Universitatea “Dunărea de Jos”

Facultatea Transfrontalieră de Ştiinţe Umaniste, Economice şi Inginereşti

Specializarea: Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

Referat
Ecologia politică.

Realizat:Hantea Sorina Coordonator:

Grupa: RISE, anul 3 Bercu Oleg

Cahul,2020

1
 Cuprins
Noțiunea de ecologie politică.....................................................................................................................3
Gânditori de ecologie politică...................................................................................................................3
Originile termenului..................................................................................................................................3
Ecologie și economie..................................................................................................................................5
Tipurile de capital.....................................................................................................................................5
Inrtrumentele financiare...........................................................................................................................6
Civitatea într-o rocietate ecologistǎ..........................................................................................................7
Responsabilitatea pentru naturǎ..............................................................................................................7
Ecologismul ca doctrinǎ politicǎ...............................................................................................................8
Temele ecologiei politice............................................................................................................................8
Concluzii...................................................................................................................................................10
Bibliografie...............................................................................................................................................11

2
Noțiunea de ecologie politică
Ecologia politică este o tendință ideologică axată pe soluționarea problemelor de mediu
prin propunerea, promulgarea și implementarea politicilor în favoarea sustenabilității mediului,
care a pătruns în diverse domenii culturale, precum știința și politica. Nu are legătură cu
biopolitica.El respinge sistemele productiviste atât ale capitalismului, cât și ale modelelor vechi
ale marxismului mai ortodox, cum ar fi stalinistii . Acest lucru face dificilă identificarea
ecologiei politice cu conceptele clasice de stânga sau de dreapta ale politicii convenționale, deși
în practică pare să aibă multe puncte în comun cu ecosocialismul . În acest sens, gânditori ai
ecologiei politice, precum Andrew Dobson, consideră că atât ecologia politică, cât și
ecosocialismul sunt inspirate de filozofii comune, precum socialismul descentralizator, ne-
birocratic, neautoritar și neproductivist,socialismul utopic și curenții anarhiști și libertari.
Este o mișcare politică și culturală influențată de multe alte curente: mișcări feministe ,
pacifiste , libertariste și pentru drepturile omului , printre altele, care afectează o democrație
participativă și nereprezentativă . Pe plan internațional, această ideologie, din sfera politică, este
reprezentată în Green Green ; la nivel continental, există Partidul Verde European și Federația
Partidelor Verzi din America .
Ecologia Politică poate fi folosită pentru:

 a înţelege deciziile comunităţilor referitor la mediul înconjurătoe în contextul mediului

lor politic, presiunilor economice, şi reglementărilor sociale
 a vedea cum afectează relaţiile inegale dintre societăţi mediul înconjurător
 a vedea cum afectează relaţiile inegale (în special clasele) mediul
 a informa factorii politici de decizie şi organizaţiile asupra complexităţii mediului
înconjurător şi a evoluţiei sale, contribuind astfel la o mai bună guvernare de mediu

Gânditori de ecologie politică

Anthony Bebbington,Piers Blaikie,Bernard Charbonneau,René Dumont,Jacques
Ellul,Edward Goldsmith,Nicolae Georgescu-Roegen,Felix Guattari,Andre Gorz,Ivan
Illich,Vincent Labeyrie,Alain Lipietz,Murray Bookchin,Florent Marcellesi,Joan Martínez
Alier,Jean Ouimet,Laurent Ozon,Jorge Riechmann,François Terrasson,Philippe Van Parijs,Jean
zin,Victor Manuel Toledo.

Originile termenului
Termenul „ecologie politică” a fost creat pentru prima dată de Frank Thone într-un articol
publicat în 1935. De atunci a fost utilizat pe scară largă în contextul geografiei și ecologiei
umane, dar fără o definiție sistematică. Antropologul Eric R. Wolf a preluat acest termen în 1972
într-un articol intitulat „Proprietatea și ecologia politică” , în care discută modul în care
proprietățile locale și regulile de moștenire sunt echilibrate între presiunile societății și nevoile. a
ecosistemului local.
Dezvoltarea acestui domeniu de studiu în anii 70 și 80 este rezultatul evoluției geografiei
dezvoltării și ecologiei culturale (care a afectat în principal țările în curs de dezvoltare) și în
special activitatea Piers Blaikie privind originile socio-politice ale eroziunii solului.

