INSTITUŢII ŞI MODELE DE PROMOVARE A ŞTIINŢEI

SUSTENABILITĂŢII

Viorica Paraschivescu prof.univ.dr.

Universitatea „George Bacovia”, Bacău, România
Carmen Radu ec.drd.
S.C Romtelecom S.A, România

„O provocare deosebită pentru secolul XXI este întrebarea:

Cum poate pământul, ecosistemele sale şi
oamenii să interacţioneze spre beneficiul reciproc?”
Weinstein, 2010

The paper makes reference to one of the most important problems of the
world – the responsabilization in accordance with sustainable development and
with corporative ecologism, taking into account the worsening of environment
and the dangers to which next generations are exposed. There are presented
preoccupations of some international institutions for promoting the coeducation
as well as some academic models based on sustainable science.
Key words: sustainable science, ecologic education, corporative ecologism,
sustainable development

1.Introducere
Avem o viziune a unei lumi în care oamenii îşi pot folosi la maxim potenţialul,
în care sărăcia nu mai există şi unde natura este respectată. Această viziune este un
ţel către care tindem în fiecare zi în munca noastră de cercetători, oameni de ştiinţă,
politicieni sau manageri.
Abordarea problematicii protecţiei mediului s-a impus mai ales în ultimii
patruzeci de ani şi a devenit o necesitate în orice analiză a unei activităţi socio-
economice. Având în vedere dinamismul problematicii mediului (poluarea, epuizarea
resurselor, nevoia de educaţie, responsabilitate şi responsabilizare), constatăm că
aspectele referitoare la mediu, semnalate, descrise sau reglementate în proiectele
de dezvoltare durabilă naţionale, regionale şi internaţionale sunt din ce în ce mai
complexe. Dezvoltarea sustenabilă impune o altă scară a timpului. Organizaţiile
lucrează sub presiunea concurenţei şi au în vedere profituri pe termen cât mai scurt,
pe când prin strategia de dezvoltare sustenabilă se urmăreşte securitatea ecologică,
economică şi socială pe termen lung.

94
 Între numeroasele argumente de care am ţinut seama în studiul nostru, patru pot
fi considerate mai importante:
 Existenţa unor dovezi ştiinţifice care demonstrează că problemele de mediu
reprezintă o gravă ameninţere la nivel global. Costurile generale şi riscurile
asociate schimbărilor climatice s-ar putea ridica la 20% din PIB, în timp ce
serviciile asigurate de ecosistemul planetar s-au deteriorat sau au fost utilizate
până la epuizare, iar amprenta ecologică a umanităţii depăşeşte în prezent cu
aproximativ 25% capacitatea de regenerare a Planetei (Angelescu& Popa,
2009).
 Motivul pentru care ONU a declarat 2010 Anul Internaţional al Biodiversităţii
este declinul ecosistemelor. Un raport – avertisment prezentat de ONU
evidenţiază starea dezastruoasă în care se află mediul.
 Nevoia de interacţiune dintre oameni şi mediul înconjurător. Populaţia lumii
ignoră noţiunea de dezvoltare sustenabilă şi sensul temei Agendei 21.
 Necesitatea sintetizării şi valorificării cunoştinţelor integrate în cadrul proceselor
şi sistemelor care pot influenţa dezvoltarea durabilă (educaţionale,economice,
tehnologice, administrative etc) pe baza noilor provocări ale ştiinţei
sustenabilităţii.
Politicile de mediu şi implicit ecoeducaţia trebuie să se adreseze la trei grupuri
ţintă:
- Sistemului productiv şi de servicii (agricultură, industrie, transporturi, comerţ
etc.),
- Sistemului politic, administrativ şi de reglementare naţional şi internaţional,
- Distribuitorilor de informaţii şi formatorilor (cercetători, şcoli şi universităţi,
ONG-uri, mass media).
Strategiile de mediu sunt viabile doar dacă toţi oamenii sunt responsabili. Idea
de sustenabilitate reprezintă un salt dincolo de simpla perspectivă ambientalistă.
Se axează pe interacţionarea dintre oameni şi mediul înconjurător, dar include mai
multe dimensiuni, între care şi guvernarea participativă (ecologismul corporativ). Se
vrea aşadar o abordare cuprinzătoare, sistematică, în care implicarea este esenţială.
Educaţia şi formarea reprezintă bazele primordiale ale dezvoltării durabile,
iar ecologia este pe cale să devină un fenomen cultural de anvergură mondială. Este
important de abordat strategiile de mediu pornind de la conflictele cu mediu, căci
puterea omenirii de a polua mediul înconjurător a devenit îngrijorătoare.
Pământul nu trebuie să fie locul unde aruncăm reziduurile şi de unde extragem
resursele vitale. Dezvoltarea sustenabilă înseamnă să găsim soluţii pe termen
lung care să ţină cont atât de exigenţele vieţii cât şi de cele ale mediului. Vorbim
prea des despre „educaţie” şi „informare” dar nu facem destul pentru atenuarea /

