Tema 3.

Aspecte privind organizarea instituțiilor bancare și

activității de supraveghere și control intern

1. Particularități ale organizării instituțiilor bancare

2. Guvernanța corporativă
3. Organizarea activității de control, audit și supraveghere în cadrul băncii

1. Particularități ale organizării instituțiilor bancare

Organizarea băncii, ca entitate economică ce realizează activităţi specifice, se concretizează

în constituirea acesteia ca unitate de decizie, printr-o abordare sistemică a elementelor componente,
definite prin variabile funcţionale relaţionale în cadrul unei structuri. Astfel, din punct de vedere
organizatoric, banca poate fi tratată din trei perspective:
1. Perspectiva ierarhică, prin care banca este structurată pe nivele ierarhice, organizarea
vizînd atît conducerea băncii, cît şi activităţi operaţionale, executive, care asigură realizarea
produselor şi serviciilor băncii.
Conducerea, administrarea şi controlul băncii sunt realizate printr-o ierarhie subordonativă a
organismelor de conducere, cărora le sunt ataşate atribuţii, competenţe, responsabilităţi.
Ierarhia presupune următoarele elemente organizatorice: adunurea generală a acţionarilor,
consiliul de administraţie, comitetul de direcţie sau de conducere, preşedintele şi vicepreşedinţii, şefii
de divizii, departamente şi direcţii funcţionale.
Adunarea generală a acţionarilor este organ deliberativ şi îi reprezintă pe toţi acţionarii
băncii. La ea participă delegaţii tuturor deţinătorilor de acţiuni emise de bancă. Acest organ de
conducere hotărăşte problemele generale ale activităţii băncii, cum ar fi:
• aprobă şi descarcă de gestiune Consiliul de administraţie;
• aprobă programul de activitate, bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anul de gestiune
expirat;
• aprobă repartizarea profitului;
• ia măsuri în privinţa modului în care este gestionată banca:
• hotărăşte în privinţa desfiinţării, fuziunii sau a unor noi achiziţii.
Consiliul de administraţie realizează conducerea şi administrarea societăţilor bancare. Acest
organ de conducere este compus din preşedinte, vicepreşedinţi şi membrii aleşi de Adunarea generală
a acţionarilor pe un termen stabilit în statutul băncii. Membrii componenţi ai Consiliului de
administraţie pot fi reprezentanţi a acţionarilor, specialişti în domeniul bancar din instituţia respectivă
sau din alte instituţii. Consiliul de administraţie are sarcina de a duce la îndeplinire obiectivele
strategice stabilite de Adunarea generală a acţionarilor, întrunindu-se lunar sau de cîte ori este
necesar, la sediul central al băncii.
Dintre principalele atribuţii ale acestui organ deliberativ amintim:
• aprobarea deciziilor luate de Comitetul de direcţie;
• analizarea hotărarilor privind plasamentele şi administrarea resurselor băncii;
• analizarea situaţiilor financiar-contabile ale băncii:
• analizarea şi aprobarea programului de investiţii al băncii;
 • aprobarea relaţiilor de corespondent şi a regimului de lucru cu fiecare banca de
corespondent;
• aprobarea limitelor de expunere;
• pregătirea tuturor materialelor ce urmează a fi prezentate Adunării generale a acţionarilor.
Comitetul de direcţie sau comitetul director este numit Consiliul de administraţie şi duce la
îndeplinire hotărîrile acestui consiliu. El realizează conducerea operativă a băncii, fiind un organ de
conducere colectivă a bancii. Acestui organism îi revin atribuţii legate de:
• orientarea efectivă a băncii în funcţie de piaţă:
• elaborarea programelor de activitate curentă şi de perspectivă;
• stabilirea şi delegarea de competenţe ce privesc obiectivele de îndeplinit de către direcţiile
de specialitate ale centralei, precum şi de către unitaţile operative teritoriale.
Consiliul de direcţie este format din preşedinte, vicepreşedinte şi membrii. La unele bănci
acest comitet este ales din rîndul membrilor Consiliului de administraţie. De asemenea, în unele
bănci preşdintele Consiliului director este si preşedintele Consiliului de administraţie.
De regulă, la nivelul Consiliului de direcţie sunt organizate o serie de organisme colective
specializate cu rol consultativ, de avizare şi chiar decizional, în limita competenţelor stabilite. Dintre
acestea amintim:
• Comitetul de credite:
• Comitetul de risc;
• Comitetul de gestiune a activelor pasivelor (ALCO);
• Comitetul de risc de decontare al operaţiunilor etc.
Comisia de cenzori are atribuţii de control asupra modului în care se realizează activitatea
băncii în cadrul legal specific. Acest organism informează Consiliul de administraţie şi Adunarea
generală a acţionarilor.
Conducerea curentă este realizată de către preşedinte, vice-preşedinţi şi de directorii
direcţiilor/departamentelor din central băncii.
Preşedintele răspunde de desfăşurarea întregii activităţi a băncii în condiţii optime şi de
profitabilitate. Astfel, acesta are atribuţii de orientare a activităţii băncii, de exercitare a controlului
corporativ a auditului intern.
Vicepreşedinţii îndeplinesc atribuţiile stabilite de preşedinte. Ele diferă de la o bancă la alta,
de la o perioada la alta în funcţie de tipul de management al băncii. În cazul în care managementul
are la bază criteriul administrativ, aceştia vor avea în subordine direcţii şi servicii de specialitate din
centrală, sucursale, filiale, agenţii.
O a doua variantă de conducere a băncii este cea care vizează gestiunea riscului în bancă,
vicepreşedinţii avînd în subordine organisme colective specializate şi direcţii şi servicii specializate
grupate în funcţie de riscurile specifice.
A treia variantă de abordare a conducerii băncii este cea care vizează eficienţa produselor şi
serviciilor bancare şi/sau eficienţa şi profitabilitatea unor centre zonale şi/sau pe tipuri de clienţi.
Aceasta pune mai puţin accentul pe risc, urmărind profitabilitatea pe produs bancar, centru zonal
şi/sau client, fiind caracteristice băncilor care au drept obiective expansiunea. Desigur. o bancă poate
avea un mix dintre cele trei abordări.
Directorii direcţiilor din centrală, ai sucursalelor, filialelor, agenţiilor organizează şi
răspund de activitatea structurilor pe care le conduc, în conformitate cu reglementările bancare în
vigoare şi normele, regulamentele, ordinele, instrucţiunile şi hotărîrile organelor de conducere ale
băncii. De regulă, aceştia se subordonează vicepreşedinţilor sau directorilor din nivelul ierarhic
superior (de exemplu, directorii de filiale şi agenţii se subordonează directorilor de surcursale). La
rîndul lor, aceştia au în subordine directorii adjuncţi, iar în cazul sucursalelor, filialelor şi uneori al
agenţiilor, contabilul şef, dacă unitatea bancară are department sau serviciu de specialitate.
Directorul, directorii adjuncţi şi contabilul şef formează Comitetul de conducere la nivelul
unităţii bancare, care analizează şi ia decizii cu privire la principalele problem privind activitatea
desfăşurată de acea unitate bancară, în limita şi conform competenţelor căruia i-au fost desemnate.
Personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul grupelor operative şi de evidenţă bancară
este constituit din administratori de cont, analişti sau inspectori de credite, manageri de
produs,analişti de risc, consilieri financiari, casieri. Aceştia se supun unor şefi de birouri sau
compartimente, aflaţi în subordinea directorilor de direcţie, surcursală, filială, agenţie, a directorilor
adjuncţi sau contabilului şef.
În exercitarea atribuţiilor ce le revin, angajaţii băncii îndeplinesc o dublă calitate: pe de o
parte, ca executanţi ai operaţiilor bancare solicitate de către clienţi, iar pe de altă parte, ca organe cu
atribuţii de control bancar. Aceştia primesc documentele de la titularii de conturi, le verifică din
punct de vedere al formei, cît şi al conţinutului operaţiunilor pe care le cuprind, realizînd astfel, o
primă etapă în cadrul controlului bancar preventiv.
De asemenea, în scopul unei activităţi bancare eficiente, între angajaţii de la ghişeele
operative şi inspectorii de credite ai titularilor de conturi trebuie să existe o relaţie de colaborare.
Astfel, graţie implementării tehnologiilor înalte în domeniul bancar, operatorii de ghişeu pot cunoaşte
ma bine activitatea titularilor de cont. Ei pot interveni prin oferirea de servicii de consultanţă şi
asistenţă de specalitate adresată clienţilor. Totodată, inspectorii de credite, pentru a urmări în
permanenţă starea de bonitate a clientelei bancare angajată în relaţii de împrumut, trebuie să asigure
un control curent al operaţiunilor de cont care se derulează zilnic prin intermediul operaţiilor de
ghişeu. În acest sens băncile trebuie să fie preocupate în organizarea cît mai eficientă a sistemului
informaţional.
2.Perspectiva funcţională, prin care banca este organizată conform funcţiilor sale, atributele
conducerii fiind ataşate diferenţiat fiecărei funcţiuni (productivă, financiară, comercială etc.)
Astfel, organizarea se concentrează pe activităţile specifice băncii, constituindu-se
compartimente care realizează operaţiuni bancare caracterizate prin omogenitate, interdependenţă şi
finalitate. Aceste compartimente, în funcţie de dimensiunea băncii şi specializarea acesteia, se pot
concretiza în divizii, direcţii, departamente, birouri, servicii.

