Ungariei, act care va ființa până în anul 1918.
Teritoriul istoric al Croației cuprindea Slavonia și Dalmația, având la conducerea
sa un ban (vicerege), reședința fiind stabilită în orașul Zagreb. În jurul anului 1200, Veneția va
anexa însă, coasta dalmată, deținând-o vreme de 600 de ani.
După dispariția regatului Ungariei de pe harta politică a Europei (1526), o parte a
Croației intră în componența Imperiului Habsburgic, restul regiunii fiind anexată de către
Imperiul Otoman. În anul 1797, coasta Dalmației va intra în componența Imperiului Habsburgic,
iar începând cu anul 1867, Croația cu Slavonia și regiunea Rijeka sunt încorporate regatului
Ungariei, ceea ce echivalează cu începutul unui proces de maghiarizare destul de intens.
În cadrul negocierilor dintre sârbi şi croaţi (care au prefaţat momentul 1 decembrie 1918-
reprezentat de proclamarea Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor) s-a pus iniţial problema
construcţiei unui stat al slavilor de sud (de tip federal), dar derularea rapidă a evenimentelor de
ordin militar (acţiunile armatelor italiene în zona Adriaticii) au conturat ideea cristalizării unui
stat unitar, sub sceptrul dinastiei sârbe Karagheorghevic.
Apariţia acestui nou stat slav pe harta Europei nu a fost rezultatul unor demersuri
diplomatice intense (ca în cazul apariţiei Cehoslovaciei), ci, al unui fapt împlinit, cu largul
concurs al voinţei Serbiei, cu şase săptămâni înainte de debutul Conferinţei de Pace dela Paris.
Dar diferenţele de experienţă istorică, mentalitate şi nu în ultimul rând –aşteptările
popoarelor componente ale Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor s-au dovedit ulterior mult
prea mari.
Elita sârbă interpreta centralismul statal ca pe o concretizare logică a hegemoniei
sale politice, economice şi culturale. Nikola Pasic nu fusese iniţial un suporter înflăcărat al
anexării Croaţiei şi Sloveniei, dar în cele din urmă a admis ideea unificării, cu condiţia
predominanţei sârbilor, în sensul că, toate deciziile esenţiale trebuiau să emane dela Belgrad.
Prin contrast, croaţii erau adepţii unui stat federal, în care înţelegerea cu elementul etnic sârb
urma să reprezinte o condiţie, dar se opuneau oricăror proiecte de dominare a Croaţiei de către
Serbia, proeminentul lor lider Stepan Radic, exprimând această doleanță, cu maximă claritate.
Soluţiile politice realiste ale anului 1918 păreau a fi, ori întemeierea unui stat al
slavilor sudici, ori, o posibilă împărţire a ţinuturilor croate şi slovene între Italia și Serbia sau,
poate chiar între Austria şi Ungaria.
După expresia istoricului Joseph Rotschild, Iugoslavia interbelică era cel mai complicat dintre
noile state apărute pe harta Europei est-centrale.
 Istoricul Dejan Djokic observa la rândul său, că dacă se utiliza grila
interpretativă mai flexibilă a slavismului (în sensul noţiunii de identitate naţională) Iugoslavia
interbelică putea fi catalogată drept un stat naţional omogen, în care procentul slavilor de sud
depăşea 80% din întreaga populaţie a ţării
Dinastia Karagheorghevic a fost una tipic sârbă , fiind percepută de către mulţi
non-sârbi, ca fiind de fapt, o dinastie străină. De regulă, o dinastie străină poate aspira la
legitimitate, doar dacă e receptată ca fiind cu totul imparţială de către ceilalţi.
Alegerile pentru Adunarea Constituantă din 28 decembrie 1920 s-au bazat însă, pe
recensământul din anul 1910, scopul nedeclarat de către oficialităţile dela Belgrad fiind o supra-
reprezentare a elementului etnic sârb, cel mai grav afectat în urma pierderilor umane din cursul
Primului Război Mondial
Nikola Pasic schiţase proiectul unei viitoare constituţii de tip centralist,
propunând dispariţia provinciilor care se bucuraseră de autonomie istorică. Regatul slavilor de
sud ar fi fost împărţit în 33 de unităţi administrative („oblastii”), fiecare dintre ele nedepăşind
800.000 de locuitori. Croaţii au văzut în această soluţie, o tactică de balcanizare, concepută cu
scopul de a maximiza în perspectiva viitoarelor alegeri, puterea electorală a votului sârb. Pasic
şi-ar fi dorit în noul context creat, cristalizarea unei naţiuni iugoslave omogene în timp (dar tot în
sensul favorizării elementului sârb), prin anihilarea treptată a minorităţilor. Iniţial însă, primul
stat iugoslav a ilustrat formula unei monarhii constituţionale clădită pe principii democratice.
Parlamentul de tip unicameral era bazat pe o reprezentare proporţională. Toate religiile şi
confesiunile au fost recunoscute, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii a fost consfinţită, iar
cele două alfabete (chirilic şi latin) au beneficiat de un statut oficial egal. Nu în ultimul rând,
autonomia locală părea să fie simțitor încurajată.
Cu toate acestea, tensiunile interne nu vor întârzia să se manifeste, încă din
momentele premergătoare Constituţiei din 28 iunie 1921 („Vidovdan”). Croaţii i-au acuzat pe
oamenii politici sârbi, că nu urmăresc altceva, decât dominaţia politică totală a statului, sub
pretextul articulării unei Iugoslavii unitare. În cadrul lucrărilor Adunării Constituante, liderul
Partidului Ţărănesc Croat, Stepan Radic, urmat de 161 de deputaţi croaţi au boicotat dezbaterile,
nedorind a vota noua Constituţie, pe care au considerat-o ca echivalând cu o simplă copie a celei
sârbe din 1903, categoric îndreptată împotriva intereselor Croaţiei.
65% dintre membrii primului cabinet al Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor
erau de etnie sârbă, alt detaliu incriminat cu vehemenţă de către Radic. Procentual, etnicii sârbi
constituiau 40% din populaţia noului stat, dar trebuie precizat că în documentele oficiale ale
Belgradului, muntenegrenii erau consideraţi a fi fost tot etnici sârbi.
Regele Alexandru a dorit să fie artizanul unei politici derulate în spiritul Serbiei
Mari, dar cu mijloacele unui regim autoritar, identificat de către numeroși istorici cu o dictatură.
Dintre cei 656 de miniştri numiţi în funcţie (în intervalul 1919-1938), 452 erau de etnie sârbă.
Schimbarea numelui statului în Iugoslavia (la 3 octombrie 1929) a ilustrat aparent voinţa regelui
Alexandru de a pune capăt fricţiunilor interetnice, dar el declarase în repetate rânduri (în cadrul
unor convorbiri private), că sub această denumire va continua să promoveze şi să conserve
predominanţa politico-birocratică a burgheziei sârbe.
Nici Constituţia din 1931 nu a fost privită cu mai mare încredere de către nesârbi,
în special de către croaţi. Aceștia din urmă au început să caute soluţii de rezolvare a obiectivelor
proprii, în afara cadrelor statului iugoslav, mişcarea Ustasa (condusă de către Ante Pavelic), fiind
exemplul cel mai cunoscut (și mai contradictoriu sub aspectul interpretărilor) din acest punct de
vedere.
Biserica sârbă l-a susţinut pe regele Alexandru, iar acesta a considerat-o la rândul său, ca
un promotor tacit al intereselor etnicilor sârbi.
În perioada interbelică, tradiționalele legături economice existente între
Croația și Europa Centrală (în special cu Viena și Budapesta) au cunoscut o anumită deteriorare.
Ca și alte regiuni ale noului stat iugoslav, Croația era predominant agrară (aproximativ 70% din
totalul populației active lucra în agricultură), dar pe de altă parte deținea o capacitate industrială
superioară altor regiuni ale țării.
Industria lemnului (de pildă) beneficia de o piață internă sigură, iar intreprinderile
de profil cunoscuseră o modernizare evidentă a tehnologiilor, care nu se mai întâlnea în alte zone
ale Iugoslaviei. Zagreb a rămas un oraș relativ dezvoltat și un centru bancar, aspect care a
favorizat dezvoltarea unor investiții străine în zonă, cu mult mai semnificative decât în celalalte
zone ale Iugoslaviei. Dezvoltarea urbană în Zagreb și în alte orașe din Croația era comparabilă
ca ritm cu aceea cunoscută în celelalte orașe europene. În Zagreb exista un post de radio ,
figurând, totodată, o rută aeriană Zagreb-Belgrad. În multe privințe, clasa de mijloc croată
interbelică manifesta o admirație sinceră pentru cultura și civilizația occidentală, mai ales în ceea
ce privește inovațiile, un exemplu semnificativ în acest sens, fiind avantgardismul care se bucura
de mulți partizani în societatea selectă din Zagreb. O dezvoltare deosebită a cunoscut turismul
croat, în special în zona de coastă și în insule, în vreme ce orașele-porturi (cu precădere Split) au
devenit stațiuni estivale tot mai apreciate și mai solicitate. În anul 1925 a fost inaugurată o rută
feroviară între Zagreb și Split, care a contribuit mult la o dinamizare a turismului Croației.
Frustrările croaților față de dorința tot mai vizibilă a sârbilor de a exercita o
dominație la toate nivelurile în cadrul structurilor statului iugoslav au devenit tot mai puternice,
iar ideea cristalizării unei Croații independente a devenit tema principală a naționalismului croat.
Un naționalism din ce în ce mai vehement și mai belicos, care în cele din urmă s-a organizat și
politic, sub forma Mișcării Ustașa (Insurecția), fondată în anul 1929. În 1932 apărea un prim
număr, dintr-o publicație în care doctrina acestei organizații era prezentată într-o manieră ce se
dorea a fi succintă și totodată-semnificativă. Nu era întâmplătoarea apariția publicației în Italia,
țară care susținea de mai bine de un deceniu, o politică revizionistă, iar Roma avea tot interesul
ca Iugoslavia să se destrame. Susținerea unei organizații care milita pentru spargerea Iugoslaviei
reprezenta un atu suplimentar în favoarea diplomației mussoliniene.
Exista o emigrație croată cu vederi naționaliste radicale destul de activă, nu doar în Italia,
dar și în Germania, Austria și Ungaria.
Naționalismul croat așa cum apărea el statuat de către ideologii ustași milita
pentru independența totală a Croației, pe baza argumentelor istorice și etnice, postulând ideea în
conformitate cu care, pe teritoriul viitorului stat croat independent, unica națiune care trebuia să
existe, era națiunea croată, celelalte urmând a fi topite în marea masă a croaților. Accentele
antisârbești se corelau cu cele antisemite și antițigănești, iar metodele de tip terorist nu numai că
erau respinse, dar erau insistent recomandate, în derularea tuturor acțiunilor viitoare ale
aderenților Ustașa. Se creionase o atmosferă stranie, în cadrul căreia puteau fi detectate, atât
note de intensă religiozitate romano-catolică, dar și simboluri care aminteau de practicile oculte
ale inițiaților. Biblia trona alături de un craniu cu oasele încrucișate, grenada se alătura
pumnalului, iar lumânările tremurătoare brăzdau întunericul sălilor de reuniuni. Ustașii își vor
dezvolta o psihologie aparte, de luptători pentru o cauză nobilă, în acest sens fiind predispuși la
inimaginabile cruzimi, de altfel, concretizate anii următori, în noul context internațional
reprezentat de evenimentele celui De-al Doilea Război Mondial. Naționaliștii croați
redesenaseră deja în imaginar, granițele statului iugoslav, în sensul că, o Croație mare ar fi
devenit cel mai important stat al slavilor de sud, un adevărat hegemon la Marea Adriatică.
Un rol esențial în cadrul Mișcării Ustașa l-a avut Ante Pavelic, cel care va deveni
în timp liderul de necontestat al naționaliștilor radicali croați. Pavelic se născuse pe 14 iulie 1889
în Bradina (Herțegovina) și era de formație avocat. Poziția sa a devenit cu adevărat una de prim
plan, începând cu anul 1925, pe vremea când era deputat de Zagreb. Atunci a fost receptat drept
liderul naționaliștilor croați și principalul opozant față de politica pansârbă a guvernului de la
Belgrad. În anul 1929, Pavelic înființase Mișcarea Ustașa, față de care autoritățile centrale au
manifestat dintru început o atitudine de maximă ostilitate, atfel încât, Pavelic a trebuit să se
exileze, de teama repercursiunilor. Personalitate controversată, stranie, dar incontestabil-
charismatică, cel care s-a proclamat pe sine Poglavnik (lider al tuturor croaților) poseda unele
trăsături de caracter care l-au făcut extrem de iubit de către partizanii săi. Fotografiile și
înregistrările epocii ne prezintă un bărbat impunător, cu urechile extrem de mari și cu o privire
de regulă severă, care pentru unii ar putea reprezenta un indiciu al unui caracter violent. Pavelic
poseda și o doză de timiditate, ceea ce ar părea ciudat, dacă ne gândim mai ales la faptul că
acțiunile sale ( cu preponderență cele din perioada exilului) l-au recomandat ca pe un
orchestrator de atentate teroriste, cel mai cunoscut dintre ele fiind cel din toamna anului 1934
(Marsilia), soldat cu uciderea regelui Alexandru I al Iugoslaviei și al premierului Franței Louis
Barthou.
 Pentru Ante Pavelic și adepții săi, Croația independentă nu era doar un ideal
statal, sau geopolitic, ci și o proiecție aproape mitică, în care poate fi decriptată o simbolistică
amintind de perioada medievală timpurie. Pentru naționaliștii croați, o coabitare cu elementul
sârb ar fi echivalat cu o absurditate, în sensul că, acesta din urmă ar fi avut o influență totalmente
nefastă asupra identității croate. Croații s-au considerat întotdeauna un avanpost al Occidentului
în zona Mării Adriatice, iar apartenența la creștinismul de expresie romano-catolică a jucat un rol
esențial în statuarea reprezentării proprii. Vechile legături comerciale și politice cu lumea
venețiană și cu cea austro-ungară au modelat într-un fel, caracterul și psihologia colectivă croată,
imprimând convingerea fermă potrivit căreia, croații ar fi fost un popor diferit de sârbi, în primul
rând sub aspectul mentalității și al civilizației. Pentru elita politică și culturală croată, sârbii n-ar
fi fost altceva, decât un popor relativ înapoiat, fanatic în credința sa ortodoxă, un popor care nu
avea de partea sa decât argumentul forței brute, reprezentat de o armată cu adevărat de temut în
zona Balcanilor. S-a conturat astfel la nivel imagistic o discrepanță tot mai mare între Croația
pretins cosmopolită și urbană, prin contrast cu o Serbie cu un profil socio-demografic
preonderent agrar, conservatosare și agresivă. Tradiționalele relații de prietenie (facilitate în mod
evident și de ortodoxia comună) dintre Serbia și Rusia constituiau un alt argument pentru croați
în a-i privi pe sârbi cu dispreț și neîncredere, Rusia țaristă având în lumea catolică, o imagine
mai curând negativă, neliniștitoare, de simbol al autocratismului, al absolutismului și nu în
ultimul rând- al unei ignoranțe uimitoare.
Anihilarea rezistenței statului iugoslav de către Germania nazistă (1941) a fost receptată
cu maximă satisfacție de către croați, aceștia evitând efectiv să se implice , în sensul apărării
unui stat pe care nici măcar nu-l considerau a fi fost al lor. De altfel, sârbii vor acuza celelalte
națiuni din cadrul fostei Iugoslavii de trădare, avându-i, însă, în vedere, în primul rând pe croați.
Pe 10 aprilie 1941, trupele germane au intrat în Zagreb, ocazie cu care, colonelul
Kvaternik (unul dintre liderii naționaliștilor croați) a lecturat la postul de radio local,
proclamația de independență a țării sale. Profitând de faptul că în acel an sărbătoarea pascală
urma a fi celebrată pe 13 aprilie, proclamația a avut și o pronunțată componentă spiritual-
religioasă. Se preciza că se făcuse practic un act de justiție istorică, iar poporul croat redevenise
independent după secole de oprimare și de luptă continuă, un rol esențial în acest sens avându-l
liderul Ante Pavelic, mișcarea Ustașa, dar nu în ultimul rând Germania nazistă și Italia
mussoliniană.
Kvaternik și-a asumat (în numele lui Pavelic) conducerea forțelor armate și puterea
efectivă în cadrul noului stat croat. În scurt timp, Ante Pavelic (însoțit de 300 de partizani) au
revenit în Croația (din exilul lor italian), alături de unități militare italiene. În același timp, alte
grupuri de ustași reveneau pe teritoriul croat din Germania și alte state europene, unde fuseseră
nevoiți să stea o vreme, de teama represaliilor autorităților iugoslave.
Pe 16 aprilie 1941, Ante Pavelic forma la Zagreb primul guvern al statului
independent croat, atribuindu-și titulatura de ”Poglavnik” (șef al statului), deținând pe lângă
funcția de prim-ministru, mandatul de ministru de externe. Atmosfera generală părea a fi fost una
de entuziasm, opinia publică înțelegând că era martora unui nou început în istoria țării. Soldații
germani fuseseră întâmpinați cu multă căldură, fiind priviți ca niște eliberatori. Pavelic beneficia
în primă instanță de aproximativ 2000 de partizani care trăiseră până atunci într-un soi de
clandestinitate, doar schimbarea statutului Croației făcându-i să revină în prim-planul vieții
publice. Dintre aceștia urmau să fie selectați funcționarii publici și în genere- membrii aparatului
tehnic, fără de care guvernul de la Zagreb n-ar fi putut funcționa. Treptat, tot mai mulți oameni
solicitaseră înscrierea în rândurile Ustașa, astfel încât, în luna mai a anului 1941, organizația
număra deja 100.000 de membri. Majoritatea celor care optaseră pentru gruparea lui Pavelic erau
croați cu un nivel de educație scăzut și cu un standard de viață precar.
Euforia populară nu a durat însă mult, pentru că, în urma înțelegerilor semnate la
Roma (18 mai 1941), aproape întreg teritoriul Dalmației intra în componența Italiei, în pofida
faptului că 90% dintre locuitorii regiunii erau de etnie croată. Era un semnal clar adresat
guvernului Pavelic de către principalele puteri ale Axei, în sensul că, atâta vreme cât croații nu-și
obținuseră independența prin forțe proprii, Germania și Italia puteau dispune în funcție de
interesele lor, de teritoriul croat. Antipatia față de Italia a sporit (ea exista încă din anii
precedenți, alimentată de moștenirea istorică venețiană), cu atât mai mult cu cât, prețul
independenței Croației părea a fi plătit mult prea scump sub aspectul cedărilor teritoriale, în
sensul că, Italia anexase aproape întreaga coastă adriatică a Croației, toate insulele (exceptând
Pag, Brac și Hvar), orașele Pula, Rijeka, Zadar, Split, Sibenik, Trogir, etc. Dubrovnikul rămăsese
în componența Croației, dar fusese practic izolat sub aspect economic și geostrategic. Ulterior,
noul stat croat a fost nevoit să mai cedeze unele părți din teritoriul său –Ungariei. Politica
internă a guvernului Pavelic se va dovedi din ce în ce mai ostilă, pe de o parte față de
comunitățile de sârbi, evrei și țigani, iar pe de altă parte- față de toți cei care într-o formă sau alta
se opuneau sau erau considerați dușmani ai regimului. Astfel, s-a creat o sciziune tot mai
evidentă în chiar interiorul națiuni croate, iar sentimentul de teroare și de insecuritate va deveni ,
treptat- o caracteristică a acelor ani. Situația economică se va agrava tot mai mult, în condițiile
în care, costul întreținerii trupelor germane și italiene staționate în țară era plătit exclusiv de către
autoritățile croate, iar ramuri esențiale precum transportul maritim, construcția de nave, precum
și sectoare din agricultură deveniseră monopol italian sau maghiar.
Sub aspect politico-administrativ, regimul lui Ante Pavelic s-a grăbit să introducă
o legislație pe care o concepuse deja, încă din perioada anilor de emigrație. Statul croat trebuia să
fie un stat eminamente totalitar, în cadrul căruia națiunea croată era singura ce avea dreptul la
existență. Unicul partid politic admis era organizația Ustașa, iar membrii acesteia reprezentau
prototipul cetățeanului croat ideal: un om atașat trup și suflet patriei sale, gata să execute cu
devotament indicațiile șefului statului, inflexibil față de dușmanii Croației. Ideea de patrie avea o
conotație spirituală, dar și etnico-rasială, încercându-se o autohtonizare a acestei imagini,
făcându-se legătura cu vechile reprezentări mitice din vremea regilor croați medievali. Exista,
desigur și o influență a modelelor de organizare statală nazisto-fasciste, dar ambiția lui Pavelic și
a adepților săi era ca paradigma naționalistă de inspirație locală să prevaleze și să fie cea
dominantă. Ustașii nu trebuiau să reprezinte doar membrii partidului-stat, ci și un ideal de virtute
și de bravură, un exemplu de patriotism dezinteresat și de cruzime față de toți dușmanii care ar fi
îndrăznit să amenințe într-o formă sau alta independența Croației. Faptul că între granițele
statului croat intra acum și Bosnia-Herțegovina, a generat noi probleme pentru administrația de
la Zagreb. Cei 700.000 de musulmani trăitori în această regiune trebuiau în mod automat
integrați în marele corp al națiunii croate. S-au creat în acest sens clișee propagandistice care nu
aveau nici un fel de legătură cu vreun temei istoric, în sensul că, acești musulmani erau
considerați de origine croată, iar Bosnia fusese denumită „inima Croației”. Politica în sfera
culturală a regimului Pavelic era subordonată unui naționalism restaurator și ofensiv, în sensul
că, erau încurajate toate creațiile care ar fi urmat să ilustreze presupusa superioritate a croaților în
istorie asupra celorlalte națiuni, oferind argumente diverse în acest sens. Au fost interzise toate
partidele politice și toate publicațiile presupus ostile acestei politici, sau considerate mult prea
cosmopolite ca spirit, pentru a se putea redefini în noul context politico-istoric.
Limba croată urma să fie revizuită (sub toate aspectele sale), în sensul eliminării
tuturor ”sârbismelor” din tipologia sa. Administrația lui Ante Pavelic ilustra ideologia mișcării
Ustașa, care se caracteriza printr-o xenofobie radicală și milita pentru transformarea Croației
într-un spațiu ”purificat” de orice alte elemente etnice. Legislația acelor ani a fost una
intolerantă și sub pretextul apărării identității națiunii croate și a securității statului croat,
legislația antisemită și antisârbească a fost extinsă. S-au creat lagăre de concentrare și s-au
înregistrat un lung șir de abuzuri și de atrocități împotriva tuturor elementelor necroate, ideea
purificării etnice fiind referențialul actelor de guvernare girate de către Ante Pavelic.
Evreii din Croația au fost supuși la persecuții cumplite. Numărul lor înainte de
1941 era de aproxiomativ 40.000, dar după 1945 mai existau circa 9000. Numeroase sinagogi au
fost distruse sub diferite pretexte, iar spolierile exercitate asupra etnicilor evrei deveniseră o
obișnuință, nu numai a autorităților croate, ci și a multor cetățeni croați. Au existat totuși situații
în care reprezentanți ai elitei clericale romano-catolice au intervenit în sprijinul unor etnici evrei,
nu doar contra unor mari sume de bani, ci și din sincere reacții umanitare. Unul dintre cei care au
contribuit la salvarea vieților unor evrei croați a fost arhiepiscopul de Zagreb- Stepinac, care
după război a suferit o vreme rigorile închisorii , fiind acuzat de către autoritățile comuniste de
colaboraționism și antisemitism.
Evreii au fost obligați să poarte steaua galbenă, odată cu decăderea lor din toate
drepturile cetățenenști, fiind considerați un corp etnic străin și periculos, care ar fi purtat în chiar
structura sa, virusul dezmembrării statului croat. Prin urmare, trebuiau eliminați total. Alte etnii,
care (în viziunea ustașilor), reprezentau mari pericole erau țiganii și mai ales sârbii. Țiganii
trăitori în Croația erau de aproximativ 15.000. Au fost uciși aproape toți, recurgându-se în acest
sens la toate măsurile posibile, fără nici un fel de limită. Mai complicată se arăta a fi chestiunea
sârbă, în condițiile în care, pe tertitoriul noului stat croat trăiau aproximativ 2 milioane de etnici
sârbi. Din punct de vedere tehnic, a-i elimina fizic pe toți, constituia aproape o imposibilitate ,
cel puțin într-un interval rapid de timp. Planul efectiv al guvernului Pavelic (deși niciodată
oficializat printr-un document) era anihilarea fizică a unei treimi din totalul acestora, alungarea
unei alte treimi din Croația spre teritoriul Serbiei, iar cei care rămâneau în Croația urmau a fi fost
catolicizați, astfel, încercându-se o ”topire” a lor în masa dominantă croată. Pavelic personal
milita pentru uciderea tuturor sârbilor și își exprimase punctul de vedere încă din anul 1932,
când publicase un articol într-un ziar apărut în exil. La sfârșitul lunii aprilie a anului 1941, unități
croate speciale au ucis 196 de bărbați sârbi, într-o localitate aflată la aproximativ 80 de kilometri
de Zagreb. Pe 9 mai 1941, trupele croate au ucis alți 400 de etnici sârbi (în majoritatea cazurilor-
țărani), iar pe 13 mai 1941- alți 260 de sârbi. În pofida faptului că arhiepiscopul de Zagreb
Stepinac și-a exprimat consternarea față de aceste carnagii (prin intermediul unei scrisori pe care
i-o adresase lui Ante Pavelic însuși), atrocitățile ustașilor s-au amplificat, printre victime
numărându-se acum și femei, dar și copii. Erau vizate mai ales localitățile rurale locuite de către
sârbi, sau majoritar sârbești. O parte a etnicilor sârbi din Croația au fost nevoiți să fugă din țară,
astfel încât, în august 1941, pe teritoriul Serbiei se înregistrau deja 180.000 de refugiați sârbi
proveniți din Croația lui Pavelic. Pe 29 aprilie 1941, ustașii au inaugurat primul lagăr de
concentrare de pe teritoriul Croației, situat la 90 de kilometri de Zagreb, unde au fost internați
5000 de oameni (printre care 500 de etnici evrei). Dintre cele 30 de lagăre de concentrare
construite pe teritoriul Croației în acei ani, cel mai mare a fost lagărul de la Jasenovac, unde până
în anul 1945 au fost uciși între 80.000 și 100.000 de etnici sârbi, evrei și chiar croați- ostili lui
Pavelic.
S-au păstrat numeroase documente fotografice ale vremii, halucinante în ceea ce privește
cruzimile adepților lui Pavelic. Victimele erau torturate și ucise în cele mai violente moduri,
inclusiv prin decapitări sau mutilări ale membrelor. Copiilor foarte mici li se administra în
alimente sodă caustică. Adesea, ustașii se imortalizau alături de victimele lor, în imagini care
aminteau de instantaneele vânătorești, numai că în asemenea situații, trofeele erau reprezentate
de ochii, capetele, urechile sau organele genitale ale celor torturați sau uciși. Violurile urmate de
asasinate, incendierile, sau îngropările victimelor de vii- erau și ele acte frecvente ale adepților
lui Pavelic. Biserica Romano-Catolică din Croația a susținut în mod constant regimul Ustașa,
deși a protestat nu de puține ori (în principal prin vocea lui Stepinac- respectatul arhiepiscop de
Zagreb) împotriva atrocităților comise de către Ustașa, în numele purității etnice și a luptei
anticomuniste. Mai curând, clerul croat romano-catolic susținea ideea convertirilor ortodocșilor
și a musulmanilor la catolicism, organizându-se și asemenea acțiuni, cărora Biserica Romano-
Catolică le conferea o importanță simbolico-spirituală deosebită și pe care le organiza cu
minuțiozitate, într-un atmosferă cu adevărat impresionantă. Liderul clerului romano-catolic
croat, arhiepiscopul Stepinac, a rămas consecvent anticomunismului său structural, echivalându-i
pe adepții și simpatizanții Extremei-Stângi cu adevărați militanți ai Diavolului. Stepinac era un
om fundamental bun, care și-a folosit enorma-i influență în epocă, pentru a salva de la moarte
unele personaje considerate indezirabile în ochii regimului Pavelic, multe dintre acestea fiind de
origine etnică evreiască. Pe de altă parte, însă, nu i se putea cere nici un fel de înțelegere pentru
comunism. Arhiepiscopul (care în anul 1937 ajunsese la demnitatea de primat catolic al
Iugoslaviei) va fi ulterior acuzat (în 1945) de către autoritățile comuniste, de colaboraționism cu
regimul lui Ante Pavelic și condamnat la 16 ani de muncă forțată. A efectuat efectiv 6 ani de
închisoare, după care a fost eliberat și a fost obligat la un fel de domiciliu obligatoriu în
localitatea sa natală- Krasic. În 1953, Vaticanul l-a uns cardinal. Va muri în anul 1960, la vârsta
de 62 de ani, în urma unui cancer. Mormântul său se află în catedrala romano-catolică din
Zagreb- edificiu monumental, cu o arhitectură impresionantă. Regimul lui Ante Pavelic suferea
de un anumit complex al reprezentativității internaționale, fie și dacă ne gândim la faptul că doar
douăsprezece state l-au recunoscut (toate gravitând în sfera de interes a Axei), iar relații
diplomatice efective fiind întreținute doar cu opt dintre acestea. Germania și Italia au rămas în
permanență garanții și cei care monitorizau practic toate actele de politică externă ale
Zagrebului, sentimentul fiind acela că independența Croației era mai curând una formală decât
reală. Croația a participat cu două unități militare în campania antisovietică, acestea acționând
sub comandă germană, integrate militar în cadrul trupelor germane. Aproximativ 200.000 de
croați au fost trimiți în Germania, pentru a fi folosiți ca mână de lucru ieftină, în diferitele fabrici
de armament. Pe măsură ce situația militară a Axei se deteriora și poziția Ustașa suferea o
fragilizare permanentă, iar Pavelic trăia un sentiment de insecuritate din ce în ce mai mare,
potențat și de faptul că fusese între timp ținta unor atentate, din care scăpase cu viață, în mod
miraculos. În acea perioadă devenise un om din ce în ce mai suspicios și mai închis, fiind tot mai
rar văzut în public, înconjurându-se de gărzi personale din ce în ce mai numeroase și mai bine
înarmate. În interiorul granițelor țării, trupele de partizani își făceau simțită prezența tot mai acut,
iar nemulțumirile populației civile față de deteriorarea progesivă a condițiilor de viață complicau
și mai mult atmosfera internă din Croația.
În 1945, Croația înregistra pierderi umane considerabile. Dintre cei
2.100.000 de etnici sârbi trăitori pe teritoriul ei, 330.000 fuseseră uciși. Dintre cei 3.400.000 de
etnici croați, aproximativ 190.000 fuseseră exterminați.
E interesant de observat că şi politica externă a Iugoslaviei interbelice a fost la originea
sa, determinată tot de raţiuni sârbe. La fel ca şi înainte de 1918, ţintele urmărite de către Belgrad
erau Marea Egee, Albania şi Salonicul. S-a adăugat acestui set de obiective şi Macedonia (mai
corect spus- a fost reevaluată presupusa ei importanţă), principalul argumentul invocat fiind
unul corect sub aspect istoric, dar fragil din perspectiva interpretărilor juridice, respectiv, acela
că Macedonia ar fi aparţinut Serbiei în perioada 1282-1394.
Croaţii au privit cu sporită îngrijorare, noua organizare administrativă impusă de
către regele Alexandru în toamna anului 1929, istoricul Ivo Goldstein (de exemplu) susţinând că
această măsură ar fi urmărit în realitate, diminuarea ponderii zonelor unde etnicii croaţi ar fi fost
până atunci majoritari.
După asasinarea liderului croat Stepan Radic de către un muntenegrean (în anul 1928),
regele Alexandru nu a exclus ideea unei secesiuni a Croaţiei de restul Iugoslaviei, într-o manieră
paşnică, însă consideraţiile de ordin internaţional au prevalat în cele din urmă11. Parlamentul
rezultat în urma noii Constituţii din 1931 era unul bicameral, dar chiar şi în cadrul lui, sârbii
deţineau 219 dintre cele 306 mandate parlamentare
Nici faptul că în perioada regimului autoritar al lui Alexandru (1929-1934), un etnic
sloven a fost numit premier al Iugoslaviei, nu a modificat percepţia majorităţii nesârbilor,
conform căreia, sârbii continuau să deţină controlul în stat.
După expresia istoricului Robert Crampton, Iugoslavia regelui Alexandru era la fel de
dominată de sârbi, ca şi precedenta.
Iugoslavia epocii Iosip Broz Tito a fost receptată iniţial de către unii observatori ,
ca fiind o prelungire ( într-un cu totul alt context) a dominaţiei politice sârbe. În mişcarea
de partizani a lui Tito, etnicii sârbi originari din Bosnia şi Croaţia reprezentaseră coloana
vertebrală şi fuseseră protagoniştii unor episoade de o remarcabilă temeritate. După 1945,
Serbia îşi conservase principala poziție în cadrul federaţiei, fie şi pentru că Belgradul
continua să fie capitala Iugoslaviei, ( aici aflându-se sediul băncii centrale şi a altor
instituţii ale administraţiei centrale), în vreme ce în cadrul celorlalte republici , sârbii
deţineau mai multe poziţii influente, în special în rândurile partidului comunist şi a
armatei.
La cel de-al şaptelea congres al comuniştilor din Iugoslavia (care a avut loc în anul
1958), aşa-numiţii radicali sârbi au propus chiar desfiinţarea republicilor componente ale
Iugoslaviei, ţara urmând a fi redesenată administrativ, în sensul unui iugoslavism omogenizator.
Era firesc în aceste condiţii, ca ideea de iugoslavism ca atare (susținută în mod constant de către
Tito) să fie considerată de către o parte a nesârbilor, o formă mascată a naţionalismului sârb
resurgent.
Croaţia şi Slovenia erau republicile considerate drept cele mai dezvoltate din
punct de vedere economic ale federaţiei iugoslave şi o parte a elitei lor politico-economice se