3
 Ecologismul a apǎrut în Europa în anii ’70 ca o reacție la semnalele tot mai numeroase
privind o serie de probleme ce vizau mediul. Între acestea au fozt: accentuarea poluǎrii generale,
mareele negre, mişcarea antinuclearǎ, foametea indusǎ în țǎrile Sahelului de deşertificare,
defrişarea nezǎbuitǎ a pǎdurilor inter-tropicale, accidentele tehnice majore, criza petrolului,
diztrugerea a numeroase specii de plante şi animale, profețiile privind epuizarea materiilor prime
minerale.
De la aceste teme inițiale s-a dezvoltat cu timpul o întreagǎ doctrinǎ care acoperǎ toate
marile probleme ale lumii contemporane, ecologismul oferind nu un adaos ataşabil la diversele
concepții politice, ci o nouǎ formulǎ, alternativǎ, în raport cu doctrinele politice clasice. Dintre
temele atacate vom examina cîteva care contureazǎ mai bine zpecificul ecologismului.
Este incontestabil cǎ dezvoltarea tehnicǎ cunoaşte o continuǎ ascensiune şi toate analizele
efectuate, fie la nivel global, fie sectorial sau național, aratǎ curbe de creştere exponențiale.
Existǎ evident diferențieri, cu creşteri puternice în țǎrile dezvoltate, mai mici în cele în
dezvoltare, chiar stagnǎri în unele țǎri din Lumea a treia. Tot atît de adevǎrat este cǎ deteriorarea
mediului este strict dependentǎ de creşterea tehnicǎ şi curbele indicînd gradul de poluare sînt tot
exponențiale. Aceastǎ corelare a fost evidențiatǎ clar în primul raport al Clubului de la Roma în
l972 şi a stat la baza multor considerații ecologice şi economice. Pe plan politic ea nu a stîrnit
interesul nici unui partid cǎci toate doctrinele, fie ele liberale, socialiste, conservatoriste sau chiar
extremiste, de stînga sau dreapta, mizeazǎ pe o creştere nelimitatǎ a producției. Singura doctrinǎ
care pune în discuție limitarea creşterii industriale este cea ecologistǎ, şi la presiunea partidelor
politice verzi şi a mişcǎrilor verzi asociative s-a constituit comisia Bruntland care a emis doctrina
dezvoltǎrii durabile ce pune în dizcuție tocmai raportul dintre deteriorarea mediului şi dezvoltare,
dintre ecologie şi economie.
S-a vorbit mult în cadrul conceptului de dezvoltare durabilǎ de creşterea zero. Aceasta
este imposibilǎ şi nu va putea fi aplicatǎ niciodatǎ tocmai din dorința omenirii de mai bine. Şi
apoi, pe cine priveşte acezt zero, pe cei ce sînt în dezvoltare, pe cei ce sînt în tranziție sau pe cei
dezvoltați? De fapt, problema care ze pune nu e de a îngrǎdi dezvoltarea, ci de a o dirija acolo
unde este necezarǎ şi echitabilǎ. Pentru rezolvarea ei, ecologiştii propun diverse soluții, între care
pot fi enumerate:
• Din punct de vedere etic, fiecare societate trebuie zǎ aprecieze, la nivelul ei de dezvoltare,
care sînt limitele nevoii, autoeliminînd şi refuzînd surplusul.
• În ce priveşte cantitatea de produse, nu se pune problema de a nu mai produce, ci de a
produce cu mai puțin, mai bine, aceasta fiind o chestiune de progres tehnic.
• Progresul tehnic nu trebuie utilizat pentru a produce mai mult, ci pentru a munci mai
puțin în vederea realizǎrii aceluiaşi produs.
• Dezvoltarea nu trebuie frînatǎ pentru a lovi în capitalism şi în producția de lux, ci pentru
a proteja resursele şi mediul.
• Dicționarele fac o distincție între a creşte şi a se dezvolta, fapt relevat pregnant de
Georgezcu Roegen în l975. A creşte înseamnǎ adǎugare de material, mǎrirea dimensiunii; a
dezvolta înseamnǎ o extindere a potențialitǎții, a aduce ceva la o ztare mai deplinǎ sau mai bunǎ.
Cînd ceva creşte, este cantitativ mai mult, cînd se dezvoltǎ, este calitativ mai bun sau, cel puțin,

4
altfel. Ecologiştii sînt singurii care militeazǎ pentru dezvoltare şi care cer o limitare drasticǎ a
creşterii. De fapt, ei preconizeazǎ reclǎdirea societǎuii conform nevoilor reale ale omului şi unor
precepte etice riguroaze.