Abordarea funcţională a organizării băncii poate să difere de la o banca la alta sau de la o

perioadă la alta, în funcţie de strategia băncii şi amploarea activităţii unităţii bancare la care se
regăseşte. Unele activităţi se desfăşoară doar la nivelul centralei şi nu pot fi regăsite la nivel de
surcursală, filială, agenţie, cum, de altfel, multe activităţi ce se desfăşoară la nivel de sucursală,
filială, agenţie nu se regăsesc la nivel de centrală. Aceeaşi situaţie o regăsim şi în cazul surcursalelor
în raport cu filialele şi agenţiile.

Astfel, la nivel de centrală a băncii putem regăsi următoarele direcţii/departamente:

coordonare strategie, control şi audit, trezorerie, operaţiuni externe comerciale, operaţiuni externe
necomerciale, creditare, relaţii bancare internaţionale, contabilitate, informatică, resurse umane,
juridic, economic, administrativ, secretariat şi protocol, decontări inter şi interbancare, marketing,
titluri şi acţionariat, arbitraj, operaţiuni pe piaţa de capital,tezaur şi casierii, dezvoltare şi învăţămînt,
urmărire şi recuperare a creditelor.
 La nivel de surcursală întîlnim următoarele compartimente/departamente: coordonare,
trezorerie, creditare, operaţiuni valutare, casierie, conturi şi viramente, decontări intra şi interbancare,
contabilitate, informatică, control, juridic, secretariat-administrativ.

