Sunteți pe pagina 1din 78

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI CERCETĂRII

AL REPUBLICII MOLDOVA
INSTITUTUL INTERNAŢIONAL DE MANAGEMENT ,,IMI - NOVA“

CATEDRA ,,BUSINESS ŞI ADMINISTRARE“

Se admite pentru susţinere


Şef catedră, conf.univ. dr.
G. Caraganciu__________
,, _____“___________2019

TEZĂ DE LICENŢĂ
Tema: „ STRATEGIA DE PROTECTIE A
MEDIULUI, PREOCUPARE PRIORITARA A
LUMII CONTEMPORANE”

Elaborată de studenta: Calugher Liliana


Specialitatea: „Business şi Administrare”
Grupa BA __________________

Coordonator ştiinţific:
Romanciuc Gabriela, conf. univ., dr. _______________

Chişinău, 2019
CUPRINS:
INTRODUCERE.................................................................................................................................. 3

CAPITOLUL I. Managementul protecţiei mediului ....................................................................... 7


1.1. Protecţia mediului înconjurător – un imperativ al contemporanietăţii................................... 7
1.2. Rolul şi necesitatea strategiilor de mediu............................................................................... 11
1.3. Protecţia mediului în contextul dezvoltării durabile.............................................................. 20

CAPITOLUL II. Priorităţile strategiei europene în domeniul protecţiei mediului...................... 30


2.1. Programul de acţiune pentru protecţia mediului în Europa................................................... 30
2.2. Strategii ale politicii de protecţie a mediului în Uniunea Europeană..................................... 39

CAPITOLUL III. Strategii naţionale de protecţie a mediului......................................................... 50


3.1. Strategia de protecţie a mediului înconjurător în Republica Moldova.................................. 50
3.2. Strategii sectoriale de protecţie a mediului în Republica Moldova....................................... 57

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI..................................................................................................... 68
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................. 72
ANEXĂ................................................................................................................................................ 77

INTRODUCERE

2
Actualitate temei investigate. Protejarea mediului este un deziderat fundamental în zilele
noastre. Trebuie să ne gândim atât la noi, cât şi la nevoile generaţiilor viitoare. Consumăm tot
mai mult din resursele naturale, poluăm din ce în ce mai mult şi punem în pericol componentele
de mediu (apa, solul, aerul). Aceasta nu poate continua la nesfârşit, cu atât mai mult cu cât
populaţia lumii continua să crească. Dacă nu schimbăm comportamentul acum, viitorul nostru va
fii mai puţin sigur şi tot mai mulţi oameni se vor lupta pentru resurse naturale din ce în ce mai
reduse. Va trebui să schimbăm modul în care consumam resursele naturale.
Dezvoltarea durabilă privită pin prisma relaţiei economie-mediu nu înseamnă cantitate, ci
calitate, se urmăreşte impunerea şi respectarea standardelor de mediu, înlăturarea risipei, a
impactului nedorit ale activităţilor antropice asupra mediului, gestionarea deşeurilor, creşterea
productivităţii, reducerea emisiilor de pulberi în suspensie şi a gazelor cu efect de seră,
reîmpăduririle, trecerea la agricultura durabilă.
Conform Strategiei de dezvoltare  „Moldova 2030”, protecţia mediului în Republica
Moldova constituie o prioritate a dezvoltării economicosociale, ce are ca scop obţinerea unui
mediu curat şi sănătos care să nu afecteze posibilităţile de dezvoltare a generaţiilor viitoare. Este
necesară asigurarea protecţiei mediului înconjurător şi conservarea resurselor naturale, a apei, a
aerului şi a solului în concordanţă cu cerinţele unei dezvoltări economice şi sociale durabile,
precum şi creşterea nivelului de educaţie şi conştientizare a populaţiei privind realizarea acestor
obiective.
Pentru o protecţie a mediului eficientă este necesar un complex de activităţi şi acţiuni
judicios corelate în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de mediu şi sănătate a populaţiei şi care
implică dezvoltarea unei mentalităţi adecvate a comunităţii, evaluarea cu realism a problemelor
de mediu, stabilirea priorităţilor şi elaborarea strategiilor corespunzătoare de rezolvare a acestora
şi, nu în ultimul rând, schimbarea atitudinii şi comportamentului faţă de mediul înconjurător şi
responsabilizarea civică, pentru transmiterea către generaţiile viitoare a unui mediu curat şi
sănătos cu respectarea celor trei dimensiuni ale dezvoltării durabile – economică, ecologică şi
socială.
Au trecut peste trei decenii de când Uniunea Europeană a adoptat primul program de
acţiune pentru protecţia mediului. De la o abordare sectorială, europenii au trecut la elaborarea
de strategii de dezvoltare durabilă, integrând mediul în toate componentele politicilor
comunitare; Uniunea a adoptat peste 200 de acte legislative, a dezvoltat un sistem tot mai
complex de instrumente, a promovat cercetarea şi inovarea tehnologică pentru a găsi tehnologii
nepoluante, a dezvoltat eco-pieţe, a încercat să acţioneze la nivelul comportamentelor de consum

3
şi de producţie (apreciate astăzi ca factor cheie determinant al degradării sistematice a mediului
şi a ecosistemelor), s-a implicat activ în acţiunea la nivel global în direcţia reorientării politicilor
economice către o dezvoltare durabilă în toate ţările lumii.
În 2001, Uniunea Europeană a introdus Strategia sa de dezvoltare durabilă (SDD), venind
astfel încompletarea Strategiei de la Lisabona adoptate anterior pentru promovarea creşterii şi a
locurilor de muncă cu o dimensiune de mediu. Reînnoită în 2006 pentru a combina dimensiunea
internă a dezvoltării durabile cu cea internaţională, SDD revizuită a UE încearcă să
îmbunătăţească în mod constant calitatea vieţii prin promovarea prosperităţii, a protecţiei
mediului şi a coeziunii sociale. În conformitate cu aceste obiective, Strategia Europa 2020 pentru
creşterea economică vizează „o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii”. Sub egida
acestei strategii, inițiativa emblematică „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării
resurselor” pregăteşte terenul pentru o creştere durabilă şi sprijină trecerea la o economie
eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor şi cu emisii scăzute de carbon. În plus, în
2011, UE s-a angajat ca, până în 2020, să combată declinul biodiversităţii şi degradarea
serviciilor ecosistemice (Strategia UE în domeniul biodiversităţii).
Sinteza bibliografică. Protecţia mediului, ce reprezintă subiectul lucrării de faţă, este pe
larg tratată şi discutată în literatura de specialitate, cât şi în mass media. Din punct de vedere
ştiinţific acest concept este abordat într-un şir de lucrări ştiinţifie ca manuale, articole în reviste
ştiinţifice cu impact asupra mediului înconjurător din țară cât și de peste hotare. Lucrările care
prezintă un interes deosebit, evidențiind baza teoretică a conceptului de protecţie mediului, sunt
cele ale autorilor ca Rojanschi V., Bran F., Diaconu G. (2002), Soroceanu Valentin (2000)
Minea E. (2008), Ionescu C. (2010), Bebeşelea A., Kűrti,V., Tamaş A., Körösi A (2013),
Pascariu G. C. (2012), Ruxandra-Mălina Petrescu-Mag (2011), Iojă Ioan-Cristian (2013), Ceban
Cristina, Tarlev Veronica (2013) şi alţii.
În această lucrare au fost utilizate publicații periodice ca fişe informative, ghiduri, acte
juridice normative ca legi, hotăriri, standarde din domeniul protecţiei mediului din Republica
Moldova şi Uniunea Europeană.
În vederea efectuării unei analize comparative ce ţine de strategiile de protecţie a
mediului înconjurător la nivel european şi naţional au fost precăutate şi analizate un şir de
rapoarte, anuare, statistici la ambele nivele.
Scopul şi obiectivele cercetării. Îmbinarea într-un sistem coerent, a cadrului teoretico-
practic ce ţine de tratarea problemelor de protecţie a mediu înconjurător şi a soluţionării lor,
având la bază politicile şi strategiile de mediu atît în Europa, cît şi în Republica Moldova
constituie scopul acestei cercetări.

4
Obiectivele principale urmărite în cadrul tezei sunt următoarele:
1. efectuarea unei analize a cadrului teoretic privind protecţia mediului înconjurător şi
strategiile de mediu menite să gestioneze problemele de mediu la nivelul societăţii
conteporane;
2. de a evidenţia specificul şi priorităţile startegiilor europene în domeniul protecţiei
mediului mediu;
3. de a elucida aspecte ce ţin de analiza politicii şi strategiilor sectoriale de mediu în
Republica Moldova;
4. de a compara situaţia privind protecţia mediului în UE şi RM
Metode de cercetare utilizate în cadrul lucrării sunt:
 analiza, cu precădere ce teoretică, în acest sens fiind studiate numeroase cărţi, articole
publicate atât în ţară, cât şi după hotarele ei, diverse studii, rapoarte etc;
 observarea şi compararea datelor privind starea protecţiei mediului înconjurător din RM şi
EU;
 colectarea datelor statistice din anuare şi rapoarte;
 studierea practicilor naționale și europene în implementarea politicilor şi strategilor de
mediu.
Structura tezei include: introducere, 3 capitole, concluzii generale şi recomandări,
bibliografie din 57 titluri, 1 anexă, 72 pagini text de bază.
Capitolul I – „Managementul protecţiei mediului înconjurător” - reflectă orizontul
ideilor şi conceptelor despre protecţia mediul înconjurător, a strategiilor şi politicilor de mediu și
se analizează legătura dintre aceste două. Se pune în evidenţă rolul şi necesitatea strategiilor în
soluţionarea problemelor de mediu, precum şi a poiticilor de mediu, care de fapt reprezintă
ansamblul de măsuri care trebuie instituite la nivel local, regional, naţional şi internaţional pentru
a oferi populaţiei actuale şi viitoare a globului şanse de viaţă mai bună, mai sănătoasă şi mai
sigură.
O analiză a specificului şi a priorităţilor strategiilor de mediu în Europa este redată în
Capitolul II - „Priorităţile strategiei europene în domeniul protecţiei mediului”, descriind în
evoluţie cele şapte programe de acţiune pentru protecţia mediului în Europa, prin care a elaborat
un sistem complex de legi comunitare orizontale şi pe domenii respectiv calitatea aerului,
gestiunea deşeurilor, calitatea apei, protecţia naturii, poluare industrială şi managementul riscului,
substanţe chimice periculoase şi organisme modificate genetic, siguranţa nucleară şi
radioprotecţie etc., a trecut de la abordarea sectorială la cea integrată, a dezvoltat principii şi
instrumente de acţiune, şi-a dezvoltat dimensiunea externă prin cooperarea la nivel internaţional.

5
În subcapitolul 2.2. sunt pe scurt analizate principalele strategii a UE în domeniul
protecţiei mediului ca Dezvoltarea durabilă; Strategia tematică privind poluarea atmosferică;
Strategia privind diversitatea biologică; Strategia tematică penru protecţia solului; Strategia
referitoare la schimbările climatice, Strategia privind prevenirea şi reciclarea deşeurilor;
Strategia europeană de mediu şi sănătate (SCALE); Strategia pentru prevenirea situaţiilor de
urgenţă; Strategia tematică privind mediul urban.
În Capitolul III al lucrării date, întitulat „Strategii naţionale de protecţie a mediului” se
face o analiza a stării mediului înconjurător în Republica Moldova, accentul fiind pus pe
totalitatea strategiilor în domeniul protecţiei mediului. Un rol aparte i se atribuie Strategiei de
mediu a RM pentru perioada 2014-2023; Strategia Naţională de Dezvoltare „Moldova 2030” ce
are o importanţță majoră în procesul de naţionalizare a Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă,
întrucât prezintă viziunea şi stabileşte priorităţile de dezvoltare a țării pe termen lung, precum şi
alte strategii sectoriale ca Strategia de adaptare la schimbarea climei până în anul 2020; Strategia
de alimentare cu apă şi sanitaţie (2014 – 2028); Strategiei de gestionare a deşeurilor în Republica
Moldova pentru anii 2013-2027 etc.
Lucrarea se finisează cu trasarea concluziilor obţinute în urma realizări ei şi propunerea
unor recomandări în sensul înbunătăţirii situaţiei în domeniul protecţiei mediului înconjurător la
nivel naţional.

Capitolul 1. MANAGEMENTUL PROTECŢIEI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

6
1.1. Protecţia mediului - un imperativ a contemporanietăţii
Rezultantă a interacţiunii geosferelor terestre, mediul poate fi definit ca un ansamblu de
componente ce înconjoară o specie din lumea spontană a plantelor şi animalelor, ori un individ
uman.
Mediul reprezintă un ansamblu de interrelaţii care s-a organizat, şi-a perfecţionat
mecanismele de funcţionare în timp, pornind de la cel geologic, morfologic, biologic şi a început
să fie modificat, degradat, artificializat, începând cu timpul demografic şi până azi. Nu se poate
nega coexistenţa acestor timpi şi mai ales faptul că cel care a adus cele mai evidente şi
costisitoare modificări în funcţionarea şi echilibrul interacţiunilor componentelor mediului a fost
timpul economic şi social, în care nevoile umane s-au diversificat şi amplificat, exercitând
impacturi, uneori cu efecte ireversibile asupra mediului natural iniţial. În acest context mediul
poate fi considerat ca fiind acel ansamblu natural şi cultural de componente ce acţionează direct
sau indirect asupra organismelor vii şi activităţilor umane, tot mai diversificate spaţial [22, p.7].
Mediul, la nivel local, regional ori global, evoluează prin internalităţile sale ca sistem
funcţional natural şi datorită presiunii exercitate de externalităţile naturale şi mai ales antropice,
tot mai diversificate spaţial. A cunoaşte starea mediului, mecanismele sale de funcţionare, a
evalua calitatea lui este azi o necesitate, căci nu-i putem înţelege altfel limitele de suportabilitate
a inserţiilor antropice, ale artificializărilor diferitelor componente.
Problematica “mediului înconjurător” nu este nouă, ea stând în atenţia mai mult sau mai
puţin conştientă a omului, respectiv a socieţăţii încă de la începutul industrializării (prima
jumătate a secolului al XIX-lea), devenind o problemă acută încă din a doua jumătate a secolului
XX - fapt ce a determinat o serie de organisme naţionale şi internaţionale să se sesizeze de
consecinţele acesteia nu numai asupra sănătăţii societăţii, cât şi asupra productivităţii economice,
atât pe termen scurt şi mediu, cât pe termen lung.
În cadrul relaţiei om-mediu natural se poate sesiza un dificil moment de criză. De altfel,
în decursul istoriei societăţii, posibilităţile oferite de mediu în unele momente au fost
suprasolicitate. Fenomenul a generat reacţii specifice: crize alimentare, migraţii în ţinuturi
altădată intacte, în care nu se credea că este posibilă desfăşurarea unor activităţi (lucru realizabil
astăzi datorită performanţelor şi proprietăţilor diverselor materiale aferente nu numai
tehnologiilor de exploatare şi prelucrare a resurselor din zonă, ci şi dotărilor de toate tipurile de
care beneficiază personalul care deserveşte instalaţiile şi efectuează experienţele ştiinţifice
specifice misiunilor pe care trebuie să le îndeplinească), dar noutatea constă în faptul că acum
Pământul întreg este apreciat a funcţiona ca o ”unitate economică” şi este în întregime
suprasolicitat, iar omul a devenit conştient de acest fapt.

7
Problemele de mediu sunt legate în perioada contemporană de creşterea demografică,
urbanizare, nivelul şi structura producţiei şi a consumului, evoluţia tehnică. Aspectele cele mai
grave s-au evideiat în ultimele decenii, ele rezidând, în mare parte, din necesitatea evacuării
deşeurilor provenite dintr-o producţie şi un consum în continuă şi accelerată creştere (dar care,
nici pe departe, nu prezintă o legătură obiectivă între nevoi şi satisfacerea lor, ci – mai degrabă –
reflectă o legătură între dorinţe şi satisfacerea lor).
Utilizarea energiei, de exemplu, determină deteriorări extrem de grave şi de variate ale
mediului în toate stadiile, de la producere şi până la evacuarea surplusului de căldură. Acţiunile
umane au asupra mediului şi efecte globale care se concretizează în modificări climatice
generale. Se constată astfel unele schimbări semnificative, precum: expansiunea zonelor aride şi
semiaride, o modificare a climei determinată de degajarea unor cantităţi mari de bioxid de carbon
– CO2 în atmosferă prin arderea combustibililor clasici, perturbări în succesiunea şi durata
anotimpurilor, modificări [10, 9-10].
Relaţia dintre om şi mediul înconjurător este una de intercondiţionare. Dezvoltarea
economică durabilă depinde de condiţiile de mediu, iar mediul este supus condiţiilor create de
om în acţiunile sale către dezvoltare. Principiile economice şi cele ecologice trebuie împletite
pentru a asigura capacitatea individului de a se dezvolta durabil, în condiţii bune ale mediului,
ale sănătăţii, ale stării economice. Dezvoltarea durabilă asigură premisele generaţiei viitoare de a
beneficia de capital natural, factor decisiv al creşterii economice.
Din cea mai cunoscută definiţie a conceptului dezvoltare durabilă emisă în anul 1987 în
cadrul Raportului Bruthland reiese clar că noi, generaţia prezentă, trebuie să asigurăm
satisfacerea nevoilor generaţiilor viitoare, ghidându-ne după sintagma „Pământul este moştenit
de la copiii noştri”.
Dezvoltarea durabilă se ghidează după principiile echităţii intra şi inter-generaţii. În faţa
dezvoltării toţi suntem egali, avem aceleaşi drepturi la o viaţă sănătoasă, condiţii de mediu,
economice şi sociale benefice. Echitatea cu generaţiile viitoare presupune planificarea resurselor
naturale cu foarte mare grijă şi în timp îndelungat. Însă, este necesară găsirea unui punct de
echilibru între conservarea totală şi renunţarea la interesele generaţiei prezente şi o exploatare
iraţională a tuturor resurselor.
Mediul înconjurător este liantul dintre creşterea economică şi asigurarea calităţii vieţii.
Omul şi mediul se află într-o relaţie de intercondiţionare din care rezultă afectarea echilibrului
ecologic şi a condiţiilor de viaţă. Pe termen lung, aceste efecte nedorite au repercusiuni asupra
dezvoltării societăţii viitoare.

8
Din păcate, târziu s-a remarcat faptul că individual este doar o componentă a sistemului
numit natură. O perturbare a unui singur element natural produce urmări grave în intregul circuit.
Motivele care au impus protecţia mediului au început să apară la începutul anilor '70 prin
subţierea stratului de ozon, încălzirea climei, ploi acide, deşetificare, poluarea factorilor de
mediu, epuizarea resurselor. Anul 1972 a constituit dezbaterea oficială a acestor probleme în
cadrul primei Conferinţe Mondiale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la Stockholm.
Grija faţă de mediu a luat amploare prin crearea în 1973 a Fondului pentru Mediu, a
Consiliului Administrativ a ONU, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu. Interesul acordat
creşterii economice a ocupat mult timp primul loc în detrimentul protecţiei mediului,
considerându-se costisitoare acţiunile de conservare, elaborarea tehnologiilor nepoluante. Din
contră, comform principiului acţiunii preventive, este mai puţin costisitor să previi apariţia
fenomenelor negative decât să te loveşti de afectarea iremediabilă a elementelor naturale. Dar
încă o dată se dovedeşte gândirea pe termen scurt în care profitul imediat este singurul scop al
dezvoltării fără să se ia în calcul incapacitatea naturii de a ne oferi profituri viitoare.
Pentru a ştii ce acţiuni să intreprindem pentru a proteja mediul, trebuie să pornim de la
conştientizarea problemelor de mediu şi imporţanta mediului în sistemul dezvoltării.
Pentru a proteja natura, dar în acelasi timp economia să-şi parcurgă drumul spre
dezvoltare, a fost elaborată politica de mediu. Trăind într-o eră a globalizării, se impune
adaptarea unei politici ecologice globale care să înlăture ideile contradictorii privind mediul şi
globalizarea. Politica de mediu funcţionează prin intermediul directivelor, normelor, limitelor,
programelor de ajutor financiar. Se cerea adaptarea unei politici care să impună respectarea
legilor privind protecţia mediului, pentru că relaţia dintre om şi natură s-a concretizat prin
consum excesiv de resurse şi volum ridicat al emisiilor poluante. Păstrarea unui mediu nepoluat
este cheia dezvoltării societăţii actuale şi viitoare. Activitatea de protecţie a mediului prin
internalizarea costurilor în preţul final al produselor şi serviciilor participă la crearea venitului
naţional. Protecţia mediului trebuie să fie o activitate profitabilă.
Orice activitate care vizează protecţia mediului trebuie să răspundă unor imperative ale
economiei obligativitatea de a crea necesităţi individuale, rentabilitatea acţiunilor, capacitatea de
a crea valoare nouă [39, p. 81].
Protecţia mediului este percepută prin intermediul a trei concepte:
 ecocentrică – mediul este în mijlocul tuturor preocupărilor. Protecţia mediului este un
scop în sine, iar omul este doar un element trecător pe pământ.
 biocentrică – vieţuitoarele sunt în centrul atenţiei
 antropocentrică – omul primează, concepţie eronată din punct de vedere ecologic.
9
Omul trebuie să respecte legile naturii, nu trebuie să intervină în scopul satisfacerii
trebuinţelor sale extreme. Trebuie să se asigure reconcilierea dintre om şi natură.
Capitalul natural este unul din factorii esenţiali ai creşterii economice. Activitatea omului
din perioada industrială considera, din păcate pentru generaţiile ce i-au urmat, că natura nu este
afectată. Era privită ca un rezervor inepuizabil.
Evoluţia conceptului creştere economică a cunoscut trecerea de la analiza indicatorilor
macroeconomici la realizarea de modele şi scenarii economico-matematice. Aplecarea oamenilor
de ştiinţă spre descoperirea unor noi tipuri de creştere economică a reieşit din îngrijorările aduse
de criza ecologică care începuse să se instaleze. Aşa au apărut diferite teorii de creştere
economică emise de membrii Clubului de la Roma: creştere zero, creştere organică.
Relaţia necesară între dezvoltare economică şi protecţia mediului a fost reliefată printr-un
singur termen - eco-dezvoltarea. Abordarea acestui concept presupune acceptarea caracterului
limitat al resurselor naturale amintit în rapoartele Clubului de la Roma, Raportul Bruthland şi
conservarea acestora. Alt element ce trebuie acceptat este efemeritatea omului, pe acceaşi planetă
trebuie să se dezvolte şi generaţiile viitoare. Dacă se epuizează capitalul natural, dacă se
poluează factorii de mediu, ce viaţă ar urma pe Pământ? De accea, se impune o politică a
mediului restrictivă şi solidă, dar şi asigurarea coerenţei între cele trei componente ale dezvoltării
durabile: creştere economică, coeziune socială, protecţia mediului.
Prin conceptul dezvoltare economică încă de la debutul său s-a încercat să se destrame
conflictul existent între concepţiile privind creştere economică şi afectarea mediului. Mediul
poate fi protejat în condiţiile creşterii economice? Pentru a fi îndeplinit acest deziderat, economia
trebuie să se bazeze pe urmatoarele criterii: [48, p. 117]
 criteriul minimizării cantităţilor de resurse naturale folosite pe produs. Se impune ca
economia să fie eficientă din punct de vedere al utilizării resurselor. Acesta ar putea fi
considerat unul din criteriile dezvoltării durabile: consum minim – profit maxim;
 criteriul conservării resurselor naturale prin care se urmăreşte creşterea economică în
condiţiile păstrării condiţiilor de muncă prin raport echilibrat între resursele naturale
extrase din natura şi cantitatea folosită;
 criteriul energointensivităţii producţiei naţionale şi a minimizării cheltuielilor
antipoluante prin care se măsoară câte unităţi de energie sunt folosite pentru obţinerea
unei cantităţi de produs naţional;
 criteriul reciclabilităţii şi recuperabilităţii post consum urmăreşte anticiparea valorificării
materiei utile a bunurilor materiale după scoaterea din uz;

10
 criteriul biodegradabilităţii prin care se doreşte descompunerea bunurilor materiale fără
efecte nocive;
 criteriul optimizării cheltuielilor antipoluante având la bază principiul prin care
cheltuielile sunt incluse în preţul final;
 criteriul creşterii bunăstării materiale şi spirituale;
 criteriul responsabilităţii ecologice în toate domeniile productive şi neproductive
corespunzătoare agenţilor economici şi publicului.
Creşterea economică şi mediul se interconditionează prin repercusiuni reciproce. Mediul
afectează procesul economic prin internalizarea costurilor, respectarea standardelor în vigoare
privind protecţia mediului. Acest aspect a stat la baza adoptării unor tehnologii care să participe
la protecţia mediului, dar şi la dezvoltarea economică (energie solară, eoliană).
Cu toate că bazele teoretice există, din păcate dezvoltarea economică exercită încă
ameninţări la adresa mediului. Probleme de mediu precum încălzirea globală, pierderea
biodiversităţii sunt ameninţări grave la adresa dezvoltării economice durabile [51, p. 174].
Investiţiile ocupă un rol necesar în relaţia economie-mediu, pentru a deţine un mediu
curat, nepoluat, tehnologiile de mediu trebuie aplicate.
Dezvoltarea durabilă privită pin prisma relaţiei economie-mediu nu înseamnă cantitate, ci
calitate, se urmăreşte impunerea şi respectarea standardelor de mediu, înlăturarea risipei, a
impactului nedorit ale activităţilor antropice asupra mediului, gestionarea deşeurilor, creşterea
productivităţii, reducerea emisiilor de pulberi în suspensie şi a gazelor cu efect de seră,
reîmpăduririle, trecerea la agricultura durabilă.
Mediul ne poate oferi o calitate bună a factorilor săi – apă, aer, sol în funcţie de presiunile
pe care le primeşte în urma activităţilor antropice şi naturale. Starea factorilor de mediu este în
strânsă legătură cu presiunile exercitate asupra lor, dar şi acţiunile care vin să reducă efectele
negative, cuprinse în politica de mediu. Sănătatea oamenilor, asigurarea hranei, implicit aportul
forţei de muncă contribuie la creşterea economică şi sunt condiţionate de păstrarea mediului
nepoluat, a biodiversităţii.