95
dispariţia /prevenirea conflictelor de mediu. Pornind de la aceasta premisă ne-am
propus sa trecem dincolo de barierele convenţionale ale termenilor de “educare” şi
“informare”. Am optat deci pentru o abordare ce se apropie mai mult de conceptul
de învăţare prin practică - learning by doing: un model de implicare a comunităţii
şi universităţii în procesul decisional. Mai precis, ecologismul corporativ. Acesta
se învaţă în şcoală, cu precădere în şcoala superioară, dar şi pe tot parcursul vieţii.
La nivel naţional şi internaţional au apărut o mare varietate de politici şi
iniţiative favorabile dezvoltării sustenabile şi ecologismului corporativ, pentru a
îmbunătăţi balanţa dintre capitalul natural (oferta de resurse naturale şi serviciile
oferite de către sistemele ecologice) şi nevoile şi dorinţele cetăţenilor.

2. Ştiinţa sustenabilităţii
Cele trei aspecte principale ale sustenabilităţii sunt: economia, societatea
şi mediul înconjurător. Integrarea acestora s-a făcut într-o nouă ştiinţă - ştiinţa
sustenabilităţii. „Ştiinţa sustenabilităţii” este o disciplină emergentă care caută
să înţeleagă interacţiunile dintre sistemele sociale şi umane globale, mecanismul
complex care a dus la degradarea acestor sisteme şi riscurile concomitente
ale securităţii şi confortului fiinţelor umane”(Steinfeld & Mino, 2009). Ştiinţa
sustenabilităţii poate fi o provocare pentru procesul şi sistemul educaţional din
întreaga lume. Majoritatea problemelor care decurg din impactul activităţilor
umane asupra sistemelor de susţinere a vieţii Pământului provin din interacţiunile
complexe, sociale, umane la nivel global. Dacă vom înţelege aceste interacţiuni,
vom fi capabili să proiectăm o cale spre o dezvoltare durabilă. Ştiinţa sustenabilităţii
joacă un rol-cheie în această înţelegere.
Ştiinţa sustenabilităţii este parţial definită ca:
• ‘’studiu cuprinzător privind interacţiuni multiple şi complexe umane, sociale şi
sistemele globale cu scopul de a realiza dezvoltarea durabilă a resurselor umane,
bunăstarea şi dezvoltarea societăţii’’(Komiyama şi Takeuchi 2006).
• ‘’îmbunătăţirea capacităţii societăţii de a folosi pământul în moduri care reunesc
în acelaşi timp nevoile unei populaţii tot mai numeroase, de a susţine sistemele-
suport ale vieţii de pe planetă şi de a reduce în mod substanţial foametea şi
sărăcia’’. ( Kates et al. -2001; Clark -2007)
Recent, profesorul Yoshikawa de la Universitatea din Tokyo a făcut o analiză
comparativă a acestei ştiinţe faţă de ştiinţele tradiţionale (Tabelul 1).

96
 Tabelul 1
Ştiinţa tradiţională şi Ştiinţa sustenabilităţii
Ştiinţa tradiţională / Ştiinţa
Diferenţe
sustenabilităţii
A susţine
Scop A înţelege totul separat/total
Pământul

Lucruri deschis/legat,
Obiect de Tot ce există în integrat
individuale ce
activitate univers
există pe Pământ

Rezultatul Cunoaştere pentru Cunoaştere pentru

analiză/ sinteză
cercetării a înţelege a acţiuna
Mod de
Aditiv Non-aditiv liniar/non-liniar
schimbare
Măsură De neschimbat Uşor schimbabil stabil/nestabil
Prosperitatea şi
Rezultate Sustenabilitatea prosperitate/
siguranţa fiinţelor
aşteptate Pământului sustenabilitate
umane