Ecologie și economie
Discursul ecologist trebuie sǎ cuprindǎ în mod dezvoltat soluții economice pentru marile
probleme ale lumii de astǎzi, aflatǎ în crizǎ peste tot, atît în țǎrile dezvoltate, unde se vorbeşte de
receziune, în țǎrile cu economie în tranziție în cǎutarea unei noi identitǎți post-comuniste, cît şi
în țǎrile în dezvoltare unde se cautǎ soluții pentru ieşirea dintr-o crizǎ cronicǎ ce merge de la
foamete la moarte prin inaniție. Ecologia politicǎ a pus încǎ de la început în discuție raportul
dintre mediu şi politica economicǎ, iar multe din ideile emise de clasici au fost încorporate în
soluțiile dezvoltǎrii durabile fǎrǎ ca ele zǎ fie incluse însǎ şi în programele partidelor politice
tradiționale.
Pentru a asigura o dezvoltare durabilǎ este de luat în seamǎ eficiența economicǎ şi
echitatea, ambele în cadrul unei generații şi între generații. Pentru aceasta este necesar ca
generațiile viitoare sǎ posede cel puțin acelaşi potențial productiv cu cel actual. Înseamnǎ cǎ
generația actualǎ trebuie sǎ lase generației viitoare un stoc de bunuri nu mai mic decît cel
moştenit de ea însǎşi.

Tipurile de capital
Prin bunuri trebuie sǎ înțelegem toate formele de capital, cel creat de om, ceea ce se face
îndeobşte, dar şi cel de mediu, în general ignorat. Prin capital de mediu nu trebuie înțelese numai
rezervele de petrol, gaze, cǎrbuni, minereuri, la fel funcțiile aerului, apei, solului, pǎdurii, ale
zonelor umede, oceanelor, precum şi întreaga diversitate biologicǎ. Teoretic, pentru asigurarea
unei dezvoltǎri durabile este necesarǎ menținerea întregului capital inițial, atît cel de mediu, cît şi
cel antropic. În evoluția societǎții se constatǎ însǎ tendința ca din stocul total sǎ fie diminuat
stocul bunurilor de mediu în favoarea creşterii stocului creat de om, adicǎ infrastructuri (maşini,
clǎdiri, unelte), dar şi pricepere şi cunoaştere. Economiştii conservatori au lansat ideea cǎ pentru
asigurarea durabilitǎții este suficient ca economiile financiare anuale sǎ fie mai mari decît
deprecierea capitalului investit, fie el natural, uman sau creat de om. Ecologiştii au arǎtat însǎ cǎ
ideea este fundamental falsǎ deoarece existǎ factori de mediu pe care nici un instrument financiar
nu poate zǎ-i înlocuiascǎ, cum ar fi de pildǎ încǎlzirea planetei ca urmare a efectului de zerǎ.
Pentru asigurarea unei dezvoltǎri economice în sensul clazic de pînǎ acum, fie capitalul
de mediu era ignorat, fie exista tendința de a lua din el pentru a-l mǎri pe cel antropic. O astfel de
acționare este inacceptabilǎ deoarece ea poate induce dereglǎri ireversibile.
1. În general, se consumǎ din capitalul de mediu, care este ignorat, fǎrǎ a se compensa cu o
creştere a altui tip de capital, ceea ce duce la diminuarea capitalului inițial.
2. Existǎ bunuri de mediu care nu pot fi compensate cu alte tipuri de capital. De exemplu,
stocul de biodiversitate sau stratul protector de ozon sînt nereconvertibile. Pentru astfel de tipuri
de capital este necesarǎ stabilirea unor limite sub care nu este permis sǎ se coboare.
3. Dacǎ sîntem obligați într-un caz dat sǎ schimbǎm tipul de capital, adicǎ sǎ avem în
acelaşi timp şi dezvoltare şi mediu, este necezarǎ evaluarea foarte corectǎ a bunurilor de mediu
puse în joc.