11
simţea frustrată pentru că trebuia să contribuie (fie şi indirect) la subvenţionarea celorlalte
regiuni cu un standard economic inferior. Forţele de securitate ale Iugoslaviei titoiste aveau în
posturile-cheie etnici sârbi, iar faptul că din 1945 ministrul de interne al Iugoslaviei era sârbul
Alexander Rankovic- era interpretată ca o personificare a dominaţiei sârbilor asupra celorlalte
etnii. Iritările s-au amplificat în 1964, când lui Rankovic i s-a creat postul de vicepreşedinte al
Iugoslaviei, considerându-se că Tito îl desemnase deja succesor neoficial. Însă doi ani mai târziu,
el şi-a pierdut poziţia politică, o parte a elitei politico-militare sârbe, fiind de această dată, cea
care s-a simţit abandonată/trădată de către Tito.
Tito îşi propunea să modeleze mentalitatea popoarelor Iugoslaviei, în sensul
realizării unei echivalenţe între federalism şi iugoslavism. A fost o personalitate extrem de
puternică, biografia sa (de factură aproape cinematografică) neîncetând să fascineze, chiar și
astăzi. Originile sale croato-slovene, viața personală aventuroasă, capacitatea de a se adapta celor
mai imprevizibile situații, curajul fizic exemplar, cinismul, viclenia, cruzimea, însușirile de
strateg militar, spiritul organizatoric, charisma excepțională- îl recomandaseră încă de foarte
tânăr, ca pe un potențial lider de mare perspectivă. După 1966 (anul căderii în dizgraţie a lui
Rankovic) unele măsuri ale guvernului dela Belgrad au fost receptate cu totul negativ de către
naţionaliştii sârbi. Amendamentul constituţional care-i conferea provinciei Kosovo un statut
juridic egal cu acela al Voivodinei (ca element component al federaţiei iugoslave) a reprezentat
un adevărat şoc, la fel ca şi renunţarea la cea de-a doua denumire a provinciei Kosovo
(„Metohia”), termen sârbesc, pe care Tito a decis să-l elimine din denumirea oficială, pentru a
menaja sensibilităţile identitare ale etnicilor albanezi din zonă.
Belgradul a investit (mai ales, începînd din anul 1971) fonduri importante în provincia
Kosovo, cu scopul de a reduce înapoierea acesteia faţă de restul Iugoslaviei şi de a le oferi
etnicilor albanezi, senzaţia că nu sunt trataţi în mod discriminatoriu.
Unii observatori au remarcat faptul că graniţele republicilor componente ale
Iugoslaviei postbelice au fost trasate în aşa fel, încât să avantajeze elementele non-sârbe ,
prevenind astfel expansiunea factorului sârb. Zone unde etnicii sârbi erau majoritari au fost
incluse în Croaţia şi Bosnia, nebeneficiind de autonomii similare celor de care se bucurau
Kosovo sau Voivodina. 40% dintre etnicii sârbi s-au aflat în afara graniţelor Serbiei propriu-zise,
în perioada Iugoslaviei titoiste. Se va contura astfel, treptat, (în mentalitatea multor sârbi),
impresia frustrantă a abandonării de către autorităţi, sau, faptul că fuseseră realmente trădaţi.
Aşa cum observa istoricul Noel Malcolm, deşi iniţial sârbii şi muntenegrenii erau
majoritari în cadrul structurilor de partid din Kosovo, iar atitudinea lor faţă de albanezii din zonă
era una de superioritate, comportamentul ulterior al lui Tito faţă de Kosovo a modificat percepţia
albanezilor faţă de el, în sensul că, amintirea lui e conservată chiar și azi, cu o anumită afecţiune,
de către mulţi etnici albanezi din fosta Iugoslavie. Aceştia văd în el pe omul care a oprit (sau
respins) politicile regimurilor anterioare: programul de colonizare și interzicerea folosirii limbii
albaneze, iar nu în ultimul rând- pe omul politic care a oferit provinciei Kosovo, o autonomie,
care, din anul 1970 a atins aproape, standardele de egalitate cu ale celorlalte unităţi componente
ale statului federal iugoslav.
În acest context, naţionalismul (o vreme latent) al sârbilor va cunoaşte un nou start,
imediat după moartea lui Tito, perioada 1980-1990 fiind denumită de către unii analişti ai
fenomenului iugoslav drept una a „redeşteptării naţionalismului sârb postbelic”.
Îndeosebi în plan cultural, acest aspect a fost vizibil, fie şi dacă ne gândim la
maniera în care istoria Iugoslaviei urma a fi scrisă și prezentată în literatura de specialitate (dar
nu numai), renunţându-se la unele stereotipuri reducţioniste privind unele figuri controversate,
însă exagerându-se în celălalt sens, al luminării până aproape de mitizare a imaginii acestora.
Exemple semnificative: unele dintre scrierile cu subiecte istorice ale influentului prozator sârb
Dobrica Cosic, sau, prezentarea liderului cetnicilor Draza Mihailovic (într-o lucrare ştiinţifică
apărută în anul 1983), drept un erou al istoriei contemporane sârbe şi nu ca un colaboraţionist al
Puterilor Axei, precum era catalogat în perioada titoistă.
Deși a înregistrat progrese economice constante în perioada titoistă, Croația nu a
renunțat niciodată la veleitățile sale secesioniste. Contextul internațional i-a fost încă o dată,
favorabil, după 1989, iar elita politică nu a ezitat să-l valorifice în mod prompt. Pe 19 mai 1991,
94% dintre croații prezenți la urne în cadrul unui referendum s-au pronunțat pentru suveranitatea
țării, următorul pas fiind proclamarea independenței, pe data de 25 iunie 1991. În ianuarie 1992,
independența Croației a fost recunoscută de către statele membre ale Uniunii Europene. Pe 22
mai 1992, țara va fi admisă în cadrul ONU. Ieșirea Croației din cadrul Federației Iugoslave nu s-
a realizat în mod pașnic, Belgradul reacționînd militar. Au avut loc ciocniri armate violente,
trupele croate fiind susținute din punct de vedere logistic de către Germania, Ungaria, Austria și
Italia.
Un rol important în procesul politic de emancipare și independență croat i-a
revenit lui Franjo Tudjman (1922-2000), primul președinte al Croației din era post-iugoslavă,
care a dominat efectiv viața politică a țării în perioada 1990-2000. Aderarea Croației la Uniunea
Europeană (1 iulie 2013) finalizează un proces amplu, pe care societatea croată l-a parcurs cu
succes, fără a întâmpina unele dificultăți. Principalul atu economic al țării îl reprezintă, în
continuare- turismul, care deși a fost puternic afectat de către confruntările militare ce au prefațat
obținerea independenței, s-a redresat rapid, beneficiind și de importante investiții străine. Croația
posedă un patrimoniu turistic de excepție, care reprezintă nu doar o multitudine de peisaje
geografice remarcabile, ci și numeroase monumente istorice sau arhitectonice.
Chestiunile de ordin etnic nu au dispărut, având oarecare influență și din
perspectivă geopolitică. În perioada Iugoslaviei lui Tito, Croația a atras un număr important de
etnici sârbi, care au preferat să se stabilească în această republică, pentru a beneficia de un
standard de viață mai ridicat. Primele state care au recunoscut independența Croației au fost
Germania și Vatican, ambele făcând-o simultan- ceea ce i-a determinat pe analiștii politici să
decripteze în acest gest, reactivarea unor legături istorice tradiționale.
Există etnici croați și pe tertoriul Bosniei-Herțegovina, ceea ce a determinat o preocupare
efectivă a Zagrebului de a include sub controlul statului croat și părți din această fostă republică
iugoslavă. Amintirea celor cinci ani de confruntări militare croato-sârbe (1991-1995) nu s-au
șters din subconștientul colectiv al poporului croat și probabil că acest lucru va mai dura, o lungă
perioadă de timp. Actualmente, cele două națiuni par a se ignora reciproc, menținându-și între
ele o atmosferă de rezervă glacială.
Din punct de vedere geopolitic și istoric se poate afirma faptul că independența
Croației a readus această țară în sfera de influență germană, reconexând-o spațiului economico-
spiritual propriu Europei Centrale, acolo unde a gravitat mai mereu de-a lungul secolelor, grație
și confesiunii romano-catolice. Se poate afirma că romano-catolicismul (ca și în cazul Ungariei)
a reprezentat un adevărat sigiliu identitar în sens modern și european pentru croați, popor cu
certe calități militare și lucrative, pașnic prin structura sa, în pofida sângeroaselor episoade pe
care istoria sa le-a consemnat. Croația pare a-și repudia mental orice legătură cu zona Balcanilor
și cu mixtura de civilizație islamico-ortodoxă, afirmându-și în mod vocal apartenența la
catolicism și Occident. Susținerea nord-americană de care Zagrebul a beneficiat constant după
obținerea independenței a oferit un atu suplimentar, unei politici în care prioritatea națională e o
constantă.