1.2. Rolul şi necesitatea strategiilor de mediu


Starea de degradare avansată a ecosistemelor naturale, interacţiunile dintre mediu şi
activităţile umane (în special cele economice), apariţia şi multiplicarea ”problemelor de mediu”
la scară globală reprezintă suficiente motive de îngrijorare pentru noi toţi. Dimensiunea
internaţională a fenomenului a devenit în prezent elementul central – poate chiar determinant – al

11
politicilor naţionale de mediu, care se răsfrâng, inevitabil, asupra politicilor externe ale tuturor
statelor – responsabile – ale lumii.
O analiză atentă a elementelor care formează conţinutul termenului mediu conduce – în
mod inevitabil şi dintru început – la concluzia că nici unuia nu i se poate acorda o importanţă
mai mică sau mai mare decât altuia, iar a proteja mediul – prin aceasta înţelegând totalitatea
acţiunilor menite să asigure conservarea resurselor naturale şi protejarea calităţii
componentelor mediului – echivalează cu acordarea unei aceleiaşi atenţii fiecărei componente.
Cunoscută fiind alterarea raporturilor om – societate – natură (în orice sens le-am aprecia) se
impune o nouă direcţionare a acţiunilor umane, fapt posibil de realizat pe două căi: a strategiei
(politicii ecologice) şi a acţiunii politice (ecologiei politice).
Politica ecologică reprezintă ansamblul de măsuri care trebuie instituite la nivel local,
regional, naţional şi internaţional pentru a oferi populaţiei actuale şi viitoare a globului şanse de
viaţă mai bună, mai sănătoasă şi mai sigură. Politica ecologică trebuie înţelească în sensul de
policy, deci de strategie. Strategiile imediate au, de regulă, un caracter pur tehnic, vizând
rezolvări punctuale ale unor situaţii de poluare, de stopare a distrugerii biosferei sau de lichidare
a unor categorii de deşeuri; ele nu pot însă rezolva marile probleme, de perspectivă, ale omenirii
(căci miza nu este doar asigurarea bunăstării unui segment al societăţii, ci chiar societatea în
ansamblul ei). De aceea, trebuie remarcată atitudinea omului faţă de natură – diferită, în funcţie
de interesele sale imediate: dacă, de pildă, se elaborează o strategie pentru salvarea unor specii
de plante şi animale aflate în pericol de dispariţie, considerentele care stau la baza acesteia
privesc în principal aspectele legate de nevoia oamenilor de a-şi păstra respectiva avuţie (flora şi
fauna) şi – numai în subsidiar – necesitatea păstrării echilibrului ecologic, conservarea
biodiversităţii etc. Această mentalitate trebuie rapid şi radical schimbată, întrucât pericolul ca
mediul încojurător să ne facă tot mai mult rău este este foarte mare şi, în consecinţă, orice
strategie care se elaborează în domeniul protecţiei mediului trebuie să pornească şi să aibă în
centrul ei ideea ocrotirii naturii (înţelească ca suport şi cadru al vieţii).
În ceea ce priveşte acţiunea politică din domeniul de care ne ocupăm, este remarcabil
faptul că în ultima perioadă s-a conturat tot mai pregnant o nouă concepţie despre lume, despre
natură, despre locul şi rolul pe care le are omul în acest cadru şi asupra răspunderilor care îi revin
în acest context. Această concepţie – pe care s-a clădit o adevărată doctrină, care consideră omul
ca fiind fiinţa responsabilă ce trebuie să caute şi să găsească soluţiile pentru ieşirea din criza
ecologică în care se află întreg mapamondul – stă la baza ecologiei politice.
Ecologia politică este doctrina care – pornind de la datele concrete ale deteriorării
raporturilor omului cu natura (şi cu mediul, în general) şi având în vedere viitorul sumbru

12
pronosticat (în condiţiile menţinerii comportamentului uman actual – indiferent, neglijent faţă de
tot ceea ce ne înconjoară) – oferă soluţiile viabile pentru supravieţuire, propunând un ansamblu
coerent de idei susceptibile să susţină proiectele salvatoare care reprezintă alternativa la
societatea de astăzi, cu riscuri tehnologice şi sociale în creştere.
Înaintarea către o societate durabilă la nivel mondial depinde de o combinaţie de acţiuni
care implică toate segmentele societăţii : de la guverne până la cercetători, întreprinderi şi
cetăţeni. În acest sens, strategiile de protecţie a mediului joacă un rol fundamental în conturarea
şi definirea ulterioară a direcţilor politice care trebuie urmate în vederea atingerii perfomanţelor
dorite de mediu.
După Rojanschi (2002), strategia de protecţia mediului este definită ca fiind: „totalitatea
acţiunilor şi măsurilor destinate conservării resurselor naturale şi menţinerii calităţii factorilor de
mediu la un nivel acceptabil” [3, p. 109]
Strategia de protecţia mediului poate fi definită ca un ansamblu de planuri de acţiuni
întocmite secvenţial, sectorial (pe diverse probleme), care sunt coordonate – atât în elaborare,
cât şi în implementare – de o manieră unitară, responsabilă, în scopul asigurării creşterii
bunăstării şi prosperităţii individuale/colective şi având ca obiectiv dezvoltarea economică
durabilă (care să presupună, evident, o corectă gestionare a resurselor, o economisire a
materiilor prime, materialelor şi energiei, o conservare cât mai eficientă a patrimoniului natural
şi antropic), astfel încât să fie asigurată o calitate a vieţii corespunzătoare şi pentru generaţiile
viitoare [25, p.20].
Componentă importantă a conceptului actual de dezvoltare durabilă, strategia de protecţia
mediului trebuie gândită astăzi în formula acceptată de toate guvernele lumii, care consacră
menţinerea echilibrului ecologic pe plan global, regional sau local, de o importanţă majoră faţă
de scopurile politicii social-economice. Primul pas în politica şi strategia de mediu este stabilirea
priorităţilor. Odată stabilite priorităţile, trebuie alese instrumentele de aplicare a politicii de
protecţie a mediului. Alegerea trebuie să se facă, uneori, între abordarea de tipul “impune şi
controlează”(IC), care se bazează pe metode de reglementare (cum sunt, de exemplu, permisele
de a emite poluanţi) şi abordarea bazată pe “mecanisme de piaţă”(MP), care se bazează pe
instrumente economice (cum sunt impozitele sau taxele pe poluare). Dacă politicienii preferă, de
obicei, abordarea de tipul “impune şi controlează” (deoarece reglementarea oferă perspectiva
certitudinii respectării unor limite predeterminate ale emisiilor şi este, în general, mai uşor de
implementat), există însă dovezi clare că, în cele mai multe cazuri, este mult mai costisitor să se
obţină o anumită reducere a emisiilor de poluanţi cu metode de tipul IC decât prin utilizarea MC.
În practică soluţia este o combinaţie între cele două tipuri de instrumente, problema cheie fiind

13
cea a informării şi supravegherii. Aşa cum arată experienţa din trecut în Europa Centrală şi de
Est, obligativitatea anumitor tehnologii sau sisteme de control poate să nu aibă efectul dorit, dacă
deficitara lor funcţionare sau întreţinere face ca ele să fie parţial sau complet ineficace. În toate
situaţiile, politica de protecţie a mediului trebuie să se bazeze, într-o anumită măsură, pe
conformarea voluntară a întreprinderilor şi a celorlalte surse de poluare, deoarece o relaţie de
pură adversitate poate conduce la întârzieri în implementarea sau la subminarea eficacităţii, atât a
măsurilor de reglementare, cât şi a instrumentelor bazate pe mecanismele pieţei.
Strategiile trebuie să creeze un cadru pentru o largă participare a părţilor interesate. Sfera
de cuprindere a unei strategii poate fi îngustă, cînd este axată pe un singur domeniu/sector sau
poate acoperi mai multe domenii interdependente. Strategia poate fi întocmită pentru o singură
organizaţie (guvern, industrie, ONG-uri etc.) sau poate să reflecte reacţia integrată a tuturor
sectoarelor. Strategiile elaborate pe diverse domenii trebuie să urmărească o structură comună,
pentru a permite efectuarea unor analize comparative. [23, p.4-5]. Astfel, o strategie trebuie să
conţină câteva elemente principale:
 să exprime un obiectiv major;
 să stabilească mijloacele prin care să se îndeplinească respectivul obiectiv;
 să conducă la rezultate măsurabile.
Se poate spune că aceste strategii sunt nişte „instrumente ajutătoare”, care vin să
completeze instrumentele standard şi care acţionează ca stimulente în vederea adoptării de
măsuri pentru protecţia mediului sau care accentuiază tendinţa spre o abordare bazată pe
principiul voluntariatului.
Strategia de protecţia mediului adoptată, conceptele şi instrumentele însuşite îşi dovedesc
eficienţa numai în măsura în care se poate asigura menţinerea calităţii sănătăţii umane şi
menţinerea calităţii tuturor valorilor specifice naturii.
Considerentele care au impus elaborarea unor strategii de protecţie a mediului sunt:
 înlocuirea sistemului de acţiuni întâmplătoare, ocazionale cu acţiuni programatice şi
coerente de protecţie a mediului;
 eliminarea unor contradicţii interne care limitau luarea unor măsuri de protejare a
mediului sau reduceau eficienţa acestor măsuri;
 elaborarea, implementarea şi evaluarea politicii de mediu pe etape, astfel încât să fie
posibilă oricând reevaluarea acesteia;
 adaptarea planurilor de acţiune şi de implementare la scară de timp (pe termene scurte,
medii şi lungi);

14
 alegerea şi formarea unui personal adecvat, în funcţie de etapă şi acţiune;
 controlul aplicării riguroase a măsurilor stabilite conform acordurilor, autorizaţiilor,
normelor sau altor cerinţe legale.
La elaborarea strategiei de mediu se are în vedere dinamismul elementelor în discuţie şi
caracterul relativ nou al problemelor, astfel încât trebuie aplicat principiul activităţii interactive.
Strategia trebuie supusă unui proces periodic de reconsiderare de tipul: adaptare continuă;
recurgere la propuneri flexibile. Această reconsiderare presupune două elemente de bază:
adaptare la ideile în schimbare sau la circumstanţele vieţii socio-economice, respectiv adaptare la
rezultatele evaluării etapei anterioare.
Cu toate că practica internaţională în acest domeniu are o vechime de doar treizeci de ani,
se consideră – cu suficient/e temei/argumente – că o strategie de protecţie a mediului la nivel
naţional trebuie să aibă şase componente şi anume [25, p.49-50]:
 legislativă (legi cadru, legi speciale, ordonanţe guvernamentale, hotărâri de guvern,
ordine, decizii, norme, instrucţiuni, standarde);
 administrativ – instituţională (înfiinţarea unei autorităţi centrale de mediu cu structuri
administrative şi în teritoriu; înfiinţarea unor inspecţii de mediu la nivel central şi local;
organizarea de direcţii sau servicii de mediu la fiecare minister economic; organizarea de
institute de specialitate; organizarea Reţelei Naţionale de Monitoring Global; înfiinţarea
şi organizarea zonelor şi ariilor protejate);
 educativ – informativă (înfiinţarea de şcoli de specialitate şi secţii sau facultăţi de
specialitate; introducerea în programa şcolară şi universitară, la toate specialităţile, şi a
unor discipline de ecologie şi protecţia mediului; organizarea de muzee, expoziţii,
comunicări cu tematică orientată pe protecţia mediului; derularea unui program de
informare, sensibilizare şi antrenare a populaţiei la acţiuni de protecţia mediului);
 economico-tehnologică (promovarea unor mecanisme pentru asigurarea de fonduri
pentru mediu; elaborarea şi introducerea de tehnologii “curate”, cele mai bune ale
momentului; dezvoltarea unei noi activităţi de tip industrial; promovarea acţiunilor de
reconstrucţie ecologică a zonelor deteriorate; promovarea de programe intersectoriale:
energie şi mediu, transport şi mediu, dezvoltare urbană şi mediu etc.);
 socială (anchete sociale de specialitate; iniţiative locale de genul: săptămâna curăţeniei,
Ziua Mondială a Apei, Ziua Mondială a Mediului; crearea unei opinii locale de
conservare şi protejare a valorilor naturale; antrenarea populaţiei la analiza unor proiecte
cu impact important asupra mediului);

15
 de cooperare internaţională (semnarea şi ratificarea de tratate, convenţii, înţelegeri,
protocoale regionale sau globale; organizarea şi participarea la activităţi comune şi
comisii mixte monitoring – cercetare; participarea la congrese, sesiuni, simpozioane
internaţionale).
Statul, prin intermediul politicilor sale, trebuie să gestioneze corect problemele de mediu.
Politicile de mediu pot fi concepute în spiritul economiei neoclasice, respectiv recurgând la
instrumente economice pentru protecţie mediului – indirecte (de exemplu reducerea impozitelor
pentru întreprinderile care respectă anumite standarde şi criterii de mediu), sau în spiritul
tradiţional al reglementărilor administrative, în a căror sferă de cuprindere intră instrumente ce
sunt definite şi funcţionează exclusiv pe baze legislative – instrumente directe pentru protecţia
mediului.
Evaluarea corectă a locului şi rolului instrumentelor administrative în protecţia mediului
(conservarea funcţionalităţii sistemelor ecologice) presupune următoarele aspecte:
 conţinutul şi structura instrumentelor directe pentru protecţia mediului,
 etapele procesului de reglementare administrativă a protecţiei mediului,
 fundamentarea standardelor de protecţia mediului,
 căi de creştere a eficienţei măsurilor administrative pentru protecţia mediului, avantajele
şi limitele instrumentelor directe pentru protecţia mediului.
Instrumentele directe pentru protecţia mediului reprezintă un ansamblu de măsuri
instituţionale cu impact direct asupra activităţii manageriale din domeniile tehnico-productiv şi
social-economic, având drept scop încadrarea acestora în restricţiile ecologice [16, 6-7]:
 legi cadru
 legi specifice (pe factori de mediu)
Prin aceste legi se instituie mijloacele permisive şi imperative de conservare a capacităţii
de suport a mediului, aşa cum se reflectă acest obiectiv în strategia şi politica de mediu.
În cazul mijloacelor permisive, ele se referă la:
 acordul de mediu,
 autorizaţia de mediu.
Mijloacele imperative sunt reprezentate de normele şi standardele de mediu, prin care se
poate exercita controlul direct asupra performanţei ecologice a diverselor activităţi economico-
sociale, dar şi indirect, pe baza corelaţiei dintre acestea şi calitatea mediului.
Performanţa ecologică se referă la capacitatea unei întreprinderi de a se încadra în
normele sau standardele stabilite.

16
Mijloacele imperative nu fac obiectul unei negocieri, ele sunt rezultatul evaluării şi
prognozării a o serie de factori:
 capacitatea de autoepurare şi nivelul de degradare a sistemelor naturale,
 performanţa sistemului tehnico-productiv şi economico-social,
 posibilităţile de asigurare a resurselor materiale şi umane necesare impunerii politicii
imperative.
Mijloace administrative permisive pentru protecţia mediului
Acordul de mediu este o formă de reglementare tehnico-juridică aplicabilă în prima fază
a obiectivelor de investiţii, în conformitate cu prevederile legale referitoare la protecţia factorilor
de mediu.
Prin acordul de mediu pot fi prevăzute lucrări suplimentare faţă de cele cuprinse în
proiectul supus avizării, cu scopul asigurării compatibilităţii dintre caracteristicile obiectivului de
investit şi parametrii funcţionali ai zonei de amplasare. Orice abatere de la proiectul avizat
impune fie negocierea şi eliberarea unui alt acord, fie modificarea acordului de mediu existent.
Autorizaţia de mediu este actul legal, tehnico-juridic, prin care se reglementează, din
punct de vedere al protecţiei mediului, funcţionarea tuturor obiectivelor şi desfăşurarea tuturor
activităţilor.
Standaredele pentru protecţia mediului se clasifică în:
a. standarde de mediu,
b. standarde de emisie,
c. standarde de proiectare,
d. standarde de produs.
Standardele de mediu exprimă nivelul maxim admisibil al concentraţiei poluanţilor în
mediu.
La baza stabilirii standaredelor de mediu este relaţia „doză – efect” a cărei evaluare se
realizează pentru factori sau grupe de factori poluanţi.
Standaredele de emisie exprimă nivelul admisibil al poluării la capătul fluxului
tehnologic, exprimându-se în legătură cu categoriile de poluanţi ce pot fi deversaţi în mediu
de către o anumită sursă.
Standaredele de proiectare precizează tehnicile şi echipamentele prin care să se
realizeze controlul asupra poluării.
De exemplu: tipul de staţii de epurarea pentru apele reziduale, tipul de filtre pentr
poluanţii gazoşi, etc.

17
Standardele de produs precizează anumiţi parametri la care trebuie realizate produsele a
căror utilizare poate induce impact negativ semnificativ asupra mediului.
De exemplu: conţinutul în sulf al combustibililor, conţinutul de fosfor al detergenţilor,
caracteristicile şi mărimea ambalajelor.
Practic, toate ţările utilizează instrumentele economice în domeniul mediului. Numărul şi
varietatea instrumentelor economice aflate în uz este în creştere, deoarece se încearcă din ce în ce
mai mult să se recupereze costurile poluării, ale remedierii pagubelor provocate de poluare sau
costurile pentru deteriorarea resurselor naturale.
Conform clasificării propuse de R. Stavins şi B. Whitehead, există şase mari categorii de
intrumente orientate spre piaţă care pot fi utilizate în cadrul politicilor de mediu [40, p. 230-231]:
 sisteme de taxare a poluării,
 permise tranzacţionabile,
 sistemele de tip plată-rambursare,
 reducerea barierelor pieţei,
 eliminarea subvenţiilor guvernamentale,
 sistemele de informare publică
Alţi autori recurg la clasificări diferite. Richard B. Stewart identifică ca instrumente
economice taxele ecologice, cotele de poluare tranzacţionabile, drepturile de proprietate asupra
resurselor naturale, răspunderea pentru daunele ecologice [41, 151-152]
Instrumentele axate pe manipularea unor informaţii reprezintă o categorie disctinctă de
instrumente în viziunea lui Stewart, care le denumeşte abordări axate pe informaţie. Câteva
dintre aceste instrumente sunt eco-etichetarea produselor, publicarea actorilor privaţi clasificaţi
ca mari poluatori, programe de mediatizare a performanţelor ecologice ale companiilor, evaluări
de impact asupra mediului, sisteme de management şi audit ecologic.
Fără a trata integral una dintre clasificările identificate în literatura de specialitate ne
oprim asupra câtorva instrumente orientate spre piaţă pe care le considerăm relevante în
contextul prezentei lucrări.
Sistemele de taxare a poluării estimează şi aplică un tarif sau o taxă pentru cantitatea de
poluare pe care o generează un producător în procesele sale de producţie sau un produs pe durata
utilizării. Asemenea „taxe verzi” pot fi instrumente eficiente dacă se reuşeste crearea unei
legături directe între cuantumul taxei şi nivelul efectiv al emisiilor poluante, în locul alternativei
de a taxa orice activitate poluată la acelaşi nivel. Un exemplu în acest sens poate fi taxarea
producerii de energie per unitate de emisie poluantă (dioxid de sulf) în locul taxării pe unitate de

18
electricitate generată. Numai în această abordare sistemele de taxare îşi pot atinge obiectivele de
a se constitui în stimulente pentru actorii economici de a reduce nivelul poluării la acelaşi nivel
al producţiei.
Desigur, funcţionarea efectivă ca stimulent pentru reducerea poluării depinde şi de alte
variabile, precum costul implicat de procesele de reducere a poluării, care trebuie să fie cel mult
egale cu nivelul taxelor, iar aceste costuri depind de o serie de factori care ţin de specificitatea
fiecărei industrii în parte. Experienţa rezultată din utilizarea acestor instrumente pentru reducerea
poluării (mai ales în Stalele Unite) arată că rezultatul final este o reducere a nivelului poluării
mai mare decât în cazul abordărilor de tip comandă-control, în care toţi actorii economici sunt
obligaţi să reducă nivelul de poluare raportat la un standard unic.
Astfel de instrumente pot fi aplicate cu succes şi la nivel local. În domeniul
managementului deşeurilor pot fi inovate măsuri de taxare care să contribuie la reducerea
cantităţilor generate. Taxarea „pe sac menajer” a generatorilor casnici de deşeuri, însoţită de
sisteme adecvate de pre-colectare şi reciclare poate contribui la ecologizarea managementului
deşeurilor, prin creşterea gradului de recilare şi reducerea cantităţii de deşeuri depozitate în
rampe.
Permisele de poluare tranzacţionabile permit o mai bună estimare a gradului de reducere
a poluării. Reprezintă un tip de instrumente mai predictibile în ceea ce priveşte rezultatele finale,
prin faptul că decidenţii din domeniul politicii de mediu realizează design-ul complexului de
măsuri pornind de la un nivel poluare determinat ca acceptabil. Cu alte cuvinte se cade de acord
asupra unui set de indicatori de poluare care poate fi generată la nivelul unei ramuri industriale, a
unei regiuni sau la nivel naţional. În acest sistem, companiile primesc (prin distribuţie liberă sau
licitaţie) permise pentru un anumit procent din cantitatea de poluare permisă. Acei actori
economici care reuşesc, prin utilizarea unor tehnologii superioare din punct de vedere al
impactului asupra mediului, să reducă nivelul emisiilor poluante pot fie să crească nivelul
producţiei, până la atingerea pragului de poluare alocată, fie să vândă surplusul. Companiile care
depăşesc cantitatea de poluare care le este alocată şi doresc să-şi menţină nivelul producţiei,
trebuie să achiziţioneze permise de la cei care le au în surplus. Se creează astfel o piaţă a
permiselor de poluare, piaţă care determină creşterea preţului unităţii de emisie poluantă dacă
actorii privaţi implicaţi în joc nu fac eforturi semnificative pentru reducerea impactului
proceselor de producţie asupra mediului.
Datorită complexităţii unui astfel de sistem, a numărului mare de actori economici care
trebuie să fie implicaţi pentru a justifica costurile administrative ale programului şi pentru a avea
un impact real asupra nivelului de poluare, abordarea la nivel naţional este limitată. Nivelul

19
Uniunii Europene prezintă în mod evident mai multe oportunităţi de creare a unor pieţe pe care
să se tranzacţioneze cote de poluare. În Statele Unite s-au înregistrat programe de succes pentru
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (în special emisiile de dioxid de carbon) sau
reducerea conţinutului de plumb din benzină.
Literatura de specialitate identifică oportunităţi de implicare a autorităţilor de la nivel
naţional sau regional dacă astfel de programe ar fi extinse către surse mobile de poluare
(camioane, aeronave)[ 20, p.23].
Eliminarea subvenţiilor guvernamentale poate promova dezvoltarea unor tipare de
consum a resurselor mai eficiente şi mai fundamentate din punct de vedere ecologic.
Subvenţionarea lemnului (fie chiar şi ca măsură de protecţie socială, ca ajutor pentru încălzirea
locuinţelor) duce la creşterea consumului şi încurajează supraexploatarea pădurilor. Conform
aceluiaşi mecanism, subvenţionarea gazelor naturale sau a apei potabile determină consumul
iresponsabil, iar dacă subvenţia pentru apă vine în sprijinul agricultorilor de cele mai multe ori
generează practici risipitoare de irigare.