5
4. Desigur, este greu a concepe o dezvoltare fǎrǎ a afecta deloc mediul. Vor fi necesare în
continuare defrişǎri, construcții de baraje, exploatǎri miniere, secǎri de mlaştini, extinderi urbane
în detrimentul naturii. Dar este imperios necezas ca echilibrul dintre elementele antropice şi cele
naturale sǎ se conserve în totalitate, ceea ce este atacat într-o parte trebuind sǎ fie compensat în
altǎ parte.
Evaluarea bunurilor de mediu este extrem de importantǎ deoarece în majoritatea cazurilor
acestea nu intrǎ în calcul, existînd de aceea tendinâa ca ele sǎ fie supraevaluate. De exemplu,
oceanul este folosit ca o ladǎ de gunoi atotcuprinzǎtoare, anual fiind aruncate în el 6,5 milioane
tone de deşeuri şi l5 milioane tone de lichide poluante. Pe viitor, pentru a feri oceanele de
poluare, legislația mondialǎ prevede unele mǎsuri, de exemplu, petrolierele sǎ nu aibǎ voie sǎ-şi
curețe bazinele decît în instalații portuare special amenajate a cǎror conztrucție şi utilizare vor
trebui de aici înainte cuprinse în calculele companiilor de transport petrolifer. Este un prim fapt
care aratǎ cǎ în stabilirea prețurilor trebuie luate în calcul şi deteriorǎrile factorilor de mediu.

Inrtrumentele financiare
În afara problemelor ridicate de aprecierea capitalului de mediu şi a includerii lui în PIB,
existǎ o altǎ grupǎ de probleme ridicate de ecologia politicǎ. Este aceea a instrumentelor
financiare utilizate pentru ameliorarea deteriorǎrilor mediului. În general, pentru deteriorǎrile de
mediu, respectiv poluarea aerului, a apei şi a încǎrcǎrii solului cu deşeuri, existǎ standarde care
stabilesc cantitǎțile maximale admise şi a cǎror depǎşire aduce penalizǎri. Este zistemul rigid,
clasic, aplicat acum în aproape toate țǎrile, prevǎzînd legi mai mult sau mai puțin dure.
Ecologiştii au propus corective care sînt în curs de aplicare în unele sǎri şi care prevǎd diferite
comportamente fiscale şi nefiscale, cum ar fi:
1. Pe lîngǎ standardele maximale se instituie prime de reducere a poluǎrii care acționeazǎ
prin reducerea impozitelor proporțional cu scǎderea poluǎrii sub standard.
2. Instituirea unui sistem de premise şi credite prin care se negociazǎ cu statul o anumitǎ
cantitate de poluare permisǎ pentru un agent producǎtor. Dacǎ el, prin îmbunǎtǎțirea tehnologiei,
reuşeşte sǎ scadǎ sub valoarea negociatǎ, diferența o poate vinde altui producǎtor care nu avea
cotǎ adjudecatǎ. În felul acesta creşte producția în cadrul aceleiaşi cantitǎți de poluant şi este
încurajatǎ cercetarea.
3. Redevențele de utilizare plǎtite pentru utilizarea factorilor de mediu în funcție de
cantitatea utilizatǎ.
4. Taxele de consignație incluse într-un produs cu factor poluant şi care sînt restituite pe
mǎsura diminuǎrii acestuia. De exemplu, în costul unei sticle de bǎuturǎ rǎcoritoare este inclus şi
prețul neceșar distrugerii ambalajului, care este un deşeu, preț care este restituit producǎtorului o
datǎ cu predarea sticlei. În felul acesta este încurajatǎ reciclarea materialelor şi eliminarea
deşeurilor.
Astfel de instrumente economice, cuprinse în programele partidelor ecologice, au fost
preluate şi de alte partide şi sînt pe cale sǎ fie implementate în diferite țǎri. Desigur, acțiunile cu
caracter economic ridicǎ adesea probleme dificile în ce priveşte dreptul de proprietate. Atît la
nivelul practic, al rezolvǎrii unor cazuri concrete, dar şi la nivel de principii. Problema care se
pune este cît de departe se poate merge cu impuneri, taxe, limitǎri şi chiar interdicții, în numele
protecției mediului? Cine dǎ girul unor acțiuni corecte şi cît se poate impieta asupra proprietǎții
6
private în numele mediului, al naturii sau al societǎții? Rǎspunsul este foarte diferențiat şi de cele
mai multe ori este de naturǎ politicǎ, socialiştii avînd o altǎ viziune, mai limitativǎ a dreptului
personal în favoarea colectivitǎții,dupǎ cum liberalii au tendința sǎ diminueze importanța
mediului.
În concluzie, politica ecologistǎ în domeniul economic oferǎ o viziune diferitǎ de a
tuturor partidelor tradiționale prin modul în care cuprinde factorul de mediu în toate sectoarele
economiei, oferind şi soluții practice.