ROMÂNIA

Când Emil Cioran supunea unei analize necruțătoare specificul național românesc în
controvesatul său eseu, intitulat ”Schimbarea la față a României„, era în anul 1936, în plină
epocă a ”fericitului” capitalism carlist. Fotografiile vremii, precum și jurnalele cinematografice
oficiale emanau un aer de mulțumire colectivă, ceva care aducea aminte de acele tablouri naive
ale meșteșugarilor populari sau de ștergarele și carpetele care împodobeau pereții locuințelor
micii burghezii de provincie. Chipuri vesele, soare, halbe de bere care se ciocnesc la umbra
teraselor de cartier, automobile cu claxoanele stridente, aruncând nori de praf în calea țâncilor
gălăgioși, doamne de familie ascultând strania muzică militară în parcurile cu statui coșcovite...
Instantaneele rurale aduceau în prim-plan săteni blânzi sau fete și băieți care încingeau
hora în centrul localităților, urmăriți cu admirație și invidie de pâlcuri de bătrâni. E o atmosferă
de carte poștală ilustrată, un amestec trist de pepeni cu miez roșu mustos și fum înecăcios ivit din
amurg de sub poala pădurii.
În noaptea Învierii, cimitirele semănau cu niște tărâmuri misterioase, jocul de lumini și frânturi
de umbră ale sutelor de lumânări profilându-se pe fundalul ecourilor tărăgănate ale cântecelor
bisericești. Într-o coajă de ou și un colac, puiul de țăran vedea concentrată lumea dintotdeauna a
copilăriei lui, un univers dureros și ispititor, cu păsări, vaci, bătrâne sporovăind la garduri,
codane posedate pătimaș printre știuleții de porumb, homerice bătăi și beții. Ca un fum alb,
chipul vreunui bunic mort sau chiar al tatălui dispărut în război tulbura periodic liniștea simplă,
asemenea unui clopot ruginit care sfărâma în bucăți, azurul unei amieze îmbibate de foc. Preotul
și învățătorul erau zeii ascultați ai comunităților, oamenii care dădeau sfaturi, citeau sau
compuneau scrisorile fără de care veștile se opreau sau înghețau definitiv.
O întreagă literatură sămănătoristă a evocat până la exces, cu siropoasă minuțiozitate,
chipurile preotului și învățătorului. Nicolae Iorga considera o astfel de literatură drept
emblematică pentru specificul nostru ca popor și o socotea deopotrivă- un model axiologic
absolut.
De la George Coșbuc la Ioan Slavici, Octavian Goga sau Liviu Rebreanu,
literatura română condensează ca într-un cristal aceste două instantanee umane, poleindu-le cu
nimbul idealizării sociale. Preotul și învățătorul îndeplineau un dificil apostolat, într-o lume în
care de cele mai multe ori- timpul încremenise. Deschiderea către oameni, către nevoile acestora,
venea dintr-o chemare lăuntrică, dintr-un instinct ancestral colectiv, imposibil de eludat. O mută
solidaritate îl apropia pe fostul clăcaș de familia ”domnului învățător”. În tranșeele Primului
Război Mondial, umbra descărnată a morții înveștmânta deopotrivă, atât pe analfabetul cu pielea
scorojită, cât și pe domnișorul în haine nemțești, familiarizat cu paginile cărților. Moartea
transformă oamenii atât de mult, încât deosebirile de ranguri, studii, avere se estompează cu
totul.
Nichifor Crainic observa într-unul dintre textele sale mustind de savoare lexicală
cum noi, cu toții, pășim peste umerii de os ai strămoșilor, peste o imensă piramidă
subpământeană cu sclipiri de argint. La rândul lui, preotul de țară, în ciuda unei literaturi
populare care-l prezenta uneori negativ, se comporta nu de puține ori, ca un părinte sufletesc al
comunității, neavând întotdeauna bunăstarea materială pe care unii i-o bănuiau. Cimitirele cu
cruci de lemn, Hristoși de tablă spintecați de ploi și arși de colb, bisericuțele pitite printre copacii
bătrâni și scorburoși, șirurile de femei mergând agale, ca prin vis, printre ierboasele tufe- iată
universul dintotdeauna al celor mulți și anonimi, al căror destin se derula cu o cosmică
încetineală.
Răscoala din 1907 a tulburat întrucâtva această monotonie și dacă cifra de 11.000
de morți a fost mult gonflată de pasiunea condeierilor socialiști, e adevărat, totuși, că glasul
tunului a însoțit mult timp memoria copiilor de atunci, până târziu, către apusul propriilor
existențe.
O altă lume viețuia în orașe, al căror prototip de o fabuloasă fascinație nu putea fi decât
Bucureștiul. ”Capitala care ucide”- acesta era titlul unuia dintre ciclurile romanești ale
fecundului prozator Cezar Petrescu, în vreme ce, mai târziu, Sfârșit de veac în București-
capodopera lui Ion Marin Sadoveanu, mărturisea despre farmecul crepuscular al unei elite
aristocratice de pe cheiurile Dâmboviței, aflată sub semnul iremediabil al ratării existențiale, în
fața ofensivei lipsite de scrupule a noilor cohorte de îmbogățiți.
Un București al tentațiilor și mirajului bolnav, o cetate a femeilor de moravuri
ușoare, un oraș al jocurilor de noroc, intrigilor politice, voluptății și nebuniei, dar și un loc al
eleganței, bunului gust, opulenței, perfecționismului burghez.
Vile și apartamente inundate de verdele iederii, cu balcoane misterioase, curți tainice
ascunzând complexe îndelung reprimate și vaporoase melancolii. O geografie a ambițiilor de
toate tipurile, populată cu personaje incredibil de adaptabile, cu instinct sigur și lipsă a
prejudecăților. Calculat cinism, răbdare exersată la temuta școală bizantină, dar și superficialitate
bulevardieră, cu flori presate în caiete caligrafiate meticulos. Un rai al pariurilor politico-
sportive, al dramelor de cartier nu rareori tranșate sângeros. Domnișoara Nastasia- piesa de
teatru scrisă de George Mihail Zamfirescu- are ca temă purificarea prin moarte, încercarea
omului de a se elibera de sub blestemul unui destin mediocru, hidoșenia unui perimetru stradal,
putând simboliza eșecul startului spre fericire.
Oraș al marilor contraste, capitala României nu a încetat niciodată să intrige, să
indigneze, să atragă. Bucureșteanul standard, pe care I.L. Caragiale l-a făcut nemuritor sub
numele de Mitică, era nu numai abil în a găsi cele mai neașteptate asocieri de imagini sau
calambururi, ci și teribil de flecar, de indiscret și indiferent la ideea de tragic. Românii au luat
mai mereu orice în bășcălie, fie afirmând că se bazează pe o ancestrală intuiție, care nu le joacă
feste niciodată, fie din dorința de a evita pe cât posibil momentul ”coliziunii” cu marele obstacol.
Scriitorul Anton Holban a fost uimit când a constatat că elevii săi nu au putut să
scrie o singură frază atunci când le-a cerut să-și expună propriile puncte de vedere referitoare la
moarte. O temă precum Reflexii personale asupra morții le părea acestora de neacceptat.
Mânios, Anton Holban scrisese că poporul român nu are nici un fel de har metafizic, destinul său
fiind predestinat către mediocritate. O anumită maleabilitate, o adaptabilitate de un pragmatism
nu de puține ori nevertebrat ne-au adus uneori disprețul observatorilor din exterior. Se afirmase,
la un moment dat, că noțiunea de român nu ar defini un popor, ci o profesiune.. Atingătoare
cuvinte...
Marile victorii obținute în momente de grea cumpănă riscau să fie umbrite de
unele trăsături de caracter, de o mentalitate colectivă surprinzătoare. Generozitatea și
ospitalitatea- calitățile aproape legendare ale românului- par acum, la o riguroasă analiză, tot mai
puțin spectaculoase. Acea proclamare a virtuții permanentei apărări a pământului natal- nefiind
interesați de nici un fel de aventuri militare sau comerciale cu tentă colonială- ni se pare un
argument destinat a ascunde lipsa de inițiativă și îndrăzneala, incapacitatea cronică de a ne
mobiliza organizat și metodic mai multă vreme, dragostea de compromis pe termen scurt,
automulțumirea apărută fulgerător, proiectele repede începute și mai mereu nefinalizate ori
nefinalizate la timp.
Pe lângă Mărășești a existat și Turtucaia- simbol al corupției și incompetenței
militare, o umilință națională peste care s-a zidit tăcerea. Trupele Puterilor Centrale care au
ocupat temporar capitala României au fost primite surprinzător de amabil de către notabilitățile
confecționate ad-hoc, iar trepidanta viață de tripou și speculații s-a reluat cu o fantastică vigoare.
Cine suntem de fapt? Care e fața noastră adevărată? Octavian Goga scria cu amărăciune că într-o
înfrângere se observă cel mai bine complexitatea caracterelor, se agită bestia din om, ieșind la
suprafață, bolborosind, transformând legea și morala în simple zmee din hârtie, peste care
colaboraționiștii de profesie se grăbesc să presare flori. Un univers amestecat și contradictoriu,
un vuiet asurzitor care îmbină în esențele sale salvele militare cu zgomotul ruletei, gemetele
răniților, oftatul de plăcere al juisării, troparele și condacele bisericești, excitația melodiilor
franțuzești, abulia șoaptei mărunte. Un popor paradoxal, care apare după 1919 substanțial extins
sub aspect teritorial și numeric, în ciuda celor 800.000 de victime ale Marelui Război. Un loc
unde Occidentul și Orientul se întrepătrund surprinzător și indecent, mai multe spații de
civilizație care coexistă în ciuda limbii comune, a unei istorii prezentate când pătimaș, când
pesimist- confiscată nu o dată, de limbuții demagogi ai politicii, alături de care se detașează
figurile de excepție ale unor patrioți dezinteresați, inteligenți și demni.
Poporul român se afla la finele Primului Război Mondial câștigător și totuși
învins, triumfător în plan politico-statal, dar cutremurat de convulsii interne. Un anumit tip de
om politic este sortit dispariției. Este vorba despre aristocratul de salon, frecvent oaspete al
cluburilor selecte sau al restaurantelor de lux, greu accesibile vulgului. Conservator prin
înclinație și adesea erudit prin vocație, el este descendentul unei boierimi care a rezistat, în ciuda
avatarurilor sale dureroase, ticăloase, dar și eroice. Boierimea românească, grecească,
armenească, arvanită- acest creuzet pulsând de grele parfumuri, sânge, zuruit de galbeni, foșnet
pervers de documente și mătăsuri, imagini de peceți- s-a aflat în tot Evul Mediu la temelia
tuturor lucrurilor. Ea conduce, decide, pizmuiește, apără, suferă...
 După 1918, odată cu eliminarea votului cenzitar, segmentul electoral românesc se
va lărgi semnificativ, prilej pentru apariția unor figuri noi în agora politicii. Protagoniștii
partidelor de esență aristocratică par a nu se mai regăsi în acest peisaj, totul devenind pentru ei
șocant și dureros. O lume se prăbușește. Opinia publică are impresia că epoca democrației
neoliberale va fi un fel de panaceu pentru toți. Naivitatea va fi ulterior plătită scump...
Numai cei rău intenționați mai pot afirma azi că reîntregirea statului român a fost
o greșeală și că românii în marea lor majoritate n-ar fi dorit acest lucru. Pe de altă parte, au
existat în epocă unele voci care au pus sub semnul îndoielii utilitatea revenirii la România a
Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Un Ioan Russu-Abrudeanu era convins, de
exemplu, că transilvănenii (prin unii reprezentanți ai elitei lor politice și culturale) n-ar fi dorit în
realitate, o unire cu Vechiul Regat- considerând un astfel de act dezavantajos lor sub aspect
economic și al standardelor de civilizație.
Statutul de autonomie pentru Transilvania (invocat de A.C.Popovici, Alexandru
Vaida-Voievod sau Iuliu Maniu) le părea acestora firesc și în acord cu tradiția și fizionomia
economico-politică a acestei provincii istorice. Numărul important de etnici români afiliați
Bisericii Unite cu Roma, precum și Bisericii Catolice, numărul semnificativ de minorități care se
individualizaseră economic și cultural suficient de vizibil- toate acestea ar fi conferit teritoriilor
de dincolo de Carpați un statut cu totul special. De aici și până la o comparație cu Elveția
cantonală (de exemplu) , drumul era lung. Vechiul Regat genera semnele sale de întrebare.
Tendința centralistă excesivă era criticată de către unii observatori care aveau impresia că, din
punct de vedere administrativ, unirea din 1918 ar fi fost în fapt o extindere a specificului
dâmbovițean la scara noilor provincii, totul fiind gândit într-o manieră pripită, lipsită de
imaginație și tact, cu nesocotirea particularităților locale. Teama era resimțită mai curând din
perspectiva apariției cohortelor de funcționari publici- unii dintre ei notorii pentru arghirofilie.
Administrația austro-ungară se remarcase în cursul secolului al XIX-lea printr-o
funcționărime relativ onestă și competentă, inclusiv, prin comparație cu state europene
importante. Rigiditatea uneori excesivă era, nu de puține ori, dublată de o bună cunoaștere a
realităților locale. Pe acest fundal au fost luate măsuri organizatorice utile comunităților.
Fenomenul nu era vizibil doar în Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, ci, în
majoritatea fostelor provincii de coroană austriece. Entuziasmul extraordinar al momentului
1918 nu-și avea peste tot o acoperire în sfera realității, iar locuitorii teritoriilor revenite la matcă
vor constata-o treptat...
Într-o scriere din 1939, în care făcea o analiză a civilizației elementului românesc
din provinciile de peste munți, Nicolae Iorga constata cu tristețe că, în anumite situații,
infrastructura și organizarea orașelor ardelene se arătau cu mult mai precare după 1918... O
anumită uniformizare forțată- aceasta era tema de nemulțumire centrală a celor frustrați, deși, pe
de altă parte, minoritățile etnice ale provinciilor ardelene vor constata, câțiva ani mai târziu, că
temerile lor nu erau îndreptățite.
Un lucru era sigur: Transilvania, Banatul, Bucovina, Crișana și Maramureșul erau
superioare Vechiului Regat, Basarabiei și Dobrogei sub aspectul nivelului de trai. Atunci, care
erau efectele asupririlor străine? Exista oare o explicație infinit mai delicată și mai greu de
pronunțat- aceea privind specificul riturilor și mentalitatea construită în acest sens?
Greco-catolicul Iuliu Maniu a privit mereu Bucureștii cu o anumită prudență, iar
Consiliul Dirigent al Transilvaniei a încercat să prelungească termenul reunificării de facto a
acestei provincii cu România, mergând pe ideea unor evoluții treptate, graduale. Până la urmă,
liderii de la București au pus punct acestui interstițiu.
O situație aparte o avea Basarabia în perioada interbelică. După 106 ani de
dominație rusă, standardele sale de civilizație erau extrem de scăzute, chiar raportate la Vechiul
Regat. Infrastructura învechită, insuficient dezvoltată (ne gândim mai ales la drumuri), existența
unor populații străine prea puțin atrase de modelul cultural și de civilizație românesc- iată tot
atâția factori de îngrijorare pe termen lung.
Nu putem însă omite din această ecuație o anumită lipsă de înțelegere a autorităților de la
București față de specificul provinciei dintre Prut și Nistru. Nu puține erau mărturiile epocii
interbelice în conformitate cu care, Basarabia se transformase treptat într-un fel de spațiu intern
de recluziune, unde erau surghiuniți acei funcționari ai statului, care se făcuseră vinovați în mod
repetat, fie de incompetență, fie de evidentă corupție. Ori, în asemenea condiții, ce percepție
puteau avea locuitorii de aici, față de administrația românească, în general? Cum puteau fi ei
câștigați în mod firesc, dacă alternativele care li se ofereau erau mai mult decât precare?
Desigur, nu putem nici să exagerîm, afirmând că acest fenomen era o regulă în Basarabia,
dar o serie de aspecte negative au existat și ele au făcut un mare deserviciu statului român.
După 1918, o generație remarcabilă de gânditori și creatori își cerea dreptul la
afirmare, adesea, discursul acestor reprezentanți ai noului val fiind radical și intransigent. Mulți
observatori ai perioadei credeau în mod onest, în existența unei lipse de comunicare între
România ”oficială„ și România ”reală”, adepții legionarismului identificându-se cu așteptările
autenticilor patrioți. Conceptul de naționalism va cunoaște atât noi dimensiuni spirituale, cât și o
anumită stilistică ofensivă, justificată de faptul că ar fi fost nevoie de o nouă raportare a
românismului la un presupus spirit al veacului.
În ciuda unor progrese economice și mai ales culturale ale țării, adepții proiectului
unei Românii de alt tip, credeau într-o mai energică impunere a propriului nostru model la nivel
european, considerat a fi fost cu nimic mai prejos, decât acela al statelor cu veche tradiție
democratică. Ideea democratică în sine va fi supusă unui șir de contestări, existând voci (nu
puține!) care se întrebau în ce măsură, principiile democratice se puteau articula într-o
consonanță reală cu specificul poporului român.
Ca alternativă, aceștia vorbeau despre un stat românesc edificat pe baza unui naționalism
autoritar, ortodox, care să se adreseze în primul rând etnicilor majoritari, în vreme ce loialitatea
și capacitatea etniilor minoritare de a se asimila, reprezentau condiții aproape axiomatice de
acceptare.
România Mare era, incontestabil, un stat național unitar, deși procentul
minorităților era unul destul de important: 28%. Provinciile reunite cu Vechiul Regat înregistrau
cele mai importante grupuri etnice neromânești, ponderea acestora fiind uneori mai mare decât a
etnicilor români, în special în mediul urban. O anumită frustrare de coloratură naționalistă, va fi
perceptibilă în mediile politico-sociale dominate de etnicii români, fără ca aceasta să devină o
caracteristică a psihologiei colective românești12.
Străinii (în special evreii) vor fi priviți cu invidie și rezerve în anumite situații,
aspectul trebuind a fi interpretat și ca pe o reacție a autohtonismului împotriva unor agenți ai
modernizării. Adesea, această modernizare se realizează fără tactul necesar, oarecum pripit, dar
procesul nu poate fi nicidecum minimalizat. E un fenomen caracteristic întregului spațiu est-
central-european. Evreii devin simboluri ambivalente ale modernizării și disoluției, dar pe fond,
ei se vor dovedi cetățeni loiali statului român, contribuția lor la civilizația românească, fiind
incontestabilă și importantă.
România interbelică a avut un segment majoritar de populație săracă, ignorantă,
trăitoare în mediul rural, dar în același timp existau insule (în sens sociologic) destul de
consistente de a oameni cu un standard de viață scăzut, cu deosebire în zonele periferice ale
orașelor. Asemenea grupuri umane deveneau cu ușurință mase de manevră, fiind permeabile
discursurilor radicale, cu iz soteriologic. Paradoxul democrației românești interbelice îl
reprezenta faptul că, deși numărul curentelor ideologico-politice crescuse în proporții însemnate,
nivelul de educație politică al votanților nu înregistrase progrese majore. Unii observatori ai
timpului considerau că sistemul politico-electoral tipic secolului al XIX-lea funcționase într-o
manieră mult mai eficientă, poate și datorită sobrului pragmatism, corelat cu legalismul
reprezentate de către regele Carol I. Sistemul ”rotativei guvernamentale„ (contestat cu energie,
mai ales în presa de stânga) oferea impresia unei reale stabilități, conservatorii și liberalii
succedându-se la putere sub atenta supraveghere a monarhului.
România regelui Carol al-II-lea oferea inițial observatorilor străini imaginea
fascinantă a unui spațiu public efervescent, dar la o analiză mai aprofundată, contrastele
deveneau tot mai evidente și mai șocante. Teoria maioresciană a formelor fără fond își dovedea
viabilitatea și în anii 30”, evantaiul de instituții, nefiind adesea, decât un buchet de focuri
bengale. Partidele și grupările, diversitatea publicațiilor, alternau cu numeroasele exemple de

12
sărăcie și ignoranță. Guvernările care se succedau rezistau cu greu tentației de a intimida sau de a
încerca să stimuleze electoratul, prin mijloace neortodoxe.
Democrația României interbelice nu a avut șansa unei maturizări (în sensul
standardelor occidentale), atât datorită particularităților specifice scenei politice autohtone și
internaționale, cât și datorită unor trăsături psiho-istorice, tipice colectivității românești.
Începând din anul 1938, România a intrat în zodia autoritarismelor, încadrându-se unui fenomen
politico-social mai larg, specific spațiului est-central european.
După expresia istoricului Ivan T.Berend, democrația interbelică (tipică statelor din
Europa Est-centrală și de sud) pornea la drum împovărată de o moștenire istorică dificilă, în
cadrul căreia înapoierea economică , fragilitatea spiritului civic, forța naționalismelor radicale și
accentele xenofobe, au reprezentat elemente imposibil de ignorat.
Perioada comunistă (derulată în intervalul 1947-1989 ) a cunoscut etapele sale
diferite, în pofida faptului că sub aspect ideologic, monopolul partidului unic nu a fost pus nici
un moment sub semnul întrebării. Din perspectivă geopolitică, vom observa faptul că România
(deși aflată în sfera de influență a URSS, prin integrarea sa în blocul statelor comuniste) va reuși
treptat să-și individualizeze o politică externă din ce în ce mai personală, în sensul unei apropieri
față de statele nealiniate și cele capitaliste. O parte a istoricilor și comentatorilor politici actuali
contestă sau minimalizează acest aspect, considerându-l doar un simplu artificiu propagandistic,
un joc de imagine orchestrat în spirit demagogic, menit a arunca o perdea de fum peste aspectele
negative ale regimului ilustrat de familia Ceaușescu. Cercetări de arhivă mai noi, probează însă
în mod indubitabil faptul că politica externă a României comuniste a cunoscut în multe momente
aspecte dramatice, în condițiile menținerii unei ostilități concertate și constante ale unor state din
același bloc comunist, la adresa ei, exemplele-standard fiind URSS și Ungaria 13. De fapt,
ecourile unei experiențe istorice traumatizante nu au dispărut, ci s-au perpetuat în alte formule și
pe alte coordonate. Ungaria nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Transilvaniei, pe care în
subconștientul colectiv maghiar a echivalat-o întotdeauna cu un reazem al statalității proprii.
Revizionismul maghiar (vizând recuperarea tuturor teritoriilor deținute de Ungaria înainte de
Trianon) a rămas o constantă a politicii externe maghiare, chiar dacă în diferite perioade ale
acesteia, i s-a pus surdină, sau a fost mascat cu abilitate 14. În pofida dimensiunii propagandistice
a internaționalismului proletar și a respingerii oricărei forme de naționalism (echivalată de către
dogma comunistă cu șovinismul, rasismul sau xenofobia) naționalismul de tip revizionist (în
paradigmă maghiară) s-a dovedit mult prea puternic și suficient de bine asimilat în mentalul
colectiv național, pentru a dispare. Pe de altă parte, antirusismul și antisovietismul românilor
(confirmate sociologic și istoric) s-au menținut și în perioada comunistă, chiar dacă un asemenea
sentiment a devenit unul abisal, din firești considerații tactice. România a trăit nu o dată
sentimentul ”cetății asediate”, dar dincolo de unele exagerări cu caracter propagandistic, există o
explicație de natură geopolitică și istorică, motivând un asemenea set de trăiri.
Aserțiunea conform căreia, singurul vecin pe care România s-ar putea cu adevărat
baza este Marea Neagră, nu este lipsită cu totul de conținut, fie și dacă ne gândim la faptul că,
până și relațiile sârbo-române (și mai apoi iugoslavo-române) oferite multă vreme în
istoriografia românească drept ilustrative pentru ceea ce înseamnă o bună colaborare interstatală,
au cunoscut la rându-le tensiuni, sincope și episoade tulburi, despre care opinia publică fie nu a
știut, fie a primit doar informații fragmentare.
Cultul personalității inițiat de către Nicolae și Elena Ceaușescu se încadrează (în pofida
formelor sale cu totul grotești-caricaturale) unei reacții de prevenire a oricăror imixtiuni externe
care ar fi pus în pericol existența statal-identitară românească. Există și astăzi (la nivelul opiniei
publice din România) percepții regionale diferite față de elementele străine, văzute fie ca firești
factori alcătuitori ai texturii națonale, fie ca niște corpuri străine, care ar pune în pericol
fizionomia autohtonă.
Banatul reprezintă din acest punct de vedere un exemplu de toleranță interetnică
remarcabilă, poate și datorită cosmopolitismului său etnic, ori amintirii administrării directe
vieneze, lipsită totuși, de accentele dizolvante ale hungarismului radical. Prin contrast,
Transilvania oferă exemplul unei regiuni în care memoria istorico-afectivă are conotații cu mult
13