1.3. Protecţia mediului în contextul dezvoltării durabile


Pe măsura dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, creşterii potenţialului de producţie, societatea
capătă posibilităţi tot mai mari de acţiune asupra naturii, în scopul folosirii resurselor şi forţelor
naturale pentru satisfacerea necesităţilor în creştere ale umanităţii.
Această acţiune însă poartă un caracter dublu. Ea poate ajuta dezvoltării naturii,
îmbunătăţirii ei, poate ridica productivitatea folositoare a sistemelor biologice. Însă succesul în
domeniul transformării naturii îi însoţeşte pe oameni doar atunci, când aceştia studiază legile ei
de dezvoltare, ţin cont de acţiunile lor şi de cerinţele obiective ale acestor legi în relaţiile om-
natură. Cu părere de rău, în obiectivitatea reală, aceste condiţii absolut necesare nu întotdeauna
sunt luate în consideraţie, ba chiar în majoritatea cazurilor sunt ignorate. În rezultat, dezvoltarea
industriei este însoţită aproape pretutindeni de distrugerea considerabilă a sistemelor naturale şi
de poluarea intensă a mediului, ceea ce aduce pagube naturii şi societăţii. Astfel, dezvoltarea
ştiinţei şi tehnicii, pe de o parte, a creat mijloace puternice şi numeroase de acţiune asupra
naturii, iar pe de alta, dependenţa de natură a crescut, a căpătat un caracter mai adânc şi
multilateral. Acest lucru serveşte drept cauză de bază, ce ne impune să luăm măsuri speciale de
protecţie a naturii.
Din punct de vedere istoric, protecţia naturii s-a dezvoltat ca un sistem de măsuri
restrictive, orientate spre păstrarea anumitor landşafturi, monumente ale naturii, obiectivelor

20
preţioase, a speciilor rare de plante şi animale, reducerea folosirii unor sau altor resurse
preţioase, precum şi la crearea rezervaţiilor şi rezervatelor [27, 3-4].
E clar că în condiţiile actuale aceste măsuri nu sunt îndeajuns. Exploatarea naturii, legată
de schimbarea ei inevitabilă, este o proprietate indispensabilă a omului şi direcţia principală de
activitate a societăţii. La momentul actual, protecţia naturii este examinată în primul rând, ca o
disciplină ştiinţifică complexă, care elaborează principiile şi metodele generale de păstrare şi
restabilire a resurselor naturale incluzând protecţia solurilor, apelor, atmosferei, lumii vegetale şi
animale, a complexelor naturale.
În al doilea rând, ea este determinată ca un sistem de măsuri, îndreptate spre menţinerea
interacţiunii raţionale dintre activitatea umană şi mediul înconjurător natural, care asigură
păstrarea şi restabilirea resurselor naturale şi preîntâmpină acţiunea dăunătoare a rezultatelor
activităţii umane asupra resurselor , naturii şi sănătăţii omului. În a doua definiţie sunt prezente
cuvintele “mediul înconjurător natural”. Nu sunt întâmplătoare. Cuvântul “natural” se referă mai
mult la lumea reală, pe când “mediul înconjurător” include nu numai lumea reală, ci şi cea
transformată de om. Astfel, se explică noţiunea “protecţia naturii” tot mai des folosită ca
“protecţia mediului ambiant”. De aceea, referitor la sarcinile întreprinderilor industriale şi
măsurilor de asigurare a condiţiilor optime de trai mai corectă este noţiunea “protecţia mediului
ambiant”, adică complexul de măsuri internaţionale, de stat, regionale şi sociale care asigură
parametrii fizici, chimici şi biologici de funcţionare a sistemelor naturale în limite necesare din
punct de vedere a sănătăţii şi bunăstării omului.
De menţionat, că mediul înconjurător nu are frontiere, deoarece, oriunde te vei afla, într-o
zonă urbană, de stepă sau de taiga, în pustiu, într-o ţară sau alta - securitatea ecologică a fiecăruia
depinde de starea mediului atât la nivel naţional, regional, cât şi global. În cazul în care într-o
anumită regiune factorii de mediu sunt afectaţi, ei pot să influenţeze, la nivel mondial sau, cel
puţin, regional, asupra unor spaţii foarte mari.
Este important de a avea în vedere că protecţia mediului ambiant prevede protecţia
sănătăţii omului şi e îndreptată spre asigurarea stării lui fizice şi psihice normale în procesul de
muncă.
Deci protecţia mediului înconjurător este în acelaşi timp şi protecţia muncii. Mediul
ambiant, faţă de om şi societate în întregime, este determinat ca o lume materială naturală creată
de om, în care omul ca fiinţă socială îşi satisface necesităţile şi, la rândul său, prin
acţiunea şi activitatea sa o transformă.
În asemenea condiţii conceptul de dezvoltare durabilă este primordial în societatea
contemporană.

21
Dezvoltarea durabilă nu este un concept nou. Este o exprimare recentă a unei etici foarte
vechi, care implică relaţiile oamenilor cu mediul înconjurător şi responsabilităţile generaţiilor
actuale faţă de generaţiile viitoare. Astfel, încă în 1789, Tomas Jefferson sublinia: ,,Prin urmare,
pot spune că pământul aparţine fiecărei generaţii pe durata existenţei sale, care i se cuvine pe
deplin şi în întregime, nicio generaţie nu poate face datorii mai mari decât pot fi plătite pe durata
propriei existenţe”.
Conceptul de dezvoltare durabilă, ce leagă starea mediului de realizările economice, a
fost definit pentru prima oară la mijlocul anilor ”80 ai sec. al XX-lea de către Comisia Mondială
asupra Mediului şi Dezvoltării. În raportul adresat Secretarului General al Naţiunilor Unite în
1987, Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării a stabilit în raportul ,,Viitorul nostru
comun”, cunoscut cu denumirea de Raportul Brundtland, standardele necesare realizării durabile
pentru viitor. Acestea includ un sistem politic care să asigure participarea cetăţenilor la luarea
deciziilor, un sistem economic care să fie capabil să creeze surplusuri şi cunoştinţe tehnice
durabile şi bazate pe propriile forţe, un sistem de producţie care să respecte obligaţia ocrotirii
mediului în scopul dezvoltării, un sistem administrativ care să fie flexibil şi să aibă capacitatea
de autocorecţie. Definiţia dezvoltării durabile ce se conţine în Raportul Comisiei Brundtland
subliniază că ,,dezvoltarea durabilă răspunde necesităţilor generaţiilor actuale, fără a compromite
abilitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor necesităţi”.
Astfel, dezvoltarea durabilă pune în balanţă, în primul rând, satisfacerea nevoilor umane
actuale şi ale generaţiilor viitoare, plasând acest obiectiv în centru. Pentru a fi atins acest
deziderat, este necesar să fie satisfăcute o serie de condiţii de echilibru [50, p.18]:
 între diferite componente ale sistemului terestru;
 între mediu şi economie;
 între numărul populaţiei, capacitatea de suportabilitate a mediului şi nivelul activităţii
economice;
 între condiţiile de muncă şi viaţă ale diferitelor categorii de populaţie (echitate şi justiţie
socială);
 între nivelul consumului şi calitatea mediului;
 între gradul de satisfacere a nevoilor existente şi cel (potenţial) al nevoilor viitoare, al
generaţiilor care vor veni; şi o serie de condiţii de evoluţie:
 sporirea nivelului de trai;
 reducerea decalajelor şi sporirea echităţii sociale;
 creşterea volumului şi a calităţii resurselor naturale utilizabile;

22
 creşterea capacităţii de suportabilitate a mediului;
 creşterea eficienţei cu care este utilizat capitalul natural, reducerea risipei;
 micşorarea impactului tehnologic asupra mediului înconjurător.
Satisfacerea acestor condiţii asigură un echilibru al creşterii care vizează fiecare
component în parte – economic, tehnologic, ecologic, social-uman, precum şi rela- ţiile dintre
aceste componente.
Scopul general al dezvoltării durabile globale constă în îmbunătăţirea vieţii oamenilor şi
în asigurarea condiţiilor necesare pentru ca oamenii să se poată realiza la potenţialul lor integral.
În prezent există un consens general asupra faptului că atingerea acestui scop global necesită
realizarea următoarelor patru obiective [50, 18-19]:
a. o dezvoltare economică sănătoasă, bazată pe transformări structurale;
b. distribuirea la nivelul întregii popula- ţii a beneficiilor dezvoltării economice;
c. realizarea unei guvernări eficiente, adică dezvoltarea unui sistem politic care să asigure
respectarea drepturilor şi libertăţilor oamenilor;
d. implementarea unei politici economice consistente cu apărarea mediului înconjurător.
Transformarea structurală este procesul de deplasare a alocării resurselor către sistemele
cu productivitate ridicată, astfel încât economia să poată susţine un standard de viaţă ridicat
pentru întreaga populaţie. Guvernarea eficientă constă în activitatea administrativă competentă,
în garantarea respectării legilor şi în asigurarea accesului cetăţenilor la informaţiile de interes
public.
Necesitatea unei guvernări bune la nivel naţional şi local devine tot mai mare. În acest
context statul are o sarcină triplă:
a. de a crea un mediu social şi economic sigur, stabil şi echitabil pentru populaţie;
b. de a utiliza oportunităţile pentru creşterea producţiei, comerţului şi veniturilor oferite de
globalizare;
c. de a participa la numeroasele structuri şi standarde internaţionale care apar ca rezultat al
problemelor globale ca cele de mediu, criminalitate, narcobusiness, corporaţii
transnaţionale, migraţiunea for- ţei de muncă etc.
Astfel, în procesul de dezvoltare durabilă a societăţii un rol primordial îl are statul. Rolul
statului, care a fost destul de stabil pe parcursul mai multor secole din trecut, se schimbă tot mai
mult sub influenţa fenomenelor noi ale vieţii contemporane, cauzate de progresul ştiinţific,
globalizarea industriilor, afacerilor şi informaţiei. La etapa contemporană de dezvoltare durabilă

23
a societăţii particularităţile rolului statului constau în identificarea problemelor concrete şi
determinarea căilor practice de soluţionare a lor.
În literatura de specialitate chestiunea cu privire la rolul statului în dezvoltarea durabilă a
societăţii este interpretată în mod diferit. Una dintre opiniile generale este că starea precară de
dezvoltare a unei ţări necesită efortul planificat, perseverent şi organizat al statului sub aspect
socioeconomic. Unii economişti au înaintat teza, conform căreia concepţiile economice
neoclasice nu pot fi aplicate fără rezerve în ţările slab dezvoltate. Astfel, rolul statului,
necesitatea planificării şi a acţiunilor publice au fost mai pronunţate în ţările slab dezvoltate,
abaterea de la modelul clasic fiind mai accentuată. În ultimii ani, obiec- ţiile faţă de rolul activ al
statului şi-au găsit confirmare în fenomenul renaşterii concepţiei economice neoclasice, care
susţine că intervenţia statului în economie poate aduce şi prejudicii. Deşi modelele economice
sunt importante, modelul dezvoltă- rii durabile este mai mult decât un model economic. Strategia
de dezvoltare durabilă, înainte de toate, trebuie să fie ajustată la situaţia concretă şi reală.
În contextul internaţional modern s-au conturat două modele de schimbare a rolului
statului în dezvoltarea durabilă a societăţii: modelul Noii Zeelande şi modelul Poloniei. [45,
p.12]
Modelul Noii Zeelande susţine că func- ţia principală a statului e de a asigura un mediu
legislativ stabil şi imparţial. Pe lângă aceasta, statul trebuie să ofere un şir de servicii publice şi
sisteme de securitate pentru cei ce nu-şi pot asigura existenţa. De asemenea, sunt necesare
mecanismele de reglementare a comerţului şi a sistemului fiscal. Acest model e destul de adecvat
pentru etapa modernă, însă nu lucrează prea bine în ţările în curs de dezvoltare, deoarece în
ultimele sectorul privat nu e suficient de dezvoltat, iar societatea nu e destul de instruită şi nu
dispune de veniturile necesare, pentru a se încorpora uşor în procesul de reformare.
Modelul Poloniei pune accentul pe crearea unei echipe puternice şi unite, cu un lider bine
pregătit pentru a supraveghea reformele din sectorul public. În conformitate cu acest model,
pentru asigurarea dezvoltării durabile este necesar de a asigura o creştere economică stabilă,
securitate socială, drepturile de proprietate, un mediu propice pentru economii, participarea
cetăţenilor. De asemenea, este necesară consolidarea capacităţii statului de integrare globală.
Instituţiile responsabile într-un stat trebuie să fie protejate de presiunile politice şi să dispună de
o poziţie sigură în structura statului.
Alt exemplu ce reflectă rolul statului în dezvoltarea durabilă a societăţii în condiţiile
economiei de piaţă este modelul Japoniei. Acesta este un model de economie de piaţă gestionată,
în care sunt respectate mecanismele de piaţă, iar rolul statului constă în asigurarea gestionării
economiei în scopul optimizării impactului asupra strategiei de dezvoltare.

24
Pentru dezvoltarea durabilă a societăţii nu poate fi ignorat factorul investiţiilor străine
directe, care conduc la urgentarea schimbărilor, obţinerea fondurilor pentru soluţionarea
problemelor de ordin social, instruirea cadrelor, accesul la noi tehnologii. În această ordine de
idei rolul guvernului devine foarte important în activitatea de elaborare a regulamentelor şi
politicilor cu privire la investiţiile străine.
Este semnificativ rolul statului în asigurarea protecţiei mediului înconjurător, direcţie
prioritară a dezvoltării durabile, instituţiile statului având în acest caz misiunea de a elabora şi a
adopta legi şi acte normative referitor la protecţia mediului înconjurător.
În aplicarea conceptului dezvoltării durabile, guvernul poate influenţa comportamentul
autorităţilor, agenţilor economici şi populaţiei ca subiecţi ai instrumentelor politicii de mediu,
care au menirea să realizeze consolidarea legăturilor pozitive dintre dezvoltare şi mediu şi să
rupă legăturile dintre creşterea economică şi deteriorarea mediului. Aceasta înseamnă mutarea
accentului de la cantitate spre calitate cu toate efectele pozitive ce decurg din aceasta.
Practica ţărilor avansate (Slovenia, Ungaria, Republica Cehă, Lituania ş. a.) demonstrează
existenţa unei corelaţii între calitatea guvernării şi dezvoltarea umană [13, p.55]. În prezent,
guvernarea este privită ca o activitate de conducere, de dirijare, care se bazează pe reguli şi
instituţii democratice, reprezentând un sistem deschis, transparent, eficient şi responsabil de
administrare publică. Procesele de schimbare, cum sunt tranziţiile şi globalizarea, trebuie să fie
orientate spre satisfacerea necesităţilor oamenilor. În această ordine de idei, guvernarea trebuie
să devină un proces ce depăşeşte cadrul unor simple reguli şi instituţii ce contribuie la
gestionarea schimbărilor. În contextul dezvoltării umane durabile guvernarea semnifică mai
multdecât autoritate, necesitând implicarea mecanismelor, proceselor şi instituţiilor, prin
intermediul cărora cetăţenii şi grupurile sociale îşi pot exprima interesele, exercita drepturile lor
legale, îndeplini obligaţiunile şi media diferendele, implicarea unor factori-cheie ca participarea,
transparenţa şi responsabilitatea. Deoarece incertitudinea schimbărilor şi a tranziţiei generează
costuri înalte pentru diverse sectoare ale societăţii, guvernarea trebuie să le asigure oamenilor
posibilitatea de exprimare, factorii de decizie să le ia în consideraţie aspiraţiile, iar resursele să
fie repartizate mai eficient în favoarea lor.
Dezvoltarea umană durabilă este rezultatul interacţiunii mai multor factori economici,
sociali, politici, de mediu. Responsabilitatea şi receptivitatea instituţiilor de stat, prin intermediul
cărora sunt valorificaţi aceşti factori, sunt imperativele dezvoltării durabile [50, p.20].
Calitatea şi eficienţa guvernării consolidează capacitatea de decizie în domeniile de
importanţă vitală pentru procesul de dezvoltare durabilă.

25
Oamenii constituie scopul şi mijloacele tuturor politicilor prin ce şi se explică
interacţiunea permanentă dintre guvern şi societate. Prin prisma acestei abordări statul poate
facilita interacţiunea dintre factorii de decizie şi societate la fiecare etapă a procesului de
implementare a politicilor publice. Simbioza dintre o guvernare eficientă şi societatea civilă
favorizează crearea unei coaliţii puternice pentru o dezvoltare durabilă.
Politicile de mediu reunesc ţelurile şi principiile comune de acţiune în domeniul
mediului, ale unei comunităţi sau organizaţii la nivel internaţional, regional sau local, care
urmăresc un angajament asumat pentru protejarea, conservarea şi ameliorarea continuă a
mediului şi conformarea comunităţii sau organizaţiei cu cerinţele reglementărilor relevante
privind mediul. Politica de mediu furnizează cadrul conceptual pentru managementul mediului.
Evoluţia măsurilor pentru protecţia mediului din ultimii 40 de ani s-a bazat pe filozofia
controlului poluării. A fost creată o gamă larga de tehnologii de control a poluării şi in prezent
este , tehnic, posibil să se reducă în mare măsură sau să se elimine în integralitate evacuările de
poluanţi importanţi. Totuşi, în ţările dezvoltate, această abordare conduce la beneficii in scădere
pe unitatea de cheltuieli, iar în multe din ţările în curs de dezvoltare nu există condiţiile minime
necesare pentru implementarea măsurilor de control al poluării. De asemenea, în anumite ţări
există temerea că măsurile pentru controlul poluării constituie un lux costisitor, care va devia
resursele de la o utilizare mai productivă. Ca urmare, orientarea actuală s-a schimbat către
managementul mediului, care utilizează o largă combinaţie de măsuri coercitive şi stimulative,
pentru a realize imbunătăţiri durabile. Aceasta presupune [26, p.41]:
 definirea politicilor de mediu in termenii obiectivelor urmărite;
 considerarea şi menţionarea explicită a priorităţilor;
 descentralizarea mai pronunţată, în special în ceea ce priveşte implementarea
politicilor;
 promovarea unor mai bune performanţe şi metode manageriale în locul simplelor
măsuri de control al emisiilor;
 adoptarea unor strategii eficiente sub aspectul costurilor în locul adoptării unor
măsuri specifice de control al poluării.
Managementul mediului reprezintă metoda prin care se organizează activităţile umane
care afectează mediul, în vederea maximizării bunăstării sociale şi pentru a preveni şi micşora
posibilele efecte generate asupra mediului, prin tratarea cauzelor generatoare. Problemele
mediului nu pot fi privite în izolare, ci trebuie abordate impreună cu cele de dezvoltare, luând în
considerare importanţa esenţială a menţinerii unui echilibru adecvat între dezvoltarea economică,

26
creşterea demografică, utilizarea raţională a resurselor naturale, protecţia şi conservarea
mediului.
Societatea a identificat motive valide pentru a răspunde la întrebarea “de ce trebuie
protejat mediul”. Conceptul de dezvoltare durabilă poate răspunde la intrebarea “ce trebuie făcut
pentru a proteja mediul”. Managementul de mediu constă într-un set de instrumente practice,
care încearcă să ofere un răspuns la întrebarea “cum se va realiza acest obiectiv?”.
În final, “de ce?”, “ce anume?” şi “cum anume?” se pot integra numai într-un context
socio-economic dat, în care priorităţile naţionale (cum sunt eradicarea sărăciei, participarea
publică, crearea de locuri de muncă, etc) pot fi urmărite prin intermediul unor planuri de acţiune
sau strategii adecvate în domeniul mediului.
Elaborarea unei politici nu se poate face în absenţa considerării unor valori. Sistemul de
valori care stă la baza deciziilor are o mare influenţă asupra felului în care sunt luate deciziile,
asupra factorilor care sunt luaţi în considerare şi a felului în care sunt evaluate alternativele
politice. Persoanele individuale implicate în formularea politicii din domeniul mediului trebuie
să asigure ca valorile personale să nu interfereze cu obiectivele naţionale.
Înţelegerea legăturilor dintre problemele mediului reprezintă elementul esenţial pentru
formularea unei politici durabile. Sub presiunea economică, multe politici elaborate pentru
creşterea producţiei conduc la o utilizare ineficientă a resurselor, cu efecte negative pe termen
lung, atat asupra mediului, cat şi asupra dezvoltării economice.
Legile din domeniul mediului au fost adoptate rapid în multe ţări. Din păcate, de multe
ori, nu a fost posibilă şi implementarea lor, fie datorită adoptării unor acte legislative prea
ambiţioase sau nerealiste, fie datorită deficienţelor de instrumentare a acestora şi a lipsei
suportului instituţional. Mai mult, anumite legi din domeniul mediului au eşuat pentru că erau
improprii realităţilor economice ale ţării sau regiunii sau pentru că nu au luat în considerare
capacităţile instituţionale ale societăţii care urma să le implementeze. O altă deficienţă majoră
constă în discrepanţa dintre volumul mare de reglementări adoptate într-un ritm rapid şi numărul
mic de măsuri concrete de management de mediu şi de impunere a acestor reglementări, ceea ce
a condus la dificultăţi majore de aplicare.
Calitatea şi funcţionalitatea reglementărilor legale şi a stimulentelor economice este o
condiţie necesară, dar nu şi suficientă a succesului unui program de management de mediu, care
nu poate fi obţinut decât în condiţiile existenţei şi a sprijinului oferit de instituţii adecvate.
Elementul instituţional presupune [26, p.43]:
 existenţa unor persoane capabile să conceapă politici şi regulamente de mediu şi a
unor specialişti pe probleme tehnice care să contribuie la reducerea efectelor

27
dăunătoare generate asupra mediului şi să monitorizeze performanţa în raport cu
mediul;
 existenţa autorităţilor de mediu la nivel naţional, regional şi local în cadrul structurilor
guvernamentale, care au puterea conferită prin lege de a impune reglementările din
domeniul mediului şi de a lua decizii la diferite niveluri;
 existenţa unor laboratoare performante, care să furnizeze rezultate de încredere,
existenţa echipamentelor, a infrastructurii adecvate şi existenţa resurselor economice
pentru a efectua monitorizări, evaluări şi cercetări în teren.
Stimulentele economice reprezintă instrumente bazate pe mijloace financiare, concepute
pentru a motiva poluatorii să reducă riscurile pe care le ridică activităţile, procesele sau
produsele lor asupra sănătăţii şi mediului. Aceste stimulente oferă recompense de natură
monetară şi de altă natură pentru măsurile de reducere a poluării, alimentand în acest fel
motivaţia poluatorilor de a-şi modifica comportamentul.
Stimulentele economice prezintă cateva avantaje foarte utile pentru managementul
mediului:
 în anumite circumstanţe, stimulentele economice pot fi structurate pentru a avea ca
rezultat o mai mare reducere a poluării decat in cazul măsurilor tradiţionale de
comandă şi control;
 de multe ori permit realizarea controlului poluării la costuri mai reduse decât în cazul
aplicării măsurilor tradiţionale de comandă şi control;
 spre deosebire de măsurile tradiţionale de comandă şi control, permit realizarea unui
control mai bun al poluării generate de o multitudine de surse mici şi dispersate de
poluare;
 pot potenţa îmbunătăţirea şi inovarea tehnologiei.
Conceptul de dezvoltare durabilă a statelor, ridicat la rang de principiu fundamental în
majoritatea legilor naţionale din domeniul mediului şi chiar în constituţie, solicită integrarea
consideraţiilor privind mediul în toate domeniile activităţilor economice şi sociale. În acest scop,
un stat trebuie să dispună de o autoritate la nivel naţional cu atribuţia de a elabora politica de
mediu, care să fie sprijinită de autorităţi locale cu atribuţia de a pune în aplicare politica de
mediu. Aceste autorităţi trebuie să urmărească efectele poluării asupra aerului, apelor şi solurilor
şi asupra populaţiei şi să fie abilitate să ia deciziile necesare pentru reducerea poluării şi
protejarea mediului.
Pentru a putea acţiona, trebuie să dispună de o politică şi un cadru legislativ şi de
mecanisme şi proceduri care să le permită impunerea standardelor aplicabile, conform

28
normativelor. Funcţionalitatea standardelor şi a procedurilor de aplicare şi impunere trebuie
urmărită verificată şi raportată. Rezultatele verificărilor trebuie folosite pentru a aplica măsuri
corective, dacă este cazul. In acest fel, managementul de mediu devine o activitate ciclică, la fel
ca şi dezvoltarea.