Civitatea într-o rocietate ecologistǎ

Obiectul specific al ecologiei politice este stabilizarea raportului foarte complex dintre
naturǎ, individ şi comunitate. În Antichitate, dar mai ales în Evul Mediu, raportul individ-
comunitate era direct, vizibil, cǎci într-o societate foarte ierarhizatǎ, familialǎ, tradiționalǎ,
fiecare îşi cunoştea locul, îi cunoştea pe ceilalți, avea o identitate individualǎ şi colectivǎ.
Societatea modernǎ lucreazǎ cu entitǎți abstracte, cu indivizi egali, neierarhizați, prin intermediul
schimbului comercial, al salarizǎrii pe un stat de platǎ, al exprimǎrii voinței pe bazǎ de vot secret
etc.
Aceastǎ libertate a dus la egalizarea formalǎ a indivizilor, cu pierderea identitǎții
personale şi a grupului social din care fac parte.

Responsabilitatea pentru naturǎ

Este o temǎ legatǎ direct de scopul de la care au plecat, de fapt, mişcǎrile ecologiste. Se
ştie cǎ strigǎtul de luptǎ al societǎuii ieşite din revoluția industrialǎ a fost „sǎ cucerim natura”, în
sensul cǎ trebuie sǎ o supunem în favoarea noastrǎ, a oamenilor, singura ei menire fiind de a
servi omenirii. Omul cuceritor al naturii, omul triumfǎtor, omul dominator asupra ei era lozinca
comunismului şi cu el în frunte au avut loc cele mai demente acțiuni de distrugere a echilibrului
natural ce s-au soldat cu schimbarea climatului, distrugerea pǎdurilor, deşertificarea, dispariția
nenumǎratelor specii de plante şi animale.
Tehnica creatǎ pentru a-l servi pe om duce de fapt la distrugerea condiției lui ecologice şi
nu existǎ altǎ soluție decît de a remodela exigențele oamenilor şi deci creşterea industrialǎ pe
mǎsura a ceea ce oferǎ şi suportǎ globul.
De la protecția naturii la ocrotirea animalelor este numai un pas şi doar în aparențǎ
aceasta este o temǎ minorǎ. De fapt, ea este fundamentalǎ în discursul ecologiştilor şi duce
departe, în chiar fundamentarea unei filozofii ecologiste. Anticii rezpectau animalele, le prețuiau
şi le venerau. Zeii egiptenilor aveau capete de animale, ei le îmbǎlzǎmau şi le figurau în zculpturi
sacre. În India chiar şi acum vacile sînt sfinte, iar lumea homericǎ este populatǎ de animale
binevoitoare, credincioase omului sau sacre. Pe baza preceptelor Vechiului Testament, omul,
creat dupǎ imaginea lui Dumnezeu, are putere absolutǎ asupra naturii, dar raporturile om-animal
s-au deteriorat, animalele fiind separate printr-o falie de netrecut de om. Este drept cǎ Evul
Mediu a cunoscut şi alte atitudini: Sf. Francizc de Azzizi admitea la comuniune pe „fratele
animal”, iar Sf. Anton de Padova ținea predici peştilor.
Rǎdǎcinile ecologismului se aflǎ în recunoaşterea unei responsabilitǎți fațǎ de naturǎ,
început prin apǎrarea naturii şi apoi a mediului în ansamblu. Din aceasta vulgul a înțelez cǎ
ecologia este doar strǎdania unor militanți pentru pǎztrarea curǎțeniei, a unei naturi neîntinate, a

7
apǎrǎrii a tot ce este frumos, moral, etic. De aici şi extensia la ecologia umanǎ, care ar trebui zǎ
aibǎ în vedere acțiunile morale, la nivelul individului şi al societǎuii. Evidentǎ este o viziune
reducționistǎ din care nu s-ar fi putut deduce o atitudine politicǎ, ci socialǎ cel mult. Ecologismul
este de fapt mult mai mult, fiind astǎzi o doctrinǎ mai ales politicǎ, bazatǎ pe principii clare,
izvorîte dintr-o filosofie proprie.