14
mai tragice, atât în ceea ce privește cazul elementului românesc majoritar, cât și cu precădere-
situația minorității maghiare, pentru care provincia nu e altceva, decât o parte a marii patrii
maghiare, supusă în 1920 unui verdict european profund nedrept, care ar fi cauzat rămânerea a
milioane de maghiari în afara granițelor Ungariei Sfântului Ștefan.
Atrocitățile pe care armatele maghiare le-au comis în perioada 1940-1944 în
timpul administrării de către Budapesta a nord-vestului Transilvaniei, au contribuit mult la
amplificarea unei neîncrederi/ostilități mocnite, în multe privințe, între români și maghiari. Am
mai adăuga în acest sens, începuturile procesului de comunizare în Transilvania, atunci când
factorul militaro-politic de control sovietic, a mizat decisiv pe concursul fostelor elemente
provenite din aparatul administrativ horthyst, pentru a construi mașinăria de deznaționalizare și
îndoctrinare comunistă. Majoritatea românească ardeleană a trăit atunci șocul unei continuități
(dar sub alte măști și formule propagandistice) a maghiarizării forțate, tipică intervalului istoric
specific perioadei 1867-1918.
România și-a organizat un dispozitiv geopolitic având drept pivot Franța și
întregul eșafodaj reprezentat de alianțele pe care aceasta le-a patronat, bazându-se mai curând pe
experiența secolului al XIX-lea și pe o anumită francofilie, atât a majorității elitei cultural-
politice autohtone, cât și a opiniei publice propriu-zise. Paradoxul l-a reprezentat faptul că, sub
aspect economic, principalul partener al României era Germania, iar dinastia de Hohenzollern
era, de asemenea, de origine germană.
Istoricul relațiilor româno-ruse putea fi (la rândul său) echivalat cu un alt paradox, în
sensul că, deși cele două părți nu se aflaseră niciodată (oficial vorbind) în stare de război, trupele
rusești invadaseră și ocupaseră de multe ori spațiul românesc, generând în mentalul colectiv al
românilor o teamă și o respingere aproape viscerale. Rusia era o mare putere ortodoxă, care se
proclama drept protectoarea tuturor ortodocșilor din această zonă a Europei, dar tendința sa
permanentă de expansiune spre est și sud, reprezenta un pericol major la adresa integrității și
chiar a existenței statului român, indiferent de contextul istoric la care ne-am fi raportat.
Geopolitica indica fără drept de tăgadă Rusia, drept principalul pericol la adresa României. Pe de
altă parte, opțiunea afectiv-politică pentru Franța (cu totul irațională pentru unii observatori ai
vremii și istorici ) era explicabilă prin rolul major jucat de către Hexagon în structurarea statului
român modern, modelul/influența franceză (cultură, artă, administrație, etc) fiind principalul
referențial al elitei românești.
Diplomația românească a fost acuzată de nu puține voci, pentru presupusul ei ”stil-
basculă” în sensul că, România s-a aflat (între 1883-1916) în tabăra aliaților Germaniei (acțiune
justificată de pericolul reprezentat de către o Rusie în ofensivă), pentru ca în timpul Primului
Război Mondial (asemenea Italiei) să treacă în tabăra Antantei. În perioada interbelică, România
a făcut parte din centura de state est-central europene, prin care Franța a încercat să-și extindă
influența în această parte a Europei, ca o contrapondere la renașterea influenței Germaniei, care
(motivată geopolitic) viza aceeași zonă, pe care o dorea în primul rând- o mare piață de desfacere
pentru produsele sale industriale.
Nicolae Titulescu (omul care a condus efectiv diplomația românească, până în
anul 1936) acționa în conformitate cu principiile dreptului internațional, ca și cum ar aplica în
literă și în spirit, indicațiile unui manual de bună conviețuire interstatală. În această ecuație,
Germania nazistă continua să reprezinte (efect al percepției majorității cancelariilor occidentale
europene) principalul pericol pentru pacea continentului nostru.
Prin contrast, URSS reușise să înșele vigilența multor observatori vestici,
prezentându-se ca o mare putere animată de un pacifism sincer, apărătoare a statu-quo-ului
european, care în pofida regimului său comunist, putea fi luată în calcul oricând de către statele
democratice, în sensul unui partener de dialog rezonabil. Serviciile speciale sovietice derulau de
ani buni, o amplă operațiune de cosmetizare a imaginii patriei sovietelor, fiind în acest sens
investite fonduri uriașe, destinate atât susținerii financiar-logistice a partidelor comuniste sau de
coloratură comunistă din Occident, cât și capacitării unor personalități din sfera cultural-
mediatică sau politică occidentale sau nord-americane, devenite ulterior agenți de imagine și
susținători ai URSS la nivel internațional.
O acțiune de imagine extrem de bine gândită, menită a arunca o perdea de fum peste adevărata
realitate a regimului comunist/stalinist, caracterizat printr-o anihilare cvasi-totală a drepturilor
fundamentale ale omului. Germania nazistă nu-și ascunsese intențiile de revenire în prima linie a
puterilor europene, iar acțiunile sale de tip revizionist erau susținute de către toate statele care se
consideraseră nedreptățite în urma deciziilor luate în cadrul Conferinței de Pace de la Paris.
(1919-1920).
Mult mai subtili , sovieticii abordaseră o nouă strategie de imagine în privința manierei
proprii de a-și gestiona politica externă, reușind pentru o perioadă de timp să-și disimuleze
realele intenții expansioniste, care, în fapt, rămăseseră mereu aceleași.
Deși în intervențiile sale (atât în cele scrise, cât și în cele publice), Nicolae
Titulescu proba o excelentă asimilare a principiilor dreptului internațional, precum și o strânsă
logică, el ignora complet specificul diplomației ruse/sovietice, imprevizibilitatea acțiunilor
acesteia, cinismul, viclenia de tip asiatic, nerespectarea obligațiilor care decurgeau din tratate.
Era straniu cum insista Titulescu pe ideea unei alianțe istorice româno-ruse. Uitase oare de
multiplele invazii rusești în Principatele Române, de ocupațiile armatelor țarilor, distrugătoare ca
efecte, pentru români? Și cum putea pune un preț atât de mare pe fair-play-ul sovieticilor?
Nimeni nu era atât de absurd sau de inconștient, pentru a susține că între România și URSS ar fi
trebuit să existe o permanentă stare conflictuală, dar nici metamorfozarea Rusiei într-o
apărătoare a păcii și o prietenă a României, nu avea cum să convingă majoritatea absolută a
opiniei publice din țara noastră.
În mod evident, Nicolae Titulescu nu a acordat o foarte mare importanță
recursului la istorie în activitatea sa diplomatică, logica de tip juridic- prevalând. Este foarte bine
să te gândești la viitor și să concepi o politică externă bazată pe o multitudine de alternative,
pentru că, până la urmă, interesele fundamentale ale țării pe care o reprezinți, sunt cele mai
importante și ele trebuie mereu să primeze în luarea unei decizii. Concepte precum
”spiritualizarea frontierelor„, ”democratizarea” relațiilor internaționale, adoptarea unor atitudini
de negociere care să excludă dintru început orice gânduri ascunse ale preopinentului, o anumită
viziune de tip umanitarist a viitorului european, echilibrat și armonios- iată tot atâtea aspecte
onorabile, care nu puteau decât să facă cinste unui diplomat de carieră de un asemenea calibru,
precum Nicolae Titulescu. Pe de altă parte, un om cu o asemenea vastă experiență internațională,
trebuia să intuiască într-o anumită măsură evoluțiile viitoare ale paralelogramului forțelor
politice internaționale și să manifeste o categorică rezervă pragmatică, în declarații și proiecte.
Ar fi cu totul nedrept și absurd să-l acuzăm pe Titulescu de dezastrele teritoriale
de mai târziu ale României. El acționase aproape perfect, atâta timp cât contextul istoric
internațional fusese favorabil unui asemenea model de politică externă.
În mod vizibil, însă, dispozitivele geopolitice europene se modificaseră dramatic,
luând prin surprindere pe majoritatea observatorilor politici. România risca să fie prinsă la
mijloc, între cele două totalitarisme (german și sovietic), care prin actul de la 23 august 1939
realizaseră o neașteptată apropiere tactică, absolut de neimaginat în anii anteriori. Brusc, spațiul
de acțiune al diplomației românești (în sensul opțiunilor ) se redusese dramatic, influențat și de
lipsa de consistență practică a garanțiilor anglo-franceze. Fenomenul izolării politico-
diplomatice românești, devenea, astfel, o consecință firească a unei situații reale, extrem de
grave.
În aceste condiții , apropierea României de Germania nazistă, apărea ca unica
soluție, prin care s-ar fi putut garanta menținerea statului român, în pofida faptului că amputările
teritoriale pe care România le-a suferit în cursul anului 1940, au fost girate și de către aceasta.
Odată cu intrarea totală în sfera de influență sovietică (prin schimbarea regimului
politic) România nu a contat o lungă perioadă de timp, sub aspectul inițiativelor de politică
externă, pe eșichierul geopolitic zonal și internațional. După 1954 România începe să-și
contureze însă tot mai clar, propria sa manieră de exprimare diplomatică, în pofida faptului că nu
se punea nici un moment sub semnul întrebării modelul socialist/comunist. Distanțarea treptată
față de Moscova (chiar dacă insesizabilă sau mult prea timidă, pentru unii observatori) a avut
inițial o motivație de natură economică, în sensul că, partea română a refuzat să admită punctul
de vedere al URSS, referitor la ”diviziunea internațională socialistă a muncii”, în sensul că,
unele state din blocul ideologic dominat de URSS, să-și specializeze economiile, fie pe industrie,
fie pe agricultură. România ar fi urmat să devină un fel de economie preponderent agrară, ceea
ce a nemulțumit profund Bucureștii, doritori a-și cristalizat o industrie (cu precădere grea), care
să confere țării o nouă dimensiune socială.
În fapt, România n-ar fi făcut altceva, decât să folosească argumentele ideologice și
economice staliniste, conform cărora, industria grea ar fi reprezentat chintesența progresului
comunist.
După expresia istoricului Florin Constantiniu, ”campionul” noii doctrine românești de
independență economică a fost Alexandru Bârlădeanu, reprezentantul României la CAER,
susținut în mod evident de către Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Un șoc pentru liderii de la București l-a reprezentat publicarea în revista Universității din
Moscova , a unui studiu semnat de către E.B.Valev, care propunea crearea unui complex
economic internațional (format din România, Bulgaria și URSS), care urma să aibă o suprafață
de 150.000 kilometri pătrați și o populație de 12 milioane de locuitori. În cadrul acestui ciudat
conglomerat, ar fi fost inclusă și 42% din suprafața României, cu 54% din producția de mașini ,
51% din producția chimică și 86% din producția de petrol a țării noastre. Replica Bucureștilor a
fost promptă, în sensul că, în revista ”Viața economică”, așa-numitul ”Plan Valev” a fost aspru
criticat, fiind considerat un atentat la independența și integritatea teritorială a statului român.
Vizita din mai 1956 în Franța, a ministrului român al Comerțului exterior Marcel
Popescu, a reprezentat primul contact oficial de după război, al unui membru al guvernului
român, cu membrii guvernului francez.
În octombrie 1957, o delegație a Marii Adunări Naționale din Republica Populară
Română, condusă de Gheorghe Vasilichi a vizitat Franța.
În perioada 20 iunie-14 august 1959, o delegație economică guvernamentală română
condusă de Alexandru Bârlădeanu- vicepremier și prim-delegatul Republicii Populare Române la
CAER, Gheorghe Gaston Marin- președintele Comisiei de Stat al Planificării, Mihai Florescu-
ministrul Industriei Chimice și Petroliere și Mihai Petri- ministrul adjunct al Comerțului
Exterior- au întreprins o vizită neoficială în Franța, Marea Britanie, Italia, Elveția, Belgia și
Olanda.
La 17 decembrie 1963, România și Franța au ridicat reprezentanțele lor diplomatice la
nivel de ambasadă.
În perioada 27-31 iulie 1964, Ion Gheorghe Maurer, președintele Consiliului de Miniștri
al României efectuează o vizită oficială în Franța, unde are convorbiri cu președintele Charles de
Gaulle. Cu această ocazie se convine pregătirea discuțiilor pentru încheierea unui nou Acord
comun, a unui Acord cultural și a unei Convenții Consulare. Miniștrii de Externe român-
Corneliu Mănescu și francez- Couve de Murville semnează un Aranjament de colaborare
tehnico-științifică.
Primele contacte bilaterale româno-britanice (după cel de-al Doilea Război Mondial) au
început la Londra în anul 1956, pentru reglementarea unor probleme privind dezvoltarea
colaborării între România și Anglia, mai ales acelea legate de arieratele finan ciare.
Cu ocazia vizitei delegației guvernamentale române în Marea Britanie (1959) s-au
semnat o serie de contracte, în valoare de 7,5 milioane lire sterline cu concernul anglo-american
”Rustyfa”, pentru o fabrică de anvelope auto-tractor la Popești-Leordeni, precum și pentru
fabricile de polietilenă de joasă și înaltă presiune de la Ploiești. La 30 martie 1960 a fost înființat
grupul parlamentar anglo-român. Pe 10 noiembrie 1960 a fost semnat un Acord Comercial și un
Acord Financiar anglo-român.
La 1 decembrie 1963, România și Marea Britanie au anunțat ridicarea la rang de
ambasadă a reprezentanței lor diplomatice.
Un prim pas către normalizarea relațiilor româno-americane după cel de-al Doilea Război
Mondial a fost reprezentat de vizita efectuată în SUA (27 noiembrie-27 decembrie 1955), de
către o delegație agricolă română, condusă de doctor Virgil Gligor- ministru adjunct al
Agriculturii, din care mai făceau parte profesorul Grigore Obrejanu și Silviu Brucan. Numirea
lui Silviu Brucan în calitate de ministru plenipotențiar la Washington (și primirea de către acesta
a acceptului Departamentului de Stat- februarie 1956) a reprezentat una dintre măsurile luate de
București în vederea îmbunătățirii relațiilor româno-americane.
Plenara CC al PMR (26-28 octombrie 1958) a anunțat schimbări extrem de importante
sub aspectul dezvoltării economice a României în perspectivă, Gheorghe Gheorghiu-Dej
afirmând că urma să aibă loc o orientare semnificativă a comerțului românesc dinspre blocul
comunist, către Occident și SUA.
Pe 30 martie 1960 s-a semnat la Washington Acordul financiar dintre România și SUA,
prin care se reglementa efectiv aproape totalitatea pretențiilor reciproce ale celor două țări15.
La 9 decembrie 1960, la Washington era încheiat Acordul cultural, de către Foy Kohler,
secretarul adjunct de stat pentru Afaceri Europene din cadrul Departamentului de Stat și George
Macovescu, ministrul plenipotențiar al României, acesta fiind primul aranjament postbelic în
domeniul culturii, învățământului și științei între România și SUA
La 1 iunie 1964 reprezentanțele diplomatice dintre SUA și România erau ridicate la nivel
de ambasadă.
Un moment extrem de important din perspectiva trasării liniilor-directoare ale politicii
externe a României comuniste l-a reprezentat adoptarea așa-numitei ”Declarații cu privire la
poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești
internaționale”, cunoscută neoficial și sub numele ”Declarația de independență”. Pornind de
la încercările de mediere ale Partidului Muncitoresc Român în conflictul ideologic declanșat
între URSS și China, documentul afirma dreptul la independență al fiecărui partid comunist
(muncitoresc), egalitatea în drepturi a acestor partide și neamestecul în afacerile interne, ca
principii de bază ale relațiilor din cadrul mișcării comuniste și muncitorești internaționale.
Documentul reprezenta expresia politicii inițiate după moartea lui Stalin (1953) și ilustra
temelia strategiei politice a Partidului Comunist Român (denumirea partidului din 1965), atât în
relațiile cu sovieticii și celelalte partide comuniste, cât și cu statele capitaliste sau nealiniate.
Istoricul Florin Constantiniu considera că motivul principal al schimbării cursului
politicii externe al României ar fi fost dorința lui Gheorghiu-Dej și a echipei sale, de a rezista
noului curs ideologic al destalinizării imprimat de către Hrușciov. Era nevoie de o susținere cât
mai largă sub aspect internațional și în consecință, trebuia făcută o mișcare spectaculoasă. Nu-i
mai puțin adevărat însă că argumentele economice nu puteau fi în nici un caz ignorate, interesul
diriguitorilor de la București fiind acela al creșterii standardului de viață al populației, în același
scop al solidificării bazei de susținere a politicii dejiste. Apărea aproape ca neverosimilă, noua
atmosferă ideologică pe care conducătorii comuniști români încercau s-o cristalizeze atunci când
se refereau la relațiile româno-sovietice/ruse, în sensul că, fără a pune nici o clipă sub semnul
întrebării validitatea dogmei comuniste, era criticată imixtiunea brutală a URSS în politica
internă a României, insistându-se mai cu seamă asupra prezenței sovietice de după 23 august
1944. O atare prezență apăsătoare și descurajantă (la toate nivelurile) n-ar fi avut nimic de-a face
cu raportuile normale dintre două state socialiste, care ar fi trebuit în acest sens să cultive
sentimentul deplinei încrederi reciproce. Care ar fi fost, atunci, diferența dintre URSS și
mentalitatea dintotdeauna a Rusiei țariste, se întrebau retoric, propagandiștii de la București....
Deschiderea către Occident și SUA inițiată de către echipa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
și echipa sa este continuată și amplificată o vreme de către Nicolae Ceaușescu. Menținerea
relațiilor diplomatice cu Israelul, nealinierea față de Moscova într-o multitudine de chestiuni
ideologice, tactice și diplomatice, cultivarea unor bune relații cu China- influența tot mai
importantă jucată de România în zone din Orientul Mijlociu (prin rolul de mediator recunoscut și
respectat), conferă politicii externe a Bucureștilor un rol greu de anticipat în anul 1945.
Multitudinea vizitelor pe care cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu le-a efectuat în
țări din Africa și Asia (dincolo de rolul propagandistic, de încercarea de a găsi noi alternative
economice) s-au concretizat (fie și în parte) printr-o serie de acorduri economice concretizate
ulterior. Dacă Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost mai curând un tactician , Nicolae Ceaușescu a
fost un ambițios strateg, care a dorit (fie și parțial) să repete în planul relațiilor internaționale,
experiența Iugoslaviei titoiste, țară care a jucat la un moment dat, un rol diplomatic cu mult mai
important, decât ponderea sa reală, economico-militară. În pofida eșecului absolut al regimului
său, Ceaușescu s-a bucurat mulți ani de respectabilitate în percepția cancelariilor occidentale și
americane, aspect explicabil și prin faptul că regimul politic din URSS (deși oarecum flexibilizat
după 1953) cunoștea rigidități incontestabile. Efectele ”războiului rece” și pragmatice simulări
geopolitice, au transformat o vreme România, într-un subiect interesant de analiză pentru

15
geopoliticienii capitaliști, care au apreciat mai ales gesturile de frondă ale Bucureștilor față de
Moscova. Nu în ultimul rând, prestația reprezentanților României în cadrul organismelor
internaționale (ONU de pildă) a fost (în marea majoritate a situațiilor) caracterizată prin
profesionalism, seriozitate și ingeniozitate, în sensul că, unele dintre inițiativele românești au
fost concretizate ulterior în rezoluții oficiale. Insistența cu care Bucureștii clamau tema
neamestecului în treburile interne, renunțarea la folosirea forței și la amenințarea cu forța în
soluționarea chestiunilor internațiomale interstatale- constituie repere ale diplomației românești
și contribuții incontestabile ale României în cadrul gândirii politico-juridice internaționale. Se
observă faptul că diplomația românească (în mod special după 1958) încerca să recupereze o
parte din moștenirea titulesciană, conferindu-i un alt impuls, în noul context istoric mondial
existent.
Vizita lui Charles de Gaulle în România (14-18 mai 1968) a reprezentat un incontestabil
spor de prestigiu internațional pentru Nicolae Ceaușescu și implicit pentru România, dar
momentul poate cel mai important al popularității sale internaționale a fost ilustrat de celebra
cuvântare din 21 august 1968, prilejuită de invadarea Cehoslovaciei de către URSS, Polonia,
Bulgaria și Ungaria.
A fost un moment extrem de dificil în plan geopolitic, riscul invadării României de către
sovietici fiind unul real, iar maniera în care Nicolae Ceaușescu și echipa sa au știut să
reacționeze atunci- a contribuit la o neașteptată creștere a simpatiei lor în rândurile românilor. O
vreme, diplomația românească obține un credit tot mai mare în percepția cancelariilor lumii. În
acest sens, Florin Constantiniu- scria:
”În planul politicii externe, Ceaușescu înregistrează numeroase succese. Până la venirea
administrației Carter, relațiile cu SUA cunosc un curs ascendent, care culminează cu acordarea
clauzei națiunii celei mai favorizate României, în 1974. Deși de caracter economic, hotărârea
Washingtonului are o profundă semnificație politică: SUA răsplătesc politica de autonomie a
României în Pactul de la Varșovia și conferă lui Ceaușescu- maverick al blocului sovietic- o
statură internațională cum puțini oameni politici români au avut.
Nicolae Ceaușescu ține piept Kremlinului, șicanează Pactul de la Varșovia, mediază în
conflictul din Orientul Mijlociu, Golda Meir, premierul Israelului, îl găsește ”atrăgător și
energic”, cancelarul Willy Brandt îl consideră un interlocutor vrednic de interes, prin alergia pe
care o manifestă față de diviziunea Europei în blocuri militare, președinții SUA Richard Nixon și
Gerald Ford, vizitează România sau îl invită la Casa Albă pe Ceaușescu.
Istorici și analiști străini se apleacă asupra fenomenului. Pentru Hugh Seton-Watson, în
1967, politica externă a României reprezintă cel mai important eveniment din istoria Europei de
Sud-Est de la moartea lui Stalin. În 1983, Helene Carrere d”Encausse va scrie că singura țară
din Pactul de la Varșovia care a izbutit să iasă din situația de satelit sovietic pentru a deveni
independentă este România.
Nu vom mai insista din punct de vedere factologic asupra regresului regimului
Ceaușescu. Evenimentele din decembrie 1989 au consemnat intrarea României într-un nou timp
istoric, care inițial părea că echivala cu o extraordinară șansă de regenerare. Ulterior însă,
tranziția către o economie de piață funcțională și spre o societate comparabilă cu cele occidentale
performante, s-a dovedit un proces neînchipuit de dificil, explicațiile fiind atât de ordin istoric,
cât și psihologico-inerțial. Chiar aderarea efectivă a țării (1 ianuarie 2007) în structurile Uniunii
Europene, nu a însemnat și o spectaculoasă îmbunătățire a nivelului de trai, în pofida faptului că
unele progrese au existat. Rămâne încă prezent un anumit decalaj între regiuni, atât în ceea ce
privește dinamica dezvoltării, cât și mentalitatea efectivă a oamenilor, în condițiile în care,
Transilvania și Banatul par a fi mai apte pentru dura competiție economică de pe continent, în
vreme ce părțile estice se mențin la un nivel inferior de dezvoltare. Partidele politice derulate la
guvernare (începând din 1990) au dezamăgit (în imensa majoritate a cazurilor), iar maiorescianul
fenomen al ”formelor fără fond” își reconfirmă astăzi, parcă mai mult decât oricând-viabilitatea.
În ultima vreme, pe fundalul falimentului aproape total al clasei politice, pare a se cristaliza un
discurs autohtonist, cu accente din ce în ce mai critice la adresa instituțiilor Uniunii Europene.
Este (deocamdată) doar o formă neorganizată, aparținătoare mai curând zonelor de nișă ale
societății, dar ipoteza organizării sale într-o formulă politică eficientă, nu poate fi nicidecum
exclusă.
 PROGRAME DE UNITATE STATALĂ

Iugoslavismul
Mişcarea de coagulare politică şi statală cunoscută sub numele de iugoslavism a
reprezentat una dintre cele mai vizibile şi de anvergură manifestări politice din spaţiul sud-est
european. Ea este interesantă în toate resorturile şi mecanismele sale, cu atât mai mult cu cât
caracteristica ei fundamentală constă în profunda sa diversitate şi complementaritate. Privită
din acest unghi, mişcarea iugoslavă prezintă o trăsătură unică: ea nu a antrenat doar una dintre
ramurile populaţiilor slave din Peninsula Balcanică, ci a reprezentat o opţiune politică a
elitelor culturale din cele mai reprezentative etnii sud-slave aflate, la un moment dat, sub
diverse stăpâniri străine.
Strict literal, iugoslav (în limba sârbo-croată: jyгocлaв / jugoslav) înseamnă, în
accepţiunea tuturor idiomurilor slave meridionale, slav de sud, adică parte a ramurii balcanice
a marii familii a popoarelor cu această origine. Cu excepţia notabilă a bulgarilor, majoritatea
elitelor intelectuale din regiune a fost contaminată în grade diferite de frenezia acestui
concept, văzut, din ce în ce mai mult, drept matricea cultural-lingvistică a întregii familii de
expresie slavă din Peninsula Balcanică.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea se cristalizează trăsăturile
fundamentale ale iugoslavismului, unul dintre elementele de forţă constituindu-l presupusa
identitate lingvistică şi culturală a populaţiilor slave din Balcani. În 1848, ca urmare a
efervescenţei create de spiritul revoluţionar şi deopotrivă romantic al epocii, cărturarul croat
Josip Juraj Strossmayer se arăta convins de veridicitatea ideii potrivit căreia numele de croat,
sloven, sârb sau bulgar nu reprezintă decât denumirile regionale ale unui „mare popor sud-
slav”, a cărui vatră de locuire se întinde „de la Isonzo la Dunăre şi de la Adriatica la Marea
Neagră”.
Petar Rajić, istoric romantic croat, defineşte cu numele de Illyria toate regiunile cunoscute
sub numele de Croaţia, Dalmaţia, Slavonia, Bosnia, Serbia şi Bulgaria. Şi pentru Nicolae
Iorga „popoarele iugoslave” prezintă elemente concrete de apropiere, dintre care se detaşează
componenta culturală: „Iar între sârbi, croaţi şi sloveni este o legătură aşa de strânsă (...).
Deosebirile de alfabet, de confesiune, ce au a face pe lângă schimburile de cultură?” se
întreba, retoric, istoricul român.
Pentru cea mai mare parte a istoriografiei occidentale, diferenţierea a reprezentat trăsătura
fundamentală a istoriei acestui spaţiu. Doi dintre cei mai importanţi istorici ai regiunii
Balcanilor, ne referim la Jacques Aulneau şi la Etiènne Fournol, au insistat asupra acestei
chestiuni. Ei au acreditat ideea potrivit căreia în „spaţiul iugoslav” regatele, republicile,
principatele, oraşele-stat au produs orice, cu excepţia unităţii. „Istoria nu a cunoscut o unitate
iugoslavă”, iar între sârbi, croaţi, bosniaci, sloveni şi muntenegreni diferenţele abundă.
Existau îngrijorător de multe incongruenţe temperamentale, lingvistice, culturale,
confesionale şi de condiţii sociale între slavii de sud, ceea ce l-a făcut pe Jacques Aulneau să
se întrebe, retoric, dacă nu cumva unirea acestor popoare a fost mai degrabă o creaţie
artificială a diplomaţiei europene.
Etiènne Fournol a lansat, la rândul său, ipoteza apropierii conjuncturale a croaţilor de
Serbia la începutul secolului al XX-lea, pentru a rezista mai pragmatic la presiunile austro-
maghiare. Acest efort a fost însă mult diluat de puternicele prejudecăţi confesionale sesizabile
la majoritatea populaţiei croate, mărturisitoare a catolicismului şi conservatoare sub raportul
viziunii politice.
În anul 1860, Franjo Rački, primul preşedinte croat al Academiei de Ştiinţe de la Zagreb,
făcea afirmaţia potrivit căreia atunci când „iugoslavii” vor fi uniţi, croaţii nu vor urmări nici
un vis de supremaţie. „Nu poate exista predominanţă între părţi ale aceluiaşi neam” conchide
Rački, care lansează totodată teoria existenţei poporului iugoslav, un popor care transcede
diferenţierile de natură istorică, etnică sau religioasă din spaţiul locuit de slavii sudici.
Reputatul profesor al Universităţii din Belgrad, Jovan Cvijić – geograf şi istoric - a
susţinut, la rândul său, teza iugoslavismului. La cumpăna dintre secolele al XIX-lea şi al XX-
lea Cvijić îi plasează chiar şi pe bulgari în „marea familie iugoslavă”, considerând firească
„realipirea lor” la grupul iugoslav. Ca element de noutate, Jovan Cvijić vedea în Serbia
principalul element de coagulare statală, un veritabil Piemont, argumentul acestuia fiind
calitatea de stat independent a Serbiei. Opiniile profesorului sârb nu sunt tocmai originale, ele
fiind inspirate de viziunea politică a lui Giuseppe Mazzini, unul dintre artizanii unificării
politico-statale a Italiei.
 Exegeţii procesului istoric al forjării unităţii iugoslave au identificat o importantă
caracteristică a acestuia. Potrivit lor, ideologia iugoslavismului s-a născut exclusiv în teritoriile
sud-slave ale Imperiului Habsburgic, a avut la bază conceptul ilirismului, forjat la începutul
veacului al XIX-lea, şi s-a manifestat în primul rând numai ca ideologie a unităţii slavilor de
sud din cadrul imperiului.
În acest proces cu profunde semnificaţii istorice, un rol esenţial l-a avut Ljudevit Gaj,
descendent al unor colonişti germani, dar „contaminat” de fascinaţia pan-slavismului în
mediile studenţeşti de la universităţile din Graz şi Pesta. Întreaga sa activitate s-a contopit cu
Mişcarea Iliră, o iniţiativă care viza, în esenţa ei, renaşterea naţională şi culturală croată. El a
fost puternic influenţat de mentorii săi spirituali P.J. Šafarik, Jan Kollar şi Jan Dobrovský,
eminenţi intelectuali cehi, din a căror operă s-a inspirat în ceea ce priveşte reformarea radicală
a scrierii limbii croate, prin trecerea de la ortografia maghiară la cea de inspiraţie cehă.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, locul ilirismului a fost preluat de o nouă ideologie, cu
o mult mai pronunţată tentă politică: ideologia iugoslavismului. Prezent activ în spaţiul
cultural al Croaţiei, dar destul de anemic în Serbia, mult mai refractară la reverberaţiile acestui
curent, iugoslavismul a dat naştere unor dileme care aveau ca substanţă însăşi interpretarea şi
valorizarea ideii naţionale.
Astfel, dacă o parte importantă a elitelor croate continua să creadă în ideea potrivit căreia
energiile trebuie canalizate prioritar spre coagularea unui stat comun al tuturor sud-slavilor
din Dubla Monarhie – incluzându-i aici şi pe sârbii din Imperiu, adică pe cei din Vojvodina,
Bačka, Srem, Baranija şi Slavonija – multe voci au proclamat cu fervoare doar necesitatea
reconstituirii vechiului „regat medieval” al Croaţiei. Astfel, cu toate că personalităţi marcante
şi vizibile în spaţiul public, precum episcopul Josip Juraj Strossmayer sau istoricul Franjo
Rački, se pronunţă limpede pentru cauza „nobilă” a iugoslavismului, o serie întreagă de
formaţiuni politice susţinute de la Viena şi Pesta devin reticente faţă de necesitatea
concretizării acestui concept.