La nivel de filială sau agenţie găsim birouri sau servicii de: creditare, operaţiuni valutare,
conturi şi viramente, contabilitate, informatică, secretariat-administrativ, casierie, juridic. În unele
agenţii, de mai mică avergură, poate lipsi biroul de contabilitate, informatică, juridic, secretariat-
administrativ, accentul punîndu-se pe relaţie cu clienţii şi mai puţin pe activitatea de evidenţă.

Fiecărui compartiment, indiferent de nivelul la care se regăseşte (centrală, sucursală, filială,

agenţie) îi sunt stabilite, prin reglementări bancare interne şi conform legislaţiei în vigoare, o serie de
atribuţii specifice.

Băncile care vizează managementul centrat pe eficienţa produselor şi serviciilor bancare

şi/sau pe tipuri de clienţi, pot organiza activitatea bancară la nivel de centrală pe divizii, cum ar fi
divizia retail banking, corporate banking, IMM-uri, real estate, privat banking etc.

Compartimentele au în componenţa lor mai multe grupe, care în funcţie de natura şi volumul
operaţiunilor bancare, pot fi:

a) grupe operative propriu-zise (front office) (creditare, decontare. activitate de casa etc.)
organizate, în funcţie de mărimea unităţii bancare, într-un număr de ghişee prin care se derulează
activitatea specifică băncii în relaţiile cu clienţii. În condiţiile actuale de organizare a activităţii de
front office, noţiunea de ghişeu a început să fie tot mai perimată, relaţia dintre client şi angajatul
băncii desfăşurîndu-se după noi concepte. Astfel, se merge tot mai mult pe spaţii deschise şi cu
ambianţă plăcută, geamurile de protecţie ale ghişeelor fiind eliminate şi castrate doar acolo unde este
nevoie de securitate (ex. casierii).

Aceste ghişee pot fi specializate pe:

 categorii de conturi deschise la bancă (conturi curente, conturi de disponibilităţi, conturi

de împrumut etc.);
 categorii de clienţi (societăţi comerciale, regii autonome, întreprinderi mici şi mijlocii,
persoane fizice
 instrumente de decontare (ordine de plată, cecuri, cambii şi bilete la ordin), în condiţiile
unei clientele bancare numeroase;
 tipuri de produse şi servicii (depozite, credite, plăţi, carduri etc.)
b) grupe de evidenţă bancară (back office) care, în principal, pot fi structurate pe următoarele
direcţii:

• activitatea de evidenţă bancară;

• activitatea de decontare între unităţile bancare;
• informatică etc.
În urma procesului de consolidare bancară, multe bănci aleg organizarea sub formă de
grupuri (conglomerate) financiare. Acestea sunt supranumite „supermarket-uri financiare" deoarece
reunesc sub umbrela unui grup mai multe activităţi financiare derulate în cadrul unor unităţi
funcţionale distincte: bancă comercială, asset management, leasing, intermediere pe piaţa de capital
asigurări etc.

Structura de grup a băncilor oferă o serie de avantaje atît lor cît şi clienţilor

• obţinerea pe piaţa financiară a statutului de furnizor integrat de servicii financiare;