Ştiinţa sustenabilităţii caută soluţii reale la problemele de durabilitate şi

are ca scop să învingă lacunele artificiale şi disciplinare, distanţele dintre ştiinţele
naturii şi cele sociale, prin crearea de noi cunoştinţe şi aplicarea lor în practică.
( Clark & Dikson, 2003; Palmer et al., 2005, Weinstein et al., 2010). Ştiinţa
sustenabilităţii se bazează pe metodele cercetării interdisciplinare combinate cu
cunoştinţele practice.
Ca urmare a creşterii importanţei şi acutizării problemelor dezvoltării durabile,
în anul 2000 a fost adoptată la Friibergh (Suedia) declaraţia privind promovarea
Ştiinţei Sustenabilităţii (Statement on Sustainability Science) care îşi propune să
îmbunătăţească substanţial, chiar dacă limitat, „interacţiunile dintre natură şi
societate”. Ţinând seama de faptul că, în ultimele decenii, direcţia de dezvoltare
a omenirii nu este sustenabilă, precum şi de necesitatea reconcilierii scopurilor
evoluţiei sociale cu limitele ecologice ale planetei pe termen lung, trebuie acordată
o atenţie specială modului în care schimbările de mediu se repercutează asupra
societăţii. Racordarea cât mai eficientă a ştiinţei şi tehnologiei la obiectivele şi
mijloacele sustenabilităţii economice, sociale şi ecologice a devenit o preocupare şi
o necesitate stringentă atât la nivel naţional, cât şi internaţional.
Ştiinţa sustenabilităţii diferă ra­di­cal faţă de actualele domenii ale ştiin­ţei în
ceea ce priveşte structura, me­to­da şi conţinutul. Este vorba de noi abor­dări legate de
nonlinearitate, comple­xi­ta­te, decalaje mari de timp între acţiu­ni­le economico-sociale

97
si consecinţele aces­tora, dezvoltarea de teorii specifice si modele semicantitative
(Zaman, 2004).
Solu­ţio­na­rea provocărilor ştiinţei sustenabilităţii ne­cesită o stabilire mai clară
a res­pon­sa­bilităţii guvernării, o îmbunătăţire a de­mocraţiei, o conştientizare mai
pu­ter­nică a cetăţenilor, stiluri noi de or­ga­nizare instituţională pentru con­so­li­da­rea şi
sprijinirea cercetărilor inter­dis­ciplinare, pe termen lung, inclusiv în ţările în curs de
dezvoltare, im­pli­ca­rea oamenilor de ştiinţă, a practi­cie­ni­lor şi cetăţenilor în stabilirea
priorităţi­lor, crearea de cunoştinţe ştiinţifice noi, evaluarea consecinţelor posibile şi
tes­tarea acestora în practică.

3. Iniţiative internaţionale pentru ecoeducaţie
Scopul educaţiei sustenabile este să „echipezi” noua generaţie cu abilităţi de
lidership, de management şi cu cunoştinţele necesare să creeze noi sisteme care să
conducă la sustenabilitatea globală
Ideea dezvoltării durabile (sustenabile) caracterizată de o grijă deosebită faţă
de mediul ambiant cu scopul prezervării lui pentru generaţiile următoare a dus (sau
ar trebui să ducă) la o schimbare de mentalitate la nivelul individului în raport cu
mediul înconjurător. Spre exemplu, în ţări ca Japonia, Elveţia, Suedia sau Olanda
atitudinea civic-ecologică este un fenomen de masă, promovat nu numai de stat prin
instituţiile sale (şcoli, universităţi, municipalităţi etc.), dar chiar şi de întreprinderile
private sau publice. Acestea au înţeles că este preferabil să acorde o importanţă sporită
calificării ecologice a angajaţilor, să stimuleze creativitatea angajaţilor în vederea
găsirii de soluţii la probleme cum ar fi eficienta utilizare a consumului de energie
şi de materii prime, reciclarea deşeurilor, minimizarea poluării „la sursă”, decât
să plătească eco-taxe (impozite ecologice) majorate. Fondurile astfel economisite
se pot constitui în resursele dezvoltării viitoare a întreprinderii (firmei). Se îmbină
astfel eficienţa economică cu eficienţa ecologică.
Interesant este de remarcat exemplul Germaniei care a propus în cadrul
Deceniului educaţiei pentru dezvoltare durabilă un număr de zece subiecte, câte
unul pentru fiecare an (http//:www.unesco.de/):
- Comportamentul consumatorului şi administraţia publică;
- Diversitatea culturală;
- Sănătatea şi calitatea vieţii;
- Alimentarea cu apă şi energia electrică;
- Rezervaţiile biosferei ca locuri de studiu;
- Zone climatice ca locuri de studiu;
- Învăţarea durabilităţii în societatea ştiinţifică;
- Participarea cetăţenilor şi „good governance”;
- Lupta împotriva sărăciei prin intermediul unor proiecte durabile de dezvoltare;
- Dreptate între generaţii: Drepturile omului şi orientarea etică.