La începutul secolului al XX-lea, spaţiul public sud-slav era contaminat de fenomenul

divizării pronunţate a scenei politice pe criteriul etnic, în care partidele şi formaţiunile civice
tind, din ce în ce mai evident, să se constituie pe principiul naţionalităţii.
 În prelungirea celor afirmate mai sus, este relevantă constatarea potrivit căreia primul test
real al viabilităţii congruenţei dintre concepţiile politice ale sârbilor şi croaţilor l-a reprezentat
criza balcanică din 1876, urmată, la scurtă vreme, de anexarea Bosniei şi Herţegovinei la
Imperiul Austro-Ungar. În fapt, „acest moment a însemnat şi marcarea unor divergenţe
serioase între aspiraţiile naţionale sârbe şi cele croate”, notează Charles şi Barbara Jelavich.
Pentru naţionaliştii croaţi, ocuparea acestui teritoriu de către austrieci era percepută ca o
oportunitate pentru emiterea unor pretenţii de administrare a spaţiului bosniac locuit de
populaţia de etnie croată. Dacă, dimpotrivă, regiunea ar fi continuat să rămână sub
administrarea Turciei, sau, mai grav, aceasta ar fi căzut sub dominaţia politică a Serbiei, şansa
unei unificări a Bosniei cu Croaţia în cadrul Imperiului ar fi fost aproape nulă. Problema a
preocupat astfel, în egală măsură şi pe cei care erau animaţi de idealul iugoslav, dar şi pe
adepţii unei virtuale Croaţii independente. „Coşmarul” vizionarilor de la Zagreb, indiferent de
orientarea acestora, era posibila ocupare a Bosniei de către Serbia, în condiţiile în care
Belgradul nu-şi ascundea ambiţiile făuririi Serbiei Mari, patria tuturor sârbilor. Din acest
punct de vedere, disputele asupra Bosniei-Herţegovina au însemnat, pentru un sfert de veac,
un puternic antagonism între sârbi şi croaţi.
Începutul secolului al XX-lea a fost caracterizat de majoritatea istoriografiilor occidentale
ca fiind o perioadă a disoluţiei conceptului de iugoslavism. Aceasta s-a produs pe fundalul
complicării situaţiei din Peninsula Balcanică, dar şi din raţiuni de tactică şi strategie politică.
În principal, trei cauze majore au stat la baza diluării iugoslavismului: problema bosniacă,
apropierea regelui Milan Obrenović al Serbiei de politica Vienei, precum şi atitudinea banului
Croaţiei, Karol Hédérváry, care i-a favorizat din punct de vedere politic, economic şi cultural
pe sârbii din Croaţia, interesat în a-şi atrage susţinerea susţinerea politică a acestora.

Pe acest teren, în preajma izbucnirii primului război mondial, iugoslavismul, ca program

naţional sud-slav, se diluează până aproape de dispariţie.
Conform opiniei istoricului britanic H.V.W. Temperley, în preajma izbucnirii războiului
mondial nici una dintre variantele vehiculate în mediile politice şi academice sud-slave nu
avea vreo şansă de materializare. Trialismul, o nouă încercare de reformare a Imperiului
Dualist care să cuprindă, pe lângă Austro-Ungaria, şi Croaţia, a sucombat din cauze exterioare
problemei iugoslave, Marea Serbie era, de fapt, „o soluţie rusească” de rezolvare a problemei
Balcanilor, iar Iugoslavia nu reprezenta altceva decât visul unor cercuri intelectuale de la
Ljubljana, Split şi Zagreb, precum şi al câtorva politicieni idealişti din Franţa şi Anglia.
 Declanşarea războiului mondial – pornit, iată, din Balcani! – a modificat datele
problemei iugoslave. Din simplu exerciţiu politic, iugoslavismul devine din nou credibil şi
găseşte tot mai mulţi adepţi, pe măsură ce Austro-Ungaria devine vulnerabilă pe teatrul de
operaţiuni militare.
La 26 iulie 1915, Comitetul Iugoslav de la Londra / Jugoslovenski Odbor – organism
care grupează cele mai autorizate figuri ale mişcării naţionale a slovenilor, croaţilor şi sârbilor
din Austro-Ungaria - a remis Antantei un memoriu care cuprindea revendicările iugoslave. În
memoriu sunt indicate teritoriile care urmau să aparţină iugoslavilor: Serbia, Muntenegru,
Bosnia şi Herţegovina, Dalmaţia împreună cu arhipelagul şi zona Rijeka / Fiume, peninsula
Istria, oraşele Trieste şi Gorica / Gorizzia, regiunile Carinthya şi Styria meridională, oraşul
Ljubljana, ţinutul Dravei şi vechea Voivodină sârbească cu teritoriile Baranija, Bačka şi Banat.
Semnatarii memoriului erau de opinia potrivit căreia „un singur mijloc poate aduce pacea
durabilă în sud-estul Europei şi, în particular, la Adriatica şi în Balcani: unirea tuturor
teritoriilor iugoslave într-un stat independent.”
La rândul ei, Rezoluţia Adunării preoţilor iugoslavi din SUA, redactată la Chicago la 24
august 1915, considera că „diferenţele confesionale, exploatate ca fiind cel mai mare obstacol
în calea unităţii naţionale, sunt nule pentru noi, reprezentanţii celor două culte existente.”
Adunarea cerea libertate pentru toţi iugoslavii, „care sunt un singur popor, prin sânge, limbă şi
aspiraţii”, precum şi unirea lor într-un stat independent. Pe aceeaşi linie se înscriu şi alte
documente ale perioadei războiului, între care se ilustrează Manifestul tineretului sârb, croat
şi sloven din Zürich, din primăvara anului 1917. Totuşi, cele mai multe programe iugoslaviste
nu solicită imperativ unirea cu Serbia, ci doar unitatea politică a slavilor de sud din Imperiul
Austro-Ungar.
Din a doua jumătate a anului 1917 evoluţia frontului, materializată în grele înfrângeri
pentru armatele imperiale, a dus la reconsiderarea opţiunilor iugoslaviste. Din această
perspectivă, Serbia - membră de jure a Antantei şi cu un profil de învingător deja conturat -
devine interesantă pentru componentele croată, slovenă şi bosniacă ale mişcării iugoslave. La
20 iulie 1917, pe insula Corfu, locul de refugiu al guvernului de la Belgrad, s-a parafat actul
de constituire al statului iugoslav, bazat pe nucleul statal al Serbiei. Declaraţia de la Corfu
reprezintă documentul fundamental al unităţii iugoslave şi, totodată, actul de naştere al
Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.
Exotica insulă din Adriatica – ferită de ororile războiului european – s-a dovedit a fi
cadrul propice pentru discuţiile dintre partea „sârbă” şi cea „iugoslavă”, chiar dacă, în cea mai
mare parte a lor, negocierile nu au fost purtate ca între parteneri egali. Serbia se bucura de tot
sprijinul Antantei pentru devotamentul demonstrat faţă de această alianţă, în timp ce croaţii
erau percepuţi de către primul ministru sârb, dar şi de francezi, în aceeaşi măsură, ca cei mai
fideli soldaţi ai austro-ungarilor pe frontul balcanic din 1914-1916. În plus, nici slovenii şi
nici croaţii nu posedau cele două atuuri fundamentale ale Belgradului: statul şi dinastia.
Declaraţia de la Corfu se bazează pe ideea de principiu a unităţii etnice a iugoslavilor şi
pe necesitatea configurării unui stat comun al tuturor slavilor de sud, clădit pe temelii
naţionale şi democratice. Ea exprimă dorinţa reprezentanţilor popoarelor iugoslave de a se
ajunge, pe bază de compromis, la formula cea mai potrivită de organizare postbelică a noului
stat, în care comunităţile să beneficieze „de cea mai largă autonomie”. Deoarece varianta
federaţiei a fost respinsă a priori de Belgrad, s-a constituit cadrul juridic pentru realizarea
unui stat unitar, dar nu riguros centralizat, urmând ca detaliile să fie puse la punct odată cu
terminarea războiului.
Articolele 1 şi 2 stipulează că statul iugoslav va fi o monarhie constituţională,
democratică şi parlamentară, aşezată sub sceptrul dinastiei sârbe de Karadjordjević. Era
preconizată egalitatea celor două culte – creştin şi musulman – implicit şi a celor două
confesiuni creştine – ortodoxă şi catolică – precum şi libertatea de conştiinţă (art. 7).
Articolele 3 şi 4 consfinţesc acordul asupra stemei şi a drapelului de stat, iar articolul 8
stabileşte condiţiile unificării calendarului. Cele două alfabete, latin şi chirilic, sunt declarate
egale, acestea putând fi folosite liber pe întreg teritoriul viitorului stat „în concordanţă cu
doleanţele cetăţenilor”.
Dificultăţile majore în convorbirile de la Corfu s-au manifestat cu ocazia dezbaterilor
referitoare la numele oficial al statului, în condiţiile în care acesta trebuia să reflecte cât mai
fidel noua realitate istorică. Sigur este faptul că atât primul ministru sârb Nikola Pašić –
naţionalist declarat – cât şi membrii cabinetului său erau prea puţin dispuşi să accepte cu
uşurinţă filozofia politică a iugoslavilor, bazată pe solide principii federaliste. Propunerea lui
Ante Trumbić, şeful delegaţiei iugoslave, de acceptare a numelui Iugoslavia a fost respinsă
categoric de membrii comisiei sârbe, ostilă ideii dispariţiei vechiului nume al ţării într-o
formulă generică, inconsistentă şi irelevantă. Nici soluţia unui nume inspirat de modelul
britanic - Regatul Unit al Serbiei şi Iugoslaviei – propusă tot de Ante Trumbić nu a fost
agreată, ea fiind respinsă de înşişi reprezentanţii comisiei iugoslave, din aceleaşi motive care
au dus la primul refuz al delegaţilor Serbiei.
 În final, a fost adoptată denumirea de Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor7. Bazată
pe compromis, acest nume cu iz de „formulă chimică”, sau „lung cât o zi de post”, după cum
a titrat, sarcastic, presa, a satisfăcut pe termen scurt orgoliile etno-centriste ale protagoniştilor
aflaţi la masa negocierilor şi a pus bazele primului stat modern al slavilor sudici.

Manifestare de sorginte naţional-statală specifică regiunii balcanice, iugoslavismul a

sucombat în propriele sale limite. Acesta a pornit ca o mişcare de anvergură la jumătatea
secolului al XIX-lea şi a căutat permanent să-şi justifice crezul. Deşi asumat de cercurile
academice şi politice ca „ideal naţional” al tuturor slavilor de sud, iugoslavismul îşi va epuiza
energiile treptat în bătălia cu realitatea. Între intelectuali şi politicienii captivaţi de
efervescenţa naţionalismelor s-a deschis un clivaj imposibil de trecut şi pe care primul război
mondial l-a accentuat profund. Dispreţuiţi sau neînţeleşi de mase, adepţii iugoslavismului au
eşuat în compromis, iar edificiul statal creat în spaţiul balcanic în anul 1918 - Regatul
Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor – s-a erodat suficient de mult pentru ca, două decenii mai
târziu, să se stingă într-un dureros război fratricid.

Megali Idea
Dacă iugoslavismul a reprezentat pentru slavii din Peninsula Balcanică un ţel bazat pe o
prezumtivă unitate etnică şi culturală, Megali Idea a însemnat pentru grecii de pretutindeni
dorinţa acerbă de împlinire a visului Greciei Mari. Puţine popoare europene s-au putut
mândri, precum grecii, cu o istorie atât de glorioasă şi cu un trecut ale cărui coordonate au
reprezentat, alături de cele ale Romei, baza civilizaţiei europene moderne. Din acest motiv,
pentru grecii de pretutindeni ideea „renaşterii elene”, în sensul identificării teritoriilor locuite
de aceştia cu statul, a reprezentat o preocupare constantă după declararea independenţei, în
anul 1821 şi recunoaşterea acesteia, opt ani mai târziu.
Întrucât Grecia independentă reprezenta doar un mic şi neînsemnat teritoriu, care
cuprindea numai Peloponesul, regiunea Atenei şi a Volosului, a devenit aproape natural ca
aspiraţia politică a tuturor guvernelor, a fiecărui om politic, a fiecărui intelectual, dar şi a
fiecărui grec să graviteze „obsesiv” în jurul celui mai important curent care a marcat destinul
acestui pământ chiar şi după încheierea primului război mondial: Megali Idea – Marea Idee,
adică materializarea visului construirii Greciei Mari pe toate teritoriile locuite de eleni în
Peninsula Balcanică, Anatolia şi Arhipelagul Egeean. Beneficiind de o consistentă susţinere
internaţională – amintim, de pildă, participarea entuziastă a lordului Byron la luptele pentru
independenţa greacă – a doua jumătate a secolului al XIX-lea a reprezentat, ca şi începutul
veacului următor, o permanentă încercare de recuperare şi de alipire la statul grec, pas cu pas,
a teritoriilor istorice ale vechii Elade.
Problema de fond a Greciei s-a reliefat însă în puternicul contrast dintre măreţia şi
grandoarea aspiraţiilor şi precaritatea economică, politică şi, mai cu seamă, militară a
societăţii elene. „Un stat grec slab dezvoltat ce se constituia aproape ca o enclavă într-un
teritoriu otoman, expansiunea către regiunile învecinate locuite de greci, iată principala idee
care stătea la baza politicii externe. Megali Idea era mai mult decât un mijloc de dobândire a
voturilor. Ea făcea conexiunea dintre continuarea mişcării de eliberare naţională concentrată
în jurul unei Grecii independente cu superioritatea economică a elenismului din afara ţării”,
notează Stevan Pavlowitch.
Extrem de săraci acasă, dar cu mentalitate şi atitudine de herrenvolk în diaspora, cum
inspirat i-a caracterizat Hermann Keyserling, grecii au dovedit tenacitate în atingerea idealului
naţional, aşa cum doar ei şi l-au imaginat.
De altfel, în timp ce primii exponenţi ai naţionalismului elen priviseră aproape exclusiv la
trecutul clasic al Eladei, spre sfârşitul secolului al XIX-lea aceştia îşi reorientează idealurile,
susţinând ideea unei „tradiţii neîntrerupte” care justifică aspiraţia de unificare a tuturor
teritoriilor greceşti aflate sub dominaţie străină – recte otomană – între graniţele aceluiaşi stat.
Conform opiniei lui Stevan K. Pavlowitch, „s-a menţinut preocuparea pentru trecutul glorios
într-o încercare de a compensa sărăcia acelor vremuri şi de a da noi dimensiuni aspiraţiei
Greciei de a se număra din nou printre statele europene.”
Prin alipirea insulelor din Marea Ionică în 1864 şi a fertilei regiuni a Thessaliei în anul
1881, teritoriul Greciei s-a extins, aproape dublându-se, spre Nord. Era din ce în ce mai
evidentă ţinta – Salonicul – precum şi Macedonia, o regiune la fel de mitizată ca şi Atena şi
percepută constant, din acest moment, ca ţel naţional suprem, care urma să fie atins prin toate
mijloacele.
Expansiunea teritorială rapidă a statului grec a fost catalizatorul cristalizării noii identităţi
naţionale moderne. Universitatea din Atena, înfiinţată în 1837, a lansat conceptul „grecului de
tip nou”, hommo hellenicus. Varianta oficială a limbii greceşti – katharevousa – folosită în
administraţie şi în mediile academice a fost „purificată” de orice influenţe străine din
vocabularul turcesc, albanez ori slav şi asociată regulilor foarte dificile şi stricte ale gramaticii
din greaca veche; poporul a continuat să vorbească în dimotiki – graiul de zi cu zi – chiar cu
riscul de a nu mai înţelege cu limpezime limba în care i se adresează autorităţile centrale.
Promovarea unei limbi culte a reprezentat atât expresia pronunţatului naţionalism
lingvistic al noilor elite, cât şi triumful spiritului centralizator care a contaminat toate
compartimentele societăţii greceşti moderne, confruntată cu varietatea dialectală dintre centru
şi periferie, este de părere G. Prevelakis. Istoricii, în frunte cu Constantinos Paparigopoulos,
şi-au consacrat opera demonstrării „continuităţii” neîntrerupte a „naţiunii greceşti” din
Antichitate şi până în contemporaneitate. Sistemul de educaţie a promovat, la rândul său,
valorile centrului, acesta fiind gândit în scopul omogenizării şi a grecizării tuturor locuitorilor
statului. Au fost afectaţi, în special, albanofonii – aşa numiţii arvaniţi – dar şi aromânii din
regiunea Thessaliei, aceasta însă doar din perspectivă postmodernă. În epocă, afilierea uneori
entuziastă a acestora la cauza greacă, ilustrată prin donaţiile substanţiale făcute pentru
edificarea unor importrante edificii publice, ilustrează relativa uşurinţă a integrării aromânilor
în societatea greacă.
Declanşarea Războaielor balcanice în anul 1912 a repus pe tapet chestiunea Macedoniei,
cea mai importantă piesă, la acest moment, a texturii ideatice ţesute în jurul Marii Idei. De
fapt, Macedonia a reprezentat o prioritate atât la Belgrad, cât şi la Sofia, ea fiind cu fermitate
revendicată atât de sârbi, cât şi de bulgari. În eventualitatea că Grecia ar fi rămas în afara
conflictului, aceasta ar fi pierdut orice avantaj în faţa expansiunii naţionalismului de sorginte
slavă din Balcani, nerăbdător să profite de pe urma „noii crize orientale”. În octombrie 1912,
Grecia a declarat război Turciei. O lună mai târziu, grecii ocupă Salonicul, iar în februarie
1913 capturează oraşul Iannina, centrul economic şi cultural al Epirului. De asemenea, flota
militară a Greciei a ocupat majoritatea insulelor din arhipelagul Mării Egee, mai puţin
Rhodosul şi insulele Dodecanezului, aflate deja sub administraţie italiană. După ce bulgarii se
vor întoarce împotriva vechilor aliaţi sârbi şi greci, Atena a obţinut, pe parcursul anului 1913,
câştiguri teritoriale substanţiale.
Grecia a dobândit mai mult de jumătate din disputatul teritoriu al Macedoniei, e drept,
populat în mare măsură de greci, dar cu importante minorităţi etnice slave, aromâne şi
turceşti, împreună cu oraşul Salonic, capitala de facto a regiunii dar şi – ironia istoriei! –
oraşul natal al corifeului naţionalismului turc, generalul Mustafa Kemal Paşa, viitorul Atatürk.
A fost recunoscută unirea Cretei cu Grecia, ulterior aici procedându-se la izgonirea populaţiei
turceşti de pe insulă. Epirul nu a revenit în întregime Atenei, partea nordică a acestuia – cu o
importantă populaţie elenofonă – rămânând sub jurisdicţia noului stat albanez independent.
Noile teritorii au mărit cu 50% suprafaţa statului, populaţia a crescut cu peste 2 milioane,
ajungând la aproape 4.000.000 de locuitori. Înseşi sursele oficiale se limitau la a preciza că
grecii reprezentau 73% din noua populaţie, restul fiind reprezentat de turci, pomaci (ţigani şi
bulgari islamizaţi, n.n), macedoslavi, sârbi, bulgari, albanezi, aromâni şi evrei de rit sefard,
concentraţi in marea lor majoritate în Salonic. Salonicul a devenit atât cel mai important
centru comercial al noii Grecii, dar şi noua „capitală” a naţionalismului grec în expansiune,
conform opiniei lui Stevan Pavlowitch.
Megali Idea nu şi-a epuizat „resursele” odată cu încheierea Războaielor balcanice, care i-
au adus pe greci spre Nord, aproape de poalele munţilor Rodopi. Încrederea acestora în
destinul ce le fusese „rezervat” a fost atât de mare, încât visul Greciei Mari capătă noi
dimensiuni, iar „ţintele” principale devin atât Constantinopolul, cât şi aşezările greceşti de pe
litoralul vestic al Anatoliei, teritorii de facto ale Turciei .
Sfârşitul Primului război mondial a găsit Grecia de partea puterilor Antantei, ca un stat
victorios. Megali Idea tinde să dobândească acum un contur definitiv, fie şi pentru faptul că
trupele greceşti erau încartiruite în jurul Constantinopolului şi controlau toată coasta
occidentală a Anatoliei, având drept cartier general oraşul Smirna / Izmir, cedat Greciei prin
Tratatul de la Sèvres. În Peninsula Balcanică Grecia mai obţinuse nordul Epirului de la
Albania, Tracia Occidentală de la Bulgaria, precum şi Tracia Orientală de la Turcia.
Începând cu luna august a anului 1922, Megali Idea se metamorfozează în „catastrofa
anatoliană”, aşa cum au apreciat toate mediile diplomatice importante ale momentului.
Trupele lui Mustafa Kemal Paşa au pătruns în Smirna. Kemal îşi va fi amintit cu siguranţă de
cedarea Salonicului – oraşul natal - şi a Cretei în 1913, urmată de expulzarea brutală a turcilor
din insulă. La scurtă vreme, zeci de mii de creştini (greci şi armeni, îndeosebi) au fost
masacraţi, în frunte cu arhiepiscopul ortodox de Smirna. Oraşul a fost devastat şi incendiat, iar
civilii au fugit, lăsând în urmă atât propria agoniseală, cât, mai ales, o civilizaţie pe care o
ridicaseră vreme de două milenii şi jumătate.
După ce au recucerit Istanbulul, trupele kemaliste s-au îndreptat spre Tracia. Prin
intermediul Franţei, grecii au semnat Armistiţiul de la Mudanya, la 11 octombrie 1922. Aliaţii
au părăsit Constantinopolul, iar Mustafa Kemal a proclamat Republica Turcă în noua capitală
a statului, Ankara.
Tratatul de la Lausanne, semnat în iulie 1923, l-a înlocuit pe cel de la Sèvres. Tratatul
consfinţeşte o premieră în istoria relaţiilor internaţionale – acceptarea schimbului de populaţie
între două state, cu toate traumele aferente, pentru a se preîntâmpina viitoare conflicte bazate
pe revendicări de ordin naţional şi etnic. În realitate, dramele personale şi colective legate de
procesul dezrădăcinării au fost incomensurabile şi greu de cuantificat pe moment. Au fost
strămutaţi, pe baza criteriului religios şi etnic, aproape două milioane de indivizi: ortodocşii
au plecat din Anatolia, albanezii musulmani au părăsit Epirul şi Macedonia grecească. Au
rămas pe loc circa o sută de mii de musulmani (turci şi pomaci) în partea greacă a Traciei
Orientale, precum şi grecii din regiunea Istanbulului, aproximativ în acelaşi număr. Patriarhia
Ortodoxă şi-a menţinut, la rândul ei, scaunul la Constantinopol. Nu au existat despăgubiri de
război.
Pe lângă strămutarea populaţiei, Grecia s-a confruntat cu un uriaş val de refugiaţi; celor
din Anatolia li se vor adăuga grecii din nordul Mării Negre, fugiţi din calea bolşevicilor şi a
Războiului civil din Rusia, precum şi cei din sudul Bulgariei şi din Macedonia sârbească,
ameninţaţi de gherilele teroriste din organizaţia ORIM – în total, aproape un milion şi jumătate
de suflete.
Refugiaţii au adus cu sine, pe lângă dramele personale, problemele inerente integrării într-
o societate pesimistă şi debusolată după „aventura anatoliană” şi tot mai puţin dispusă la noi
acte de patriotism. Familiile sunt dezbinate şi în imposibilitate de a se întreţine pe cont
propriu, mulţi greci sosiţi din diaspora nu ştiu limba greacă standard - fiind vorbitori de
dialect, ori de limbă rusă sau turcă - transformându-se în victime sigure ale diverselor
prejudecăţi. O parte consistentă s-a aşezat în Macedonia şi Tracia, după cum foarte mulţi
dintre aceştia au devenit proletari ai cartierelor mizere de la periferiile Atenei, Pireului sau

Salonicului.
 Manifestare politică de pronunţată emergenţă naţională şi etnocentristă Megali
Idea a reprezentat curentul politic definitoriu al Greciei moderne. Pe parcursul unui
secol întreg, dar mai cu seamă în preajma Primului război mondial, Marea Idee a
reuşit să compenseze toate neîmplinirile şi lipsa de performanţă specifică atât
grecilor, cât şi tuturor societăţilor balcanice. Clivajului dintre trecutul ilustru al
elenismului clasic - abil întreţinut de un Occident tentat din ce în ce mai mult să
renunţe la vechea „ordine otomană” în favoarea spiritului juvenil şi proaspăt al
societăţii ateniene, dornice de reafirmare identitară - şi impotenţa funciară a
prezentului, grecii i-au opus un ideal: Grecia Mare.