• transferul serviciilor de la nivelul entităţii individuale la cel al grupului şi introducerea
mărcii unice, reprezentative pentru întregul grup;
• reducerea costurilor;
• înlocuirea structurii multiple de capital cu una unică şi crearea organismelor comune de
decizie;
• crearea comitetelor globale de risc, care să asigure managementul integrat al riscurilor;
• orientarea către client, oferindu-i acestuia posibilitatea de a găsi produsele financiare dorite
într-un singur lot, pe principiul „one stop shopping";
• adaptarea consultanţei financiare oferite de bancă la cerinţele clienţilor.
3. Perspectiva configuraţională, prin care banca este organizată pe centre operaţionale (centrală,
filială, agenţie, reprezentanța, punct de lucru), care împreună formează reţeaua bancară.
Criteriile fundamentale care stau la baza constituirii unei reţele bancare sunt:
Criteriul geografic (teritorial-administrativ) — unităţile bancare sunt amplasate în teritoriu,
activitatea lor fiind delimitată la nivelul: unui areal geografic bine definit: judeţ, regiune, provincie,
ţară, continent.
Criteriul polarizării vieţii economico-sociale pe zone sau localităţi — sucursalele,
reprezentanţele, filialele, agenţiile, punctele de lucru se înfiinţează în funcţie de modul în care se
concentrează activitatea economico-socială într-o regiune sau localitate. În acest context băncile
preferă să deschidă unităţi bancare în marile aglomeraţii urbane sau în zonele puternic industrializate,
în centrele financiare naţionale sau internaţionale etc.
Astfel, ţinînd cont de cele două criterii, unităţile bancare diferă după cum urmează:
 în cadrul reţelelor bancare ale aceleaşi bănci, de la centrală la sucursală, de la sucursală la
filială, de la filială la agenţie etc., dar şi de la sucursală la sucursală, de la filială la filială
etc..
 în acelaşi areal, de la o reţea bancară la alta.
Acestea sunt ierarhizate si diferenţiate în cadrul reţelei bancare în funcţie de:
 delegarea de competenţe privind prerogativele de coordonare şi control. precum şi cele
privind derularea operaţiunilor bancare (de ex. aprobarea dosarelor de creditare poate fi
făcută la nivel de sucursala sau nu):
 organizarea funcţională pe compartimente (compartimentele din cadrul unităţi bancare
diferă atît în funcţie de tipul său — centrală, sucursală, filială, agenţie, cît şi de la o
sucursală la alta, de la o filială la alta etc. prin existenţa unor compartimente funcţionale
aparte sau suplimentare):
 nivel de salarizare;
 finanţarea cheltuielilor de funcţionare.
Tradiţional reţeaua bancară se configurează astfel:
 Centrala băncii (head office) are aproape exclusiv atribuţii de coordonare, fiind considerată
nucleul instituţiei:
• exercită activităţi de coordonare şi control a întregii activităţi bancare din centrele
operaţionale, de aplicare a legislaţiei bancare şi a normelor şi reglementărilor interne;
• elaborează şi avizează normele metodologice;
• defineşte şi implementează strategiile de piaţă, planurile de activitate:
• realizează studii, analize, evaluări etc.
De regulă centralele băncilor sunt constituite în capitala ţării, în centrele financiare naţionale sau
internaţionale, în paradisuri fiscale.
Unităţile operaţionale (sucursală, filială, agenţie) au competenţe şi responsabilităţi relativ
limitate, avînd preponderent sarcini operative, regăsindu-se în relaţii directe cu clientela. Pe măsură
ce ne deplasăm către agenţii şi puncte de lucru, atribuţiile de coordonare se diminuează.
Sucursalele sunt verigi organizatorice intermediare, îndeplinind dublu rol: de entitate ce
îndrumă, coordonează şi controlează activitatea unităţilor bancare din raza sa teritorială şi de unitate
operativă, deservind clientela. De regulă, ele dispun de o largă autonomie operativă şi de gestiune,
subordonîndu-se centralelor. Sucursalele încheie zilnic balanţa contabilă privind dimensiunea
patrimoniului pe care îl gestionează în mod independent.
Filialele sunt unităţi teritoriale operative ale băncii cu o relativă autonomie de gestiune,
subordonîndu-se sucursalelor. Amploarea activităţii bancare desfăşurate prin intermediul filialelor
este de mai mică anvergura decît în cazul sucursalelor.
Agenţiile se subordonează filialelor şi sucursalelor, derulînd activităţi preponderent operative,
constituindu-se în scopul apropierii de clienţi. De asemenea, de regulă, nu au competenţe de angajare
patrimonială în relaţie cu terţii, neîntocmind balanţa contabilă proprie, gestiunea lor fiind consolidată
zilnic în gestiunea filialei sau sucursalei căreia i se subordonează.
Punctele de lucru au competenţe doar în deservirea operativă a clientelei prin livrarea unor
produse şi servicii specifice băncii. De regulă acestea au maxim 2-3 angajaţi şi se regăsesc în incinta
unor magazine, supermarketuri, aeroporturi, gări, centre de afaceri etc.
Cele trei perspective organizatorice aflate în interdependenţa lor constituie arhitectura băncii,
care poate fi evidenţiată sintetic prin organigrama acesteia, în cadrul căreia sunt relevate nivelele
organizatorice, centrele operaţionale, compartimentele funcţionale, relaţiile dintre acestea (de
autoritate, de coordonare. de colaborare, de informare etc.), precum şi atribuţiile, competenţele şi
responsabilităţile.
 2. Guvernanța corporativă

Guvernarea corporativă - un ansamblu de relaţii între conducerea băncii, acţionarii săi şi alte
persoane. Guvernarea corporativă include de asemenea, structurile prin intermediul cărora sunt
stabilite obiectivele băncii şi determinate mijloacele de realizare a acestora, precum şi monitorizarea
performanţei;
Subiectul a ajuns in centrul atentiei in urma unui lant de evenimente, mai precis o serie de scandaluri
puternic mediatizate care au creat un sentiment de neliniste si o lipsa de incredere pe piata de capital
internationala. Totul a inceput cu prabusirea gigantului in energie Enron, care practic a devenit un
simbol contemporan al fraudei corporatiste, si a continuat cu un numar considerabil de companii care
au esuat la fel de dramatic.

Prin urmare, au aparut indoieli cu privire la posibilitatea investitorilor de a lua decizii corecte
bazandu-se pe informatiile furnizate de catre companii si de piata de capital. La fel de fireasca era si
intrebarea daca aceste scandaluri au fost pur si simplu rezultatul unei lipse de integritate a unor
leaderi sau rezultatul unor scapari in legislatia in vigoare. Cert este ca datorita acestor evenimente s-a
raspandit o atmosfera de indoiala si de nesiguranta pe piata de capital.

Drept raspuns, guvernele si diferite organisme competente au initiat schimbari, inasprind legile
guvernantei corporatiste si mai ales introducand sanctiuni menite sa determine companiile sa adopte
politici etice si transparente. Rezultatul? In prezent, marea majoritate a tarilor dezvoltate si in curs de
dezvoltare au un Cod de Guvernanta Corporativa emis de diferite organisme de reglementare.

Guvernanta corporativa este un concept cu o conotatie foarte larga, ce include:

 principiile etice,
 responsabilitatea sociala,
 bunele practici de afaceri si
 activitatile de control.

Principalele obiective ale guvernanţei corporative sunt crearea unui sistem eficient pentru
garantarea siguranţei fondurilor oferite de acţionari şi utilizarea acestora în mod eficient, reducerea
riscurilor pe care investitorii nu sunt capabili să le anticipeze şi/sau nu doresc să le accepte şi a căror
gestionare pe termen lung de către investitori provoacă reducerea atractivităţii investiţionale a
societăţii şi a valorii acţiunilor sale.