98
 3.1 Principalele evenimente 1990-2010
Argumentele pe care ne bazăm în susţinerea importanţei ştiinţei sustenabilităţii
în cadrul ecoeducaţiei au ca suport numeroasele evenimente şi apeluri venite în
ultimii douăzeci de ani din partea organizaţiilor internaţionale şi regionale, din
partea forumurilor cercetătorilor, precum şi din exemplele de bune practici ale unor
importante universităţi din lume. Aceste argumente sunt:
 1990 - Înfiinţarea Asociaţiei Universităţilor Lider pentru un Viitor Sustenabil
(Association of University Leaders for a Sustainable Future ) – ULSF.
 1992 - Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, cunoscută şi sub
numele de Summitul Pământului. Rolul şi importanţa educaţiei ca un instrument
pentru a realiza dezvoltarea durabilă a fost subliniat în cadrul programului
Agenda 21 a Conferinţei. Capitolul 36 al Agendei 21 (intitulat Conştiinţa
publică şi educaţia) a subliniat importanţa educaţiei, formării şi sensibilizării
a publicului faţă de societate durabilă (UNCED 1992). Patru domenii au fost
evidenţiate în acest program: calitatea educaţiei de bază, programele de educaţie
pentru dezvoltarea durabilă, sensibilizarea publicului şi înţelegerea, formarea şi
promovarea sustenabilităţii. Deşi toate ţările au recunoscut importanţa Educaţiei
pentru Dezvoltare Sustenabilă (ESD), puţin a fost făcut în următorii ani pentru
a promova şi a spori această iniţiativă. Ideea ONU a fost urmată de iniţiative
specifice de învăţământ privind durabilitatea în contextul ţărilor în curs de
dezvoltare şi în învăţământul superior din ţările dezvoltate (http://www.un.org )
2002 - Summit-ul Mondial privind Dezvoltarea Durabilă (WSSD) a

subliniat obiectivele educaţionale de Dezvoltare ale Mileniului. Summit-ul
a propus, de asemenea Deceniul de Educaţie pentru Dezvoltare Durabilă
pentru perioada 2005-2014 cu UNESCO ca agenţie de conducere. Scopul
ESD este de a integra principiile, valorile şi practicile dezvoltării durabile în
toate aspectele legate de educaţie şi învăţare. În acest sens, UNESCO susţine
că ESD ar trebui să aibă următoarele caracteristici: să fie inter-disciplinară şi
holistică, să se bazeze pe exemple şi valori, să formeze o gândire analitică ce
poate conduce la rezolvarea problemelor, să includă mai multe metode de
predare şi să fie orientate spre participarea relevantă la nivel local. ONU s-a
angajat să disemineze EDD prin promovarea unui creşteri a calităţii în predare
şi învăţare, prin facilitarea de interacţiune, schimb şi crearea de reţele între
părţile interesate şi ţările care oferă noi posibilităţi de a încorpora EDD în
reformele în domeniul educaţiei lor.