Capitolul 2. PRIORITĂŢILE STRATEGIEI EUROPENE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI


MEDIULUI

29
„Abordarea provocărilor privind mediul şi clima Europei nu numai că este esenţială în sine, ci reprezintă şi o
oportunitate pentru creşterea economică şi bunăstarea societăţii pe termen lung"

2.1. Programul de acţiune pentru protecţia mediului în Europa


Protecţia mediului reprezintă astăzi în Uniunea Europeană o politică orizontală, cu rol de
principiu în elaborarea şi aplicarea tuturor politicilor din statele membre. Tratatul de la
Maastricht ridică protecţia mediului la „rangul” de politică comunitară, iar Tratatul de la
Amsterdam include principiul dezvoltării durabile ca unul dintre obiectivele comunitare şi
stabileşte aplicarea principiului integrării mediului în politicile sectoriale.
Politica de mediu europeană a fost adoptată în cadrul Consiliului European de la Paris din
1972, unde (în urma primei conferințe ONU privind mediul) șefii de stat sau de guvern europeni
au declarat că este nevoie de o politică comunitară de mediu de însoțire a expansiunii economice
și au solicitat un program de acţiune. Actul Unic European din 1987 a introdus un nou titlu
„Mediul”, care furniza primul temei juridic pentru o politică de mediu comună care are drept
obiective conservarea calității mediului, protejarea sănătății umane și asigurarea unei utilizări
raționale a resurselor naturale. Revizuirile ulterioare ale tratatului au consolidat angajamentul
Uniunii față de protecția mediului și rolul Parlamentului European în dezvoltarea acesteia. Prin
intermediul Tratatului de la Maastricht (1993), mediul a devenit un domeniu oficial de politică a
UE, s-a introdus procedura de codecizie, iar votul cu majoritate calificată în Consiliu a devenit
regulă generală. Tratatul de la Amsterdam (1999) a stabilit obligația de integrare a protecției
mediului în cadrul tuturor politicilor sectoriale ale UE, în vederea promovării dezvoltării
durabile. Prin intermediul Tratatului de la Lisabona (2009), „combaterea schimbărilor climatice”
și dezvoltarea durabilă în relațiile cu țările terțe au devenit obiective specifice. Personalitatea
juridică i-a permis astfel UE să încheie acorduri internaționale [31].
Prin cele şapte programe de acţiune pentru mediu, Uniunea a elaborat un sistem complex
de legi comunitare orizontale şi pe domenii respectiv calitatea aerului, gestiunea deşeurilor,
calitatea apei, protecţia naturii, poluare industrială şi managementul riscului, substanţe chimice
periculoase şi organisme modificate genetic, siguranţa nucleară şi radioprotecţie etc., a trecut de
la abordarea sectorială la cea integrată, a dezvoltat principii şi instrumente de acţiune, şi-a
dezvoltat dimensiunea externă prin cooperarea la nivel internaţional.
Politica de mediu europeană se bazează pe principiile precauției, prevenirii, corectării
poluării la sursă și „poluatorul plăteşte”. Principiul precauției este un instrument de gestionare a
riscurilor care poate fi invocat în cazul în care există o incertitudine științifică cu privire la un

30
posibil risc la adresa sănătății umane sau a mediului, provenit dintr-o anumită acțiune sau
politică. De exemplu, în cazul în care apar incertitudini cu privire la posibilele efecte periculoase
ale unui produs și în cazul în care ele persistă în urma unei evaluări științifice obiective, pot fi
furnizate instrucțiuni de interzicere a distribuției produsului sau de eliminare a sa de pe piață.
Astfel de măsuri trebuie să fie nediscriminatorii și proporționale și trebuie revizuite imediat ce
există informații științifice suplimentare.
Principiul „poluatorul plătește” este pus în aplicare prin intermediul Directivei privind
răspunderea pentru mediul înconjurător, care vizează prevenirea sau remedierea daunelor aduse
mediului (și anume, speciilor sau habitatelor naturale protejate, apei și solului). Operatorii care
desfășoară anumite activități profesionale, precum transportul de substanțe periculoase sau
activități care presupun evacuări în apă, trebuie să ia măsuri preventive în cazul unei amenințări
iminente la adresa mediului. Dacă sau produs deja pagube, operatorii sunt obligați să adopte
măsurile adecvate pentru remedierea acestora și să suporte cheltuielile aferente. Domeniul de
aplicare al Directivei a fost extins de trei ori pentru a include gestionarea deșeurilor extractive,
funcționarea siturilor geologice de stocare și, respectiv, siguranța activităților petroliere și
gaziere offshore.
În plus, de când a apărut pentru prima dată în urma unei inițiative a Consiliului European
de la Cardiff din 1998 („procesul de la Cardiff”), integrarea preocupărilor legate de mediu în
cadrul altor domenii de politică ale UE a devenit un concept important la nivelul politicilor
europene.
În ultimii ani, integrarea politicii de mediu a înregistrat progrese semnificative, de
exemplu, în domeniul politicii energetice, astfel cum s-au reflectat în dezvoltarea în paralel a
pachetului energie/climă al UE sau în Foaia de parcurs pentru trecerea la o economie competitivă
cu emisii scăzute de dioxid de carbon până în 2050. Aceasta arată cum pot sectoarele
responsabile de emisiile Europei - generarea de electricitate, industria, transporturile, sectorul
clădirilor și al construcțiilor, precum și agricultura - să realizeze trecerea la o economie cu emisii
reduse de carbon în cursul deceniilor următoare.
Din 1973, Comisia a inițiat programe de acțiune pentru mediu (PAM) multianuale, care
stabilesc viitoarele propuneri legislative și viitoarele obiective pentru politica de mediu a UE [28,
56-59].
După prima Conferinţă de Mediu a Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Stockholm, din
1972, Comunitatea Europeană a adoptat primul din cele şapte programe de acţiune pentru mediu,

31
iar acest prim program (1973-1976) a stabilit principiile şi prioritatile pentru a-şi orienta
politicile în viitor.
Al doilea Program de Acţiune pentru Mediu (EAP) (1977 - 1981) este continuarea
primului program în termeni de abordare şi obiectiv, aducnd în plus o gamă extinsă de probleme
care necesitau soluţionare. Protecţia Naturii a primit o atenţie deosebită. Primul şi al doilea
Program de Acţiune pentru Mediu au stabilit liste detaliate de acţiuni menite să ţina sub control
toate problemele de poluare. S-au prevăzut unsprezece principii şi priorităţi pentru politicile de
mediu, care au rămas valabile în programele de aciune ulterioare.
Al treilea Program de Acţiune pentru Mediu (1982 - 1986) a fost adoptat în 1982 şi
încercă să furnizeze o strategie globală pentru protecţia mediului şi a resurselor naturale în
interiorul Comunităţii Europene. Prin acest program, atenţia s-a deplasat de la controlul poluării,
îndreptându-se asupra prevenirii poluării şi conceptul de protecţie a mediului s-a extins pentru a
incorpora planificarea dezvoltării urbane şi integrarea preocupărilor de mediu în celelalte politici
ale Comunităţii Europene.
Al patrulea Program de Acţiune pentru Mediu (1987-1992) a dat substanţa noilor
obligaţii de integrare a dimensiunii de mediu în alte politici ale Comunităţii prin reliefarea a
patru zone de activitate: punerea în aplicare a legislaţiei comunitare existente, reglementarea
tuturor efectelor pe care „substanţele” şi „sursele” poluante le au asupra mediului, acces public
sporit la informaţie şi comunicarea informaţiei şi crearea locurilor de muncă. Acesta a fost
angajamentul iniţial pentru reorientarea strategică a politicilor de mediu în Comunitatea
Europeană. "Dezvoltarea durabilă" a devenit treptat o referinţă normativă pentru politica de
mediu în Uniunea Europeana începând din anii 1990.
Reorientarea strategicăa vizibilă la sfârşitul celui de-al patrulea AP a fost formulată
ulterior în mod explicit în al cincilea Program de Acţiune pentru Mediu (1993 -2000). Abordarea
şi strategia în sens general prevăzute de al cincilea EAP erau diferite de programele anterioare.
După cum sugerează titlul »Scop: Durabilitatea », programul a prevăzut obiective pe termen mai
lung şi s-a concentrat pe o abordare globală. Legislaţia pentru al cincilea EAP la sfârşitul anilor
’90 era impresionantă. Aceasta cuprindea: o legislaţie-cadru nouă, complexă şi holistică, precum
Directiva privind calitatea aerului înconjurător (1996/62), Directiva - Cadru privind apa
(2000/60) sau Directiva privind prevenirea şi controlul integrat al poluării (1996/61), ce
formulau un program de lucru ambiţios pentru câteva decenii.
În continuare, elaborarea politicilor la nivelul Uniunii Europene a devenit un proces cu un
caracter participativ sporit, în care ONG-urile din domeniul mediului au fost invitate să ocupe un
rol în comitete, reţelele de experţi şi în numeroase procese consultative şi, pe cale de consecinţă,

32
să contrabalanseze uşor influenţa procesului de lobbying din partea industriaşilor la toate
nivelele Comisiei.
Programul stabileşte cadrul pentru procesul legislativ în domeniul mediului în Uniunea
Europeană pentru perioada 2002-2012 şi subliniaz acţiunile care trebuie întreprinse pentru a
ndeplini obiectivele prevăzute. Cel de-al şaselea program de acţiune „Mediu 2010, Viitorul
nostru, alegerea noastră” s-a concentrat pe patru domenii mari de acţiuni [14, p.5]:
 schimbări climatice;
 sănătate şi mediu;
 natură şi biodiversitate ;
 gesionarea resurselor naturale.
Acest program este consecinţa procesului de evaluare globală a rezultatelor PAM 5 şi
stabileşte priorităţile de mediu pe parcursul prezentei decade. Au fost identificate astfel 4 arii
prioritare ce definesc direcţiile de acţiune ale politicii de mediu:
1. schimbarea climatică şi încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce
produc efectul de seră cu 8% faţă de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la
Kyoto);
2. protecţia naturii şi biodiversitatea – are ca obiectiv îndepărtarea ameninţărilor la adresa
speciilor pe cale de dispariţie şi a mediilor lor de viaţă în Europa;
3. sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă
un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană;
4. conservarea resurselor naturale şi gestionarea deşeurilor – are ca obiectiv creşterea
gradului de reciclare a deşeurilor şi de prevenire a producerii acestora.
În 2013, Consiliul și Parlamentul au adoptat cel de-al şaptelea PAM pentru perioada
până în 2020, cu titlul „O viață bună, în limitele planetei noastre.”
Bazându-se pe o serie de inițiative strategice, programul stabilete nouă obiective
prioritare, printre care se numără: protejarea naturii, o rezilienţă ecologică sporită, o creştere
durabilă, eficientă din punctul de vedere al resurselor şi cu emisii reduse de dioxid de carbon şi
combaterea ameninţărilor la adresa sănătăţii legate de mediu. Programul subliniază, de
asemenea, nevoia unei mai bune aplicări a legislaţiei UE în domeniul mediului, a cunoştinţelor
tiinţifice de vârf, a investițiilor şi a integrării aspectelor legate de mediu în cadrul altor politici.
Cel de al şaptelea program de aciune pentru mediu al Uniunii Europene a fost adoptat în
noiembrie 2013 i va orienta politica de mediu până în 2020.

33
În acel moment, prosperitatea umană şi mediul sănătos ar trebui să fie ancorate într-o
economie circulară inovatoare, în care nu se risipeşte nimic, iar valoarea biodiversității este pe
deplin recunoscută şi protejată. Creterea se va baza pe utilizarea energiei în aşa fel încât să se
reducă la minimum emisiile de gaze cu efect de seră (GES), iar resursele naturale să fie utilizate
sustenabil: un model de dezvoltare globală ecologică.
PAM 7 enumeră nouă obiective prioritare. Trei dintre ele acoperă domeniile de acțiune
principale [11, p.10]:
 protejarea naturii;
 utilizarea mai eficientă a resurselor
 crearea unei economii cu emisii reduse de carbon;
 protejarea sănătății umane în fața presiunilor mediului.
Alte patru obiective se concentrează asupra măsurilor pe care le pot lua UE și statele
membre pentru a realiza aceste deziderate, iar ultimele două obiective sunt de tip orizontal și
vizează îmbunătățirea mediului urban și cooperarea globală.
Încă de la începutul anilor 1970, politica UE în domeniul mediului a stat sub semnul unor
planuri de acțiune pe termen lung. Din 2002, când a intrat în vigoare PAM 6, criza economică a
generat provocări mai diverse – inclusiv necesitatea unei utilizări mai eficiente a resurselor –,
creșterea ecologică fiind evidențiată ca element al redresării Europei.
PAM 7 creează un cadru general pentru toate politicile de mediu ale UE de acum până în
2020. Programul este în coerență cu strategia actuală Europa 2020, care subliniază creșterea
durabilă ca fiind una dintre prioritățile sale, iar eficiența utilizării resurselor drept una dintre
inițiativele sale emblematice.
„Abordarea provocărilor privind mediul și clima Europei nu numai că este esențială în
sine, ci reprezintă şi o oportunitate pentru creșterea economică și bunăstarea societății pe termen
lung”, a afirmat comisarul UE pentru mediu, Janez Potočnik. „Este esențial ca instituțiile UE și
statele membre să îşi pună acum în practică angajamentele şi să ne asumăm responsabilităţile
colective şi individuale care ne revin. Vor rezulta astfel beneficii tangibile pentru oameni și
pentru mediu.”
Acțiunile cotidiene ale cetățenilor europeni joacă un rol important în creşterea calității
mediului nostru. Astfel, în elaborarea noului program, Comisia a întreprins un proces de
consultare amplu, în care, pe lângă organizațiile de mediu și autoritățile publice, a fost invitat şi
publicul să îşi exprime opiniile. În total, 164 de organizații au completat chestionarul, la acestea

34
adăugându-se 12 ONG-uri de mediu şi 15 organizații din industrie care au trimis comunicări
scrise.
Prima dintre priorități se referă la „capitalul natural – serviciile de bază din natură pe care
se bazează existența noastră, inclusiv apa dulce, aerul curat şi solurile sănătoase pentru cultivarea
alimentelor. Tot aici sunt incluse și toate elementele interconectate ale ecosistemelor sănătoase,
cum ar fi insectele care polenizează plantele, mările în care se dezvoltă peștii, pădurile care
absorb dioxidul de carbon și atenuează schimbările climatice, zonele umede și cursurile de apă
care protejează câmpiile împotriva inundațiilor, precum și multe altele.
Deşi s-au înregistrat anumite progrese, în Europa se pierde în continuare biodiversitate
din cauza impacturilor omului asupra mediului, cu toate că există de 20 de ani legi în acest sens.
Ecosistemele și fauna sunt protejate prin Strategia în domeniul biodiversității pentru 2020,
directivele „Habitate” şi „Păsări”, precum și prin măsuri mai ample, inclusiv Directiva-cadru
privind apa, cu planul său ambițios de creștere a calității apei în întreaga UE. Printre diferitele
obiective propuse, PAM 7 face apel la încetarea pierderii biodiversității până în 2020 și
recuperarea a 15 % din sănătatea ecosistemelor degradate.
A doua dintre priorităţi subliniază necesitatea de „a face mai mult cu mai puține resurse”.
Umanitatea consumă resursele planetei mai rapid decât se pot regenera acestea, iar
disponibilitatea lor tot mai limitată determină creșterea prețurilor. Pentru a atinge o creștere
durabilă şi a rămâne competitivi la nivel global, UE trebuie să facă tranziția la o economie mai
ecologică, cu emisii de carbon reduse, gestionându-și sustenabil materiile prime şi resursele. De
exemplu, în prezent se irosesc până la 40 % din resursele de apă ale Europei, precum şi cantități
mari de alimente. Sunt necesare tehnologii noi pentru a reduce sau a recicla deșeurile, pentru a
genera energie ecologică şi pentru a diminua impactul consumului uman asupra mediului.
Orientarea este dată de Foaia de parcurs a UE privind eficiența resurselor, iar măsurile cuprinse
în noul pachet energie/climă și în Foaia de parcurs pentru o economie cu emisii reduse de
dioxid de carbon vor trebui implementate în mod viguros pentru a atinge obiectivele pentru
2020.
Prioritatea cu numărul trei se concentrează asupra importanței fundamentale a mediului
pentru bunăstarea noastră. Poluarea aerului şi a apei, zgomotul excesiv şi substanțele chimice
periculoase reprezintă amenințări la adresa sănătății umane. Până în 2020, PAM 7 prevede
actualizarea legislației privind calitatea aerului şi zgomotul, făcând apel la creşterea calității apei
potabile şi pentru scăldat.
PAM 7 indică modul în care se pot atinge aceste obiective, și anume prin[11, p.11]:

35
 îmbunătățirea implementării legislației de mediu a UE;
 activitate ştiințifică şi de cercetare ultramodernă, în vederea perfecționării bazei de date
pentru politică;
 investiții mai largi și mai prudente, cu stimulente ecologice şi cu reflectarea costurilor de
mediu în prețuri;
 integrarea mai puternică a preocupărilor de mediu în alte domenii de politică.
UE are deja cel mai cuprinzător corpus de legislație ecologică din lume, iar această
legislație stă la baza noului program. Există deja valori-țintă privind emisiile de gaze cu efect de
seră, eficiența energetică și sursele de energie regenerabile, calitatea apei și a aerului, deșeurile,
produsele chimice, biodiversitatea, resursele naturale și altele. Legislația este eficace însă numai
dacă este aplicată corect; prin urmare, este vital să se implementeze legislația actuală – atât
pentru a economisi bani, cât și pentru a asigura un mediu mai sănătos. Numai prin aplicarea
reglementărilor referitoare la deșeuri s-ar putea economisi în UE 72 de miliarde de euro pe an.
Implementarea pachetului privind aerul curat, adoptat în decembrie 2013, ar crea beneficii pentru
sănătatea cetățenilor în valoare de 40 de miliarde de euro pe an.
În contextul în care se preconizează că patru din cinci europeni vor locui în sau lângă un
oraş până în 2020, PAM 7 solicită perfecționarea planificării urbane și sporirea cooperării
internaţionale pentru protejarea planetei – în interesul întregii umanități.
Pe parcursul evoluţiei procesului de formare a politicii de mediu au fost atestate multe
dificultăţi. Principalii factori care au împiedicat mult timp dezvoltarea unei politicii efective de
mediu la nivel european au fost [21, p.216]:
 diferenţele semnificative între standardele de mediu ale ţărilor membre; spre exemplu,
Austria, Danemarca, Finlanda sau Olanda au avut din totdeauna standarde de mediu
mult mai ridicate decât Grecia, Portugalia sau Spania, folosite, ce-i drept, într-o primă
etapă, mai curând ca instrumente de protecţie comercială netarifară, decât strict ca
mijloace pentru protecţia mediului. Din acest punct de vedere, a patra extindere a
Uniunii (1995) a contribuit esenţial la creşterea rolului Comunităţii în domeniul
mediului prin presiunile exercitate de către noii intraţi în direcţia fixării unor norme
mai stricte de protecţie;
 limitele tratatelor şi aplicarea principiului subsidiarităţii care nu au permis implicarea
Comunităţii, gestionarea problemelor de mediu în ţările membre, decât în limita
necesară funcţionării pieţei interne;

36
 posibilităţile reduse de impact asupra legislaţiilor naţionale a Directivelor, ca
instrument legislativ comunitar predominant în acquis-ul de mediu, corelat cu utilizarea
votului unanim în adoptarea legislaţiei de mediu;
 lipsa unor studii privind problemele de mediu şi impactul pe termen lung al degradării
mediului, al utilizării intensive a resurselor şi al reducerii biodiversităţii;
 opoziţia clasică între obiectivele economice şi cele de mediu (criterii stricte în materie
de protecţia mediului limitează accesul la resurse, determină creşterea costurilor şi
afectează competitivitatea); destul de târziu, s-a argumentat faptul că standardele
ridicate de mediu pot genera valoare adăugată ridicată şi pot ameliora astfel
competitivitatea firmelor, existând mai curând o relaţie de complementaritate, decât de
„conflict” între cele două categorii de obiective;
 costurile ridicate ale aplicării unei politici de mediu; eco-tehnologiile, agricultura
extensivă de tip durabil presupun costuri ridicate pe care unele dintre ţările membre nu-
şi puteau permite să le suporte;
 nivelul scăzut al rezultatelor în domeniul cercetării de mediu şi al dezvoltării
ecotehnologiilor; nu întâmplător, una dintre măsurile adoptate de Comisie mai târziu în
direcţia durabilităţii creşterii o constituie cercetarea şi dezvoltarea tehnologică.
Pasul decisiv către evoluţia spre conturarea unei politici de mediu la nivel european a fost
făcut abia în a doua jumătate a deceniului nouă, prin Actul Unic European (AUE). Acesta a
adăugat la Tratatul de la Roma, prin Titlul VII, politica de mediu, cu aplicarea principiului
subsidiarităţii, având drept obiective conservarea, protecţia şi ameliorarea calităţii mediului,
protecţia sănătăţii şi utilizarea raţională a resurselor naturale. AUE stabileşte, de asemenea, că
protecţia mediului presupune integrarea acesteia în alte politici comunitare şi că statele membre
trebuie să adopte măsuri mai clare pentru mediu (art. 130 R – art. 130 T) [28, 44-45]..
Cu siguranţă, însă, cel mai important moment în dezvoltarea instituţională a politicii de
mediu a venit în contextul Summit-ului de la Rio din 1992. Uniunea Europeană s-a angajat rapid
într-un proces de adoptare a noii abordări strategice în materie de dezvoltare economică, iar
Tratatul de la Maastricht, adoptat în acelaşi an, a conferit pentru prima dată acţiunilor de mediu
ale Uniunii, statutul de politică într-o concepţie unitară, prin articolele 2, 3 şi 174. Conform
articolului 2 al tratatului, Comunitatea îşi propune ca „printr-o piaţă comună, o Uniune
economică şi monetară şi adoptarea de politici sau de acţiuni comune, să promoveze [...] un nivel
ridicat de protecţie şi de ameliorare a calităţii mediului”, scop în care acţiunea Comunităţii
presupune printre altele şi cu titlu de noutate „o politică în domeniul mediului” (art. 3). Deşi

37
apreciat ca având importante limite în crearea unui cadru favorabil acţiunii comunitare (în
special ca urmare a lipsei de claritate în utilizarea conceptului de dezvoltare durabilă şi a
complexităţii procedurilor decizionale), Tratatul Uniunii Europene are totuşi meritul de a fi
adăugat la priorităţile europene obiectivul protecţiei mediului, de a fi instituţionalizat mediul ca
politică europeană comunitară şi de a fi ameliorat procedurile decizionale (înlocuirea votului
unanim cu majoritatea calificată, ca regulă generală).
Confirmarea decisivă a importanţei acordată de către Comunitate protecţiei mediului a
venit câţiva ani mai târziu, prin Tratatul de la Amsterdam (1997). În primul rând, noul tratat
introduce prin art. 2 conceptul de dezvoltare durabilă, chiar dacă prin asocierea de cuvinte
„dezvoltare echilibrată şi durabilă”. Progresul esenţial însă, adus de tratat, vine prin art. 6 care
transformă relativ noua politică europeană de mediu în politică orizontală. Articolul 6 al
tratatului consolidat stipulează că „exigenţele de mediu trebuiesc integrate în definirea şi
aplicarea politicilor şi acţiunilor Comunităţii în scopul promovării dezvoltării durabile”.
Dezvoltarea durabilă devine astfel un obiectiv cheie al Uniunii, iar principiul integrării,
mecanism central al realizării ei. Tratatul simplifică, de asemenea, procedurile decizionale şi
introduce dimensiunea externă a integrării de mediu, prin art. 177, conform căruia „prin politica
în domeniul cooperării, complementară celei a statelor membre, Comunitatea urmăreşte
dezvoltarea economică şi socială durabilă a ţărilor în dezvoltare, în mod special, a celor mai
defavorizate dintre ele”
Ulterior tratatului de la Amsterdam, nu s-au mai făcut completări relevante în materie de
politică europeană de mediu. Nici Tratatul de la Nisa şi nici Tratatul Constituţional nu vin cu
elemente noi legate de obiective, principii sau proceduri decizionale. Tratatul Constituţional
întăreşte poate doar forţa de acţiune a principiului integrării, prin art. 3, unde se precizează
pentru prima dată, în mod clar, faptul că modelul european este un model al dezvoltării durabile:
„Uniunea acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei fondată pe creştere economică
echilibrată şi stabilitatea preţurilor, o economie socială de piaţă garantând ocuparea deplină şi
progresul social, precum şi un nivel ridicat de ameliorare a calităţii mediului”.
Politica de mediu a Uniunii Europene este rezultatul procedurilor de decizie stabilite prin
tratatele CE. Instituţiile comunitare acţionează în baza principiului de subsidiaritate şi se sprijină
în acţiunea lor pe o largă consultare a guvernelor statelor membre, a organizaţiilor
nonguvernamentale, a grupurilor de interese, a experţilor, a diverselor organizaţii specializate şi,
evident, pe studiile şi rapoartele Agenţiei Europene pentru Mediu (AEM).