Ca în orice ideal, durata şi avatarurile atingerii lui au fost

anevoioase. Ceea ce caracterizează însă specificul grecesc al Marii Idei

este „naturaleţea”. Nimic nu i-a împiedicat pe urmaşii vechii Elade să

creadă cu obstinaţie că ei sunt urmaşii îndrituiţi ai spiritului clasic,

chemat să redea Greciei măreţia de odinioară. Diaspora bogată şi prosperă

a întreţinut constant acest sentiment. Etapă cu etapă, Grecia şi-a

redobândit vechile teritorii, chiar dacă aceasta au fost obţinute, uneori,

cu preţul dispreţului fa ă de popoarele vecine.

Speculând conjunctura favorabilă prilejuită de războaiele balcanice, dar şi de

deznodământul Marelui Război, Grecia şi-a depăşit atât propriile limite, cât şi

capacitatea de a gestiona succesul. Aşezată între hotare rezonabile, Grecia a dorit

să devină o putere balcanică. Învinsă, Grecia a redevenit, la sfârşitul războiului, o ţară

cu probleme. Soluţia rezolvării lor a fost, ca şi în cazul celorlalte state balcanice,

una singură: derapajul spre autoritarism, dictatură şi paternalism, în numele

prezervării interesului naţional.

 MIŞCĂRI NAŢIONALIST-EXTREMISTE

O.R.I.M.
Organizaţia Revoluţionară Internă Macedoneană – ORIM - a reprezentat, pe parcursul
perioadei interbelice, una dintre cele mai temute mişcări teroriste din Europa de Sud-Est.
Originile acesteia se regăsesc la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ea a fost înfiinţată în anul
1893, la Salonic, de un grup de revoluţionari şi anarhişti de origine bulgară, având drept
deviză sloganul Macedonia pentru macedoneni ! Iniţiatorii organizaţiei au fost Hristo
Tatarčev, Petar Arsov, Anton Dimitrov şi Ivan Hadjinikolov, toţi aceştia fiind animaţi de
idealul unei Macedonii slave libere şi independente, emancipată de sub ocupaţia otomană.
Organizaţia va purta, succesiv, mai multe denumiri – Comitetul revoluţionar bulgaro-
macedonean, Organizaţia secretă revoluţionară macedoneană - pentru a se opri, în 1920, la
numele consacrat, ORIM, sub care este cunoscută în istoriografie până astăzi.
Deşi înfiinţată la Salonic, mişcarea s-a constituit din capul locului ca o organizaţie care
viza făţiş aspiraţiile macedo-slavilor spre emancipare. Aceasta a acumulat efervescenţă în
discursul politic şi în acţiunea paramilitară, concomitent cu eforturile de cristalizare a unei
conştiinţe naţionale specifice - funciar diferită atât de aceea a bulgarilor, cât, mai ales, de
aceea a sârbilor. În coliziune repetată cu programul naţional grecesc al Marii Idei – elenii
considerând că numele vechii provincii a lui Filip cel Mare şi a lui Alexandru Macedon a fost
„uzurpat” – organizaţia va avea ca inamic declarat Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor,
perceput ca o extindere mascată a Serbiei în Balcani.
Odată cu anexarea, în 1913, a părţii de nord a Macedoniei la Serbia şi a zonei meridionale
la statul grec, Bulgaria s-a transformat în „pol” de atracţie pentru organizaţie, în sensul
redirecţionării eforturilor acesteia pentru integrarea Macedoniei slave în statul bulgar.
Reconfirmarea, în acord cu prevederile Tratatului de la Neuilly-sur-Seine, din noiembrie
1919, a statu-quo-ului teritorial din 1913 a iniţiat ofensiva organizaţiei împotriva intereselor
sârbe din regiune, ulterior şi din Europa. Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor devine,
astfel, principalul inamic al mişcării, împotriva acestuia fiind declanşate cele mai multe dintre
acţiunile teroriste ale perioadei.
La începutul activităţii sale, ORIM a căutat să grupeze în jurul ei pătura mijlocie şi relativ
educată a iredentei bulgaro-macedonene din Salonic şi vilayetul Edirne/Adrianopole.
Beneficiind de susţinere materială şi logistică, Comitetul revoluţionar bulgaro-macedonean
şi-a concentrat atenţia asupra încercărilor de coagulare a nemulţumirilor populaţiei faţă de
regulile otomane, extrem de opresive faţă de orice mişcare centrifugă, încercând, totodată, să-i
apropie „cauzei” atât pe aromâni, cât şi pe unii dintre greci. Scopul era obţinerea unei
autonomii pronunţate a regiunii de la nordul Mării Egee, ca o premisă a constituirii unui
nucleu teritorial şi instituţional macedo-slav.
La acest nivel, cele mai multe dintre eforturi au fost concentrate pe propagandă, foarte
activă local, dar manifestă şi în afara regiunii Balcanilor, mai cu seamă în oraşele importante
din Franţa, Elveţia şi Imperiul Rus. Capacitatea de organizare a membrilor grupării - susţinută
de fondurile băneşti ale cotizanţilor, recrutaţi, cu precădere, din rândul comercianţilor – a fost
elocventă. La începutul secolului al XX-lea, Comitetul a reuşit să pună la punct o veritabilă
reţea de organizaţii teritoriale disipate în regiunea Adrianopolelui şi a Salonicului, precum şi
în oraşele Skopje, Štip, Bitola, Kumanovo, Veles şi Resen, cu preponderenţă etnică macedo-
slavă. Aceste nuclee erau concentrate cu precădere în jurul şcolilor şi a bisericilor şi îi aveau
drept „lideri conspirativi” pe învăţătorii şi preoţii de aici.
Este semnificativ fenomenul potrivit căruia mulţi dintre şefii locali erau, de fapt, bulgari,
adeseori refractari în asumarea unor presupuse diferenţe dintre ei şi macedonenii slavi. Tacit,
aceştia au încercat să redirecţioneze valul contestatar anti-turcesc spre interesele iredentei
bulgare, considerând că „macedonenii” nu au nici forţa, nici temeiul istoric pentru a confisca
o mişcare în folosul propriei comunităţi, insignifiantă din punct de vedere politic şi aproape
deloc cunoscută în marile cancelarii europene.
Primele represalii ale autorităţilor otomane împotriva militanţilor macedo-slavi au avut
loc în 1897 şi au fost de o duritate exemplară. Drept urmare, din acest moment mişcarea se
transformă într-una de gherilă, cu un pronunţat caracter paramilitar şi care va pune pe primul
plan violenţa ca „mod de exprimare politică”.
Departe de a mai avea resorturi „naţionale”, mesajul iredentei macedonene a fost
confiscat de cele trei state interesate în alungarea completă a Turciei Otomane de pe continent:
Serbia, Grecia şi Bulgaria. Aripa „pro-bulgară” a fost acaparată de guvernele de la
Sofia în interes propriu, în timp ce Belgradul şi Atena au întreţinut cu bani şi arme propriile
facţiuni, intitulate, la rândul lor, „macedonene”.
Rezultatul conflictului balcanic din 1912-1913 a schimbat profund harta regiunii. El a
dus la izgonirea Turciei din sud-estul Europei şi la partajarea fostului vilayet macedonean
între greci şi sârbi, urmărindu-se criteriul lingvistic, respectiv aria de folosire a limbii elene,
respectiv a idiomului slavo-macedonean. O foarte mică parte va reveni şi Bulgariei. Este
vorba de regiunea Pirin, din jurul oraşelor Petrić şi Blagoevgrad, aflate în proximitatea
graniţei cu Grecia şi Serbia.
După încheierea Războaielor balcanice, aripa radicală a mişcării şi-a stabilit „cartierul
general” pe teritoriul bulgar, unde a beneficiat de sprijinul făţiş al guvernelor de la Sofia, care
au văzut în organizaţie un instrument eficient în continuarea ambiţiosului program de
constituire a Bulgariei Mari. ORIM este condusă acum de către Todor Aleksandrov, exponent
al naţionalismului-extremist macedo-bulgar, din ce în ce mai preocupat de canalizarea
acţiunilor mişcării spre atacarea intereselor greceşti şi sârbe din regiunile atribuite celor două
state prin Pacea de la Bucureşti.
Încheierea Primului război mondial a plasat Bulgaria de partea învinşilor. Umilinţa
simţită de naţionalişti a fost întreţinută de prevederile Tratatului de la Neuilly, gruparea
teroristă căutând să fructifice la maximum şi în propriul avantaj politic starea de spirit proastă
a populaţiei bulgare, alimentată constant de propaganda oficială. În anul 1920, vechiul
Comitet Revoluţionar îşi schimbă numele în Organizaţia Revoluţionară Internă
Macedoneană
– ORIM, titulatură sub care va fi cunoscută de acum înainte în toată regiunea balcanică. Ea a
fost „secondată” de ORID – Organizaţia Revoluţionară Internă Dobrogeană - ale cărei baze
fuseseră puse în timpul războiului mondial la Babadag şi al cărei ţel era unirea cu statul bulgar
a întregului ţinut al Dobrogei.
Cele două organizaţii teroriste şi-au făcut cu rapiditate cunoscute obiectivele. Ambele s-
au bazat pe acţiunile bandelor de comitagii, al căror scop principal era incursiunea rapidă
peste graniţa de stat, în ideea inducerii sentimentului de teroare şi nesiguranţă asupra
populaţiei civile trăitoare în regiunile limitrofe frontierei cu Bulgaria.
 În 1923, ORIM a lansat cel mai sângeros atac de la schimbarea numelui mişcării. Ţinta
vizată a fost primul ministru bulgar, Aleksandar Stamboliski. Stamboliski, liderul partidului
agrarian, a devenit, în 1919, prim ministru al Bulgariei. Dincolo de crezul său politic,
Stamboliski s-a făcut „vinovat”, în viziunea ORIM, de un „păcat politic” capital: semnarea
Tratatului de la Neuilly, la 27 noiembrie 1919, prin care Bulgaria a consimţit asupra noului ei
statut în Europa. Confruntat atât cu sindromul „ţării înfrânte”, cât şi cu perspectiva unei
politici externe care urma să fie „contabilizată” de la Geneva, privit cu „superioritate” de
vecinii greci, români şi sârbi, aflaţi la sfârşitul războiului de partea învingătorilor, confruntat
cu exodul etnicilor greci şi turci spre ţările de origine, guvernul lui Aleksandar Stamboliski a
întrunit, în viziunea ORIM, toate caracteristicile unui „guvern de trădare naţională”.
Din aceste motive, lui Stamboliski i-au fost reproşate toate eşecurile societăţii bulgare: o
ţară cu o pătură mijlocie sărăcită de efortul de război, cu un cler tradiţionalist şi filorus
nemulţumit de secularizarea proprietăţilor mănăstireşti, cu un corp ofiţeresc revoltat atât de
politica conciliatoristă faţă de Belgrad, cu care Sofia a semnat „infamul” Tratat de la Niš din
192316, cât şi de înlăturarea simpatizanţilor Organizaţiei Revoluţionare Interne Macedonene
din armată. Aleksandar Stamboliski a sfârşit prin a fi asasinat de gherilele ORIM, convinse de
justeţea cauzei lor. Asasinatul a purtat „pecetea” grupării: tăierea mâinii drepte.
Potrivit informaţiilor epocii, până în anul 1930 au fost consemnate peste 60 de atacuri
teroriste majore care au avut în vedere statul iugoslav. Au fost vizate pichete de frontieră,
cazărmi, posturi de poliţie, depozite militare şi poduri, fiind asasinaţi peste 1.000 de
funcţionari ai regimului iugoslav din regiunile de graniţă. Scopul principal al acestor acţiuni a
fost internaţionalizarea problemei macedonene.
La sfârşitul deceniului al treilea, ORIM a intrat în contact cu mişcarea secesionistă croată
Ustaša. Întrucât ambele organizaţii paramilitare aveau ca ţel dezmembrarea Iugoslaviei,
colaborarea dintre cele două grupări s-a realizat în mod firesc. După asasinarea regelui
Alexandru Karadjordjević la Marsilia, în 1934, guvernul bulgar a fost nevoit, sub presiune
internaţională, să ia măsuri radicale împotriva ORIM, a cărei implicare în atentat a fost
dovedită. Mişcarea ORIM este dezavuată oficial, iar bazele sale de antrenament şi de
aprovizionare au fost distruse.
 În perioada comunistă, Bulgaria şi Iugoslavia nu au permis activităţi iredentiste pe
teritoriul propriilor state. Începând cu anul 1991, când germenii dezintegrării au prins rădăcini
în spaţiul sud-slav, mulţi dintre corifeii naţionalismului macedonean s-au reîntors pe teritoriul
fostei republici iugoslave pentru a promova cauza ORIM. Susţinuţi de o parte consistentă a
populaţiei, aceştia au reînfiinţat organizaţia la Skopje, în 1990, debarasând-o de vechile
practici. Ea şi-a radicalizat discursul în momentul în care guvernul de la Atena a refuzat să
recunoască, în 1992, numele de „Macedonia” pentru vechea republică iugoslavă, grecii
considerând că acesta uzurpă un patronim aparţinător spaţiului de cultură şi civilizaţie grec.
Noua ORIM are încă o pondere însemnată în structurile politice ale Macedoniei post-
iugoslave, discursul ei fiind unul etnicist. Deşi nu este un partid puternic, unul din preşedinţii
Macedoniei – Boris Trajkovski - a fost adus la putere în anul 1999 cu sprijinul politic
nemijlocit al ORIM, al cărei candidat a şi fost. Moartea sa prematură, survenită în urma unui
accident aviatic, în anul 2004, nu a făcut decât să întărească „emoţional” imaginea acestei

organizaţii, prezentă manifest pe scena politică a Balcanilor în ultimul secol.20

Organizaţia Ustaša
Mişcarea teroristă cunoscută sub numele de Ustaša a reprezentat a doua formă de
coagulare a forţelor extremist-naţionaliste din Peninsula Balcanică de după încheierea
Primului război mondial, fiind corelată cu aspiraţia majorităţii populaţiei croate spre
autonomie, ulterior spre independenţă.
Originile acestei mişcări sunt plasate la începutul deceniului al treilea al secolului XX,
odată cu apariţia disputei dintre centralism şi federalism de pe scena politică iugoslavă. Odată
cu votarea primei Constituţii a Regatului, la 28 iunie 1921, a fost impus în statul sârbo-croato-
sloven principiul centralist, susţinut şi îmbrăţişat cu entuziasm de toate forţele politice sârbe.
Conform acestuia, statul - deşi multinaţional - urma a fi unul riguros centralizat, prin „topirea”
oricăror particularităţi istorice, etnice sau lingvistice existente pe teritoriul ţării; cvasi-
dominaţia politică a Serbiei era ilustrată şi prin prezenţa în fruntea statului iugoslav a dinastiei
de Karadjordjević.
 Triumful politic al sârbilor, întărit prin Constituţie, a fost numai aparent. În realitate,
acesta a dat naştere unor mişcări cu vădită tentă centrifugă, care au alimentat atât separatismul
„la lumina zilei”, susţinut pe cale parlamentară, cât şi organizaţiile radicale subversive, decise
să lupte pentru emanciparea Croaţiei pe căi violente.
Evenimentul care a propulsat în activitate Mişcarea ustaşă a fost reprezentat de
asasinarea, în 1928, în Parlamentul de la Belgrad, a şefului Partidului Ţărănesc Croat, Stjepan
Radić. Perceput ca liderul de necontestat al mişcării separatiste croate, Radić a militat încă de
la înfiinţarea regatului iugoslav pentru diminuarea hegemoniei sârbeşti asupra statului
multinaţional, dar prin mijloace politice. Incendiarele sale discursuri au dus la inflamarea
sentimentelor naţionaliste ale sârbilor, ele culminând cu împuşcarea liderului croat în plin
parlament, de către deputatul ultranaţionalist muntenegrean Puniša Rašić. Urmarea acestui
eveniment a fost reprezentată de proclamarea Legii marţiale, la 6 ianuarie 1929.
La 29 ianuarie 1929 regele Alexandru instaurează dictatura personală. Statul primeşte o
nouă denumire – Regatul Iugoslaviei – partidele politice şi parlamentul sunt desfiinţate,
ambele instituţii fiind găsite „responsabile” pentru degradarea accentuată a formulei statale de
la 1918. Regimul de la 29 ianuarie 1929 a instaurat un stat poliţienesc, ale cărui instituţii au
început pedepsirea tuturor acelora găsiţi vinovaţi de încercările de dezintegrare a regatului
multinaţional. Noua politică internă promovată de la Belgrad a vizat, cu precădere, politicienii
din teritoriile foste austro-ungare: croaţi, sloveni şi musulmani bosniaci, fiind arestaţi inclusiv
doi dintre artizanii unirii cu Serbia: croatul Ante Trumbić şi slovenul Anton Korošec. Aceste
măsuri extreme, dublate de înfiinţarea unui singur partid agreat de autorităţi, dar hibrid şi
artificial prin însăşi natura sa – Partidul Naţional Iugoslav - au fost de natură să adâncească
clivajul dintre viziunea sârbă şi cea croată asupra evoluţiei Iugoslaviei.
Cel care a pus bazele organizaţiei a fost Ante Pavelić. S-a născut în anul 1889, într-un
mic sat croat din Bosnia-Herţegovina, Bradina. De tânăr s-a mutat la Zagreb, cu intenţia de a
urma cursurile Facultăţii de drept. Pentru Ante Pavelić, crearea statului sârbo-croato-sloven la
1 decembrie 1918 a însemnat „ocuparea” teritoriilor sud-slave foste austro-ungare de către
armata şi oligarhia sârbă de la Belgrad. Nuanţele nu-şi găsesc rostul în gândirea lui Pavelić,
iar existenţa presupusului filon comun al tuturor iugoslavilor i se pare o utopie, susţinută
numai din calcule geopolitice de Franţa şi Anglia.
 Caracterul profund „rebel” al gândirii şi atitudinilor politice ale lui Ante Pavelić este
ilustrat cu prisosinţă şi de repetatele „coliziuni verbale” cu membrii marcanţi ai principalelor
partide politice croate, văzute de acesta ca impotente politic şi incapabile să susţină cu tărie
cauza independenţei poporului croat faţă de Serbia. Această percepţie l-a determinat pe Ante
Pavelić să stabilească legături solide atât cu emigraţia croată de la Viena şi Budapesta, cât şi
cu cu reprezentanţii ORIM din Bulgaria şi din Macedonia sârbă. În 1927 i-a reprezentat ca
avocat pe câţiva dintre membrii grupării, al căror proces pentru activităţi teroriste s-a judecat
la Skopje.
Asasinarea lui Stjepan Radić, urmată, în 1929, de instaurarea dictaturii regelui
Alexandru, l-au transformat pe Ante Pavelić în persona non-grata pentru statul iugoslav.
Odată cu Pavelić au plecat în exil şi principalii săi acoliţi, Gustav Perček şi Branimir Jelić. La
20 aprilie 1929, Pavelić a semnat Declaraţia de la Sofia, împreună cu membrii marcanţi ai
ORIM, prin care aceştia solicitau intensificarea activităţii în vederea apărării „drepturilor
politice şi naţionale” şi pentru „completa independenţă a Croaţiei şi Macedoniei faţă de
Iugoslavia”. Urmare a acestui eveniment, la 17 iulie 1929 Curtea Marţială de la Belgrad i-a
condamnat la moarte, în contumacie, pe Ante Pavelić şi pe Gustav Perček.
În ianuarie 1932 Ante Pavelić a înfiinţat Mişcarea Ustaša, al cărei cartier general a fost
stabilit, urmare a acceptului tacit al autorităţilor mussoliniene, pe teritoriul italian, lângă
oraşul Brescia.
Caracterul radical al organizaţiei rezidă din profunda sa ostilitate faţă de statul iugoslav.
Ea a fost atât de vizibilă, încât la scurtă vreme de la înfiinţarea sa unităţi paramilitare ustaşe au
plănuit, în vara anului 1933, traversarea Mării Adriatice cu ambarcaţiuni rapide pentru a lua
cu asalt litoralul Dalmaţiei în vederea „eliberării Croaţiei”. Eşecul acţiunii l-a determinat pe
Ante Pavelić să se orienteze spre o lovitură de mari proporţii: asasinarea regelui Alexandru,
simbolul opresiunii sârbilor asupra celorlalte popoare iugoslave.
Deşi colaterală, implicarea ustaşilor în atentatul de la Marsilia, din 9 octombrie 1934,
căruia i-au căzut victime atât regele Alexandru, cât şi ministrul de externe francez Louis
Barthou, a fost de natură să atragă atenţia asupra adevăratului caracter al acestei mişcări:
terorismul de stat. La presiunea Franţei şi a Iugoslaviei, Ante Pavelić a fost arestat la Torino
şi întemniţat pentru scurtă vreme (octombrie 1934-martie 1936), după care a fost eliberat de
către autorităţile italiene.
Semnarea Pactului italo-iugoslav, în 1937, a reprezentat, pentru moment, slăbirea
potenţialului distructiv al mişcării ustaşe, mulţi dintre liderii organizaţiei fiind extrădaţi şi
judecaţi pe teritoriul iugoslav. Încercările de lichidare a organizaţiei au avut ca efect imediat
creşterea gradului de simpatie al acesteia în rândurile populaţiei croate din Iugoslavia, mai
ales printre tinerii elevi de liceu şi studenţi.

La 6 aprilie 1941, Germania a invadat Iugoslavia. Statul multinaţional al slavilor de sud

şi-a încetat existenţa. La 14 aprilie, pe teritoriul Croaţiei, Dalmaţiei, al părţii răsăritene a
Bosniei-Herţegovina, precum şi în partea occidentală a Vojvodinei sârbe a fost proclamat
Statul Independent Croat / Nezavisna Država Hrvatska, al cărui conducător / poglavnik
devine Ante Pavelić.
Ideologia „statului-marionetă” ustaş a fost de sorginte fascistă, rasistă, xenofobă şi
mistico-religioasă, scopul ei fundamental fiind întemeierea unei Croaţii „purificate” din punct
de vedere etnic. Principalul obstacol în calea acestui deziderat l-a reprezentat existenţa
23
populaţiilor non-croate trăitoare pe teritoriul acestei entităţi: sârbii, evreii şi ţiganii, niciuna
dintre aceste etnii neîndeplinind cel puţin una dintre „condiţiile” necesare pentru a demonstra
„meritul” apartenenţei la noul stat.
De o situaţie specială a beneficiat populaţia slavă de religie islamică din Bosnia-
Herţegovina. În opinia autorităţilor de la Zagreb, musulmanii nu erau altceva decât „croaţi
mărturisitori ai Islamului”. Nefiind persecutaţi, o parte consistentă a acestora s-a raliat politicii
ustaşe de purificare etnică, participând activ la acţiunile de masacrare a populaţiei civile sârbe
din Bosnia.
În ceea ce priveşte simbolurile, acestea au căutat să reflecte, cât mai fidel, specificul
noului regim politic. Drapelul roşu-alb-albastru, care conţine în centru stema statului – scutul
în formă de tablă de şah cu pătrăţele albe şi roşii – are înscrisă în partea superioară litera U,
care simbolizează numele mişcării ustaşe. Moneda naţională a fost botezată kuna, iar salutul
obligatoriu între cetăţeni devine Za Dom ! / Pentru Patrie ! urmat de răspunsul Spremni ! /
Suntem gata !
Deşi regimul lui Pavelić nu a fost recunoscut oficial de Vatican, Sfântul Scaun a tolerat
abuzurile şi atrocităţile comise în Croaţia. Astfel, la scurtă vreme de la preluarea puterii, Ante
Pavelić a fost primit în audienţă privată de către Papa Pius al XII-lea, un gest pentru care
Suveranul Pontif a fost vehement condamnat; totodată, Vaticanul şi-a menţinut Nunţiatura de
la Zagreb pe toată durata războiului.
Sub oblăduirea Oficiului pentru distrugerea bisericilor ortodoxe, înfiinţat în vara anului
1941, o serie de prelaţi catolici au susţinut în mod activ trupele ustaşe în demersurile acestora
privind demolarea a sute de lăcaşe de cult ortodox şi de convertire a populaţiei sârbe, prin
forţă, la catolicism. Este şi cazul călugărului Miroslav Filipović, care a participat, împreună cu
unităţi paramilitare ustaşe, la masacrul din 6 februarie 1942 comis asupra sârbilor din această
localitate. Miroslav Filipović a fost numit gardian şef al lagărului de exterminare de la
Jasenovac, unde a fost cunoscut sub numele de Fra Sotona / Fratele Satana. Atunci când a
fost spânzurat pentru crime de război, încă purta rasa călugărească.