99
 2005 - După WSSD 2002, organizaţiile de lider mondial, educaţionale şi
ştiinţifice au semnat Declaraţia de la Ubuntu pentru Educaţie, Ştiinţă şi
Tehnologie pentru Dezvoltare Durabilă (UNU-IAS 2005). Principalele
obiective ale Declaraţiei de la Ubuntu sunt: Consolidarea colaborării între
profesori şi cercetători; O mai bună integrare al S & T în programele educaţionale
pentru dezvoltarea durabilă la toate nivelurile; Abordarea problemelor bazate pe
educaţie şi cercetare ştiinţifică: Inovaţia în transferul de cunoştinţe.
 2005 - Inaugurarea Sistemului de Cercetare Integrată pentru Ştiinţa
Sustenabilităţii (Integrated Research System for Sustainability Science) –
IR3S, Japonia, cu participarea primelor cinci universităţi din ţară.
 2006-2010, - 680 de colegii şi universităţi americane au participat la
operaţiunea Campus as Model Sustainable Community.
 2008 – Declaraţia pentru Sustenabilitate de la Saporo (The Sapporo
Sustainability Declaration, G8 University Summit, 2008) a recunoscut
că problemele sustenabilităţii reprezintă obiective politice urgente şi că
universităţile au o responsabilitate fundamentală în a promova tranziţia către o
lume sustenabilă.
 În Raportul de analiză pe anul 2009 a Strategiei de Dezvoltare Durabilă a
Uniunii Europene este încurajat efortul statelor membre de a crea abordări
strategice în ceea ce priveşte schimburile de cunoştinţe şi de bune practici în
vederea stimulării educaţiei pentru mediu şi dezvoltare durabilă. (http//ec.europa.
eu//education/more-information/doc/sustdev_en.pdf)
 2009 - ICSS2009, 6 februarie 2009, Tokyo, Prima Conferinţă Internaţională
pentru Ştiinţa Sustenabilităţii care a reunit personalităţi de la universităţi
internaţionale de prestigiu şi centre de cercetare pentru a discuta diferite abordări
academice şi pentru a delimita un cadru de integrare si structurare a cunoştinţelor
privind ştiinţa sustenabilităţii.
 2010 - ICSS2010 – 23-25 iulie, Roma, ediţia a doua a Conferinţei Internaţionale
pentru Ştiinţa Sustenabilităţiii îşi propune să dea o nouă formă structurării
cunoştinţelor ştiinţei sustenabilităţii şi să consolideze structura de cercetare
şi să solicite participarea activă a stakeholderilor la procesul de coproducţie
ştiinţifică.
 Publicaţii speciale:
• Sustainability Sciences, Journal, Springer Link, Japonia, 2006;
• Journal of Sustainability Education, din 2010 etc.
Stewart (2010) este de părere că acest concept de sustenabilitate ar fi trebuit
introdus mai devreme în programele pentru elevi şi studenţi. Puţine universităţi
au introdus conceptele ştiinţei sustenabilităţii în viziunea şi misiunea lor (ex.:
Maryland, Arizona, University ,SUA  ; Tokyo, Osaka.....) Despre învăţământul
superior american, Orr scria încă în 1994 că « este responsabil pentru dezvoltarea
liderilor care să contribuie la crearea societăţii sustenabile ».
100
 Susţinem urgentarea implicării universităţilor în strategiile pentru dezvoltare
sustenabilă, cu atât mai mult cu cât în urmă cu douăzeci de ani s-a înfiinţat Asociaţia
Universităţilor pentru un Viitor Sustenabil, ai căror membri au semnat Declaraţia de
la Talloir- Franţa, intitulată „The Role of Universities in Environmental Management
and Sustainable Development”. În aprilie 2010 erau 418 universităţi semnatare,
între care şi Universitatea Politehnica Bucureşti. Misiunea Asociaţiei este de a
sprijini dezvoltarea sustenabilă cu accente semnificative pe activitatea de predare,
cercetare şi aplicaţii precum şi sensibilizarea universităţilor din întreaga lume prin
intermediul publicaţiilor şi cercetării.

3.2 Asociaţia Universităţilor Lider pentru un Viitor Sustenabil

Asociaţia Universităţilor Lider pentru un Viitor Sustenabil (Association of
University Leaders for a Sustainable Future ) - ULSF a dat startul pentru ecoeducaţie
prin semnarea Declaraţiei de la Talloires 1990, după Conferinţa internaţională
„Rolul Universităţilor în Managementul Mediului şi Dezvoltarea Sustenabilă”
desfăşurată la Talloires, Franţa. Această Declaraţie a fost semnată iniţial de un
număr mic de universităţi. În aprilie 2010 această declaraţie era semnată de 418
instituţii de învăţământ (www.ulfs.org). România este prezentă prin Universitatea
Politehnică Bucureşti.
Această declaraţie a fost prima declaraţie oficială, făcută de către reprezentanţii
unor universităţi privind un angajament privind educaţia pentru dezvoltare sustenabilă
în învăţământul superior. Misiunea ULSF este de a sprijini dezvoltarea durabilă cu
un accent critic pe predare, cercetare, aplicaţii, precum şi pe sensibilizarea colegiilor
şi universităţilor din întreaga lume prin intermediul publicaţiilor, cercetării şi
evaluării