Ecologismul ca doctrinǎ politicǎ

Criza ecologicǎ în care ne aflǎm este o crizǎ globalǎ de superproducție, capitalistǎ dar şi
comunistǎ şi, în zubzidiar, de subproducție în țǎrile în dezvoltare. Aceastǎ superproducție are ca
repercusiune o crizǎ economicǎ ce a dus la recesiune şi şomaj în țǎrile capitaliste şi la
nerezolvarea trecerii de la economia etatistǎ la cea capitalistǎ, în țǎrile foste comuniste, de
asemenea cu şomaj. Peste tot în lume societatea se aflǎ într-o teribilǎ frǎmîntare, cu contestații
economice, sociale şi politice şi în cǎutarea unor noi identitǎți. Ecologia politicǎ a oferit şi ea
soluții, de altfel foarte divergente, în funcție de opțiunile ideologice adoptate. Şi poate cǎ nicǎieri
varietatea de opinii între şi în cadrul partidelor ecologiste nu este mai mare decît în domeniul
ideologic. De altfel, J.L. Bennahamiaz şi Agnez Roche şi-au intitulat cu umor cartea lor despre
sociologia şi istoria mişcǎrilor ecologiste Les rerts de toutes les couleurs.

Temele ecologiei politice

Demersul ecologiştilor este îndreptat atît împotriva sistemului capitalist-productivist
exacerbat, cît şi împotriva celui centralist-etatist, propunînd o nouǎ atitudine eticǎ ce pune pe
primul loc libertatea individualǎ, demnitatea pentru toți, dreptul la afirmare plenarǎ a
personalitǎții într-o societate convivialǎ.
Dupǎ cucerirea drepturilor politice în l789, a celor economice şi sociale în anii l920-l950,
a venit vremea unei a treia generații de drepturi, cele ale oamenilor, ele trebuind sǎ asigure
renaşterea vieții democratice şi ameliorarea condițiilor persoanei.
Ecologia politicǎ se constituie astfel ca un ansamblu coerent, capabil sǎ promoveze un
proiect politic global, ce impune o transformare a mentalitǎții în vederea construirii, pe baza
actualei societǎți industriale, a uneia ecologice. Aceastǎ nouǎ viziune este bine ilustratǎ prin
confruntarea temelor de bazǎ ale doctrinelor politice tradiționale (liberaliste şi totalitariste) cu
cele ale ecologiei politice.

Temele partidelor tradiționale Temele ecologiei politice

 Productivismul nelimitat  Productivismul în limitele de

suportabilitate ale naturii
 Încurajarea consumului nelimitat  Consumul în limitele necesitǎţilor
reale ale oamenilor
 Primatul valorilor materiale şi al  Primatul valorilor spirituale prin
banului dezvoltarea personalitǎţii umane
 Stimularea concurenţei  Stimularea concurenţei pentru
produse nepoluante

 Individualismul  Convivialismul şi solidaritatea umanǎ

 Primatul prezentului  Primatul viitorului

8
  Limitarea riscurilor tehnologice din  Degajarea vieţii de riscurile
raţiuni economice tehnologice.

Teme neluate în considerare

• integrarea problemelor de mediu în strategia dezvoltǎrii
• natura ca suport al acţiunilor umane, nu ca sursǎ economicǎ
• conservarea biodiversitǎţii

Pe baza acestor teme ecologia politicǎ militeazǎ pentru o dezvoltare acceptabilǎ moral,
compatibilǎ cu echilibrele ecologice şi durabilǎ în timp, ținînd seama de nevoile generațiilor
viitoare. Ea oferǎ suportul deplin pentru doctrina dezvoltǎrii durabile, acceptatǎ unanim, invocatǎ
de toți, dar impozibil de pus în practicǎ fǎrǎ o schimbare fundamentalǎ a mentalitǎții, a
sistemului de referințe şi fǎrǎ o rupturǎ de actuala civilizație superindustrialǎ. Ecologia politicǎ
promoveazǎ o conştiințǎ nouǎ, care combinǎ respectul naturii cu necesitǎțile artificiului uman.
Ecologia politicǎ are de luptat în momentul de fațǎ cu numeroase contestații.