După capitularea Germaniei naziste, o bună parte dintre membrii trupelor paramilitare
ustaşe, precum şi colaboratorii şi simpatizanţii regimului lui Ante Pavelić, au fost arestaţi,
judecaţi şi executaţi de partizanii lui Tito.
Pe parcursul lunii mai a anului 1945, numeroşi funcţionari ai vechiului regim au încercat
să se refugieze în Austria. Aceştia au fost capturaţi de partizani chiar pe frontieră, fiind
executaţi sumar. Pavelić a reuşit să scape ascunzându-se pentru câteva luni în Austria.
Ulterior, Ante Pavelić a ajuns la Buenos Aires, unde a primit funcţia de Consilier pentru
securitate al preşedintelui argentinian Juan Péron. Ameninţat cu extrădarea, Pavelić s-a
refugiat în Spania, unde s-a bucurat de sprijinul necondiţionat al regimului dictatorial al lui
Franco. A murit în 1959.
 LIDERI POLITICI

Elefterios Venizelos
Prin contribuţia adusă la redeşteptarea spiritului naţional modern grec, Elefterios
Venizelos a fost, în opinia majorităţii istoricilor, cel mai semnificativ om politic al Greciei
contemporane.
Elefterios Venizelos s-a născut în anul 1864, la Mournies, o mică localitate din insula
Creta. Atras de timpuriu de viaţa politică, s-a îndreptat spre capitala Greciei, pentru a urma
cursurile Facultăţii de drept. Ca licenţiat, Venizelos a revenit în Creta, aflată sub administraţia
Imperiului Otoman, unde a fost ales membru al Adunării locale, ca reprezentatnt al Partidului
Liberal. Din această perioadă datează şi primele sale luări de poziţie împotriva dominaţiei
turceşti din Creta.
Pentru Elefterios Venizelos, programul naţional al Marii Idei devine şi idealul său
personal, afirmarea politică sosind relativ repede. În anul 1896 cretanii se răscoală împotriva
dominaţiei otomane, iar Venizelos, în calitate de lider al Partidului Liberal, dobândeşte un rol
primordial în lupta antiotomană, devenind conducătorul unui important contingent de
insurgenţi greci. Deşi înfrântă, mişcarea insurecţională din Creta şi-a atins scopurile minimale,
mai ales în ceea ce priveşte internaţionalizarea problemei cretane, recte a celei greceşti.

Sub presiunea corpurilor navale expediţionare britanice - la care s-au raliat şi cele italiene
- şi care au exercitat acţiuni de intimidare asupra garnizoanei otomane din insulă, Turcia a fost
obligată să acorde o autonomie substanţială Cretei. În anul 1897, la insistenţa puterilor
europene, prinţul George al Greciei a fost desemnat în calitate de Înalt Reprezentant al insulei,
iar Elefterios Venizelos a fost numit consilier pe probleme juridice al Prinţului.
În anul 1909, Elefterios Venizelos se mută la Atena. În plină criză politică, declanşată de
acţiunea unui grup de ofiţeri care solicitau reforme de substanţă, participă la alegerile din
august 1910. Este ales membru al Parlamentului, ocazie cu care pune bazele proprii sale
formaţiuni politice, Partidului Liberal Grec.
În octombrie 1910 Venizelos devine prim ministru al Greciei şi formează un nou guvern,
decis să pună în aplicare reformele politice, economice, financiare şi sociale cerute de
o consistentă parte a elitei ateniene, precum şi de populaţie. Ca prim ministru, Elefterios
Venizelos a acordat o atenţie susţinută echilibrării balanţei comerciale şi a finanţelor statului,
grav afectate de corupţia endemică, a acţionat hotărât în vederea dotării armatei şi flotei cu
armament modern şi pentru crearea unui corp ofiţeresc bine instruit şi echipat. Şi-a atras
susţinerea unui sprijin popular masiv, care s-a dovedit util la noile „provocări” pe care statul
grec la avea în faţă, odată cu declanşarea crizei balcanice din 1912-1913.
Războaiele balcanice au reprezentat pentru Grecia, ca şi pentru Venizelos însuşi, un
„triumf naţional”. Prin Pacea de la Bucureşti, semnată la 10 august 1913, statul elen şi-a mărit
considerabil teritoriul şi populaţia, prin încorporarea nordului Thessaliei, a Macedoniei, a
Traciei Occidentale, a Epirului, a insulei Creta, precum şi a unei bune părţi din Arhipelagul
egeean. Cu Venizelos prim ministru, Grecia a dus la îndeplinire cea mai mare parte a
programului naţional al Marii Idei. Cu toate acestea, trei milioane de greci continuau să
trăiască pe teritoriul Imperiului Otoman, cu precădere pe litoralul apusean al Asiei Mici.
Diferenţele de abordare asupra unor importante chestiuni de politică externă l-au adus pe
primul ministru în conflict repetat cu regele Constantin. În timp ce acesta îşi dorea o Grecie
neutră, care să se „bucure” de achiziţiiile teritoriale din 1913, Elefterios Venizelos a mizat pe
alianţa cu Franţa şi Anglia, prezumat învingătoare ale Marelui Război.
Polemica dintre rege şi primul ministru a dus la două demisii ale celui din urmă, care s-au
concretizat în ceea ce s-a numit Marea schismă, ale cărei consecinţe au fost transferate atât la
nivelul opiniei publice, cât şi al forţelor militare. După exilarea lui Constantin, în mai 1917,
Venizelos s-a reîntors la Atena, de unde a hotărât alianţa deplină cu puterile Antantei, reuşind
să pună capăt şi divizării opţiunilor armatei.
Sfârşitul Primului război mondial a găsit Grecia de partea puterilor învingătoare şi pe
Elefterios Venizelos ca reprezentant al acesteia la Conferinţa de Pace. În această calitate, a
semnat tratatele de la Neuilly-sur-Seine, cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) şi de la Sèvres, cu
Turcia (10 august 1920), prin care Grecia urma să controleze atât Tracia Orientală – cu
excepţia Constantinopolelui – cât şi regiunea oraşului Smirna / Izmir, situată pe litoralul
occidental al Anatoliei.
În pofida triumfului diplomatic, Venizelos a fost ţinta unei încercări de asasinat, comisă
pe peronul gării Lyon din Paris de un adept fanatic al ex-regelui Constantin. Atentatul nu şi-a
atins scopul, dar convalescenţa îndelungată l-a ţinut departe de evenimentele politice din
Grecia. Alegerile din noiembrie 1920 au fost pierdute de Partidul Liberal, spre marea
deziluzie a populaţiei greceşti din Asia Mică, implicată direct în războiul cu Turcia, dar şi a lui
Venizelos însuşi, care părăseşte Grecia într-un exil autoimpus.
Catastrofa militară din Anatolia, concretizată în pierderea războiului cu Turcia şi de
semnarea Trataului de la Lausanne, la 24 iulie 1923, a avut efecte devastatoare asupra scenei
politice de la Atena. Lipsită de un lider de anvergură, clasa politică elenă a eşuat în anarhie şi
spirit vindicativ. Fostul prim ministru, Dimitrios Gounaris, a fost judecat şi executat pentru
pierderea războiului şi pentru „înaltă trădare”, iar societatea greacă s-a divizat între inamicii şi
partizanii liniei politice a lui Venizelos. Armata devine, la rândul ei, un arbitru important al
vieţii politice, fiind implicată în mod direct în succesive lovituri de stat care îşi pun amprenta
asupra scenei politice elene de după eşecul militar din Anatolia. În lunile ianuarie-februarie
1924 Elefterios Venizelos redevine, pentru foarte puţin timp, prim ministru, dar „debarcarea”
sa îi va provoca un nou exil.
La 25 martie 1924 Grecia se proclamă republică, act confirmat prin plebiscitul din 13
aprilie 1924. Schimbarea formei de guvernământ nu a adus cu sine şi stabilitate
guvernamentală. Până în anul 1928 au fost înlăturaţi din funcţie zece şefi de guvern, respectiv
doi preşedinţi, pe fondul iniţierii a zece lovituri de stat.
Denumiţi şi perioada neagră, anii 20 se circumscriu unei singure cauze fundamentale:
pierderea războiului cu Turcia, urmată de declanşarea unei adevărate isterii naţionale,
transferată de factorii politici la nivelul opiniei publice. Ratarea obiectivului final al Marii
Idei – o ţară pe două continente şi riverană la cinci mări – după ce acesta fusese aproape
realizat, avea nevoie de exhibarea unor vinovăţii, reale sau presupuse. Lipsa de pe eşichierul
politic a unui lider precum Venizelos a declanşat în Grecia haosul politic, care a găsit un teren
fertil de dezvoltare la nivelul unei societăţi orgolioase şi prea puţin dispusă spre reflecţie şi
autoevaluare.
În anul 1926 dictatura generalului Theodoros Pangalos a fost înlăturată, formându-se un
Cabinet ecumenic, de uniune naţională, în care şi-au găsit locul şi adepţii liniei politice a lui
Venizelos. Această construcţie hibridă a reuşit să producă, în 1927, o nouă Constituţie, o
reformă a parlamentului, dar şi să transfere preşedinţiei multe dintre atributele fostului
suveran.
Cu prilejul desfăşurării alegerilor parlamentare din iulie 1928, Elefterios Venizelos
decide să revină în ţară. Bazându-se pe capitalul politic deja dobândit, Venizelos reuşeşte să-şi
adjudece, în numele Partidului Liberal, precum şi al celor mai radicali susţinători ai săi –
refugiaţii greci din Asia Mică - 71% din locurile din parlament. Timp de patru ani – până în
mai 1932, ulterior în intervalul iunie-noiembrie 1932 şi ianuarie-martie 1933 – Elefterios
Venizelos a deţinut, din nou, funcţia de prim ministru al Greciei.
Perioada 1928-1932 /1933 a fost denumită a doua vârstă de aur a carierei politice a lui
Venizelos. Sintagma a fost transferată şi la nivelul societăţii elene, care pare să depăşească
starea de anarhie a anilor de după încheierea conflictului cu Turcia. Societatea greacă se
separă, acum, în două opţiuni politice majore – liberală şi conservatoare – văzute ca o
garanţie în plus în maturizarea clasei politice postbelice.
Elefterios Venizelos a încercat să reformeze, din nou, societatea greacă. Guvernul său a
introdus măsuri radicale în agricultură, prin programe de creditare pe termen lung şi prin
subvenţii ale preţurilor produselor agricole. Reţeaua de şosele a fost extinsă şi modernizată.
Au fost puse în aplicare programul naţional de construcţie de locuinţe pentru refugiaţii din
Asia Mică, precum şi procesul de sistematizare a celor două mari oraşe, Atena şi Salonic. De
asemenea, pe baza unui împrumut britanic de peste 1.000.000 de lire sterline a fost declanşată
construcţia reţelei de şcoli publice pe întreg teritoriul Greciei.
Elefterios Venizelos s-a remarcat şi prin iniţiative de politică externă spectaculoase. Cu
certitudine, cel mai important demers al carierei sale a fost reconcilierea cu inamicul istoric,
Turcia. Urmare a convorbirilor repetate cu Mustafa Kemal-Atatürk, în octombrie 1930 Grecia
şi Turcia semnează Tratatul de la Ankara, prin care cele două ţări îşi recunosc reciproc
frontierele şi consimt la paritate navală în Mediterana de Est.
Elefterios Venizelos a murit la 18 martie 1936, la Paris, fiind înmormântat pe insula
natală, Creta, în oraşul Akrotiri. Cu puţin timp înainte, urmare a plebiscitului din 3 noiembrie
1935, Grecia redevenise Monarhie.

Josip Broz Tito

Personalitatea politică care a marcat în gradul cel mai înalt destinul statului iugoslav în
secolului al XX-lea a fost Josip Broz Tito.
Mărturie asupra anvergurii personalităţii lui Tito stau numeroasele lucrări consacrate lui,
elaborate atât pe parcursul vieţii, cât şi după moartea acestuia. Este important de precizat că şi
prin excluderea a priori a titlurilor cu caracter encomiastic difuzate pe întreg spaţiul iugoslav
– un specific al regimurilor totalitare - Tito şi-a menţinut „cota” în mod constant pe piaţa
occidentală de profil.
Destrămarea violentă a R.S.F.Iugoslavia a captat din nou energiile istoriografice, de
această dată în încercarea de a căuta resorturile deconstrucţiei iugoslave nu doar la „epigoni”,
ci chiar în miezul sistemului politic pe care Tito l-a imaginat şi l-a pus în practică începând cu
anul 1945.
Producţia istoriografică, precum şi aceea de tip jurnalistic, mai puţin dispusă la rigoare şi
analiză pertinentă, au făcut din Josip Broz Tito un personaj de o factură unică în lumea
comunistă, aşa cum şi statul pe care l-a edificat a fost perceput ca fiind „altceva” în ecuaţia
geopolitică europeană de la sfârşitul celui de-al Doilea război mondial. De aici au pornit şi
derapajele inerente, astfel încât Tito a fost catalogat, succesiv, „evreu maghiar”, „agent austro-
ungar” sau chiar „de etnie rusă”! iar viaţa personală a fost analizată prin contrast cu
„austeritatea” de care făceau paradă ceilalţi lideri comunişti. Apetenţa sa pentru femei
frumoase, pentru uniforme militare personalizate, pentru yahturi de lux, pentru coniacul
franţuzesc şi pentru ţigările de foi cubaneze l-au transformat într-un personaj „atipic” pentru
lumea comunistă: de aceea, epitete precum dictatorul vesel sau dictatorul de operetă nu au
întârziat să apară, cu precădere în presa occidentală de factură bulevardieră.
Dincolo de toate aceste ipostaze, sumar reliefate, Josip Broz Tito rămâne un personaj
politic extrem de complex, care şi-a pus amprenta în mod definitiv asupra destinului
Iugoslaviei comuniste.

Josip Broz s-a născut la 25 mai 1892 în localitatea Kumrovec, Croaţia, fiind al şaptelea
copil al familiei Broz. Tatăl său, Franjo Broz, era de etnie croată, iar mama, Marija Javeršek,
avea origine slovenă.
În anul 1907 devine ucenic într-o fabrică din Sisak, ocazie cu care se simte atras de
mişcarea muncitorească, precum şi de revendicările sindicatelor privitoare la obţinerea unor
condiţii mai bune de muncă. Participă cu entuziasm la demonstraţiile de 1 Mai, precum şi la
ciocnirile sporadice ale muncitorimii cu poliţia, prilejuite de această zi. În 1910 se înscrie în
sindicatul muncitorilor metalurgişti, precum şi în Partidul Social Democrat din Croaţia şi
Slavonia. Primul pas spre viaţa politică era, astfel, făcut.
Dificultăţile prin care trece Austro-Ungaria în ajunul izbucnirii primului război mondial
l-au determinat pe Josip Broz să caute noi oportunităţi de-a lungul vastului imperiu, dar şi în
Germania, familiarizându-se, cu această ocazie, cu un mod de viaţă destul de cosmopolit.
Josip Broz a lucrat ca mecanic în diferite ateliere: la Kamnik, în Slovenia, la Čenkovo, în
Boemia, la München şi Mannheim pentru uzinele Daimler-Benz, precum şi la Viena, ca pilot
de încercare pentru automobilele Mercedes.
În anul 1913 Josip Broz este încorporat în armata austro-ungară. Un an mai târziu, odată
cu declanşarea ostilităţilor, el îşi face cunoscut refuzul de a lupta, fiind arestat de autorităţile
imperiale pentru propagandă anti-război şi încarcerat în fortăreaţa Petrovaradin, de lângă Novi
Sad. În 1915 Josip Broz este trimis pe frontul din Galiţia, acolo unde unităţile austriece luptau
împotriva armatelor ţariste, fiind rănit şi luat prizonier împreună cu întreaga unitate.
Experienţa rusească a fost definitorie pentru traseul politic al lui Josip Broz. Transferat
într-un lagăr de muncă din Urali, acesta organizează proteste ale prizonierilor împotriva
condiţiilor de muncă, ceea ce l-a determinat să şi evadeze. În primăvara anului 1917 este
reperat la Sankt Petersburg, unde participă la numeroasele greve şi demonstraţii de protest
organizate în oraşul de pe Neva de către bolşevici. Refugiat pentru scurtă vreme în Finlanda,
este arestat din nou şi încarcerat la închisoarea Petropavlovsk. Fiind transferat în lagărul de la
Kungur, reuşeşte o nouă evadare, prilej cu care se înrolează voluntar în unităţile bolşevice din
regiunea Omsk, Siberia. În primăvara anului 1918 Josip Broz se înscrie în partidul bolşevic.
Fervoarea cu care acţionează pe tărâm ideologic l-a propulsat pe Josip Broz între
favoriţii Cominternului pentru preluarea conducerii comuniştilor iugoslavi. Membru, din
1920, al partidului comunist din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, dar dizolvat de
autorităţi, Josip Broz nu reuşise să se impună ca o figură marcantă a organizaţiei, influenţa şi
rolul său politic fiind minore pe parcursul deceniului al treilea. Cu toate acestea, sub presiunea
sovietică, el devine în 1934 membru al Biroului Politic al partidului comunist iugoslav, al
.
cărui sediu fusese stabilit la Viena. Cu acest prilej el adoptă numele de cod Tito
În 1936, este trimis la Belgrad, cu misiunea de a curăţa rândurile partidului comunist
iugoslav de „elementele duşmănoase, cosmopolite şi carieriste”, în fapt de a impune linia
moscovită într-un partid măcinat de luptele dintre facţiunile etnice şi care reproduceau, la
scară, disensiunile dintre popoarele regatului multinaţional sud-slav.
În anul 1937, Tito este numit de către Comintern, cu acordul tacit al lui Stalin, secretar
general al partidului comunist iugoslav. De pe această poziţie, Tito militează pentru
demascarea dominaţiei „oligarhiei sârbe” asupra celorlalte popoare iugoslave, asumându-şi cu
entuziasm tezele Internaţionalei a III-a cu privire la caracterul „imperialist” şi „artificial” al
statului iugoslav. Sovieticii au mizat cu succes pe liderul comunist, întrucât acesta poseda
două „calităţi” majore pentru politica Moscovei faţă de Balcani: era etnic croat şi nu
participase sub nici o formă la procesul coagulării statului multinaţional al slavilor de sud, din
toamna anului 1918. În plus, asumarea acestor teze venea în perfectă corelaţie cu dezavuarea
de către Moscova a caracterului „imperialist” al sistemului de pace de la Versailles, atitudine
transformată în vârful de lance al politicii externe sovietice de după primul război mondial.

La 6 aprilie 1941, forţele germane şi italiene au atacat Iugoslavia. După 11 zile de

rezistenţă, reprezentanţii tuturor regiunilor iugoslave semnează Armistiţiul la Belgrad,
punându-se capăt existenţei de 23 de ani a regatului iugoslav. Este edificat „statul-marionetă
ustaş” pe teritoriul Croaţiei şi al unei părţi din Bosnia, italienii ocupă Muntenegrul şi
Dalmaţia, bulgarii şi albanezii Macedonia şi Kosovo, ungurii Vojvodina, iar germanii Serbia,
Herţegovina şi Slovenia.
Din acest moment, partidul comunist iugoslav intră în scenă, prin organizarea celei mai
ample mişcări de rezistenţă împotriva inamicului de pe întreg teritoriul Peninsulei Balcanice.
Lider politic şi militar a fost desemnat Josip Broz Tito, în urma deciziei Biroului Politic al
P.C.I. , întrunit la Zagreb la 10 aprilie 1941.
Adversarul este perceput, de acum, în spiritul tezelor cominterniste. Partizanii -
comunişti iugoslavi de naţionalităţi diferite, dar în care predomină componenta croată, sârbă şi
macedoneană - percep inamicul în dublă ipostază: pe de o parte, „ocupantul străin”, pe de altă
parte „duşmanul ideologic” intern, personificat de gruparea regalistă sârbă a colonelului Draža
Mihailović – cetnicii – dar şi de unităţile paramilitare ale lui Ante Pavelić – ustaşii. Avem de-a
face, aşa cum s-a spus în istoriografia problemei, cu „trei războaie într-unul singur”, cu un
conflict atipic şi deosebit de violent, în care etnicitatea şi ideologia s-au ciocnit cu maximă
intensitate. Din aceste motive, „Războiul de eliberare al popoarelor iugoslave de sub jugul
fascist”, aşa cum l-a denumit istoriografia comunistă postbelică, a fost caracterizat, în anii din
urmă, mai curând ca un atroce „război civil” purtat pe ruinele vechiului conglomerat iugoslav.