Concluzii
Omul este cauza dezechilibrului mediului, dar... şi soluţia. Actorul ecologist,
consumatorul ecologist, fenomenul “eco” în politică, în cercetare şi tehnologie, în
educaţie, turism, administraţie publică, management, marketing sunt câteva dovezi
ale creşterii preocupărilor pentru dreptul la mediu.
Este necesară abordarea integrată a fenomenului „eco”: economie + tehnologie
+ mediu + societate + ştiinţă. Ştiinţa sustenabilităţii este o provocare la adresa
cercetătorilor, guvernanţilor, cetăţenilor, managerilor, sistemului educaţional.
Noile dimensiuni ale educaţiei universitare trebuie să aibă la bază schimbarea
cunoaşterii sau mai precis, schimbarea utilizării cunoaşterii (integrarea disciplinelor,
Yoshikawa, 2009) pentru a face faţă problemelor mediului.
Pentru a avea rezultatul scontat, practicarea unui management cu impact
asupra educaţiei ecologice ar trebui să se focalizeze pe realizarea de reţele şi alianţe
strategice între mai multe părţi implicate: cel care produce actul de educaţie în
instituţii, cel care distribuie educaţie ecologică permanentă şi cel care finanţează.
101
 Din cele prezentate s-a putut observa că au existat multe iniţiative internaţionale
de a promova educaţia pentru sustenabilitate în învăţământul superior. Rezultatele
acestor eforturi sunt încă neclare. Unele studii, cum ar fi cele ale lui Wright (2004),
afirmă că numeroase iniţiative în încercarea de a promova conceptul de durabilitate
în învăţământul superior au avut un impact redus asupra educaţiei. În concluzie,
este necesară revizuirea contribuţiei învăţământului superior în domeniul ştiinţei
sustenabilităţii cu privire la diversele viziuni, abordări şi metodologii. Mijloacele
de eficientizare sunt: comunicarea inter şi trans disciplinară, informarea, educarea,
implicarea, integrarea. Colaborarea între educatori, cercetători şi toţi actorii
societăţii este absolut necesară.

Bibliografie
1. Angelescu, C., Popa, C., Promovarea tehnologiilor de mediu nepoluante şi
creşterea economică, în Rev. Calitatea - acces la succes, nr.5, p. 41-44, 2009;
2. Clark,W.C., (2007), Sustainability science: a room of its own, Proc. Natl. Acad.
Sci. USA, 104, p. 1737-1738;
3. Clark, W.C., & Dickson, N. M. 2003. Sustainability science: The emerging
research program. Proceedings of the National Academy of Science USA
100(14): 8059-8061.
4. Frasineanu,I., Baloiu,L.M., (2007), Economia şi protecţia mediului înconjurător,
Editura ASE, Bucuresti:
5. Gidding,S.B., et.al., Environment, economiy and society; fitting them together
into sustainable development, J. Sustainable development, 10, p,187-196,
2002;
6. Kates, R.W., et al.(2001), Environment and dev elopment, sustainability
science, Sc ience 292, 641-642;
7. Komiyama, H., Takeuchi,K., (2006), Sustainability science building a new
discipline, Sustain.Sci. 1(1), 1-6;
8. Orr,D.W., (1995), Educating for the environment. Higher education challenge
for the next century, chage, 27, 43-46;
9. Palmer, M., et all, (2005), Ecological science and sustainability for the 21st
century, Himalayan Journal of Sciences, 3(5), 25-32;
10. Paraschivescu, V., (2009) Strategii de mediu. Conflictele dezvoltării durabile,
Editura Tehnopress, Iasi;
11. Steinfeld,J.I., Mino,T., (2009), Education for sustainable development: the
challenge of trans-disciplinarity, Sustain.Sci. 4(1), 1-2;
102
12. Stewart, M., (2010), Transformin g Higher Education: A Practical Plan for
Integrating Sustainability Education into the Student Experience, Journal of
Sustainability Education, Vol I, May 2010, http//journalofsustainabilityeducation.
org
13. Uwasu, M., et all., (2009), Educational iniative Osaka University in
sustainability science: mobilizing science and technology towards sustainability,
Sustain Sci ., 4, 45-53
14. Weinstein,M.P., (2010), Sustainability science: the emerging paradigme and
ec ology of cities, Sust.Sci.Pract.Policy, 6(1), 1-5;
15. Zaman, Gh., Gherasim, Z., (2007), Criterii şi principii ale dezvoltării durabile
din punct de vedere al resurselor acesteia, Buletinul AGIR, nr.1,2007, 136-
142;
16. Yoshikawa, H., (2009)., Sustainability Science, AIST, ICSS2009, University of
Tokyo;
17. Yoshikawa, H., (2008), Synthesiology as sustainability science, Sustain.Sci.,
30(2) 169-170.

103