9
Concluzii
Ecologia are de luptat însǎ şi cu opinia reducuionistǎ, care spune cǎ ecologia ar fi menitǎ
doar sǎ apere florile şi sǎ adune gunoaiele. Ea reprezintǎ evident mult mai mult decît atît, cǎci se
referǎ la ansamblul relațiilor omului cu natura. Omul, acționînd asupra naturii ca individ
conştient, dar şi social, depǎşeşte relațiile analizate în cadrul a ceea ce se numeşte ştiințe exacte
şi se implicǎ profund în cele umane. Fǎcînd apel la concepte precum energie, informație, ordine-
dezordine, entropie, autoreglare, feed-back etc., ecologia politicǎ tinde spre o viziune globalǎ
care sǎ sesizeze mecanismele fundamentale ale naturii, omului şi societǎții. Aceasta pe plan
conceptual, dar ecologia politicǎ este în primul rînd un demers pragmatic, plecat de la contestații
şi participǎri punctuale pe lîngǎ instanțele de decizie, pentru prevenirea sau ameliorarea unor
acțiuni cu grave repercusiuni asupra cadrului de viațǎ al colectivitǎților umane.
Cu o filozofie profund umanistǎ şi eticǎ, ecologia politicǎ este greu de plasat pe eşichierul
politic. De altfel, a vorbi de stînga sau dreapta nu mai spune nimic cînd toate partidele se
înghesuie spre centru, de parcǎ le-ar fi ruşine sǎ se declare net la extreme. Centru-stînga şi
centru-dreapta sînt singurele declarate fǎțiş şi se vorbeşte chiar de centru-fix. De fapt, acest
centru nu existǎ ca atare, cǎci problema esențialǎ este dacǎ o doctrinǎ admite total proprietatea
privatǎ şi libera inițiativǎ (dreapta), sau pe cea limitatǎ şi cu imixtiuni etatiste (stînga). Ecologia,
cel puțin la noi în țarǎ, nu poate avea decît o opțiune liberalǎ, cǎci numai în fața unei proprietǎți
private statul poate impune respectarea unor norme ecologice de producție.
În timpul comunismului am cunoscut trista experiențǎ de a avea nenumǎrate legi
protecționiste pentru mediu, dar imposibil de rezpectat din lipsa fondurilor pe care sǎ le aloce
statul în vederea ameliorǎrii ecologice a producției. Chiar şi în agriculturǎ, proprietatea de stat nu
este favorabilǎ unei agriculturi ecologice, realizabilǎ numai de proprietarii privați. Tendința
liberalǎ a ecologiştilor, indispensabilǎ pentru sǎrile în dezvoltare, devine un deziderat şi al
ecologiştilor vestici, de pildǎ, gruparea Génération Ecologie a lui Brice Lalonde.
Fasǎ de gravele pericole care ne pîndesc, evidențiate şi demonstrate de toate studiile
globale şi de viitorologie, putem afirma, parafrazînd o celebrǎ spuzǎ a lui André Malraux, cǎ
secolul XXI va fi ecologist sau nu va fi deloc. Ecologia politicǎ este singura doctrinǎ care oferǎ
omenirii şansa de a zupraviețui secolului care va veni.
Ecologismul este umanismul acestui secol.

10
Bibliografie
Ballesteros, Jesús (1995) Ecologism personalist. Aveți grijă de natură, aveți grijă de om ,
Madrid, Tecnos.
Blaikie, P. și Brookfield, H. (coord.) (1987); Degradarea și societatea terenurilor , Londra.
Bryant, RL și Bailey, S. (1997); Ecologie politică din lumea a treia , Routledge, Londra.
Domenique Simonnet (1979); „L’écologisme” (Franța). Traducere: Pilar Sentis.

11