2.2. Strategii ale politicii de protecţie a mediului în Uniunea Europeană

38
Strategiile de realizare ale politicii de mediu întăresc principiul subsidiarităţii (adică
delegarea de responsabilităţi SM, în timp ce UE trasează numai cadrul general, obiectivele ce
trebuie avute în vedere) şi încearcă înlocuirea abordării verticale tradiţionale, de tip comandă- şi-
control, prin promovarea unui model alternativ de realizare a obiectivelor de mediu ale UE. Se
poate spune că aceste strategii sunt un fel de „instrumente ajutătoare”, care vin să completeze
instrumentele standard şi care acţionează ca stimulente în vederea adoptării de măsuri pentru
protecţia mediului sau care accentuează tendinţa spre o abordare bazată pe principiul
voluntariatului. Astfel, este vorba despre [29, p.76]:
1. Dezvoltarea durabilă ;
2. Strategia tematică privind poluarea atmosferică ;
3. Strategia privind diversitatea biologică ;
4. Strategia tematică penru protecţia solului;
5. Strategia referitoare la schimbările climatice;
6. Strategia privind prevenirea şi reciclarea deşeurilor;
7. Strategia europeană de mediu şi sănătate (SCALE);
8. Strategia pentru prevenirea situaţiilor de urgenţă;
9. Strategia tematică privind mediul urban.
Strategia Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă a fost adoptată în anul 2001, la
întâlnirea internaţională de lucru de la Gothenburg (Suedia), ca strategie pe termen lung ce
concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social şi protecţia
mediului şi care a cunoscut o apreciere semnificativă în următorii ani.
Principiul integrării ecologice are la bază ideea că o politică sectorială în domeniul
protecţiei mediului nu este suficientă pentru a asigura condiţiile unei dezvoltări durabile3 şi este
în mare parte un produs al experienţei ţărilor membre în aplicarea primelor 3 programe de
acţiune pentru mediu . Programul 4, lansat în 1987, enunţă principiul, dar abordarea a rămas
predominat sectorială şi lipsită de o viziune strategică pe termen lung. Momentul de ruptură clară
cu o astfel de abordare a venit abia după Tratatul de la Amsterdam. În baza tratatului, Consiliul
European de la Luxemburg din 1997 recunoştea necesitatea integrării considerentelor de mediu
în celelalte politici europene şi a cerut Comisiei elaborarea unei strategii în acest sens.
Propunerea Comisiei a venit în 1998, prin Comunicarea „Parteneriat pentru integrare”
[COM(98) 333]. În esenţă, documentul stabilea angajamentul Comisiei pentru integrarea
obiectivelor de mediu (prin adoptarea unui mecanism de evaluare de mediu), elaborarea de
strategii de acţiune în sectoarele cu impact important asupra mediului, identificarea unor
indicatori de performanţă şi aplicarea unor proceduri de evaluare a strategiilor în direcţia

39
dezvoltării durabile. Documentul includea, de asemenea, solicitarea făcută Consiliului European
de a examina periodic integrarea mediului în politicile sectoriale cheie.
Cele mai importante momente care au urmat în direcţia aplicării obiectivelor de mediu
conform principiilor fixate prin Tratatul de la Amsterdam şi parteneriatului pentru integrare au
fost [28, p.42] :
 lansarea procesului de la Cardiff în 1998, care a însemnat, în principal, solicitarea
făcută anumitor formaţiuni ale Consiliului de Miniştri, de către Consiliul European, de
a elabora strategii şi programe de integrare a mediului în politicile lor sectoriale. Au
fost vizate nouă sectoare cheie, apreciate ca având un nivel ridicat de
complementaritate cu politicile de protecţie a mediului: energie, transport, agricultură,
industrie, piaţă internă, dezvoltare, pescuit, afaceri generale, afaceri economice şi
financiare;
 adoptarea în iunie 1998 a Convenţiei de la Aarhus (Danemarca), privind accesul la
informaţie şi participarea publicului la procesul decizional şi la justiţie în materie de
mediu. În principiu, Convenţia a avut rolul de a crea un context favorabil pentru o mai
bună transparenţă a politicilor de mediu şi ameliorarea accesului la informaţia de
mediu, precum şi de a întări poziţia cetăţeanului european în raport cu instituţiile
comunitare prin exprimarea poziţiei şi prin posibilitatea de apărare în faţa încălcărilor
legislaţiei;
 Consiliul european de la Helsinki (1999), care a solicitat Comisiei şi diverselor
formaţiuni ale Consiliului să asigure aplicarea imediată a strategiilor de integrare
adoptate, odată ce au fost definite; Consiliul a analizat, de asemenea, raportul de mediu
al Comisiei şi evaluarea acesteia cu privire la aplicarea celui de-al cincilea program de
acţiune şi a invitat Comisia să elaboreze o strategie pe termen lung privind dezvoltarea
durabilă;
 Adoptarea în 2001 de către Consiliul European de la Göteborg a Strategiei UE pentru
dezvoltare durabilă5 şi adăugarea mediului la obiectivele Strategiei de la Lisabona. În
esenţă, Strategia pune accent pe necesitatea corelării între obiectivele economice,
sociale şi de mediu şi pe necesitatea unor acţiuni mai ferme şi mai eficiente de
integrare a mediului în politicile sectoriale;
 instituirea în 2002 a unui sistem unificat pentru analiza de impact ex-ante a
principalelor propuneri operaţionale la nivelul Comisiei din perspectiva impactului
potenţial economic, social şi de mediu [COM(2002) 276 final];

40
 adoptarea la Consiliul European de la Laeken (2002) a principalilor indicatori de mediu
[COM(2002) 524];
 adoptarea la Consiliul European de la Barcelona (2002) a planului de acţiune pentru
promovarea tehnologiilor de mediu şi adăugarea dimensiunii externe la strategia
europeană de dezvoltare durabilă;
 intrarea în vigoare, în 2002, a celui de-al şaselea program de acţiune pentru mediu;
 includerea de noi sectoare complementare în strategia de integrare a considerentelor de
mediu, prin Consiliul european de la Bruxelles (2002): educaţie şi sănătate, politica
privind protecţia consumatorilor, turism, cercetare, politica de ocupare şi politica
socială;
 adoptarea în 2003 a Strategiei europene de mediu şi sănătate (SCALE), care stabileşte
legătura cauzală între mediu şi sănătate, cu centrarea politicilor pe grupurile sociale
vulnerabile, în special copiii;
 elaborarea în 2003 a unor strategii de dezvoltare integrând principiile dezvoltării
durabile în cele mai multe dintre ţările membre;
 adoptarea în 2004 a Planului de Acţiune pentru Eco-Tehnologii [COM(2004) 38 final];
 revizuirea strategiei de dezvoltare durabilă şi adoptarea în 2005 unei declaraţii privind
principiile dezvoltării durabile [COM(2005) 218 final];
 publicarea de către Comisie, în 2005, a listei indicatorilor de evaluare a dezvoltării
durabile (155 de indicatori grupaţi pe 3 niveluri, în funcţie de obiective şi măsurile
necesare aplicării), structuraţi pe 10 teme prioritare: dezvoltare economică, sărăcie şi
excludere socială, îmbătrânirea populaţiei, sănătate publică, schimbare climatică şi
energie, modele de producţie şi de consum, gestiunea resurselor naturale, transport,
bună guvernare, parteneriat global .
În toate documentele mai sus menţionate se poate constata că principiul integrării este
considerat cel mai important principiu operaţional în instituţionalizarea şi aplicarea politicii
europene de mediu şi a strategiei de dezvoltare durabilă. Documentele pun accent pe necesitatea
aplicării principiului în toate politicile şi la toate nivelurile, urmărindu-se consecvent, atât pe
verticală (între nivelurile de decizie), cât şi pe orizontală (între politici) a unei corelări cât mai
eficiente a celor trei categorii de obiective: economice, sociale şi de mediu. Aplicarea lui în
practică a urmat două axe strategice. Pe de o parte, a presupus integrarea considerentelor de
mediu în alte politici sectoriale şi, pe de altă parte, a urmărit asigurarea coerenţei între

41
obiectivele de mediu, economice şi sociale în cadrul strategiei de dezvoltare durabilă, prin
următoarele principii şi acţiuni [28, p.43]:
 concilierea între condiţiile creşterii economice şi exigenţele sociale şi de mediu, prin:
disocierea creşterii de utilizarea resurselor, crearea pieţelor competitive pentru bunuri şi
servicii ecologice, optimizarea între instrumentele de intervenţie bazate pe reglementare
şi cele pe piaţă; creşterea eficienţei şi echităţii în aplicarea sistemelor de intervenţie;
consolidarea componentei ecologice a politicii fiscale în condiţiile menţinerii unui
echilibru între eficacitate şi echitate; dezvoltarea unui sistem eficient de informare;
 integrarea graduală a considerentelor sociale şi de mediu în deciziile şi comportamentele
de producţie şi de consum. Exigenţele dezvoltării durabile nu pot pune în pericol
competitivitatea economiilor europene. Internaţionalizarea costurilor externe trebuie să
se producă gradual şi în baza principiului egalităţii de tratament, pentru a nu produce
distorsiuni în mecanismele pieţei şi pentru a permite adaptarea strategiilor de
întreprindere la noile constrângeri;
 asigurarea coerenţei ansamblului politicilor economice prin definirea strategiilor şi
coordonarea acţiunilor la nivel comunitar. Toate politicile trebuie să-şi stabilească drept
prioritate dezvoltarea durabilă. Complexitatea structurilor comunitare de decizie şi
numărul mare de politici comunitare cu implicaţii concomitent economice, politice şi de
mediu obligă însă la o abordare intersectorială globală, în aşa fel încât să se asigure
maxim de eficienţă în introducerea principiului durabilităţii, iar progresele într-un
domeniu să nu altereze durabilitatea într-un alt domeniu. În acest scop, Uniunea şi-a
fixat următoarele coordonate ale politicilor sectoriale: limitarea schimbării climatice şi
utilizarea unor energii şi tehnologii mai curate; limitarea riscurilor pentru sănătatea
publică; gestionarea resurselor de o manieră mai responsabilă; ameliorarea sistemelor de
transport şi de amenajare a teritoriului; lupta împotriva sărăciei şi a excluderii sociale;
încetinirea tendinţei de îmbătrânire a populaţiei;
 dezvoltarea unor structuri de cooperare la nivel internaţional care să faciliteze şi să
promoveze ajutorul pentru dezvoltare în favoarea ţărilor sărace ale lumii, să asigure
cadrul pentru aplicarea eficientă a principiul durabilităţii şi pentru un mediu loial în
competiţia internaţională;
 aplicarea principiului eficacităţii asupra procedurilor de integrare a dimensiunii mediu în
politicile economice şi sociale. Principiul cere ca efectele benefice ale aplicării
durabilităţii să fie mai importante decât costurile antrenate;

42
 instituirea unui sistem de indicatori de evaluare a utilizării şi eficacităţii instrumentelor
de integrare a politicilor economice, sociale şi de mediu, din perspectiva dezvoltării
durabile. Sistemul va servi în evaluarea costurilor şi beneficiilor economice, sociale şi
ecologice ale unei acţiuni, atât în interiorul, cât şi în exteriorul Comunităţii.
 instituirea unui sistem de supraveghere multilaterală a reformelor structurale în domeniul
dezvoltării durabile la nivelul tuturor instituţiilor europene şi prin antrenarea unor largi
dezbateri la nivelul opiniei publice.
Din cele prezentate, rezultă că anul 2001, prin strategia de dezvoltare durabilă, marchează
debutul unei noi metode în elaborarea politicilor comunitare, constând în primul rând într-un
plus de coerenţă prin aplicarea orizontală a unor principii, cel al integrării considerentelor de
mediu fiind unul prioritar.
2. Strategia tematică privind poluarea atmosferică 
În anul 2005, Comisia Europeană a făcut cunoscută Strategia tematică privind poluarea
atmosferei. Ea vine să completeze cadrul legislativ existent, efinind obiectivele în materie de
pluare atmosferică, propunând măsuri care trebuie luate pe termen lung, până în 2020.
Printre măsurile propuse se numără: adaptarealeislaţiei existente, îndreptarea ateţiei mai
cu seamă pe poluanţii cei mai nocivi, implicarea mai puternică a sectoarelor care pot influenţa
poluarea aerlui etc.
3. Strategia privind diversitatea biologică 
Nepărăsind cadrul politicii de mediu a UE cu referire la biodiversitate, trebuie să
menţionăm Planul de Acţiune pentru biodiversitate intitulat Stoparea declinului biodiversității
până în anul 2010 şi ulterior: menținerea serviciilor ecosistemice pentru bunăstarea oamenilor,
adoptat în 2006 şi Strategia UE în domeniul biodiversității intitulată Asigurarea noastră de
viață, capitalul nostru natural: o strategie a UE în domeniul biodiversității pentru 2020, adoptată
în 2011 [46, p.8].
În ultimul act menţionat se stabilesc şase obiective de bază concretizate printr-o serie de
acţiuni care sunt menite să stopeze declinul biodiversității atât la nivel european, cât şi global.
Cele șase obiective urmăresc [1]:
1. punerea în aplicare integrală a directivelor privind păsările și habitatele,
2. menținerea şi refacerea ecosistemelor şi a serviciilor aferente,
3. creşterea contribuţiei agriculturii şi a silviculturii la menținerea şi sporirea biodiversității,
asigurarea dezvoltării durabile a resurselor piscicole,
4. combaterea speciilor alogene invazive

43
5. contribuția la evitarea pierderii biodiversității globale.
Referindu-ne la primul obiectiv, adică la implementarea directivelor privind păsările şi
habitatele, trebuie subliniat că în aceste două documente sunt incluse obligaţiile legale ale
statelor membre în domeniul protecţiei naturii şi biodiversității.
Directiva 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice (numită şi Directiva
„Păsări”) a fost adoptată de către Consiliu la 2 aprilie 1979, dar ca urmare a multiplelor
modificări s-a decis codificarea acesteia. Astfel, la 30 noiembrie 2009 a fost adoptată Directiva
2009/147/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind conservarea păsărilor sălbatice
prin care a fost abrogată directiva anterioară.
Directiva în cauză reglementează protejarea, gestionarea şi controlul asupra tuturor
speciilor de păsări care se găsesc în stare sălbatică pe teritoriul european al statelor membre şi
stabileşte normele pentru exploatarea acestora, aplicându-se atât păsărilor, precum şi ouălor,
cuiburilor şi habitatelor acestora [3] .
Statele membre sunt obligate să ia măsurile necesare pentru a menține populațiile
speciilor de păsări la un nivel care să îndeplinească condițiile ecologice, științifice și culturale,
ținând seama în același timp de condițiile economice și de recreere.
Pentru conservarea, menţinerea şi restabilirea biotopurilor şi habitatelor, directiva
prevede următoarele măsuri: crearea unor arii protejate; întreținerea şi gestionarea habitatelor
situate în interiorul şi în afara zonelor de protecție, conform imperativelor ecologice; restabilirea
biotopurilor distruse; şi crearea de biotopuri. De asemenea, aceasta introduce, cu excepții pentru
anumite specii sau în anumite condiții, specificate mai jos, următoarele interdicții: omorârea sau
capturarea deliberată a păsărilor, indiferent de metoda utilizată; distrugerea sau producerea de
daune în mod deliberat asupra cuiburilor sau ouălor sau eliminarea cuiburilor; culegerea ouălor
din natură şi păstrarea acestora, chiar dacă sunt goale; perturbarea deliberată a păsărilor, în
special în perioada de reproducere sau de maturizare; şi ţinerea în captivitate a păsărilor din
specii a căror vânare şi capturare este interzisă.
Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor
naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică (Directiva „Habitate”), la rândul ei, are ca obiect
să contribuie la menţinerea biodiversității prin adoptarea măsurilor corespunzătoare care să
asigure atât menținerea, cât şi readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a habitatelor
naturale şi a speciilor de floră şi faună din statele membre [4].
Astfel, în comparație cu Directiva „Păsări”, care se referă doar la protecția speciilor de
păsări de pe teritoriul satelor membre, Directiva „Habitate” conține obligații ce se referă atât la

44
protecția speciilor de animale, cât și de plante. Unul dintre cele mai notorii succese ale protecției
biodiversității în UE a fost realizat anume prin adoptarea Directivei 92/43/CEE, prin care s-a
instituit rețeaua Natura 2000.
Compusă din situri care adăpostesc tipurile de habitate naturale, această rețea permite
menținerea sau, după caz, readucerea la un stadiu corespunzător de conservare în aria lor de
extindere naturală a tipurilor de habitate naturale şi a habitatelor speciilor respective. La ora
actuală această rețea reprezintă temelia conservării naturii şi protecției biodiversității în UE. Ea
este compusă dintr-o serie de arii protejate pe teritoriul statelor membre, care cuprind Ariile de
Protecție Specială Avifaunistică (SPA) delimitate conform Directivei 79/409/CEE, dar şi Arii
Speciale de Conservare (SAC) instituite prin Directiva 92/43/CEE. Procesul de stabilire a celor
din urmă cuprinde trei etape.
Astfel, legislația europeană privind protecția biodiversității, aici referindu-ne în primul
rând la directivele de instituire şi implementare a rețelei Natura 2000, încearcă să stabilească un
cadru juridic cât mai eficient pentru a putea îndeplini obiectivele de stopare a declinului și
sărăcirii diversității biologice, dar și de îmbunătățire a situației acesteia.
4. Strategia tematică penru protecţia solului
Solul este în general definit ca stratul superior al scoarţei terestre. Este un sistem foarte
dinamic, care îndeplineşte numeroase funcţii şi joacă un rol crucial pentru activitatea umană şi
pentru supravieţuirea ecosistemelor. Procesele care permit formarea şi regenerarea solului sunt
extrem de lente, iar din acest motiv solul este considerat o sursă neregenerabilă.
Principalele procese de degradare la care sunt expuse solurile în UE sunt eroziunea,
scăderea conţinutului de materii organice, contaminarea, salinizarea, tasarea, declinul
biodiversităţii, impermeabilizarea, precum şi inundaţiile şi alunecările de teren.
Degradarea solului reprezintă o problemă gravă în Europa. Ea este provocată sau agravată
de activităţi umane, cum ar fi practicile agricole şi silvice necorespunzătoare, activităţile
industriale, turismul, expansiunea urbană şi industrială, precum şi amenajarea teritoriului.
Printre consecinţele sale se numără pierderea fertilităţii solurilor, a carbonului şi a
biodiversităţii, scăderea capacităţii de reţinere a apei, perturbarea ciclului gazelor şi al
elementelor nutritive şi reducerea degradării agenţilor de contaminare. Astfel, degradarea
solurilor are o influenţă directă asupra calităţii apei şi a aerului, asupra biodiversităţii şi a
schimbărilor climatice. De asemenea, ea poate să afecteze sănătatea populaţiei şi să ameninţe
securitatea produselor alimentare şi a furajelor.
Analiza de impact, efectuată conform orientărilor Comisiei şi pe baza datelor disponibile,
arată că degradarea solurilor ar putea costa aprox. 38 de miliarde de euro pe an.

45
Strategia tematică a Uniunii Europene (UE) pentru protecţia solurilor propune măsuri
destinate protecţiei solurilor şi menţinerii capacităţii solurilor de a-şi îndeplini
funcţiile  ecologice, economice, sociale şi culturale.
Strategia include stabilirea unui cadru legislativ care să permită protejarea şi utilizarea
durabilă a solurilor, integrarea protecţiei solurilor în politicile naţionale şi comunitare, întărirea
bazei de cunoştinţe şi intensificarea sensibilizării publicului [58] .
Propunerea de directivă constituie un element major al strategiei, care va permite statelor
membre să adopte măsuri adaptate realităţilor locale. Ea prevede măsuri pentru identificarea
problemelor, pentru prevenirea degradării solurilor şi refacerea solurilor poluate sau degradate.
5. Strategia referitoare la schimbările climatic
În 2005 Comisia europeană a publicat Comunicarea „Câştigarea luptei împotriva
schimbărilor climatice mndiale”. În viziunea Comisiei strategia trebuie să urmărească printre
altele: extinderea luptei împotriva schimbărilor climatice în toate ţările şi sectoarele, utilizarea şi
consolidarea instrumentelor de piaţă (cum ar fi sistemul de comercializare a emisiilor introduse
în UE) consolidarea inovării, inclusiv punerea în aplicare, implementarea tehnologiilor existente
şi dezvoltarea de noi tehnologii [29, p.97].
Acțiunile la nivel internațional sunt esențiale, întrucât schimbările climatice depășesc
granițele naționale. UE a contribuit la elaborarea Convenției-cadru a Națiunilor Unite privind
schimbările climatice, semnată în 1992, şi a Protocolului de la Kyoto din 1997, care limitează
emisiile de gaze cu efect de seră ale țărilor dezvoltate.
Combaterea schimbărilor climatice este una dintre cele cinci teme principale ale amplei
strategii Europa 2020 pentru o creştere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii. Obiectivele
specifice ale strategiei au scopul de a garanta că, până în 2020, emisiile de gaze cu efect de seră
din UE sunt reduse cu 20 %, o cantitate de 20 % din energie provine din surse regenerabile, iar
eficiența energetică este îmbunătățită cu 20 % [2, p.7].
Primele două obiective au fost puse în aplicare printr-un pachet legislativ obligatoriu
privind clima şi energia, care a intrat în vigoare în iunie 2009. Legislația stabileşte obiective
naționale obligatorii în domeniul energiei din surse regenerabile, care reflectă punctele de
plecare și potențialele diferite ale statelor membre pentru mărirea producției de energie din surse
regenerabile şi pentru emisiile provenite din sectoarele care nu sunt acoperite de schema UE de
comercializare a certificatelor de emisii.
6. Strategia privind prevenirea şi reciclarea deşeurilor

46
Directiva-cadru privind deșeurile (2008/98/CE) a venit în continuarea strategiei tematice
privind prevenirea şi reciclarea deşeurilor (COM(2005)0666), abrogând Directiva-cadru
anterioară privind deșeurile (75/442/CEE codificată în 2006/12/CE), Directiva privind deşeurile
periculoase (91/689/CEE) şi Directiva privind eliminarea uleiurilor uzate (75/439/CEE).
Directiva urmărea să reformeze şi să simplifice politica UE prin introducerea unui nou cadru și
prin stabilirea unor noi obiective, axate pe prevenire. De asemenea, stabilea concepte de bază și
definiții în domeniul gestionării deşeurilor, inclusiv definiția deșeurilor, a reciclării și a
valorificării [28, p.99].
Regulamentul anterior privind transferurile de deșeuri [(CE) nr. 1013/2006] prevedea
norme pentru transferurile de deșeuri atât în cadrul UE, cât şi între ţări din UE şi ţări din afara
acesteia, cu scopul specific al îmbunătățirii protecției mediului. Acest regulament acoperea
practic transferul tuturor tipurilor de deșeuri (cu excepția materialelor radioactive) prin transport
rutier, feroviar, maritim şi aerian. Erau interzise mai ales exporturile de deşeuri periculoase în
țările din afara OCDE şi exporturile de deşeuri spre eliminare în afara UE/Asociației Europene a
Liberului Schimb. Cu toate acestea, transferurile ilegale de deșeuri reprezintă în continuare o
problemă gravă; regulamentul ((EU) No 660/2014), întăreşte dispozițiile privind inspecțiile din
legislația în vigoare, introducând cerințe mai stricte pentru inspecții şi planificare la nivel
național.
În decembrie 2015, Comisia a prezentat un plan de acțiune privind economia circulară și
patru propuneri legislative de modificare a următoarelor acte juridice [42, p.2]:
(a) Directiva-cadru privind deşeurile,
(b) Directiva privind depozitele de deşeuri,
(c) Directiva privind ambalajele şi deșeurile de ambalaje
(d) Directiva privind vehiculele scoase din uz, Directiva privind bateriile şi acumulatorii şi
deşeurile de baterii şi acumulatori şi Directiva privind deşeurile de echipamente electrice și
electronice (DEEE).
Unele dintre aceste propuneri au fost determinate de obligațiile legale de revizuire a
obiectivelor privind gestionarea deșeurilor. Directiva-cadru privind deșeurile prevedea obligația
Comisiei de a lua următoarele măsuri înainte de sfârşitul anului 2014: revizuirea obiectivelor
pentru 2020 privind reutilizarea şi reciclarea deşeurilor menajere şi privind deşeurile din
construcții și demolări, stabilirea de obiective de prevenire a producerii deșeurilor pentru 2020 şi
evaluarea unei serii de măsuri, inclusiv a unor scheme de răspundere extinsă a producătorilor.

