GESTIUNE BANCARĂ

(Note de Curs pentru anul III FB)

Specializarea : Finanţe - Bănci

Forma de învătământ: cu frecvenţă
Anul de studii/semestrul: anul III, sem II
Titular curs: Conf.univ.dr. Daniela Haranguş
Tipul disciplinei: Obligatorie
Numar de credite: 5

Bibliografie:

1. Chirca V.T, Managementul relaţiei cu clienţii în sistemul bancar din România,

Editura Economică, Bucureşti, 2006;
2. Costică Ionela, Lăzărescu S., Politici şi tehnici bancare, Editura ASE, Bucureşti,
2004;
3. Dardac N., Barbu Teodora, Instituţii de credit, Editura ASE, Bucureşti, 2012.
4. Dardac N., Barbu Teodora, Monedă, bănci şi politici monetare, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2005;
5. Dedu V., Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
6. Ganea T., Politici manageriale şi tehnici bancare, Editura Universităţii Titu
Maiorescu, Bucureşti, 2005;
7. Harangus Daniela, Gestiune bancară - Note de curs, Platforma e-learning: SUMS,
UAV, 2018;
8. Haranguş Daniela, Băncile şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Art
Press, Timişoara, 2006;
9. Haranguş Daniela, Bănci şi operaţiuni bancare, Editura Eurostampa, Timişoara,
2008;
10. Haranguş Daniela, Instituţii de credit, Editura Eurostampa, Timişoara, 2015;
11. Haranguş Daniela, Organizarea şi operaţiunile instituţiilor de credit, Editura
Eurobit, Timişoara,
2017;
12. Hurduc Natalia, Procese structurale în lumea bancară contemporană, Editura
Expert, Bucureşti, 2005;
13. Matthews K, Thompson J, The Economics of Banking, John Wiley & Sons.LTD,
England, 2008;
14. Mihai, I. – Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, EdituraExpert,
Bucureşti, 2003;
15. Moinescu B., Codirlaşu A. – Strategii şi instrumente de administrare a riscurilor
bancare, Editura ASE, Bucureşti, 2009;
16. Nedelescu M., Bunescu P., Gestiune bancară, Editura Pro Universitaria, Bucureşti,
2017;

1
 17. Predescu Iuliana, Activitatea bancară între performanţă şi risc, Editura Expert,
Bucureşti, 2005;
18. Trenca I., Metode şi tehnici bancare, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
2008;
19. *** Legea bancară nr. 58/1998 cu modificările şi completările ulterioare.

Modulele teoretice ale cursului:

CAP. 1. PARTICULARITĂŢILE, SCOPUL ŞI FACTORII DE

INFLUENŢĂ ÎN GESTIUNEA BANCARĂ

În contextul globalizării economiei mondiale, respectiv în actuala Digital

Economy, băncile au un rol deosebit de important în:
• Derularea fluxurilor financiare;
• Reglementarea la nivel internaţional a raporturilor de plăţi, împrumuturi şi
angajamente existente între diverse ţări ;
• Promovarea unor produse bancare de tip global (Cardul bancar, Internet
Banking, Mobile Banking etc.).
Gestiunea bancară reprezintă un concept complex ce include în mod obligatoriu
noţiunile de:1
➢ Administrare eficientă a patrimoniului băncii;
➢ Organizarea corespunzătoare a activităţii bancare;
➢ Orientarea în sensul optimizării operaţiunilor efectuate de bănci;
➢ Controlul în vederea realizării obiectivelor propuse.

Gestiunea bancară poate semnifica:

▪ Utilizarea eficientă a fondurilor instituţiei de credit;
▪ Realizarea de performanţe financiare;
▪ Organizarea unor centre de profit în unităţile teritoriale ale băncii;
▪ Îmbunătăţirea portofoliului activelor şi pasivelor băncii;
▪ Un raport optim între resurse şi necesar;
▪ Asigurarea unui raport optim între dobânda activă şi dobânda pasivă etc.
O trăsătură specifică a gestiunii bancare o constituie faptul că rezultatele financiare
ale băncii depind şi de rezultatele financiare ale clienţilor.
Gesiunea bancară prezintă următoarele particularităţi:
1. Patrimoniul – care reprezintă un capital pe care îl are banca la un moment dat;
2. Produsul pe care îl realizează banca – respectiv cumpără şi vinde bani, fapt ce
impune formarea corectă a preţului, a dobânzilor, comisioanelor şi a altor speze
bancare;
3. Personalul – de înaltă calificare şi cea mai importantă resursă a băncii;
4. Mijloacele tehnice pe care le utilizează banca.

1
Nedelescu M., Bunescu P. – Gestiune bancară, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2017, p. 19.

2
 Scopul gestiunii bancare este maximizarea profitului şi diminuarea riscurilor.
Pentru atingerea scopului său, gestiunea bancară acţionează în două direcţii: gestiunea
financiară şi gestiunea personalului. Gestiunea financiară presupune gestionarea corectă a
patrimoniului băncii şi contabilizarea lui.
Deci scopul gestiunii bancare este maximizarea profitului băncii, inclusiv pentru o
acţiune, în condiţiile expunerii minime la risc şi respectând restricţiile impuse de organele
de reglementare. Autoritatea de reglementare în materie bancară este Banca Naţională a
României.
Ca strategie globală, scopul gestiunii bancare este menţinerea viabilităţii băncii,
respectiv crearea condiţiilor de desfăşurare a activităţii bancare şi funcţionarea
corespunzătoare a băncii.
Atribuţiile gestiunii bancare sunt următoarele:
■ Administrarea patrimoniului băncii;
■ Organizarea proceselor de gestiune a patrimoniului;
■ Conducerea – legiferarea şi detalierea activităţilor desfăşurate;
■ Controlul – auditul intern (care trebuie să fie permanent, personal şi procesual).
Gestiunea bancară ca ştiinţă formează recomandări la modul general, fiecare bancă
fiind liberă să le utilizeze şi să le dezvolte în conformitate cu specificul activităţii sale.