Autoritatea bancară europenă a elaborat Ghidul privind guvernanța corporativă, care prezintă
punctul de vedere cu privire la practicile adecvate de supraveghere în cadrul Sistemului european de
supraveghere financiară sau cu privire la modul în care trebuie aplicat dreptul Uniunii într-un anumit
domeniu. Prin urmare, ABE se aşteaptă ca toate autorităţile competente şi participanţii pe pieţele
financiare cărora li se aplică ghidul să se conformeze cu acesta. Respectînd recomandările Autorității
Bancare Europene autoritățile autohtone a aprobat în 2015 Codul de guvernanţă corporativă.
Prevederile Codului se bazează pe practica internaţională în domeniul guvernanţei corporative,
principiile guvernanţei corporative elaborate de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OECD), precum şi pe experienţa acumulată în perioada acţiunii Legii privind societăţile
pe acţiuni nr.1134-XIII din 02.04.1997. Standardele internaţionale oferă guvernanţei corporative o
atenţie sporită. Conform recomandărilor OECD de administrare a companiilor, guvernanţa
corporativă implică un set de relaţii între consiliul societăţii pe acţiuni (denumită în continuare –
societate), organul executiv, acţionari şi alte părţi interesate (Stakeholders), şi anume angajaţi,
parteneri, creditori ai societăţii, autorităţi locale etc.

Guvernanta corporativa functioneaza pe baza unor principii, considerate ca stalpi ai bunei

guvernari, si anume:

- integritate;

- transparenta;

- raspundere;

- competenta.

Integritatea este un concept cheie si ingemaneaza un comportament corespunzator si etic,

respectiv grija pentru interesele altora si responsabilitatea sociala. Acest concept este implicit
activitatilor desfasurate in sectorul public, iar pentru sectorul privat este un principiu care are in
vedere obtinerea de profit.

Transparenta este necesara deoarece neregulile si/sau performantele slabe se intampla de cele
mai multe ori in spatele usilor inchise. Cand faptele sunt la vedere, sunt deschise opiniei publice,
supuse constatarilor justificate ale specialistilor si exista sanse mai mari sa se amelioreze. De regula,
transparenta este un principiu fundamental pentru organizatiile care vor sa invete. Fara deschidere nu
exista evolutie si performanta, nu putem sa devenim mai eficienti. Desigur, pentru o vreme putem
ascunde comportamentele neprofesionale si performantele slabe, dar nu pe termen lung.

Raspunderea este cel mai important principiu al guvernantei, dar in acelasi timp, este cel mai
putin inleles si mai rar respectat in cadrul organizatiilor. Intr-adevar, in cele mai multe organizatii
raspunderea nu este suficient definita si nici nu este clara atat pentru personalul organizatiei cat si
pentru conducerea acesteia.

Asumarea raspunderii presupune parcurgerea mai multor etape, si anume:

- claritatea solutiilor si responsabilitatilor impune cunoasterea foarte bine a

responsabilitatilor privind activitatile, rezultatele si comportamentele;

- necesitatea de a da socoteala in fata persoanei care ti-a acordat responsabilitate, pentru

a fi descarcati de acestea, ceea ce inseamna rapoarte si raspundere ierarhica care incepe de la nivelele
inferioare si se incheie la nivelul consiliului de administratie. Desigur este important sa stii ce trebuie
sa faci si cui trebuie sa ii raportezi;

- persoana in fata careia raspunzi trebuie sa detina informatii suficiente si concrete

pentru a pune la indoiala spusele;

- felul cum raspunderea este angajata trebuie sa fie deschisa examinarii independente,
spre exemplu activitatii de audit intern, ceea ce va evita contestarea managementului;

- trebuie sa existe un mecanism bine intentionat de recompensa si sanctionare care sa

functioneze corect si permanent. Daca primiti aceleiasi recompense si/sau evitati sanctiunile
indiferent de nivelul realizarilor sau corectitudinii indeplinirii sarcinilor in timp raspunderea va fi
afectata.
 In cadrul organizatiilor rolul auditului intern in ceea ce priveste raspunderea la toate nivelele
organizatiei, este ridicat si se urmareste prin sistemul procedurilor scrise si formalizate.

Compententa este acel element de care daca oamenii nu dispun nu pot sa-si realizeze
atributiile in mod profesional. Competenta se refera la abilitati tehnice si comportamente necesare
pentru asigurarea descarcarii de responsabilitate. Buna intentie este un concept frumos, dar fara a
dispune de competenta necesara ea devine lipsita de relevanta. Nivelul de competenta trebuie stabilit
inainte de ocuparea functiei si trebuie revizuit cu regularitate de catre factorii de management.

Principiul guvernîrii corporatiste are la bază o serie de initiative, precum:

a) importanta administrarii riscului;

b) noul accent asupra rolului Comitetului de audit;

c) asigurarea independentei auditorilor interni;

d) integrarea auditului intern in evaluarea riscului;

e) aportul auditului extern in procesul de conducere.

Guvernanta corporativa este un complex de procese, practici, politici, cadru de reglementare,

cu impact asupra conducerii, administrarii si controlului unei companii.

Guvernanta corporativa are un rol important in protejarea intereselor actionarilor, intrucat

sprijina maximizarea valorii detinerii in companie pe termen lung, si in stimularea atentiei
investitorilor asupra companiei, prin transparentizarea si eficientizarea activitatilor si proceselor din
cadrul companiei, intrucat investitorii au nevoie de informatii corecte, de calitate si diseminate la
timp pentru a putea lua decizii de investitie.