47
Directiva privind depozitele de deşeuri prevedea obligația Comisiei de a revizui obiectivele
stabilite în aceasta până în iulie 2014, iar Directiva privind ambalajele până la sfârşitul anului
2012.
Adoptate în mai 2018 în urma negocierilor interinstituționale dintre Parlament și
Consiliu, cele patru directive [(UE) 2018/849, (UE) 2018/850, (UE) 2018/851 și (UE) 2018/852]
includeau următoarele elemente principale [42, p. 3]:
 un obiectiv comun la nivelul UE de reciclare a 65 % din deșeurile municipale până în
2035 (55 % până în 2025 și 60 % până în 2030);
 un obiectiv comun la nivelul UE de reciclare a 70 % din deșeurile de ambalaje până în
2030;
 un obiectiv obligatoriu de reducere a depozitării deșeurilor până la maximum 10 % din
deșeurile municipale până în 2035;
 o interdicție de depozitare a deșeurilor colectate separat, prin care se impune colectarea
separată a deșeurilor biologice până în 2023 și a textilelor și a deșeurilor periculoase
din gospodării până în 2025; — promovarea unor instrumente economice de
descurajare a depozitării deșeurilor;
 definiții simplificate și îmbunătățite și metode armonizate de calculare a ratelor de
reciclare la nivelul UE;
 măsuri concrete de promovare a reutilizării și de stimulare a simbiozei industriale -
transformarea unui subprodus al unei industrii în materie primă pentru o altă industrie;
 scheme obligatorii de răspundere extinsă a producătorilor pentru ca aceștia să introducă
pe piață produse mai ecologice și să sprijine schemele de valorificare și de reciclare
(pentru ambalaje, baterii, echipamente electrice și electronice și vehicule scoase din uz,
de exemplu).

7. Strategia europeană de mediu şi sănătate (SCALE)


Această strategie este cea mai recentă acţiune în domeniu şi are în vedere relaţia
complexă şi direct cauzală existentă între poluarea, schimbarea caracteristicilor mediului şi
sănătatea umană. SCALE este rezultatul preocupării constante a Comisiei Europene în această
directie şi a fost iniţiată în iunie 2003, fiind elaborată prin colaborarea DG Mediu cu DG
Cercetare şi DG Sănătate. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea pe sănătatea
copiilor - care reprezintă cel mai vulnerabil grup social şi cel mai afectat de efectele poluării

48
mediului - spre deosebire de restul legislaţiei de mediu, care este bazată pe norme şi standarde
pentru adulţi. Dezvoltarea acestei strategii are la bază 5 elemente cheie [32, p.27]:
1. va fi fundamentată ştiinţific şi va analiza interacţiunile complexe dintre diverşi poluanţi şi
organismul uman;
2. va fi centrată pe copii şi va iniţia acţiuni pilot asupra poluanţilor cu relevanţă specifică
pentru copii (precum dioxinele şi metalele grele) şi asupra substanţelor cu acţiune
endocrină;
3. îşi propune să crească gradul de informare şi responsabilizare a părţilor interesate şi al
publicului;
4. legislaţia UE va completa legile naţionale şi va fi revizuită pentru a reflecta situaţia şi
nevoile speciale ale copiilor;
5. va evalua constant acţiunile întreprinse în acest scop.
Pentru dezvoltarea acestei strategii, Comisia are în vedere o serie de întîlniri cu părţile
interesate, în vederea stabilirii unor grupuri de lucru şi grupuri consultative, precum şi în scopul
determinării rolului acestora din urmă în cadrul implemetării SCALE.
Politica de mediu, fiind una dintre cele mai complexe politici comunitare, în special
datorită caracterului său trans-sectorial şi al interferenţei directe cu creşterea economică, se
confruntă cu un set de probleme specifice. Adesea, ele decurg din încercarea de a balansa
interesele economice cu cele de mediu şi de a le transforma din interese contradictorii în interese
complementare.

Capitolul 3. STRATEGII NAŢIONALE DE PROTECŢIE A MEDIULUI

3.1. Strategia de protecţie a mediu înconjurător în Republica Moldova

49
Protecţia mediului constituie o problemă de o importanţă globală, care trebuie să devină o
prioritate naţională, deoarece vizează în mod direct condiţiile de viaţă şi sănătatea populaţiei,
realizarea intereselor economice, precum şi capacităţile de dezvoltare durabilă a societăţii.
Existenţa unui mediu curat contribuie incontestabil la asigurarea drepturilor fundamentale
ale omului prevăzute de Constituţia Republicii Moldova: dreptul la viaţă şi dreptul la sănătatea
fizică şi morală. Aceasta implică păstrarea calităţii principalelor componente ale mediului (a
aerului, apei, solului, florei şi faunei), în condiţiile unei dezvoltări durabile.
Primul document de politici în domeniul mediului a fost Concepţia protecţiei mediului
înconjurător (1995), care trasa la acel moment direcţiile principale şi mecanismele politicii de
protecţie a mediului la etapa de tranziţie spre economia de piaţă [5].
Ulterior a fost elaborat Programul naţional strategic de acţiuni în domeniul protecţiei
mediului înconjurător, aprobat prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 321 din 6
octombrie 1995. Planul de acţiuni de implementare a Programului conţinea activităţi planificate
pînă în anul 2005. De aceea acest document este învechit şi nu corespunde tendinţelor
contemporane de dezvoltare social-economică şi de integrare europeană a ţării. Acesta a fost
urmat de Planul Naţional de Acţiuni în domeniul protecţiei mediului (1996), elaborat în
conformitate cu prevederile Programului de acţiuni în domeniul protecţiei mediului în ţările
Europei Centrale şi de Est.
Direcţiile principale ale acestor documente au fost expuse în Orientările strategice ale
dezvoltării social-economice a Republicii Moldova pînă în 2005 (1998), în care, pentru prima
dată, pe lîngă problemele economice şi sociale, au fost incluse şi problemele de mediu.
În anul 2001 a fost adoptat un nou document de politici – Concepţia politicii de mediu a
Republicii Moldova – în care s-au evidenţiat noi abordări în domeniu, inclusiv orientarea spre
integrarea europeană şi promovarea includerii cerinţelor de mediu în politicile sectoriale. Este
important de menţionat că această Concepţie nu a determinat stabilirea unui cadru strategic de
mediu sau dezvoltarea unor documente de politici care să definească obiective cuantificabile.
A fost aprobată şi Strategia de gestionare a deşeurilor pentru anii 2013-2027, care
stabileşte un set de obiective şi măsuri privind colectarea, transportarea, tratarea, valorificarea şi
eliminarea deşeurilor în Republica Moldova.
De asemenea, anumite prevederi şi acţiuni de protecţie a mediului au fost incluse într-o
serie de documente de politici din alte sectoare (economic, agricultură, sănătate, securitate
naţională, dezvoltare regională, transport, demografic ş.a.), însă ponderea acestor acţiuni şi
gradul lor de implementare rămîne scăzut.

50
Republica Moldova a integrat priorităţile prevederilor Declaraţiei finale a Conferinţei
Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă „Viitorul pe care ni-l dorim” (Rio de Janeiro, 20-
22 iunie 2012) în Strategia naţională de dezvoltare pentru 2012-2020 „Moldova 2020”. Prin
aceasta Guvernul se angajează să depună toate eforturile pentru a asigura o tranziţie spre
dezvoltarea economică verde care ar promova principiile de dezvoltare durabilă şi ar contribui la
reducerea sărăciei, inclusiv prin intermediul unei mai bune guvernări prin integrarea aspectelor
ce ţin de protecţia mediului în toate domeniile de dezvoltare socioeconomică. Acest proces a fost
susţinut şi extins prin elaborarea şi semnarea Declaraţiei de intenţie privind dezvoltarea durabilă
şi economia verde (08 aprilie 2014). Aceasta se va face prin: (i) atingerea unei rate de dezvoltare
economică care să permită finanțarea crescândă a măsurilor de protecție a mediului şi (ii)
reglementarea echilibrată a mediului de afaceri atât din punctul de vedere al impactului
economic, cât şi din punctul de vedere al impactului asupra mediului [19, p.12].
Ca rezultat major al acestei acţiuni, Guvernul Republicii Moldova a aprobat Strategia de
mediu 2014-2023 (adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 301 din 24.04.2014), care a stabilit
priorităţile naţionale şi sectoriale privind promovarea economiei verzi şi a definit cadrul pentru
ulterioara integrare a economiei verzi în domeniul agriculturii, transportului, energiei, industriei,
construcţiilor, dezvoltării regionale, educaţiei şi achiziţiilor. Acţiunile strategice propuse şi
coordonarea interministerială lansată în domeniul dezvoltării durabile şi economiei verzi au
rezultat în elaborarea Foii de parcurs pentru promovarea economiei verzi în Moldova, cu acţiuni
pe termen scurt şi mediu pentru anii 2018-2020.
Strategia Naţională de Mediu este un document de planificare strategică pe termen lung
pentru 10 ani şi urmează a fi implementată în perioada anilor 2014-2023. Noua Strategie propune
o reformă totală a sectorului protecției mediului, astfel încît să funcționeze un sistem
instituțional, administrativ și de management de mediu ajustat la rigorile Uniunii Europene care
să asigure durabilitatea mediului și creșterea calității factorilor de mediu.
Scopul elaborării Strategiei [33, p.201]:
 elaborarea unei politici moderne în domeniul mediului în Republica Moldova,
 identificarea şi promovarea măsurilor prioritare în domeniul mediului în Republica
Moldova pentru perioada anilor 2014-2023.
Obiective de bază:
 Elaborării strategiilor sectoriale şi planurilor de investiţii,
 Modernizarea şi îmbunătăţirea informaţiei, sistemelor de monitoring şi control,

51
 Modernizarea continuă a infrastructurii de mediu în sectoarele cheie – utilizarea raţională
a resurselor acvatice, managementul deşeurilor şi protecţia aerului atmosferic,
 Atragerea asistenţei tehnice şi a investiţiilor în domeniu.
Necesitatea elaborării Strategiei:
 revizuirea şi ajustarea politicii de mediu la situaţia actuală social-economică a ţării,
performanţele în domeniul mediului şi la tendinţele regionale şi globale în domeniu
 modernizării politicii de mediu în contextul integrării europene al ţării
 elaborarea unui cadru strategic pe termen mediu
 optimizarea utilizării asistenţei tehnice şi investiţionale externe, mobilizarea şi
optimizarea resurselor interne în domeniul mediului
Obiective specifice:
 Utilizarea raţională a resurselor naturale, managementul deşeurilor şi protecţia aerului
atmosferic;
 Modernizarea continuă a infrastructurii de mediu;
 Promovarea dezvoltării ramurilor economiei naţionale cu integrarea cerinţelor de mediu;
 Modernizarea şi îmbunătăţirea schimbului de informaţii, a sistemelor de monitoring şi
control;
 Asigurarea managementului de mediu adecvat la toate nivelele.
Obiective de mediu: Promovarea dezvoltării economice verzi [18, 8-9]
 Conceptului de „dezvoltare economică verde” (în engleză „green growth”) marchează
trecerea de la modelul de dezvoltare în cadrul căruia protecţia mediului este tratată drept o
povară economică, spre un model care foloseşte protecţia mediului drept una din forţele
motrice principale ale creşterii economice. Adoptarea acestui model conferă şi un nou
impuls procesului de transformare a producerii într-un ciclu relativ închis de utilizare a
resurselor. Schimbările date se înscriu în contextul general de reorientare a societăţii de la
o creştere cantitativă, măsurată în baza unor indici economici tradiţionali (cum ar fi, de
exemplu, Produsul Intern Brut), spre o dezvoltare caracterizată prin creşterea calitativă,
inclusiv creşterea calităţii vieţii.
Dezvoltarea economică verde în Republica Moldova se va orienta la următoarele acţiuni:
 Investiţii verzi în ramurile economiei (industrie, agricultură, energetică, transport,
construcţii, comerţ, servicii etc);
 Crearea noilor locuri de muncă;

52
 Reducerea riscurilor de la procesele tehnologice neprietenoase mediului şi impactului
asupra sănătăţii populaţiei;
 Eco-eficienţa: utilizarea raţională a resurselor naturale în producere;
 Producerea şi consumul durabil, înverzirea comerţului;
 Investiţii în infrastructura ecologică (inofensivă pentru mediu şi sănătate);
 Eficienţa energetică (energetică, industrie, locuinţe, servicii);
 Reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră;
Obiective sectoriale din proiectul Strategiei [5]
 Apa (evidenţierea, evaluare şi monitorizarea surselor de poluare a apei (industria,
urbanizarea), calitatea apei de suprafaţă şi epurarea apelor reziduale, deficitul de apă,
calitatea apei subterane, folosirea apei în scopuri agricole şi poluarea apei )
 Deşeurile şi substanţele chimice periculoase (managementul deşeurilor, emisiile de freon
producerea deşeurilor managere de către localităţile urbane şi rurale, gestionarea şi
transportarea deşeurilor toxice, valorificarea deşeurilor, substanţele chimice în mediul
ambiant şi produse.)
 Calitatea aerului (Emisiile de SO2 şi NOx, particulele tari, solide PM10 şi nivelul ozonului
troposferic în stratul Prandtl (ca. 0-50 m) al atmosferei, emisiile de la transportul auto,
feroviar, naval şi aerian. Calitatea aerului atmosferic în localităţile urbane şi rurale; )
 Biodiversitatea şi peisajul natural (creşterea capacităţii tuturor categoriilor de terenuri ce
nu sunt ocupate productiv pentru conservarea diversităţii biologice; gestionarea durabilă
cu fondul forestier; managementul Ariilor Naturale protejate de stat; Reţeaua ecologică
naţională, calitatea ecosistemelor, prevenirea fragmentării ecosistemelor; protecţia şi
conservarea speciilor de plante şi animale sălbatice vulnerabile datorită supra exploatării
în scopuri economice şi comerciale; invazia speciilor străine, deşertificarea pădurilor,
calitatea solurilor, degradarea solului)
 Schimbarea climei (reducerea emisiilor de gaze cu efecte de seră, creşterea suprafeţelor
acoperite permanent de vegetaţie naturală şi cultivată; creşterea gradului de recuperare a
CO2 din principalele emisii ale activităţilor industriale şi agricole; amenajări speciale
pentru obţinerea de biomasă în condiţii controlate; Combaterea dezastrelor naturale
(secetei, eroziunea solului, inundaţiilor), elaborarea măsurilor de adaptare la schimbările
climatice pentru toate ramurile economiei naţionale)
Indicatorii de Mediu:

53
1) asigurarea condiţiilor de bună guvernare şi eficientizarea potenţialului instituţional şi
managerial în domeniul protecţiei mediului pentru atingerea obiectivelor de mediu;
2) integrarea principiilor de protecţie a mediului, de dezvoltare durabilă şi dezvoltare
economică verde, de adaptare la schimbările climatice în toate sectoarele economiei naţionale;
3) sporirea nivelului de cunoştinţe privind protecţia mediului în rîndul elevilor,
studenţilor şi angajaţilor cu cel puţin 50% pînă în anul 2023 şi asigurarea accesului la informaţia
de mediu;
4) reducerea impactului negativ al activităţii economice asupra mediului şi îmbunătăţirea
măsurilor de prevenire a poluării mediului;
5) crearea sistemului de monitoring integrat şi control al calităţii mediului;
6) asigurarea utilizării raţionale, protecţiei şi conservării resurselor naturale prin:
a)îmbunătăţirea calităţii a cel puţin 50% din apele de suprafaţă şi implementarea
sistemului de management al bazinelor hidrografice;
b) asigurarea accesului, pînă în anul 2023, a circa 80% din populaţie la sistemele şi
serviciile accesului sigure de alimentare cu apă şi a circa 65 % la sistemele şi serviciile de
canalizare;
c) îmbunătăţirea calităţii solurilor şi reconstrucţia ecologică a terenurilor degradate,
afectate de alunecări şi a fîşiilor de protecţie a terenurilor agricole în proporţie de 100%;
d) gestionarea durabilă şi protecţia resurselor minerale utile;
e) extinderea suprafeţelor de păduri pînă la 15% din teritoriul ţării şi a ariilor naturale
protejate de stat pînă la 8% din teritoriu, precum şi asigurarea managementului eficient şi durabil
al ecosistemelor naturale;
7) crearea sistemului de management integrat al calităţii aerului, reducerea emisiilor de
poluanţi în atmosferă cu 30% pînă în anul 2023 şi a gazelor cu efect de seră cu cel puţin 20%
pînă în anul 2020, comparativ cu scenariul liniei de bază;
8) crearea sistemelor integrate de gestionare a deşeurilor şi substanţelor chimice, care să
contribuie la reducerea cu 30% a cantităţilor de deşeuri depozitate şi creşterea cu 20 % aratei de
reciclare pînă în anul 2023.
Principalele instrumente necesare pentru realizarea obiectivelor vor fi: reforma sistemului
de gestionarea a mediului, crearea structurilor noi, reorganizarea structurilor subordonate MM,
planificarea elaborării şi implementării cadrului legislativ, normativ, reglementări tehnice şi
standarde în domeniul mediului, instrumente de planificare strategică, educaţia şi formarea
ecologică profesională, cercetări ştiinţifice, instrumente informaţionale, instrumente
participative, instrumente financiare şi economice.

54
Domeniul protecţia mediului este reglementat de un set de acte legislative şi normative,
elaborate, adoptate şi, după caz, modificate conform condiţiilor şi prevederilor noi de protecţie a
mediului. Mai mult decît atît, unele dintre acestea au fost racordate, parţial, la prevederile
legislaţiei de mediu a Uniunii Europene. Dezvoltarea cadrului legislativ/normativ a început odată
cu adoptarea Legii nr.1515-XII din 16 iunie 1993 privind la protecţia mediului înconjurător.
Domeniul protecţiei mediului este reglementat de circa 30 de acte legislative şi un set de
acte normative, elaborate în baza legii-cadru menţionate [44, p.45].
Deşi există acte legislative şi normative ce reglementează, practic, toate sectoarele de
mediu, acestea nu corespund pe deplin tratatelor internaţionale de mediu la care Republica
Moldova este parte şi nu asigură gestionarea adecvată a resurselor naturale pentru a preveni
poluarea mediului şi dreptul la un mediu sănătos, impunîndu-se perfecţionarea acestora. Ceea ce
reiese şi din necesitatea racordării legislaţiei naţionale la directivele Uniunii Europene, acţiune
care a luat amploare după aprobarea Programului de activitate a Guvernului „Integrarea
europeană: libertate, democraţie, bunăstare, 2011-2014”.
Cadrul instituțional în domeniul protecției mediului include următoarele instituții:
Ministerul Agriculturii, Dezvoltării Regionale şi Mediului are misiunea de a asigura
realizarea prerogativelor constituţionale ale Guvernului prin elaborarea, promovarea şi
implementarea politicii statului în domeniul protecţiei mediului şi utilizării raţionale a resurselor
naturale, managementului deşeurilor, folosirii şi protecţiei subsolului, hidroamelioraţiei,
gospodăririi resurselor de apă, alimentării cu apă şi canalizare, reglementării activităţilor
nucleare şi radiologice, controlului ecologic de stat, hidrometeorologiei şi monitoringului
calităţii mediului. De asemenea, MADRM coordonează activitatea a 7 oficii şi a 2 unităţi de
implementare: Oficiul „Finanţării de carbon”, Oficiul „Schimbarea climei”, Oficiul
„Managementul Durabil al Poluanţilor Organici Persistenţi”, Oficiul „Ozon”, Oficiul
„Biodiversitate”, Oficiul „Biosecuritate”, Oficiul „Prevenirea poluării mediului”, Unitatea de
implementare a proiectelor de aprovizionare cu apă şi canalizare, Unitatea consolidată de
implementare a proiectelor de mediu [5, secţiunea 1.]. 
Agenţia de mediu şi Inspectoratul pentru Protecţia Mediului. Cabinetul de miniştri a
aprobat la data de 05.06.2018, constituirea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Mediu şi a
Inspectoratului pentru Protecţia Mediului, în contextul implementării reformei iniţiate la nivelul
autorităţilor publice centrale şi a reformei cadrului de reglementare prin autorizare şi de control
al activităţii de întreprinzător [55].
  Agenţia nou creată va fi un organ emitent al actelor permisive în domeniul mediului şi va
avea funcțiile de bază de a implementa documentele de politici publice și a legislației în
55
domeniul protecţiei mediului, de a acorda suport tehnic Ministerului pentru fundamentarea
proiectelor de documente de politici publice, de acte legislative şi normative, de a reglementa şi
autoriza activitățile cu impact asupra mediului, eliberând persoanelor fizice şi juridice acte
permisive, precum şi de a realiza monitoringul calității factorilor de mediu, inclusiv de a
administra sursele și sistemele informaționale în domeniul mediului și asigurarea accesului
publicului la informația despre mediu.
  Conform deciziei Guvernului Agenţia de Mediu va fi principala autoritate administrativă
care va asigura punerea în aplicare a legislaţiei noi de mediu, armonizată la legislația Uniunii
Europene prevăzută în Acordul de Asociere și implementarea unor noi instrumente de mediu
cum ar fi: sistemul de evaluare a impactului asupra mediului de la activitățile economice, de
evaluare strategică de mediu, de monitoring ecologic integrat, de autorizare integrată de mediu,
de gestionare integrată a deșeurilor, de gestionare a sistemului informațional integrat de mediu
[56].
  Ca suport pentru realizarea funcţiei de monitoring al calităţii mediului, în cadrul Agenției
va funcţiona Laboratorul de Referinţă de Mediu în care vor fi integrate laboratoarele de calitate a
mediului din cadrul Serviciului Hidrometeorologic de Stat şi laboratoarele de investigaţii
ecologice din cadrul Inspectoratului pentru Protecţia Mediului, şi la care va avea acces oricine va
fi interesat de investigații ecologice.
  Prin crearea Inspectoratului pentru Protecţia Mediului se atinge obiectivul de optimizare a
instituțiilor de stat, prin contopirea Inspectoratului Ecologic de Stat şi Serviciului Piscicol, în
acelaşi timp, fortificarea capacităţilor instituţionale în domeniul protecţiei mediului şi utilizării
resurselor naturale [6].
   În conformitate cu tendințele reformei în domeniul controlului de stat asupra activităţii
de întreprinzător, în cadrul Inspectoratului au fost prevăzute subdiviziuni responsabile de
evaluarea riscurilor şi planificarea controalelor, monitorizarea procedurilor de control și
evaluarea acestora, monitoring taxe pentru poluare și securitate internă, ca unitate necesară
prevenirii abuzurilor funcționale, inclusiv cu tentă de corupţie [34, p.41].
Autorităţile administraţiei publice locale, care elaborează măsuri de amenajare şi de
creare a spaţiilor verzi în localităţi, asigură planificarea şi realizarea măsurilor de prevenire a
acţiunilor nocive ale poluanţilor asupra mediului.
Instituţiile ştiinţifice, care prin cercetările efectuate contribuie la realizarea Strategiei de
mediu.