La 26 noiembrie 1942, în localitatea Bihać din nordul Bosniei, Josip Broz Tito - în
calitate de comandant suprem al mişcării de partizani - pune bazele Comitetului Antifascist de
Eliberare Naţională a Iugoslaviei, organism care va fi reconfirmat ca atare şi la reuniunea de
la Jajce, din 29 noiembrie 1943. Cele două reuniuni au la bază succesele repurtate de
mişcarea comunistă de partizani pe multiplele fronturi iugoslave, succese care l-au îndreptăţit
pe Tito – acum, mareşal - să-şi revizuiască atitudinea în problema naţională. Din acest
moment, acesta reflectează din ce în ce mai insistent la posibilitatea edificării unei noi
Iugoslavii postbelice, bazată pe un liant care să transceadă naţionalul şi etnicul – sistemul
federal de inspiraţie sovietică - şi care să aibă drept punct de plecare mişcarea comunistă de
partizani, plurietnică şi unidoctrinară. La 4 decembrie 1943, în timp ce teritoriul iugoslav se
afla fie sub ocupaţie nazistă, fie sub controlul grupărilor cetnicilor sârbi, a ustaşilor croaţi, sau
a partizanilor comunişti, Tito instituie în zona controlată „Guvernul provizoriu iugoslav”.
Ca şef al rezistenţei comuniste, Tito a devenit atât inamic al adversarului exterior -
Germania, cât şi al celui interior - detaşamentele cetnicilor şi ustaşilor. A fost pe punctul de a
fi capturat de germani în trei ocazii: în 1943, cu prilejul „Ofensivei Weiss”, cu ocazia
„Ofensivei Schwartz” – când a fost rănit – şi în 1944, când a scăpat în ultima clipă din
încercuirea germană de la Cartierul său general de la Drvar. Toate aceste situaţii au alimentat
din plin legenda despre „invincibilitatea mareşalului Tito”, care s-a propagat rapid pe întreg
spaţiul iugoslav, fiind ulterior glorificată în lucrările encomiastice dedicate lui de
propagandiştii regimului comunist.
Succesele militare de pe frontul de partizani l-au adus pe Josip Broz Tito în atenţia
Aliaţilor, în special a lui Winston Churchill. Drept urmare, după Conferinţele de la Teheran –
1943 şi Yalta – 1945 aliaţii au creditat mişcarea, alimentând-o cu muniţie şi logistică. Din
1944, Tito devine „un interlocutor credibil” pentru britanici, deşi era încă perceput ca un
discipol al lui Stalin. Londra a preferat, astfel, sprijinirea unui lider cunoscut pe întreg
teritoriul iugoslav, decât o miză riscantă pe colonelul regalist Draža Mihailović, comandantul
cetnicilor, care se bucura de susţinere numai în cadrul unei părţi a populaţiei sârbeşti.
La sfârşitul războiului, Josip Broz Tito devine liderul de necontestat al majorităţii
iugoslavilor. La 5 aprilie 1945, Tito şi-a pus semnătura pe acordul prin care era autorizată
intrarea unor contingente sovietice pe teritoriul iugoslav, dar consecinţele au fost simbolice.
Ruşii au trecut prin Belgrad, unde au organizat o paradă militară, dar s-au îndreptat rapid spre
Ungaria, acolo unde prezenţa lor era una mult mai importantă în economia frontului. În
viziunea Moscovei Iugoslavia era o ţară sigură, iar Tito un aliat de nădejde.
Pentru iugoslavii înşişi, ca şi pentru aliaţii occidentali, semnificaţia eliberării
„teritoriului naţional” prin forţe proprii, fără aportul Armatei Roşii, a contat decisiv. Judecarea
sumară a numeroşilor prizonieri din grupările ustaşă şi cetnică, în frunte cu liderul acesteia
din urmă, Draža Mihailović – executat împreună cu alţi nouă ofiţeri la Belgrad, la 18 iulie
1946 – precum şi trecerea sub tăcere a numeroaselor crime comise asupra populaţiei civile
reprezenta noul semnal dat sârbilor, croaţilor, bosniacilor sau macedonenilor, potrivit căruia
Tito este cu adevărat „iugoslav”, eliberat de vechile prejudecăţi etnice care au dus la dispariţia
primei Iugoslavii. Drept dovadă a noii viziuni politice, dar şi ca recompensă pentru ajutorul
dat în lupta de partizani, muntenegrenii, macedonenii şi bosniacii urmau a primi statutul de
naţiune constitutivă a viitoarei federaţii, condiţie pe care vechea Iugoslavie, „regalistă” şi
„burghezo-moşierească”, nu le-o acordase acestora în 1918.
Există mai multe explicaţii cu privire la succesul fulminant pe care Tito, un docil
executant al ordinelor Cominternului, l-a avut pe scena politică iugoslavă şi europeană în
perioada războiului. Sintetic, acestea sunt:
- Tito a avut ştiinţa şi capacitatea de a mobiliza forţele antifasciste (nu doar pe cele
de stânga) într-un front comun.
- A folosit un altfel de limbaj politic pe durata războiului: s-a declarat iugoslav, şi nu
croat.
- Şi-a atras o parte importantă a vechiului corp ofiţeresc în Statul Major pe baza
„proporţionalităţii” etnice, pentru a se şterge impresia dominaţiei sârbe, o realitate a
perioadei interbelice.
- A menajat susceptibilităţile sârbilor prin promisiunea „pedepsirii exemplare” a
ustaşilor croaţi.
- A menajat susceptibilităţile croaţilor prin promisiunea „pedepsirii exemplare” a
cetnicilor sârbi.
- Şi-a atras sprijinul musulmanilor bosniaci, a macedonenilor şi a muntenegrenilor,
promiţându-le că vor fi recunoscuţi ca naţiuni constitutive ale noii federaţii.
- A pregătit terenul pentru instaurarea comunismului în noua Iugoslavie fructificând
în folosul propriu gravele tare ale vechiului regim, pe care a promis să le lichideze:
discrepanţele economice şi sociale dintre regiuni, discriminarea pe criterii etnice,
analfabetismul din zonele meridionale, accesul gratuit la educaţie şi sănătate, toate
în numele noii lozinci a Frăţiei şi Unităţii.
- S-a folosit cu abilitate de principiul „reprezentativităţii etnice” la vârf în ecuaţia
puterii: cei mai importanţi colaboratori ai săi vor fi şi după război Edvard Kardelj –
sloven, Milovan Djilas – muntenegrean şi Aleksandar Ranković – sârb, la care s-au
adăugat, la eşaloanele inferioare, reprezentanţi ai tuturor „popoarelor iugoslave”.
- A încercat să anihileze animozităţile religioase dintre părţile catolică şi ortodoxă ale
Iugoslaviei prin condamnarea de pe principii marxiste a „rolului nefast” jucat în
 vechea Iugoslavie de către clerul catolic şi pravoslavnic în exacerbarea
divergenţelor interconfesionale.
- A fost perceput atât de iugoslavi, cât şi de lumea occidentală, drept conducătorul
care a eliberat ţara fără contribuţia Armatei Roşii, aşa cum s-a întâmplat în cazul
statelor din Europa Centrală şi de Est.
- A menţinut capitala la Belgrad, contribuind în mod decisiv la anihilarea
suspiciunilor celui mai numeros popor din federaţie – sârbii - cu privire la
diminuarea importanţei sale în cadrul noului stat comunist.
La 6 martie 1945, guvernul democrat provizoriu condus de Josip Broz Tito s-a întrunit la
Belgrad. După alegerile din noiembrie 1945, Tito devine prim-ministru şi ministru al
afacerilor externe. În decembrie 1945 este proclamată Republica Populară Federativă
Iugoslavia, „stat al muncitorilor şi ţăranilor”; Iugoslavia devine, astfel, cel de-al doilea stat
comunist din Europa, după URSS, fiind urmată, în ianuarie 1946, de Albania.
Primele măsuri luate de către Tito pentru transformarea comunistă a Iugoslaviei au fost
cele de sorginte stalinistă. În esenţă, acestea au urmărit implementarea colectivizării forţate,
etatizarea industriei, eradicarea opoziţiei şi a sistemului pluripartinic, primatul partidului
comunist în toate sferele de activitate, reducerea la tăcere a Bisericii şi apariţia cultului
personalităţii.
În concepţia lui Stalin, trecerea la socialism a Iugoslaviei a rămas totuşi neconcludentă în
condiţiile lipsei unui control direct al Moscovei asupra noului regim. Pentru Tito, legitimat ca
unicul conducător în lupta de partizani, şansa de a deveni adevăratul părinte al Iugoslaviei nu
putea fi ratată. Din acest motiv, tentaţia controlului sovietic se impunea de la sine, întrucât un
regim comunist neracordat suficient la metropolă putea deveni problematic atât prin prisma
diminuării şanselor sovieticilor de accedere la resursele iugoslave cât şi, implicit, a controlului
direct asupra pârghiilor puterii.
Privită din această perspectivă, excluderea Iugoslaviei din Cominform, survenită în urma
şedinţei acestui organism de la Bucureşti din 26-28 iunie 1948, nu a mai părut o surpriză.
Argumentele sovietice şi cele iugoslave sunt clar antagonice. Dacă pentru Stalin acuzaţiile
oficiale se înscriu pe linia vechilor practici ale anilor `30 privitoare la „deviaţionism”, pentru
liderul iugoslav - care dezavuează oficial monopolul modelului sovietic de dezvoltare,
accentuând importanţa specificului naţional în construirea socialismului - independenţa faţă
de Moscova are la bază consideraţii pragmatice: edificarea imaginii de „erou naţional”,
precum şi aceea de „lider regional” în Balcani. Absenţa Armatei Roşii în Iugoslavia,
inexistenţa unei frontiere comune cu Uniunea Sovietică, precum şi poziţia inexpugnabilă în
partidul comuniştilor iugoslavi devin pentru Tito argumente hotărâtoare pentru noua linie
adoptată de Iugoslavia comunistă faţă de Stalin.
„Excomunicarea” Iugoslaviei din lagărul socialist a avut, pe termen mediu şi lung, efecte
majore. În linii mari, aceasta a însemnat o atenţie sporită acordată de Occident „statului rebel”
- privit ca o verigă esenţială a unor viitoare breşe în lumea comunistă - prin facilitarea
accesului la tehnologie şi la creditele preferenţiale acordate Belgradului de băncile apusene. În
plan intern, excluderea Iugoslaviei a reprezentat revizurea întregii politici economice de tip
stalinist adoptată în 1945, care s-a materializat în abandonarea procesului de colectivizare şi în
trecerea la sistemul autogestiunii, o formulă hibridă, menită să îmbine economia de comandă
cu elemente ale pieţei libere.
Acest experiment socio-economic, unic în lumea comunistă europeană, dar în continuare
axat pe principiul primatului rolului conducător al partidului comunist, a purtat denumirea de
titoism. El s-a manifestat în toate compartimentele societăţii iugoslave postbelice până la
moartea iniţiatorului său, în mai 1980, şi a căpătat trăsături definitorii în economie, ideologie,
cultură, în problema naţională, precum şi în politica externă.

Cu siguranţă, cel mai important eşec al titoismului s-a materializat în „problema

naţională” din Iugoslavia. Ca şi predecesorii săi din perioada interbelică, Josip Broz Tito a
creat doar „iluzia” unităţii statului multinaţional, întrucât divergenţele de profunzime dintre
diferitele naţionalităţi au fost doar ocultate, nu şi rezolvate.
Conform discursului oficial, statul comunist iugoslav a fost clădit pe principiul Frăţiei şi
Unităţii. Sloganul venea să suplinească golul ideologic lăsat în urmă de defunctul regim
interbelic, perceput mai curând ca o cvasi-dominaţie a Serbiei asupra celorlalte etnii
componente ale statului multinaţional. Noua Iugoslavie, bazată pe principii federale – „o
Uniune Sovietică în miniatură”, cum au apreciat istoricii şi politologii occidentali – urma să
definească mai clar rolul fiecărui grup etnic.
 Constituţia din decembrie 1945 a consfinţit, din această perspectivă, existenţa unei
Iugoslavii alcătuită din şase republici federale: Serbia, Croaţia, Slovenia, Bosnia-Herţegovina,
Muntenegru şi Macedonia şi care întrupau dreptul fiecărei naţiuni socialiste la autoguvernare.
Astfel, muntenegrenii, al căror stat independent din 1878 fusese „înghiţit” la 1918 de Serbia,
se regăsesc într-o republică proprie, la fel ca şi macedonenii – intraţi sub stăpânirea
Belgradului în 1913 – sau bosniacii, cărora li se rezervă acelaşi „privilegiu”. Tito este cel care
acordă dialectului vorbit pe Valea Vardarului statutul de limbă macedoneană, ţinându-şi,
astfel, promisiunea făcută partizanilor macedoneni în timpul războiului.
Inventarea de noi „naţiuni” şi „limbi” nu a fost de natură să întărească coeziunea
iugoslavă, viitoarele mişcări centrifuge fiind ţinute în frâu doar cu ajutorul organelor represive
şi a propagandei de partid. Bazată pe criteriul apartenenţei la familia sud-slavă, nu şi pe cel al
ponderii numerice, împărţirea federaţiei în şase republici a dat naştere la paradoxuri: astfel,
muntenegrenii, în număr de aproape 300.000, se constituie într-o republică pentru că sunt
slavi, în timp ce albanezii kosovari – aproape 700.000 de indivizi – rămân minoritari, aceştia
neîndeplinind criteriul etnic al naţiunii constitutive.
Constituţia din aprilie 1963 consacră triumful deplin al doctrinei titoiste în Iugoslavia.
Statul se transformă în republică socialistă federativă, ocazie cu care sunt operate noi
modificări în structura teritorial-administrativă. Noutatea rezidă în apariţia a două noi entităţi
cu atribuţii semi-republicane, aşa numitele regiuni autonome / autonomne pokrajine. Ele s-au
constituit numai pe teritoriul republicii Serbia şi au avut drept criteriu ponderea minorităţilor
de aici. Au fost vizate două regiuni ale Serbiei: Kosovo şi Vojvodina, zone cu importante
minorităţi albanofone, respectiv maghiare, române, slovace şi rutene. Dreptul sârbilor din
Bosnia-Herţegovina şi Croaţia la aplicarea aceluiaşi criteriu al autonomiei nu a fost pus în
practică, întrucât sârbii, ca naţiune constitutivă, nu puteau fi asimilaţi din punct de vedere
constituţional minorităţii, în pofida apartenenţei la structurile administrative ale unei alte
republici.
Acesta a fost un prim semnal al atitudinii partizane şi anti-sârbe pe care Tito tinde să o
manifeste împotriva celui mai numeros popor al federaţiei – s-a spus, neoficial, la Belgrad – şi
care a avut efecte dintre cele mai nefavorabile asupra stabilităţii interne a Iugoslaviei în
deceniul următor.
Ultima constituţie a regimului Tito a fost promulgată în anul 1974. Ea continuă tendinţa
delegării autorităţii de la centru spre republicile federale, fenomen inaugurat în 1963. Astfel,
conform noii legi fundamentale, este „inventată” şi oficializată naţiunea musulmană, cu
referire directă la slavii islamizaţi din Bosnia-Herţegovina. Criteriul folosit a fost strict de
natură etnico-lingvistică, întrucât s-a raportat numai la slavii islamizaţi de limbă sârbo-croată,
nu şi la comunităţile islamice non-slave: albanezii kosovari şi turcofonii din regiunile Sandjak,
Novi Pazar, Preševo şi Bujanovac.
Parlamentele şi guvernele autonome din Kosovo şi Vojvodina capătă atribuţii
suplimentare în domeniul legislativ şi executiv, ele substituindu-se, de facto, organelor
republicane de la Belgrad. Până şi Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia s-a divizat în şase
partide comuniste, corespunzătoare celor şase republici constitutive ale federaţiei.
Armata Populară – Narodna Vojska – a continuat să rămână un organism unitar, ca o
garanţie a supravieţuirii statului multinaţional. Cu toate acestea şi în armată se manifestă,
latent, germenii divizării. Conform doctrinei titoiste a războiului de apărare al întregului
popor, la nivelul fiecărei republici şi regiuni autonome, ulterior chiar la nivelurile
administrative inferioare – oraşele şi comunele – s-au înfiinţat unităţile teritoriale de apărare,
dotate cu armament uşor. Acestea se vor etniciza cu rapiditate, lăsând impresia existenţei unor
forţe de sorginte paramilitară, substituente ale armatei federale.
„Relaxarea” excesivă a federaţiei iugoslave - prin delegarea celor mai multe dintre
responsabilităţile politicilor interne la nivelul republicilor şi a regiunilor autonome - a slăbit
dramatic coeziunea internă a statului iugoslav, în ciuda asigurărilor date de propaganda de
partid. Acest fenomen a încurajat criticile la adresa sistemului, venite atât din partea
intelighenţiei croate – interesată în continuarea disoluţiei autorităţii statului federal în folosul
propriei emancipări, cât şi din partea intelectualităţii şi a elitei de partid sârbe – din ce în ce
mai frustrată în raport cu diluarea importanţei Serbiei în ecuaţia statală postbelică. Din această
perspectivă, fracturarea Iugoslaviei comuniste în „două centre de putere” antagonice –
Belgrad şi Zagreb - la care se adaugă recrudescenţa iredentismului albanez în Kosovo au
constituit premise suficiente ale începutului dezagregării statului multinaţional şi al eşecului
doctrinei titoiste a Frăţiei şi Unităţii.

Josip Broz Tito moare la 4 mai 1980, într-un spital din Ljubljana. Odată cu dispariţia sa,
fondatorul Iugoslaviei comuniste a lăsat în urmă „un stat în derivă”, măcinat de polemici
interne şi afectat de o severă criză economică. În lipsa unui succesor desemnat, - Tito a fost
proclamat preşedinte pe viaţă la 6 mai 1974 - clasa politică maturizată în Epoca Tito s-a
refugiat la umbra unei formule de conjunctură, preşedinţia colectivă, pentru a sfârşi, după
căderea Cortinei de Fier, în etnocentrism politic şi naţionalism primitiv.

Enver Hoxha
Ca şi în cazul Iugoslaviei, destinul postbelic al Albaniei comuniste a fost nemijlocit legat
de prezenţa în fruntea statului, timp de patruzeci de ani, a fondatorului acestuia, Enver Hoxha.
Spre deosebire de ţara vecină, dogmatismul lui Hoxha, izvorât din cauze complexe, a
perpetuat starea de sărăcie endemică a societăţii albaneze, a blocat vechile legături balcanice
şi trans-adriatice ale ţării, izolând total o veche civilizaţie sud-est europeană. Timp de o
jumătate de secol, Albania a devenit atât o „parte necunoscută” a Europei, cât şi locul de
desfăşurare a unora dintre cele mai sinistre experimente cultural-ideologice, de factură
stalinist-maoistă, pe care le-a cunoscut o societate europeană în epoca modernă.
Fondatorul statului comunist albanez s-a născut la 16 octombrie 1908, în oraşul
Gjirokastër, aflat în proximitatea graniţei cu Grecia. Fiu al unui negustor musulman, Hoxha a
beneficiat de statutul social al familiei, călătorind atât prin Peninsula Balcanică, cât şi în
regiuni mai îndepărtate, la Budapesta, Praga sau Viena. Poziţia socială privilegiată i-a asigurat
lui Hoxha o educaţie bună, acesta urmând cursurile Liceului Francez din Korçë, precum şi pe
cele ale Şcolii Tehnice din Tirana.
Între anii 1930-1934 Enver Hoxha beneficiază de o bursă, ca student al Universităţii din
Montpellier, Franţa. Ulterior, va ocupa postul de secretar al Consulatului Albaniei de la
Bruxelles, prilej cu care urmează şi cursurile Facultăţii de drept din capitala Belgiei. Revine în
ţara natală în 1936, pentru a preda limba lui Voltaire la Liceul Francez din Korçë.
Invadarea, în aprilie 1939, a Albaniei de către trupele mussoliniene a schimbat radical
traseul evoluţiei politice a lui Enver Hoxha. Acesta se va „metamorfoza” în ideologul şi
liderul autoritar al mişcării comuniste de gherilă, girată în mod nemijlocit de către Tito
personal. De altfel, liderul iugoslav, care a intuit în Hoxha un discipol, l-a propulsat în mod
direct pe acesta în funcţia de secretar general al partidului comunist albanez, înfiinţat la 8
noiembrie 1941.
Anii de război au transformat teritoriul Albaniei atât într-un teatru de confruntare între
grupările de partizani şi trupele germano-italiene, cât şi în scena unor lupte atroce – cu aspect
de război civil - purtate între detaşamentele comuniste şi unităţile albaneze aliate Berlinului,
operaţionale în nordul ţării şi pe teritoriul ocupat al regiunii sârbe Kosovo.
La 6 septembrie 1942, urmare a Conferinţei de la Peza şi cu sprijinul partizanilor
iugoslavi, Enver Hoxha pune bazele Frontului de Eliberare Naţională. Mişcarea creşte în
intensitate, iar Hoxha este recunoscut drept liderul politic al acesteia. La 10 iulie 1943 este
înfiinţat Statul Major al Armatei de Eliberare Naţională. Spre deosebire de Tito, Enver Hoxha
nu a fost şi un „lider militar”. I-au lipsit atât calităţile, cât şi apetenţa necesară ocupării unei
astfel de demnităţi.
La 29 noiembrie 1944 teritoriul albanez este eliberat de gherilele comuniste. Ca şi în
cazul Iugoslaviei, sovieticii nu au avut cum să-şi aducă contribuţia în mod nemijlocit la acest
act, întrucât poziţia periferică a Albaniei faţă de direcţia frontului impunea Armatei Roşii
priorităţi de alt ordin.
Ca prim ministru al guvernului, Enver Hoxha şi-a asumat „misiunea revoluţionară” a
transformării Albaniei într-un stat comunist. Două au fost elementele definitorii ale acestei
opţiuni. Primul a constat în asigurarea sprijinului ideologic, care urma să sosească de la
Stalin. Al doilea s-a materializat în asigurarea sprijinului logistic: el a fost promis şi oferit de
către Tito, direct interesat în prelungirea autorităţii sale politice în Balcani.
La 11 ianuarie 1946 a fost proclamată Republica Populară Albania, al doilea stat
comunist constituit pe teritoriul european la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În
calitate de lider, Enver Hoxha a impus unei societăţi rural-patriarhale, fără industrie şi cu o
economie de subzistenţă, modelul stalinist de transformare a societăţii.
Cea mai lesnicioasă cale a regimului în a se autolegitima a fost aceea a declanşării isteriei
propagandistice şi a creării unei psihoze colective în legătură cu iminenta invadare a ţării de
către „puterile imperialiste”. Au contribuit la crearea acestei stări de spirit o serie de factori,
abil manipulaţi de către regimul de la Tirana: excluderea Iugoslaviei din Cominform şi
„condamnarea” lui Tito de către Stalin, precum şi declanşarea Războiul civil din Grecia, în
martie 1946.
Urmare a acestor evenimente, regimul comunist albanez s-a închis „în sine”, alegând în
mod deliberat calea autoizolării. Legăturile diplomatice au fost reduse la minimum, frontierele
au fost blocate, iar circulaţia cetăţenilor peste hotare interzisă. Teritoriul naţional a fost
„mutilat” prin ridicarea a peste 600.000 de cazemate rudimentare din beton armat, menite să
apere statul comunist de o iminentă „invazie imperialistă”.
În economie, Enver Hoxha a optat pentru dezvoltarea unei industrii grele energofage,
bazată pe exploatarea extensivă a importantelor resurse naturale de fier, nichel, crom şi cupru
de care dispunea ţara. Regimul a urmărit asigurarea independenţei totale din punct de vedere
energetic a statului, practicând, în fapt, o veritabilă autarhie economică. Cele mai importante
relaţii au fost stabilite cu URSS, iar după ruperea, în 1961, a relaţiilor diplomatice cu
Moscova, cu regimul comunist chinez al lui Mao Tze Dun.
Urmând noul model maoist, regimul lui Hoxha a inaugurat, la începutul deceniului al
şaptelea, Revoluţia Culturală. Primul compartiment avut în vedere a fost cel confesional. Fiu
al unui musulman practicant, Enver Hoxha a repudiat religia din societatea comunistă, în
pofida ataşamentului majorităţii albanezilor la Islam. În anul 1967 regimul său proclamă
Statul Ateu pe teritoriul Albaniei, partidul considerând că practicarea celor două religii –
creştină şi musulmană – în statul comunist este „retrogradă” şi profund dăunătoare coeziunii
noii societăţi socialiste.
Drept urmare, preoţii catolici au fost acuzaţi de colaborare cu autorităţile mussoliniene,
cei ortodocşi (greci şi aromâni) de promovarea ideilor naţionaliste, iar Islamul a fost catalogat
ca o religie impusă de realităţi istorice străine specificului naţional albanez. Bisericile,
mănăstirile şi moscheile au fost demolate sau transformate în muzeee ale ateismului, depozite
de materiale, ateliere mecanice, grajduri, cinematografe. Practicarea oricărei activităţi
religioase sau descoperirea la domiciliu a icoanelor, crucifixelor, Bibliei sau Coranului este
pedepsită prin lege cu ani grei de detenţie, la fel ca şi alocarea de nume de inspiraţie biblică
copiilor.
Revoluţia Culturală a fost însoţită de promovarea unui grotesc cult al personalităţii
conducătorului. Propaganda oficială l-a înfăţişat obsesiv pe Enver Hoxha ca singurul
„comunist adevărat”, urmaş al lui Skanderbeg în galeria marilor eroi ai neamului şi „erou al
luptei de eliberare a poporului albanez”. Istoriei şi arheologiei li s-a rezervat un rol privilegiat,
ele fiind chemate să scoată la lumină dovezile „preempţiunii albanezilor” – prin filonul iliric –
în Europa şi în Balcani. Literatura şi artele vizuale au drept unic scop preamărirea
conducătorului şi a realizărilor acestuia, precum şi promovarea ideii mitului primatului
albanez în toate domeniile creaţiei spirituale. Disidenţa este reprimată brutal de către organele
de Securitate – Sigurimi – a căror manieră de anchetă şi tortură a fost preluată după metodele
staliniste şi maoiste.
Evoluţiile de ansamblu din lumea postbelică au lăsat neatins sistemul dictatorial instituit
de Hoxha în Albania. Ignorând comunitatea internaţională şi fiind, deopotrivă, ignorat de
aceasta – inclusiv de China, după moartea lui Mao – regimul instituit de Enver Hoxha s-a
menţinut în parametri constanţi până la moartea acestuia, survenită la 11 aprilie 1985. În
ultimii ani ai dictaturii, Hoxha a făcut o ultimă „curăţenie” în partid, condamnând în anul
1981, la moarte, o serie de reprezentanţi de frunte ai guvernului, în frunte cu primul ministru,
Mehmet Shehu, aflat în funcţie din 1954.

Evoluţia regimului comunist albanez, identificat total cu iniţiatorul său, a constituit una
dintre necunoscutele majore ale istoriei europene postbelice. Alegând calea cvasi-izolării într-
o lume supusă de la sine interferenţelor, Enver Hoxha a reuşit o rară contraperformanţă: aceea
de a scoate o naţiune şi o ţară din istorie timp de o jumătate de secol şi de a mutila grav
profilul unui vechi popor balcanic şi european. Deşi instalat la putere cu ajutorul nemijlocit al
lui Tito, Hoxha se va delimita grabnic de acesta, promovând un sistem politic şi social de
factură comunistoid-asiatică, unic prin amploarea şi consecinţele sale în întreaga istorie
europeană postbelică.
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

ANCEL, Jacques, Peuples et nations des Balkans, Armand Collin, Paris, 1926

AULNEAU, Jacques, Histoire de l`Europe Centrale, Payot, Paris, f.a.

CASTELLAN, Georges, Histoire des Balkans, Fayard, Paris, 1991 CVIJIĆ,

Jovan, La Péninsule Balkanique, Armand Collin, Paris, 1918

HOESCH, Edgar, The Balkans. A Short History from Greek Times to the Present Day, Faber
& Faber, London, 1972

ILČEV, Ivan, Are dreptate sau nu, e patria mea! Propaganda în politica externă a statelor
balcanice (1821-1923), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002

JELAVICH, Barbara, Istoria Balcanilor, vol. II, Institutul European, Iaşi, 2000

KEYSERLING, Hermann, Analiza spectrală a Europei, Institutul European, Iaşi, 1993

KRAINIKOWSKY, Asen, La question de Macédoine et la diplomatie européenne, Paris, 1938

LANUX, Pierre de ~ La Yougoslavie, Payot, Paris, 1916

MILIN, Miodrag, Relaţiile politice româno-sîrbe în epoca modernă, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1992

PAVLOWITCH, Stevan, K., Istoria Balcanilor (1804-1945), Polirom, Iaşi, 2002

PIPPIDI, Andrei, Balcanii, exerciţiu de deconstrucţie, în vol. Despre statui şi morminte.
Pentru o teorie a istoriei simbolice, Polirom, Iaşi, 2000

PREVELAKIS, Georgios, Balcanii. Cultură şi geopolitică, Ed. Corint, Bucureşti, 2001

SANDACHE, Cristian, Poveștile hărților. Istorie și geopolitică în țări ale Uniunii Europene,
Ed. Lumen, Iași, 2016.

SUGAR, Peter, F., (coord.) Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea, Ed. Curtea
Veche, Bucureşti, 2002

* The Macmillan Encyclopedia, Macmillan Publishers Ltd, London, 2004 Edition

TODOROVA, Maria, Balcanii şi balcanismul, Humanitas, Bucureşti, 2000