3. Organizarea activității de control, audit și supraveghere în cadrul băncii

Intervenţiile autorităţilor publice în scopul menţinerii stabilităţii financiare a sistemelor

bancare se pot realiza prin:
 stabilirea unor scheme de siguranţă, care să asigure încrederea în instituţiile bancare, cum
ar fi schemele de garantare a depozitelor, funcţia de împrumutător de ultimă instanţă a
băncii centrale precum şi alte mecanisme;
 reglementarea activităţii financiar-bancare.
Reglementarea poate fi considerată un fenomen prin care autorităţile statului intervin pe pieţe
prin fixarea unor reguli, norme, prin monitorizarea aplicării acestora (supraveghere) şi raportarea
rezultatelor monitorizării. Reglementarea activităţii financiar-bancare are în vedere patru domenii de
manifestare:
 reglementarea prudenţială, axată pe stabilitatea financiară a instituţiilor în mod
individual;
 reglementarea şi supravegherea sistemică, asupra întregului sistem financiar de ansamblu
şi asupra sistemului de plăţi din economie;
  protecţia consumatorilor de produse şi servicii financiar-bancare, ce vizează în general
protecţia acestora împotriva practicilor necinstite şi a lipsei de informare completă şi
corectă;
 asigurarea unei competiţii corecte, fără practici anticoncurenţiale în sistem.
Supravegherea financiar-bancară, ca modalitate de asigurare a stabilităţii financiare, poate fi
organizată după mai multe modele instituţionale.
1. Modelul care presupune o autoritate de supraveghere independentă, diferită de banca
centrală. Această entitate este însărcinată cu supravegherea consolidată a sistemului
financiar, existând diferenţieri de la o ţară la alta în ceea ce priveşte aria de competenţă.
Întâlnim această situaţie în special în ţările scandinave ( Danemarca, Suedia, Finlanda),
în Franţa, Belgia, Germania, Luxemburg, Marea Britanie.
2. Modelul băncii centrale, în care responsabilitatea cade în totalitate în grija băncii centrale.
Acesta poate fi întilnit în două variante: băncii centrale care exercită un rol complex şi
esenţial în supravegherea bancară (ţările din sudul Europei: Spania, Portugalia, Italia,
Grecia) şi ţări care îndeplinesc prerogative simplificate în supraveghere, rezolvarea crizelor
bancare şi administrarea mecanismului de garantare a depozitelor (Ţările de Jos).
3. Modelul care presupune prerogative pentru Ministerul de Finanţe în supravegherea
bancară, întâlnit până în aprilie 2002 în Austria.

Procesul de supraveghere bancară presupune două etape:

I. Autorizarea instituţiei bancare, prin eliberarea autorizaţiei de constituire şi a celei de
funcţionare. În această eapă banca trebuie să probeze:
 capacitatea acţionariatului de a susţine activitatea băncii;
 abilitatea echipei manageriale;
 calitatea morală a acţionarilor semnificativi şi a echipei manageriale;
 respectarea legalităţii în privinţa conceperii actelor constitutive;
 fezabilitatea planului de afaceri al băncii;
 îndeplinirea condiţiilor tehnice, materiale şi financiare necesare pentru funcţionarea
băncii (de ex. dimensiunea capitalului social minim).
II. Supravegherea propriu-zisă, care presupune monitorizarea activităţii băncii, monitorizarea
care vizează evoluţia acesteia în economie şi îndeplinirea criteriilor de prudenţialitate şi performanţă
bancară. Astfel, autoritatea de supraveghere va urmări îndeplinirea nivelurilor minime pentru o serie
de indicatori de prudenţă bancară, cum ar fi:
 nivelul minim al capitalului social;
 constituirea rezervelor minime obligatorii şi a rezervelor legale;
 îndeplinirea unui nivel de solvabilitate şi lichiditate bancaă minim;
 clasificarea sistematică a portofoliului de credite;
 crearea de provizioane bancare;
 respectarea nivelurilor maxime de expunere etc.
În activitatea de supraveghere bancară autorităţile utilizează o serie de instrumente tradiţionale de
supraveghere, cum ar fi:
 modelele de rating;
 sistemele de avetizare timpurie;
 alte date şi informaţii calitative.
Sistemele de avertizare timpurie se constituie într-un instrument de evaluare a instituţiilor
bancare în scopul identificării, într-o fază incipientă, a acelor bănci care sunt ineficiente sub aspect
financiar şi operaţional sau manifestă trenduri adverse. Din acestea, în Moldova este utilizat sistemul
CAAMPL.
Sistemul CAAMPL se bazează pe evaluarea a şase componente care reflectă într-o manieră
uniformă şi cuprinzătoare performanţele unei bănci, în conformitate cu legislaţia şi reglementările
bancare în vigoare:
 adecvarea capitalului (C)
 calitatea acţionarului (A)
 calitatea activelor (A)
 management (M)
 profitabilitate (P)
 Lichiditate (L)
Fiecare dintre cele şase componente sunt evaluate pe o scară de valori cuprinsă între 1 şi 5, astfel
încât 1 reprezintă cel mai performant nivel, iar 5 cel mai scăzut. În final se stabileşte un grad compus
de clasificare, pornind de la scorul fiecărei dintre cele 6 componente, şi un scor final ce reprezintă
punctajul total acordat indicatorilor ce definesc elementele CAAMPL. Astfel, fiecare bancă din
sistem va primi un rating CAAMPL.
În scopul rafinării sistemelor de supraveghere off-site sunt folosite şi alte instrumente, cum ar
fi stress testul.
Analiza de tip stress test (test de rezistenţă) reprezintă tehnici statistice care permit evaluarea
vulnerabilităţilor ce rezultă din legăturile macrofinanciare de la nivelul economiei şi aprecierea
capacităţii sistemului bancar de a absorbi şocuri în condiţiile unor evenimente excepţionale dar
plauzibile. În cazul în care apar situaţii în care unele bănci se confruntă cu probleme în derularea
activităţii lor de natura solvabilităţii sau lichidităţii, autorităţile de supraveghere pot recurge, în primă
fază la supravegherea specială şi apoi, dacă este cazul, la administrarea specială. În ultimă instanţă,
dacă banca nu poate fi readusă la starea normală de funcţionare, devenind un real pericol pentru
sistemul bancar, este declarat falimentul acesteia şi se solicită organelor judecătoreşti lichidarea ei.
Supravegherea specială este realizată de o comisie de supraveghere numită de autoritatea de
supraveghere în scopul asistării şi sprijinirii instituţiei bancare aflată în dificultate, astfel încit acestea
să-şi poată relua activitatea în condiţii normale.
Administrarea specială reprezintă suspendarea şi înlocuirea echipei manageriale a băncii
aflate în dificultate cu un colectiv de specialişti numit de autoritatea de supraveghere pentru
administrarea efectivă a instituţiei bancare în cauză, pe o perioadă definită de timp, în scopul revenirii
activităţii acesteia la parametrii normali.
Alături de supravegherea bancară realizată de autorităţile de supraveghere, băncile trebuie să
desfăşoare o activitate eficientă de control şi audit intern, în scopul preîntâmpinării manifestării
riscurilor specifice mediului bancar.
Controlul bancar are menirea să asigure buna funcţionare a activităţii bancare, acţionînd astfel
încît să prevină abaterile şi neajunsurile, creşterea eficienţei, apărarea patrimoniului, cunoaşterea
modului de respectare a legalităţii economice şi financiare, precum şi stabilirii răspunderilor pentru
pagubele produse sau nerespectarea disciplinei de gestiune.
Scopul principal al controlului bancar este de a preveni angajarea de cheltuieli care nu se
justifică, din punct de vedere economic, precum şi imobilizarea inutilă a unor mijloace economice,
numai din dorinţă obţinerii unui profit rapid şi cît mai mare.
Ca şi la orice societate comercială, exercitarea controlului bancar parcurge următoarele etape:
• planificarea şi stabilirea obiectivelor;
• determinarea nivelurilor de performanţă, respectiv a standardelor normelor;
 • pregătirea personalului de specialitate care urmează să efectueze controlul;
• interpretarea critică a concluziilor desprinse, cu privire la abaterile constatate;
• stabilirea măsurilor de corecţie şi recuperare a daunelor;
• evaluarea controlului şi conturarea concluziilor generale.