56
Pentru asigurarea condiţiilor de bună guvernare în domeniul protecţiei mediului
înconjurător, Strategia propune, pentru primii 4-5 ani, realizarea unei reforme instituţionale
esenţiale în sectorul de mediu, prin care se intenţionează reorganizarea instituţiilor specializate,
crearea unor instituţii noi, în scopul îmbunătăţirii capacităţilor operaţionale şi al optimizării
cheltuielilor publice. Se propune efectuarea unei analize instituţionale a Ministerului
Agriculturii, Dezvoltării Regionale şi Mediului şi a instituţiilor subordonate, în ceea ce priveşte
funcţiile, structura, politicile, personalul, pentru a determina structurile instituţionale capabile să
realizeze obiectivele stabilite în prezenta Strategie şi angajamentele asumate în Acordul de
asociere. În procesul de analiză vor fi aplicate prevederile şi principiile Legii nr. 98 din 4 mai
2012 privind administraţia publică centrală de specialitate, care se referă la delimitarea clară a
funcţiilor de elaborare, promovare şi implementare a politicilor de mediu, precum şi la cele de
control asupra respectării legislaţiei în domeniu.
De asemenea, se va ţine cont de experienţa instituţiilor de mediu din statele membre ale
UE ce au întreprins anumite măsuri de reforme instituţionale, inclusiv prin crearea instituţiilor
pentru implementarea politicilor de mediu. 

3.2. Strategii sectoriale de protecţie a mediului în Republica Moldova


Degradarea mediului, poluarea şi utilizarea nesustenabilă a resurselor naturale
sunt o provocare majoră pentru agenda de dezvoltare a Republicii Moldova. Consideraţiile
economice şi sociale pe termen scurt încă mai prevalează adesea asupra beneficiilor pe termen
lung ale mediului. Economia consumă intensiv resursele bazându-se pe supra-exploatarea
capitalului natural, în timp ce rolul impactului asupra mediului în structura macroeconomică este
neglijat. În pofida aprobării de către Guvern a Strategiei de mediu pentru anii 2014– 2023 şi a
Planului de Acţiuni conexe, sectorul de mediu nu este considerat o prioritate şi este grav
subfinanţat, în timp ce structura instituţională continuă să fie lacunară, cu responsabilităţi care se
suprapun şi mandate care sunt în contradicție.
În septembrie 2015, ţările membre ale ONU, printre care şi Republica Moldova, au
adoptat Declarația Summit-ului privind Dezvoltarea Durabilă, prin care s-au angajat să pună în
aplicare Agenda de Dezvoltare Durabilă 2030. Astfel, în următorii cincisprezece ani, țările
urmează să-şi mobilizeze eforturile pentru a elimina toate formele de sărăcie, pentru a combate
inegalitățile şi pentru a aborda problemele schimbărilor climatice, asigurând că nimeni nu este
lăsat în urmă.

57
Agenda de Dezvoltare Durabilă 2030 este complexă, cuprinzând 17 obiective de
dezvoltare durabilă şi 169 de ținte care înglobează toate aspectele-cheie ale dezvoltării: (i)
economice, (ii) sociale şi (iii) de mediu. În acest mod, Agenda 2030 are o aplicabilitate
universală pentru toate statele, indiferent de nivelul de dezvoltare și prioritățile acestora (Anexa
1). Următorul pas după ce a fost adoptată la nivel mondial, Agenda necesită a fi adaptată la
prioritățile și contextul specific al fiecărei țări (naționalizată) pentru a o face concludentă,
fezabilă şi eficientă.
În Republica Moldova, prima etapă de naționalizare a Agendei 2030 a avut loc în
perioada iulie 2016 – februarie 2017 prin: (i) identificarea relevanței ODD-urilor (obiectivelor şi
țintelor de dezvoltare durabilă) şi analiza nivelului de corelare între Agenda 2030 şi prioritățile
naționale de politici; (ii) adaptarea (formularea) obiectivelor şi ţintelor din Agenda 2030 în
corespundere cu necesitățile şi prioritățile naționale, şi identificarea documentelor de politici în
care acestea urmează a fi integrate; (iii) definirea ecosistemului de date necesare pentru
monitorizarea şi evaluarea nivelului de implementare a ODD-urilor.
În continuare, Obiectivele de Dezvoltare Durabilă (ODD) şi țintele acestora adaptate la
nivel național urmează a fi integrate propriu-zis în documentele de planificare strategică, pentru
a fi implementate, monitorizare şi evaluate. Acest exercițiu este unul complex şi iterativ, care
implică participarea mai multor actori responsabili la nivelul administrației publice şi care
durează în timp.
Strategia Naţională de Dezvoltare are o importanţță majoră în procesul de naționalizare a
Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă, întrucât prezintă viziunea și stabilește prioritățile de
dezvoltare a țării pe termen lung care vor sta la baza tuturor documentelor de politici
intersectoriale și sectoriale, ciclului bugetar și activității autoritățile administrative centrale.
În baza Strategiei Naționale de Dezvoltare, ministerele elaborează documente de politici
sectoriale și intersectoriale. Sistemul actual de politici publice este caracterizat prin existența a
patru tipuri de documente de politici publice distincte, dar în același timp interconexe, și anume
[24, p.11]:
 Concepția - un sistem de idei generale orientate spre tratarea/interpretarea multilaterală a
problemelor economice, sociale, juridice, științifi ce, tehnice etc., refl ectă modul de a
percepe sau ansamblul de opinii, idei cu privire la problemele ce țin de dezvoltarea unui
sau mai multor domenii sau sectoare în ansamblu.

58
 Strategia - document de politici care conține direcția orientativă de activități pentru un
termen mediu (3-5 ani) sau lung (6-15 ani), având drept scop identifi carea modalității și
mecanismului de organizare a realizării obiectivelor pe problematica abordată.
 Programul - o succesiune de operațiuni concrete, care servesc drept instrument de
implementare a politicilor, conținând obiective clar defi nite, resurse necesare, grupuri-
țintă prestabilite și termene de realizare.
 Planul de acțiuni - un document de programare, în care sunt trasate sarcini concrete pe
termen scurt într-un anumit domeniu, elaborat în conformitate cu documentele de politici,
inclusiv a Programului Guvernului.
În anul 2007 au fost aprobate regulile de elaborare şi cerințele unificate față de
documentele de politici, însă acestea sunt rudimentare şi formale, întrucât nu prezintă o abordare
metodologică, ci se limitează la noțiuni de bază. Estimarea costurilor lipsește în strategiile
sectoriale, fiind indicat faptul că politica va fi implementată în limita alocărilor bugetare şi, prin
urmare, nu este asigurată alinierea acestora la Cadrul Bugetar pe Termen Mediu (CBTM), ceea
ce duce la un nivel redus de implementare a documentelor de politici. Sistemul de monitorizare,
care ar trebui să furnizeze informații privind rezultatul activității Guvernului, nu este pe deplin
funcțional. Calitatea procesului de elaborare a politicilor în baza evidențelor nu este coerentă,
deoarece analizele sunt încă slabe.
Prin urmare, pe parcurs anilor se atestă o ”inflație” a documentelor de politici, elaborarea
acestora fiind uneori considerată cea mai simplă „soluție” pentru anumite provocări. În unele
sectoare sunt peste 10 documente de politici care se dublează, iar uneori chiar prezintă viziuni
divergente. Unele documente se perpetuează de la o perioadă la alta.
Ţinând cont de numărul mare al documentelor de politici, acestea au fost supuse unui
proces de „ghilotinare” în anul 2008 şi 2012, ținând cont de relevanța acestora, fiind în total
abrogate peste 200 de documente de politici. Totuşi, la moment rămân în vigoare un număr
excesiv de documente de politici – în jur de 200, care este în creştere, doar în anul 2016 fiind
aprobate de Guvern 14 strategii, 17 planuri şi 21 programe.
Documentele de politici sectoriale şi intersectoriale sunt principalele instrumente de
implementare a Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă, țintele adaptate la nivel național urmând a
fi integrate în documente de politici în procesul de elaborare şi adaptare a acestora. Prin urmare,
pentru a asigura existența unor documente de politici calitative, bazate pe evidențe, conectate la
procesul bugetar și care să cuprindă întreg spectrul de politici dintr-un anumit sector, este

59
imperativă reformarea sistemului de planif care la nivel sectorial, concomitent cu elaborarea
SND „Moldova 2030”.
În ceea ce priveşte protecţia mediului înconjurător în Strategia de dezvoltare „Moldova
2030”, ea se regăseşte în obiectivele 14 şi 15, un accent făcându-se în special pe efectul
schimbărilor climatice.
Republica Moldova este extrem de vulnerabilă la schimbările climatice și la dezastre
înregistrând anual pierderi economice medii de 2,13% din PIB. Din cauza catastrofelor
meteorologice a căror probabilitate anuală de apariție este de 0,5% țara ar putea pierde până la
10% din PIB anual. De exemplu, înghețurile târzii din luna mai 2016 şi ploile abundente şi
grindina din luna iulie 2016 au afectat aproape 4.800 de hectare de teren agricol, pagubele fiind
estimate la 500.000 USD [30, p.5].
Reducerea riscurilor dezastrelor şi adaptarea la schimbările climatice devin tot mai
importante în condițiile în care Guvernul Republicii Moldova a semnat Acordul de la Paris şi
Cadrul pentru reducerea riscurilor de dezastre 2015-2030 de la Sendai. Consolidarea
managementului riscurilor asociate dezastrelor constituie o prioritate în Planul Național de
Acțiuni pentru implementarea Acordului de Asociere cu UE.
Guvernul a aprobat o Strategie națională de adaptare la schimbarea climei în care au
fost identificate impacturile prognozate ale schimbărilor climatice pentru fiecare sector și care
prevede elaborarea planurilor de acțiuni concrete pentru adaptare și integrarea de către entitățile
publice relevante a riscului climatic în politicile sectoriale. Totuşi, lipseşte un mecanism național
clar și eficient de coordonare multi-sectorială pentru abordarea provocărilor legate de
schimbările climatice și pentru asigurarea unei integrări eficiente.
Economia Republicii Moldova este caracterizată ca fiind una dintre cele mai intensive
economii la nivel de emisii de dioxid de carbon și de consum de energie în regiune, cu un
consum de energie de două ori mai mare decât media UE. Sectorul energetic contribuie cel mai
mult cu GES – 65% din totalul emisiilor la nivel național [35, p.12]. Datorită faptului că
securitatea energetică este una dintre principalele sale priorități naționale, Guvernul a depus
eforturi semnificative pentru modernizarea și reformarea sectorului energetic. Au fost aprobate
Strategia Energetică a Republicii Moldova până în anul 2030, Programul Național pentru
Eficiență Energetică 2011-2020, Legea cu privire la utilizarea resurselor regenerabile și Legea cu
privire la eficiența energetică (2010).
De asemenea, conducerea ţării a depus eforturi pentru a înlocui importurile de energie
fosilă şi pentru a spori eficiența energetică. Până în anul 2020, este prevăzută diversificarea
60
surselor de energie primară la o pondere de cel puțin 17% din energia din surse regenerabile în
consumul final brut de energie și obținerea unei ponderi de cel puțin 10% din energia
regenerabilă în consumul final de energie în sectorul transporturilor. Cu toate acestea,
dependența Republicii Moldova de importurile de energie este în continuare de 87% [57]
Potrivit informațiilor oficiale, poluarea aerului în Republica Moldova este determinată nu
doar de producerea energiei electrice, de încălzirea locuințelor, precum şi de activitatea
industrială dar şi prioritar de circulația rutieră, cea feroviară şi aeriană.
Poluarea aerului este generată în special de folosirea energiei şi de activităţile de
transportare. Urbanizarea, dezvoltarea industriei i a transportului provoacă emisii cu concentraţii
mari de substanţe poluante în atmosferă, emisii care duc la efecte nocive asupra naturii şi a
tuturor organismelor vii [36, p.23].
Atmosfera este considerată un mediu de tranzit pentru poluanţi, dar un mediu în care
aceştia se propagă cel mai repede şi parcurg distanţe mult mai mari decât în alte medii. Poluarea
aerului nu cunoaşte frontiere naţionale. Problema poluării transfrontaliere a fost abordată pentru
prima dată abia în anii 1970. Până la acel moment poluarea atmosferică a fost concepută ca fiind
un fenomen local, iar reglementarea acestuia la nivel internațional nu era considerată o
necesitate.
Însă, odată cu perceperea fenomenului de circulație la distanţe relativ mari a poluanţilor
din aer, precum şi a consecințelor direct legate de acest fenomen, cum ar fi ploile acide, care
afectează atât sănătatea, cât şi activitatea oamenilor, precum şi vegetația, apele de suprafață,
societatea internațională a ajuns la concluzia că este nevoie de reglementarea juridică a poluării
transfrontaliere pe distanțe lungi.
În ceea ce ţine însă de poluarea atmosferei pe distanțe lungi, dezvoltarea cadrului
internațional legal vizează Convenţia de la Geneva privind poluarea transfrontalieră a aerului la
distanțe lungi din 1979, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului
nr.399-XIII din 16.03.1995. Convenţia a fost extinsă prin 8 protocoale [54, p.75].
Prevederile Convenţiei de la Viena pentru protecţia stratului de ozon din anul 1985 şi
Protocolul de la Montreal privind substanţele care distrug stratul de ozon (Montreal, 1987), la
care Republica Moldova a devenit parte în anul 1996 prin Hotărârea Parlamentului nr.966-XIII
din 24.07.1996, obligă părţile semnatare să protejeze în primul rând sănătatea umană şi mediul
înconjurător de la efectele epuizării stratului de ozon.

61
La nivel internațional era necesară instituirea unei reglementări comune tuturor
domeniilor care vizează mediul prin fortificarea dreptului la informație, dreptului de participare
la luarea deciziilor, precum și a accesului la justiție.
În această ordine de idei, reieșind din necesitățile enumerate anterior, Convenţia
Comisiei Economice Europene a Organizaţiei Naţiunilor Unite (CEE a ONU) privind accesul la
informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu
(cunoscută şi sub denumirea Convenţia de la Aarhus) a fost deschisă spre semnare la 25 iunie
1998, în cadrul celei de-a IV-a Conferinţe Ministeriale „Mediu pentru Europa” desfăşurată în
localitatea Aarhus din Danemarca.
La 25 iunie 1998 Convenția a fost semnată de 39 de state, de Uniunea Europeană şi a
intrat în vigoare la 30 octombrie 2001. Republica Moldova a fost prima care a ratificat
Convenția din 7 aprilie 1999 prin Hotărârea Parlamentului nr.346-ХIV din 7 aprilie 1999.
Convenția a fost extinsă prin Protocolul privind Registrul emisiilor şi transportul
substanţelor poluante (RETP). La fel, prin Legea nr.99 din 26.04.2013 Republica Moldova a
ratificat Protocolul privind registrele emisiilor şi transferului de poluanţi, întocmit la Kiev la 21
mai 2003, la Convenţia de la Aarhus, asigurând responsabilitatea de colectarea informaţiilor
privind emisiile de poluanţi şi transferul acestora, instituirea şi ţinerea registrului naţional al
emisiilor şi al transferului de poluanţi.
Elaborarea reglementării privind limitele de emisii de mercur în aer este prevăzută de
Convenţia de la Minamata cu privire la mercur, adoptată la Kumamoto (Japonia) la 10 octombrie
2013, ratificată prin Legea nr.51 din 30.03.2017.
Legislația națională este condiţionată de necesitatea promovării politicii naţionale a
statului în domeniul armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia Uniunii Europene şi realizării
acordurilor internaţionale la care Republica Moldova este parte în domeniul protecţiei mediului,
precum şi de necesitatea promovării politicii privind calitatea aerului înconjurător orientate spre
prevenirea, diminuarea şi monitorizarea efectelor ecologice substanţiale.
Prin Strategia Națională de Dezvoltare (SND) „Moldova 2020” aprobată de Parlamentul
Republicii Moldova prin Legea nr.166 din 11.07.2012, Republica Moldova s-a obligat să depună
toate eforturile necesare pentru asigurarea tranziţiei spre o dezvoltare economică verde, care
promovează principiile dezvoltării durabile şi contribuie la reducerea sărăciei, inclusiv prin
asigurarea unei guvernări mai bune în domeniul dezvoltării durabile, prin integrarea şi
fortificarea aspectelor protecţiei mediului în toate domeniile de dezvoltare socialeconomică a
ţării.

62
La momentul actual unicul document orientat spre asigurarea calității aerului inconjurător
este Strategia de mediu pentru anii 2014-2023, care prevede crearea unui sistem integrat de
management al calităţii aerului și reducerea emisiilor de poluanţi în aer cu 30% până în anul
2023. Viziunea strategică a documentului de politică în domeniul mediului este asigurarea unei
protecții durabile a mediului prin dezvoltarea unui cadru instituțional și de politici eficiente în
domeniu.
În afară de „Moldova 2030”, rezultatul mai are scopul de a susține implementarea
strategiilor, planurilor de acțiuni și programelor naționale conexe după cum urmează:
 Strategia națională de mediu pentru anii 2014-2023: Reducerea emisiilor GES cu cel
puțin 20% până în anul 2020, comparativ cu scenariul liniei de bază (1990); asigurarea
utilizării raționale, protecției şi a conservării resurselor naturale; integrarea principiilor de
adaptare la schimbările climatice în toate sectoarele economiei naționale.
 Strategia de adaptare la schimbarea climei până în anul 2020 şi Planul de acțiuni pentru
implementarea acesteia: Reducerea cel puțin cu 50% a vulnerabilității la schimbările
climatice către anul 2020 şi facilitarea adaptării la schimbarea climei în 6 sectoare
prioritare (agricultură, resurse de apă, sector forestier, sănătate umană, energie și
transport).
 Politica Națională de Sănătate a Republicii Moldova pentru anii 2007–2021: Măsuri
preventive pentru a face față evenimentelor climatice nefavorabile.
 Programul național pentru implementarea Protocolului privind Apa şi Sănătatea în
Republica Moldova pentru anii 2016–2025: Îmbunătățirea gestionării apelor pentru a
asigura siguranța apelor, standardele de calitate a apei, accesul la apă și sanitație pentru
populație, inclusiv accesul la apă potabilă sigură pentru 99% din populația urbană și 85%
din populația rurală până în 2025 și îmbunătățirea accesului la sanitație pentru 85% din
populația urbană și 25% din populația rurală până în 2025.
 Strategia energetică a Republicii Moldova până în anul 2030: Asigurarea unei contribuții
a surselor de energie regenerabilă de 20% în mixul energetic până în 2020; reducerea
emisiilor de gaze cu efect de seră (comparativ cu 1990) cu 25% până în 2020.
 Contribuția Națională Determinată Intenționată înaintată Secretariatului Convenției-
cadru a Organizației Națiunilor Unite privind schimbărilor climatice (CCONUSC) la 25
septembrie 2015: Angajamentul față de un obiectiv necondiționat de reducere cu 67% a
emisiilor sale de GES până în 2030 față de nivelul din 1990.

63
 Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova 2016–2018: Reducerea
impactului riscurilor naturale și protecția împotriva dezastrelor.
 Programul național pentru eficiență energetică 2011–2020: Reducerea intensității
energetice în economia națională și diminuarea impactului negativ al sectorului energetic
asupra mediului.
Resursele de apă din Republica Moldova sunt sensibile la schimbările climatice atât din
punct de vedere al cantităţii, cât şi al calităţii. Conform estimării, resursele de apă de suprafaţă
disponibile se vor diminua cu 16-20% până în anul 2020. Aceasta înseamnă că siguranţa
alimentării cu apă a tuturor utilizatorilor va fi periclitată în anul 2020, când intensitatea folosirii
apei va atinge 100%. Luând în considerare posibilitatea de a exploata apa subterană, se
preconizează că lipsa apei va deveni o barieră în calea dezvoltării doar începând cu anul 2030
[37].
Conform datelor de monitorizare recente, nivelul de poluare al râurilor Prut, Nistru şi
Dunăre nu s-a schimbat semnificativ în comparaţie cu anii precedenţi. În general, aceste râuri
sunt considerate a fi moderat poluate, situându-se în Clasa IIIII de calitate “curate şi moderat
poluate”.
Fântânile de adâncime mică 10-50m, constituie principala sursă de apă în zonele rurale
unde nu există sisteme centralizate de alimentare cu apă. Lipsa sistemelor de sanitaţie adecvate şi
a zonelor de protecţie sanitară în jurul surselor de apă generează o situaţie în care 75% din
populaţia rurală utilizează apă de fântână de o calitate necorespunzătoare.
Strategia Alimentare cu Apă şi Sanitaţie (AAS) are ca obiectiv general, crearea unui
cadru pentru asigurarea graduală a accesului la apă sigură şi sanitaţie adecvată pentru majoritatea
localităţilor şi populaţiei din Republica Moldova, până în anul 2027, contribuind astfel la
îmbunătăţirea sănătăţii, demnităţii şi calităţii vieţii şi susţinând dezvoltarea economică a ţării [8].
Valorile promovate de Strategie includ recunoaşterea accesului la apă ca pe un „drept al
omului” şi convingerea fermă că o acoperire a ţării cu infrastructură AAS bună este un precursor
necesar pentru o dezvoltare socio-economică durabilă şi că investiţiile în AAS au rate de
revenire superioare oricărei alte activităţi, prin prisma beneficiilor aduse populaţiei conectate, dar
şi al statului în ansamblu. Implementarea Strategiei AAS presupune un salt calitativ în
managementul şi coordonarea sectorului, care este de o importanţă crucială pentru atragerea
investiţiilor.
Solul reprezintă principala bogăţie naturală a Republicii Moldova. După componenţa şi
fertilitatea lor naturală, solurile Moldovei fac parte din categoria celor mai valoroase,

64
caracterizînduse şi printro remarcabilă diversitate, legată de variaţiile zonalităţii orizontale şi
verticale locale, condiţiile climaterice şi geologice.
Ţinînd cont de tendinţele globale, a ritmurilor de degradare şi pierderilor irecuperabile de
suprafeţe agricole, precum şi de dezvoltarea agriculturii, problema păstrării calităţii învelişului
solului pe terenurile agricole devine pentru statul nostru o preocupaţie strategică de securitate
naţională. Obiectivul principal al Republicii Moldova este păstrarea pe termen lung a
calităţii învelişului de sol, concomitent cu protecţia mediului ambiant.
De nivelul calităţii solurilor depinde în mare măsură productivitatea culturilor agricole,
dezvoltarea sectorului zootehnic, exportul de produse agroalimentare, bunăstarea populaţiei şi
situaţia ecologică în ţară.
Exploatarea intensivă a resurselor de sol pe plan mondial a condus în ultimele decenii la
degradarea accelerată a acestora. Degradarea solurilor în Republica Moldova este cea mai gravă
problemă existentă la etapa actuală. Principalele forme de degradare a învelişului de sol sunt:
eroziunea prin apă, dehumificarea, secătuirea solurilor în elemente nutritive, destructurarea şi
compactarea excesivă, solonetizarea, sărăturarea ş.a.
În scopul implementării unuia dintre obiectivele “Programul de conservare şi sporire a
fertilităţii solurilor pentru anii 2011-2020”, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 626 din
20.08.2011, a apărut necesitatea de a dezvolta un Sistem de Informare (SI) “Solurile Republicii
Moldova”. În cadrul creării sistemului se prevede crearea băncii de date cu indicatorii stării de
calitate (chimici, fizici, fizicochimici, biologici) şi nota de bonitate a solurilor cu posibilitatea de
prezentare publică a informaţiei pentru consumatori. Menţinerea şi înnoirea băncii de date cu
materiale, ce rezultă din cercetările pedologice şi agrochimice, se efectuează de către instituţiile
şi întreprinderile abilitate şi licenţiate în domeniu [17, p.1]. Aspecte privind protecţia solului în
Republica Moldova sunt stipulate şi incluse în Strategia Naţională de Mediu.
Astăzi, în Republica Moldova, managementul defectuos al deşeurilor este o realitate,
oricare ar fi tipul acestora. Deşeurile menajere şi de construcţie (care provin de la gospodăriile
casnice) constituie volumul cel mai important al deşeurilor generate în Republica Moldova.
Deşeurile industriale sunt eliminate în urma proceselor de producție, dintre acestea cele mai
voluminoase sunt deșeurile de materiale de construcții, de metale feroase și neferoase etc. O
categorie care necesită o atenție deosebită este cea a deșeurilor periculoase, în special: uleiurile
uzate, baterii și acumulatoare, pesticidele neutilizate sau perimate, deșeurile chimice și cele
medicale.