Exercitarea controlului bancar intern este o activitate foarte complexă care vizează atât
derularea operaţiunilor cu titularii de conturi, cât şi operaţiunile proprii ale băncii. În acest context,
controlul bancar intern poate avea drept obiective următoarele:
 verificarea zilnică a tuturor documentelor primare pe baza cărora se fac
operaţiunile cu numerar şi fără numerar;
 verificarea legalităţii şi oportunităţii operaţiunilor întreprinse de titularii de conturi;
 verificarea înregistrărilor efectuate în evidenţa analitică şi sintetică şi concordanţa
înscrierii datelor în cele două forme ale evidenţei contabile;
 legalitatea, oportunitatea, necesitatea şi economicitatea cheltuielilor făcute de
unitatea bancară;
 verificarea integrităţii valorilor materiale şi băneşti;
 activitatea de creditare bancară;
 operaţiunile de decontare intra şi interbancară;
 păstrarea disponibilităţilor băneşti în conturile clienţilor şi efectuarea operaţiunilor
de decontare solicitate de aceştia;
 analiza eficienţei utilizării resurselor materiale, băneşti şi umane ale unităţii
bancare etc.

Controlul financiar propriu în cadrul băncii se organizează şi se exercită sub forma controlului
financiar preventiv şi a controlului financiar de gestiune.
Controlul financiar preventiv urmăreşte să preîntîmpine încălcarea dispoziţiilor legale în
vigoare şi producerea de pagube şi se exercită asupra documentelor care conţin operaţiunile de
utilizare a fondurilor sau din care derivă drepturi şi obligaţii patrimoniale. Sunt supuse controlului
financiar-preventiv documentele care cuprind operaţiuni referitoare la drepturile şi obligaţiile
patrimoniale ale societăţii, în faza de angajare şi plăţi, în raporturile cu alte persoane juridice şi fizice.
Operaţiunile supuse controlului preventiv pot fi împărţite în următoarele categorii:
1. Încheierea contractelor şi comenzilor pentru aprovizionare, executări de lucrări şi prestări
de servicii, a contractelor de credite, a plasamentelor financiare, de depozitare şi a celor de
participare la capitalul social al altor societăţi.
2. Încasări reprezentînd contravaloarea bunurilor valorificate, serviciilor prestate şi altor
drepturi ale băncii faţă de persoane fizice sau juridice, în lei şi valută.
3. Plăţi şi angajamente în lei şi în valută, de orice fel, către agenţii economici, persoane fizice,
instituţii financiar-bancare.
4. Angajamente şi plăţi faţă de personalul propriu.
5. Trecerea pe costuri, rezultate financiare sau pe seama altor fonduri, potrivit dispoziţiilor
legale, a daunelor băncii şi a creditelor nerambursate care nu s-au produs cu vinovăţie.

Controlul financiar de gestiune verifică respectarea dispoziţiilor legale privitoare la

gestionarea şi gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti, pe baza documentelor înregistrate în
contabilitate şi a documentelor de evidenţă tehnico-operativă. Această activitate se desfăşoară pe
baza unor programe de lucru semestriale, întocmite de şeful compartimentului de control intern şi
aprobate de conducătorul băncii. În aceste programe sunt nominalizate gestiunile şi activităţile care
urmează a fi controlate, perioada supusă controlului şi cea stabilită pentru efectuarea controlului,
precum şi persoanele care îl efectuează.
Atribuţiile compartimentului de control financiar de gestiune sunt următoarele:
1. Verificarea modului, de întocmire a documentaţiei de deschidere de cont pentru persoane
fizice sau juridice, clienţi ai băncii
2. Efectuarea în numerar sau prin cont a încasărilor şi plăţilor, în lei şi în valută.
3. Verificarea modului de organizare şi desfăşurarea a operaţiunilor privind gestionarea
bunurilor materiale.
4. Verificarea modului de organizare şi desfăşurare a operaţiunilor privind gestionarea
mijloacelor băneşti prin casieria băncii.
5. Verificarea modului în care se respectă dispoziţiile legale ce reglementează realizarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor.
6. Controlul modului de organizare şi conducere a evidenţei contabile proprii.
7. Controlul modului de gestionare şi administrare a creditelor și investițiilor.
8. Controlul întocmirii şi circulaţiei documentelor primare, a evidenţei tehnico-operative şi
contabile.
Dacă controlul finaciar preventiv are menirea de a preîntâmpina pagubele, controlul de gestiune
constată lipsurile existente în activitate, pagubele produse, cuantumul acestora, vinovații, stabilește
sancțiunile care se impun, propune măsuri pentru ca în viitor acestea să nu se mai producă.
Controlul asupra operaţiunilor patrimoniale înregistrate în contabilitate se efectuează de către
persoanele care conduc această activitate şi care exercită controlul financiar preventiv şi controlul
financiar de gestiune, de către cenzori sau alte persoane împutemicite de bancă, după caz.
Controlul bancar intern este organizat şi exercitat la toate verigile băncii - centrală, filială, agenţie.
Totodată, personalul din bancă îndeplineşte un dublu rol, atât cel de executanţi ai operaţiunilor
bancare, cât şi cel de control al acestora.
Activitatea de control se materializează din punct de vedere al organizării funcţionale prin
constituirea de compartimente specializate. Astfel, la nivel de centrală se constituie Direcţia de audit
şi control intern. Aceasta asigură şi răspunde de exercitarea activităţilor de control şi audit asupra
activităţii de ansamblu a băncii, dar şi de efectuarea periodică de controale asupra administrării
valorilor materiale şi băneşti din cadrul reţelei bancare.
Activitatea de audit reprezintă derularea de activităţi de control efectuate de persoane sau
instituţii care nu sunt implicate în vreun fel în activităţile pe care le auditează, dându-i un caracter de
obiectivitate mai accentuat.
Auditul bancar poate fi audit intern sau extern.
Auditul intern este acea formă a controlului efectuat de către cenzori, care sunt obligaţi prin
lege să supravegheze gestiunea băncii, să verifice şi să certifice bilanţul contabil şi contul de profit şi
pierdere, să constate dacă acestea au fost legal întocmite şi în concordanţă cu registrele; dacă acestea
din urmă sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut conform regulilor stabilite.
Adunarea Generală a Acţionarilor nu va putea aproba bilanţul contabil şi contul de profit şi
pierdere dacă acestea nu sunt însoţite de Raportul Cenzorilor.
Auditul intern nu exclude auditul extern.
Auditul extern poate fi efectuat de o societate de expertiză contabilă independentă. Fiecare bancă are
obligaţia de a numi un auditor independent, acesta fiind exclusiv numai o societate contabilă,
autorizată în condiţiile legii, să desfăşoare această activitate în Moldova.
 Acest auditor independent are următoarele atribuţii:
• acordă asistenţă băncii în ţinerea evidenţei contabile în conformitate cu legislaţia contabilă
din Moldova şi reglementările Băncii Naţionale a Moldovei;
• întocmeşte un raport anual din care să rezulte dacă situaţiile financiare prezintă o imagine
fidelă a activităţii bancii;
• analizează practicile şi procedurile controlului intern şi al cenzorilor (auditul intern) şi, în
situaţiile în care consideră că acestea sunt necorespunzatoare, va face recomandări băncii pentru
remedierea lor;
• va informa Banca Naţională a Moldovei cu privire la orice act fraudulos al vreunui
administrator sau angajat, care ar putea avea drept consecinţă o pierdere de importanţă semnificativă
pentru bancă.
Aşadar, prin audit financiar extern, se înţelege examinarea efectuată de un (grup) profesionist
competent şi independent în vederea exprimării unei opinii motivate asupra validităţii şi corectei
aplicări a procedurilor de control intern, cît şi asupra unei imagini fidele, clare şi complete a
patrimoniului, a situaţiilor financiare şi a rezultatelor obţinute de bancă.
După aprobarea bilanţului contabil de către Adunarea Generală a Acţionarilor, acesta
împreună cu opinia auditorului independent se vor publica în forma şi la termenele stabilite de Banca
Naţională a Moldovei.