65
De cele mai multe ori, în absența investițiilor și a fondurilor necesare pentru întreținerea
gunoiștilor, obiectele existente ajung într-o stare avansată de degradare. Astăzi în Republica
Moldova numărul gunoiștilor este estimat la peste 1 800 (pentru aproximativ 900 de primării),
majoritatea acestor gunoişti fiind neamenajate, iar o bună parte dintre ele fiind și neautorizate.
Construcția unor infrastructuri moderne pentru depozitarea și trierea deșeurilor și introducerea
unei noi metodologii de stabilire a taxei pentru deșeuri (în funcție de cantitatea și tipul de deșeuri
generate de către fiecare gospodărie) va avea efecte benefice asupra mediului înconjurător [47, p.
57].
Conform Strategiei de gestionare a deşeurilor în Republica Moldova pentru anii 2013-
2027, politica Guvernului Republicii Moldova în domeniul gestionării deşeurilor constă în
dezvoltarea infrastructurii şi a serviciilor necesare pentru a proteja în mod adecvat mediul
înconjurător la nivel global, naţional şi local de efectele asociate cu managementul deşeurilor
generate de cetăţeni, întreprinderi şi instituţii.
Gestionarea necorespunzătoare a deşeurilor pe parcursul ultimilor ani afectează
comunităţile locale, ameninţă mediul şi contribuie la emisiile globale de gaze cu efect de seră. În
contextul creşterii economice a volumului şi diversităţii deşeurilor generate, gestionarea şi
reciclarea deşeurilor reprezintă priorităţi locale, naţionale şi internaţionale.
Prezenta Strategie stabileşte bazele cadrului necesar pentru dezvoltarea şi implementarea
unui sistem integrat şi eficient din punct de vedere social, economic şi de protecţie a mediului.
Dezvoltarea durabilă în domeniul deşeurilor se bazează pe gestionarea controlată pentru a limita
pe termen scurt impactul asupra mediului cauzat de eliminarea acestora, iar pe termen mediu şi
lung pentru a fi social acceptabilă şi economic fezabilă.
Cele mai eficiente opţiuni de gestionare a deşeurilor, conform strateiei prevăd [7, p.4]:
1) prevenirea producerii de deşeuri, ce se poziţionează în partea superioară a ierarhiei şi
constă în încetinirea şi inversarea în cele din urmă a ratei de creştere a deşeurilor şi a
proprietăţilor periculoase ale deşeurilor generate;
2) reutilizarea şi reciclarea, care se referă la utilizarea deşeurilor ca materii prime
secundare, fără prelucrare suplimentară (reutilizare) sau cu prelucrarea ulterioară (reciclare);
3) recuperarea, care priveşte extragerea în continuare a valorii (inclusiv a energiei) din
deşeurile generate. Recuperarea include utilizarea de fracţiuni combustibile de deşeuri drept
combustibil alternativ în producţia de energie electrică şi termică;

66
4) eliminarea, care constă în înhumarea în depozitele de deşeuri a compo-nentelor de
deşeuri care nu pot fi reutilizate, reciclate şi recuperate, pentru a limita emisiile în mediul
înconjurător.
Prevederile Strategiei se aplică tuturor deşeurilor clasificate conform Legii privind
deşeurile. Această clasificare va fi pusă în aplicare prin Hotărîrea de Guvern privind aprobarea
Listei deşeurilor, inclusiv a deşeurilor periculoase.
Gestionarea deşeurilor în Republica Moldova rămîne a fi o problemă dificilă şi
nerezolvată, atît din punct de vedere organizatoric, cît şi legislativ. Cu toate că domeniul
protecţiei mediului este reglementat de circa 35 de acte legislative şi peste 50 de hotărîri de
Guvern, aspectul legal al gestionării deşeurilor necesită a fi îmbunătăţit esenţial, fiind necesare
atît revizuirea şi modificarea cadrului legal şi instituţional, cît şi crearea unui sistem integru de
reglementare tehnică şi ecologică în domeniile de colectare selectivă pentru reciclarea,
valorificarea, eliminarea şi depozitarea deşeurilor.
Un loc important în politica statului trebuie să-l ocupe soluţionarea problemelor de
mediu, fapt confirmat de articolul 37 din Constituţia Republicii Moldova, care garantează dreptul
fiecărui cetăţean la un mediu înconjurător sănătos. Acest drept constituţional reprezentă temelia
cadrului politico-juridic, de la care pornesc direcţiile strategice din domeniul protecţiei mediului,
utilizării durabile a resurselor naturale, garantarea securităţii ecologice şi integrarea aspectelor de
protecţie a mediului în politicile sectoriale.

67
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
În cadrul relaţiei om-mediu natural se poate sesiza un dificil – dar nu insurmontabil –
moment de criză. De altfel, în decursul istoriei societăţii, posibilităţile oferite de mediu în unele
momente au fost suprasolicitate. Fenomenul a generat reacţii specifice: crize alimentare, migraţii
în ţinuturi altădată intacte, în care nu se credea că este posibilă desfăşurarea unor activităţi (lucru
realizabil astăzi datorită performanţelor şi proprietăţilor diverselor materiale aferente nu numai
tehnologiilor de exploatare şi prelucrare a resurselor din zonă, ci şi dotărilor de toate tipurile de
care beneficiază personalul care deserveşte instalaţiile şi efectuează experienţele ştiinţifice
specifice misiunilor pe care trebuie să le îndeplinească), dar noutatea constă în faptul că acum
Pământul întreg este apreciat a funcţiona ca o ”unitate economică” şi este în întregime
suprasolicitat, iar omul a devenit conştient de acest fapt.
Problemele de mediu sunt legate în perioada contemporană de creşterea demografică,
urbanizare, nivelul şi structura producţiei şi a consumului, evoluţia tehnică. Aspectele cele mai
grave s-au evidenţiat în ultimele decenii, ele rezidând, în mare parte, din necesitatea evacuării
deşeurilor provenite dintr-o producţie şi un consum în continuă şi accelerată creştere (dar care,
nici pe departe, nu prezintă o legătură obiectivă între nevoi şi satisfacerea lor, ci – mai degrabă –
reflectă o legătură între dorinţe şi satisfacerea lor).
Utilizarea energiei, de exemplu, determină deteriorări extrem de grave şi de variate ale
mediului în toate stadiile, de la producere şi până la evacuarea surplusului de căldură. Acţiunile
umane au asupra mediului şi efecte globale care se concretizează în modificări climatice
generale. Se constată astfel unele schimbări semnificative, precum: expansiunea zonelor aride şi
semiaride, o modificare a climei determinată de degajarea unor cantităţi mari de bioxid de carbon
– CO2 în atmosferă prin arderea combustibililor clasici, perturbări în succesiunea şi durata
anotimpurilor, modificări ale regimului precipitaţiilor, apariția efectului de seră, manifestarea
începutului încălzirii globale etc.
Imaginea situaţiei actuale a mediului înconjurător este, în multe privinţe şi în multe
locuri, destul de gravă, dar se apreciază că stadiul actual al cunoştinţelor generale, posibilităţile
materiale globale ar putea asigura şi pe viitor o calitate satisfăcătoare a vieţii. Se aşteaptă astfel
ca mediul să se ”elibereze” de sub efectele consumului abuziv de energie (prin valorificarea unor
noi surse şi forme ale acesteia) şi resurse, prin recurgerea la convertizori nepoluanţi,
neutralizarea noxelor, refolosirea, reciclarea și recuperarea materialelor, gestionarea
corespunzătoare a deşeurilor etc.
Toate aceste acţiuni este necesar de a fi ghidate de anumite politici şi strategii elaborate la
nivelul fiecărui stat în parte.

68
Din 1973, politica ecologică la nivelul UE a parcurs numeroase etape, şi în pofida
numeroaselor piedici apărute în calea dezvoltării sale, a înregistrat numeroase progrese. De
altfel, în probleme legate de încălzirea globală sau degradarea stratului de ozon, UE este
recunoscuta în lumea industrializata. Primii 25 de ani au însemnat crearea unei structuri de
guvernare ecologice în Europa de Vest.
Pentru viitor, se are în vedere integrarea consideraţiilor ecologice în priorităţile politice şi
economice la nivel regional. Al Şaptelea Program de Acţiune marchează un progres important în
acest sens, dar rămân încă multe bariere care trebuie depăşite. Parte din ele pot fi depăşite de
activitatea Comisiei Europne, în timp ce altele dintre ele vor necesita o colaborare susţinută între
părţile implicate.
Cele mai mari dificultăţi sunt legate de reticenţa statelor membre de a se subordona
agenţiilor supranaţionale sau de a aduce compromisuri în politicile lor economice.
Dificultatea UE în implementarea politicilor ecologice simbolizează forţele conflictuale şi
contradicţiile care au caracterizat aceasta organizaţie încă de la începuturile sale. Acestea includ
necesitatea unităţii în diversitate dintre priorităţile naţionale şi imperativele supranaţionale şi
distribuirea puterii între diferitele organizaţii şi nivele de guvernare.
Cu toate acestea, UE înregistrează progrese în soluţionarea acestor probleme. În ceea ce
priveşte mediul, s-a trecut de la etapa de “efervescenţă” legislativă la cea de supraveghere atentă
a implementării prevederilor politicii de mediu. La aceasta a contribuit atât “maturizarea”
instituţională, cat şi conştientizarea importanţei reglementărilor de mediu şi în celelalte direcţii.
În final, procesul legislativ este mult mai complicat datorită participării mai multor
organizaţii implicate direct sau indirect. Este preţul plătit pentru elaborarea unor acte normative
de mai bună calitate, bazate pe informaţii documentate ştiinţific şi mai eficiente în materializarea
prevederilor politice în domeniul protecţiei mediului.
Au trecut peste trei decenii de când Uniunea Europeană a adoptat primul program de
acţiune pentru protecţia mediului. De la o abordare sectorială, europenii au trecut la elaborarea
de strategii de dezvoltare durabilă, integrând mediul în toate componentele politicilor
comunitare; Uniunea a adoptat peste 200 de acte legislative, a dezvoltat un sistem tot mai
complex de instrumente, a promovat cercetarea şi inovarea tehnologică pentru a găsi tehnologii
nepoluante, a dezvoltat eco-pieţe, a încercat să acţioneze la nivelul comportamentelor de consum
şi de producţie (apreciate astăzi ca factor cheie determinant al degradării sistematice a mediului
şi a ecosistemelor), s-a implicat activ în acţiunea la nivel global în direcţia reorientării politicilor
economice către o dezvoltare durabilă în toate ţările lumii.

69
În Republica Moldova, prima lege privind protecţia mediului a fost adoptată în anul 1993
şi amendată ulterior. În prezent, cadrul legal specific se afla într-un proces de adaptare care are la
baza o Strategie naţională pentru protecţia mediului adoptată în anul 2014 pentru perioada 2014-
2023, care prevede acţiuni pentru armonizarea legislaţiei naţionale de mediu cu teme-cheie din
legislaţia europeană, respectarea angajamentelor internaţionale la care Republica Moldova a
aderat, precum şi însuşirea principiilor dezvoltării durabile şi exploatării raţionale a resurselor.
Republica Moldova şi Uniunea Europeană îşi dezvoltă şi îşi consolidează cooperarea în
domeniul mediului înconjurător, contribuind astfel la obiectivul pe termen lung privind
dezvoltarea durabilă şi ecologizarea economiei. Se prevede că protecţia sporită a mediului va
aduce beneficii cetățenilor şi întreprinderilor din Republica Moldova, inclusiv prin îmbunătățirea
sănătății publice, prin conservarea resurselor naturale, prin sporirea eficienței economice și
ecologice, prin integrarea mediului în alte domenii de politică, precum şi prin utilizarea de
tehnologii moderne, mai curate, care să contribuie la modele de producţie mai sustenabile.
Cooperarea se desfăşoară ținând seama de interesele părţilor pe baza egalităţii şi a beneficiilor
reciproce, precum şi de interdependenţa existentă între părţi în domeniul protecţiei mediului şi de
acordurile multilaterale în acest domeniu
Degradarea mediului, poluarea şi utilizarea nesustenabilă a resurselor naturale sunt o
provocare majoră pentru agenda de dezvoltare a Republicii Moldova. Considerațiile economice
şi sociale pe termen scurt încă mai prevalează adesea asupra beneficiilor pe termen lung ale
mediului. Economia consumă intensiv resursele bazându-se pe supra-exploatarea capitalului
natural, în timp ce rolul impactului asupra mediului în structura macroeconomică este neglijat. În
pofida aprobării de către Guvern a Strategiei de mediu pentru anii 2014– 2023 şi a Planului de
Acţiuni conexe, sectorul de mediu nu este considerat o prioritate şi este grav subfinanțat, în timp
ce structura instituțională continuă să fie lacunară, cu responsabilități care se suprapun şi
mandate care sunt n contradicţie.
Domeniul protecţiei mediului nu a fost printre priorităţile Guvernului Republicii Moldova
şi nu s-a regăsit în Strategia Naţională de Dezvoltare „Moldova 2020”. Analiza priorităţilor de
dezvoltare economică incluse în SND „Moldova 2020” a constatat că doar priorităţile „Investiţii
publice în infrastructura de drumuri naţionale şi locale” şi „Diminuarea consumului de energie
prin sporirea eficienţei energetice” reflectă anumite aspecte legate de mediu ce ţin de emisiile de
substanţe nocive de la consumul carburanţilor şi de emisiile de gaze cu efect de seră, în cazul
pierderilor de energie termică.

70
După cum s-a menţionat în analiza efectuată în lucrarea dată ce ţine de Strategiile de
mediu în RM, că cadrul legislativ este prezentat printr-un număr mare de legi care, deseori se
suprapun în multe privinţe, sau se repetă. Astfel, ar fi necesar, ca orecomendaţie, de a face o
regulă în aceste acte şi de a le promova doar pe acele care au acoperire financiare şi sunt efective
în scopul soluţionării problemelor de mediu în Republica Moldova.

71
BIBLIOGRAFIE

Acte legislative şi normative


1. Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu,
Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor. Asigurarea noastră de viață,
capitalul nostru natural: o strategie a UE în domeniul biodiversităţii pentru 2020,
Bruxelles, 3 mai 2011.
2. Comisia Europeană. Combaterea schimbărilor climatice. Luxemburg: Oficiul pentru
Publicații al Uniunii Europene, 2014. 16p.
3. Directiva 2009/147/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind conservarea
păsărilor sălbatice (versiune codificată), 30 noiembrie 2009, art. 1. În: Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene L 20, 26.01.2010.
4. Directiva 92/43/CEE a Consiliului privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor
de faună și floră sălbatică, 21 mai 1992, art. 1. În: Jurnalul Oficial al Comunităților
Europene, Studii Europene 9 206, 22.07.1992.
5. Guvernul RM, Hotărîre Nr. 301 din  24.04.2014 cu privire la aprobarea Strategiei de
mediu pentru anii 2014-2023 şi a Planului de acţiuni pentru implementarea acesteia
6. Guvernul RM Hotărîre Nr. 549 din  13.06.2018 cu privire la constituirea, organizarea 
 şi funcţionarea Agenţiei de Mediu
7. Hotărîre Nr. 248 din  10.04.2013 cu privire la aprobarea Strategiei de gestionare 
a deşeurilor în Republica Moldova pentru anii 2013-2027
8. Hotărîre Nr. 199 din  20.03.2014 cu privire la aprobarea Strategiei de alimentare cu apă şi
sanitaţie (2014 – 2028)
9. Parlamentul RM, LEGE Nr. 1515 din  16.06.1993 privind protecţia mediului înconjurător

Monografii, manuale
10. BEBEŞELEA, Adriana; KŰRTI, Veronica; TAMAŞ, Ancuţa; KÖRÖSI, Antonela.
Politici de mediu. Editura Fundaţiei Pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici”,
Timişoara, 2013. 166p.
11. Calea spre 2020: noul program de acţiune pentru mediu al UE. https://ec.europa.eu/
environment/efe/themes/here-2020-eu%E2%80%99s-new-environment-action-
programme_ro
12. CEBAN, Cristina, TARLEV, Veronica. Dreptul internațional al mediului. Note de curs.
Universitatea de Studii Europene din Moldova. Chişinău, 2013. 83p.

72
13. CHIRIAC, Liubomir. Probleme actuale ale dezvoltării locale. Chişinău, 2004.
14. Competitiveness, sustainable development and cohesion in Europe. From Lisbon to
Gothenburg. European Commission, Directorate General for Regional Policy, Brussels,
2003
15. Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și
Social European şi Comitetul Regiunilor. Evaluarea punerii în aplicare a politicilor de
mediu ale UE: provocări comune şi modalități de unire a eforturilor pentru obținerea de
rezultate mai bune. Bruxelles, 3.2.2017.6p.
16. CURTEAN-BĂNĂDUC, Angela. Degradarea şi protecţia mediului. Note de curs.
Universitatea «Lucian Blaga» din Sibiu, 2012. 39p.
17. Concepţia Sistemului informaţional «Solurile Republicii Moldova». Chişinău. 15p
18. Economia verde în Republica Moldova: perspective de dezvoltare. Proiectul
“Consolidarea guvernării participative prin dezvoltarea OSCurilor”, AO EcoContact.
Chişinău : Tipogr. “Bons Offices”, 2017. 32 p.
19. Evaluarea performanțelor dezvoltării economice verzi în Moldova. Raport naţional bazat
pe setul OECD de indicatori ai creşterii verzi. Chişinău, 2017. 66p.
20. FARMER, A. Managing Environmental Pollution. Routledge, 1997,
21. JONES, R.A. The politics and economics of the European Union. Edward Elgar
Publishing, Inc., University Press, Cambridge. 1998
22. IOJĂ, Ioan-Cristian. Metode de cercetare şi evaluare a stării mediului. Bucureşti:
Editura Etnologică, 2013. 183p.
23. IONESCU, Cristia. Elemente de legislaţia mediului. Curs. Catedra de Hidraulică şi
maşini hidraulice, anul V, Specializarea „Ingineria mediului”
24. Integrarea Obiectivelor de Dezvoltarea Durabilă în cadrul strategic național până în
anul 2030. Ghid privind naționalizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă. Guvernul
RepubliciiMoldova, ONU, Centrul Analitic Independen „Expert Grup”. Chişinău, 2017.
23p.
25. MINEA, Elena. Protecţia mediului. Cluj-Napoca: Editura Accent. 2008.125p.
26. MORAR, Florica. Managementul Sistemelor de Protecţia Mediului. Curs Master -
Managementul Sistemelor de Energie, Univresitatea “Petru Maior”Tg. Mureş, 2009. 72p.
27. OLARU, Efim. Protecţia mediului ambiant. Ciclu de prelegeri. Chişinău: U.T.M. 2008.
137p.
28. PASCARIU, Gabriela Carmen. Politici europene. Suport curs. Universitatea “Alexandru
Ioan Cuza” Iaşi, Centrul de studii europene. 109p.

73
29. PETRESCU-MAG, Ruxandra-Mălina. Protecţia mediului în contextul dezvoltări
durabile. Legislaţie şi instituţii. Cluj-Napoca: Editura Bioflux, 2011. 363p.
30. PNUD. Sistemul de evaluare a necesităţilor post-dezastru în Republica Moldova. Studiu
pentru definirea ariei de aplicabilitate. Chişinău, 2016
31. Politica de mediu: principii generale și cadrul de bază. Fişe tehnice UE – 2019
http://www.europarl.europa.eu/ tu/pdf/ro/FTU_2.5.1.pdf
32. Politica e Mediu. Institutul European din România. 203. 43p.
33. Raport de evaluare intermediară a Strategiei naţionale de dezvoltare “Moldova 2020 ».
Centrul Analitic Independent „Expert-Grup”. Chişinău, 2017. 220p.
34. Raportul de Ţară privind rezultatele pentru 2016. Organizaţia Naţiunilor Unite, Chişinău,
2017. 47p.
35. Raportul privind inventarul naţional de gaze cu efect de seră. Ministerul Mediului.
Chişinău, 2013
36. Raportul anual al SHS privind starea calităţii aerului atmosferic pe teritoriul Republicii
Moldova pentru anul 2016 [Accesat: 28.04.2018]. Disponibil:
http://www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/Anuar_Statistic/
2016/AS_2016.pdf
37. Raportul Naţional asupra Dezvoltării Umane în Moldova – Schimbarea climei, impactul
socio-economic şi politica de adaptare. PNUD. Chişinău, 2009
38. ROJANSCHI, V., BRAN, F., DIACONU, G. Protecţia şi ingineria mediului. Bucureşti:
Editura Economică, 2002.
39. SOROCEANU, Valentin. Creşterea economică şi mediul natural. Bucureşti: Editura
Economică, 2000. 56p.
40. STAVINS, R., WHITEHEAD, B. Market-Based Environmental Policies. În: Dryzek,
J.S., Schlosberg, D. (editori), Debating the Earth – The Enviromental Politics Reader,
Oxford University Press, 2005
41. STEWART, R. B. Instrument Choice. În: Bodansky, D., Brunnée, J., şi Hey, E. (editori),
The Oxford Handbook of International Environmental Law, Oxford University Press,
2007
42. Utilizarea eficientă a resurselor şi economia circulară. Fişe tehnice UE – 2019.
Parlamentl European.
43. ZAMFIR, N., RUSU, S. Ghid privind implementarea unor convenţii internaţionale din
domeniul mediului în legislaţia Republicii Moldova. Univ. de Stat din Moldova,
Departamentul Drept Intern. şi European. Chişinău: CEP USM, 2017. 122 p.

74
Articole din reviste
44. BELECCIU, Ştefan, ROTARU, Alina. Legislaţia ecologică a Republicii Moldova:
concept şi esenţă. În: Revista Naţională de Drept, Nr. 1, ianuarie 2010. p.44-50
45. BIVOL, Elena. Evoluţia rolului statului în plan mondial. În Revista metodico-ştiinţifică
trimestrială ,,Administrarea Publică”, nr.1/2000.
46. CUCERESCU, Victoria. Legislația Uniunii Europene privind protecția biodiversității.
În: Revista Studii Europene, 2. 2013. p. 7-16
47. DUŞCIAC, Dorin. Sistemul de management integrat al deşeurilor – o necesitate
stringentă pentru Republica Moldova. În revista Akademos 1/2016. p.55-60
48. ORIO, G.; STHAEL, W. Limitele certitudinii. Bucureşti: Editura Edimpress-Camro,
1996, p. 117-122
49. ŞALARU, Gheorghe. Protecţia mediului şi procesul de integrare europeană a Republicii
Moldova. În: Revista Mediul Ambiant, NR. 6(54) decembrie, 2010. p.1-4
50. ŞAPTEFRAŢI, Tatiana. Dezvoltarea durabilă în administrarea publică. În: Revista
Administrarea Publică, nr. 1, 2017. p.17-25
51. TEODORESCU, Ana-Maria. Protecţia mediului, baza a dezvoltării durabile. Conferinţa
internaţională : Dezvoltare durabilă în condiţii de instabilitate economică. Bucureşti:
Editura  Cibernetica MC, 2013.  p.173-180
52. TURTUREANU, Anca Gabriela. Politici ecologice în perspectiva integrării în Uniunea
Europeană. În: Analele Universitatea „Danubius Galaţi. 2016. p.629-638
53. VÂLCU, Elise Nicoleta, ŞERBAN BARBU, Sorina. România şi Politica de mediu în
Uniunea Europeană . În: Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu,
Seria Litere şi Ştiinţe Sociale, Nr. 1/2010. p.135-143
54. ZAMFIR, Natalia. Asigurarea calității aerului înconjurător: probleme de ordin
legislativ, organizațional şi administrativ. În: revista Studia Universitatis Moldaviae,
2018, nr.8(118). p.74-79

Pagina web, contribuţii în pagina web


55. http://www.madrm.gov.md/ro/
56. http://www.mediu.gov.md/
57. BNS, http://www.statistica.md/category.php?l=ro&idc=128
58. https://eur-lex.europa.eu/

75
76
ANEXĂ

Anexa 1

Obiectivele de dezvoltare durabilă a Republicii Moldova conform Strategiei de dezvoltare


„Moldova 2030”

77
78