Factorii care influenţează gestiunea bancară

Pentru realizarea scopului său, gestiunea bancară este influenţată de următorii
factori:
1. Factori de ordin intern, respectiv:
➢ Mărimea băncii;
➢ Structura organizatorică;
➢ Sistemele de administrare ale băncii;
➢ Politica promovată de bancă şi impusă de acţionari (politică
extensivă şi defensivă);
➢ Fluxul informaţional etc.
2. Factori de ordin extern, respectiv:
➢ Politica de reglementare a Băncii Centrale (Banca Naţională a
României);
➢ Situaţia economică a ţării;
➢ Segmentul de piaţă pe care banca îl ocupă pe piaţa serviciilor
bancare etc.
Cele mai importante probleme cu care se confruntă băncile comerciale sunt
provocate de dilema lichiditate – profitabilitate. O bancă se poate situa la cele două
extreme:
- să păstreze în seifuri, într-o totală siguranţă privind lichiditatea, toate sumele
provenite din depozite;
- să folosească toate fondurile depozitate în plasamente riscante (în credite), dar
bine remunerate, adică plasate cu dobînzi mari.
Gestiunea bancară presupune găsirea unor soluţii optime între maximizarea
profitului şi diminuarea riscurilor, în condiţiile gestionării corecte a patrimoniului băncii,
cu respectarea reglementărilor legale în vigoare.

3
 CAP. 2. GESTIUNEA OPERAŢIUNILOR DE TREZORERIE
ŞI INTERBANCARE

Societăţile bancare, denumite şi instituţii de credit, îşi organizează întreaga

activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase şi cu
cerinţele legii.
În conformitate cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/6.12.2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 227/4.07.2007, în categoria instituţiilor de credit sunt cuprinse:
— băncile, persoane juridice române;
— organizaţiile cooperatiste de credit;
— instituţiile emitente de monedă electronică;
— băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ;
— băncile de credit ipotecar;
— sucursalele din România ale instituţiilor de credit străine.

Entităţile bancare au norme şi reglementări specifice care vizează atât organizarea

contabilităţii generale (sau financiare), cât şi a contabilităţii de gestiune.
Contabilitatea generală, denumită şi financiară, are la bază norme unitare privind
organizarea şi conducerea acesteia, care au caracter obligatoriu pentru toate băncile.
Aceasta are ca obiectiv principal furnizarea informaţiilor necesare atât pentru nevoile
proprii, cât şi în relaţiile băncilor cu asociaţii sau acţionarii, clienţii, furnizorii, băncile
partenere, organele fiscale şi alte persoane fizice sau juridice.
Contabilitatea de gestiune se organizează de către fiecare bancă comercială, în
funcţie de specificul activităţii şi de necesităţile proprii, având următoarele obiective
principale:
− stabilirea cheltuielilor, veniturilor şi rezultatelor pe fiecare subunitate
bancară;
− rentabilitatea activităţilor şi serviciilor prestate de bancă;
− întocmirea bugetelor de venituri şi cheltuieli pe subunităţi şi activităţi;
− urmărirea şi controlul executării bugetelor de venituri şi cheltuieli, în scopul
cunoaşterii rezultatelor şi furnizării datelor necesare fundamentării deciziilor
privind gestiunea băncii etc.
Organizarea eficientă a compartimentelor de contabilitate în băncile comerciale
asigură o gestionare performantă a portofoliului acestora de produse şi servicii bancare,
precum şi a relaţiilor lor cu clienţii.
Activitatea de trezorerie a băncilor are ca obiective principale gestionarea eficientă
a resurselor şi plasamentelor băncii, precum şi asigurarea unei lichidităţi stabile şi
echilibrate.

4
Trezoreria unei societăţi bancare cuprinde 2:
— disponibilităţile în lei şi valută aflate în casa de circulaţie a băncii;
— alte valori;
— disponibilităţile băncii aflate în contul curent deschis la BNR;
— împrumuturile de refinanţare primite de bancă de la BNR;
— disponibilităţile băncii aflate la alte entităţi bancare (nostro) şi disponibilităţile
altor bănci aflate la bancă (loro), în conturi de corespondent şi în conturi de
depozite;
— împrumuturi primite de la alte bănci;
— credite acordate altor bănci;
— valori primite şi date în pensiune;
— valori de recuperat;
— alte sume datorate;
— creanţe restante şi îndoielnice;
— provizioane pentru creanţe din operaţiuni interbancare.

Gestiunea operaţiunilor de trezorerie şi a operaţiunilor interbancare asigură, în

principal, gestiunea:
➢ operaţiunilor de casă;
➢ operaţiunilor de decontare cu Banca Naţională a României privind conturile
curente, conturile de depozit şi rezervele obligatorii ale băncilor;
➢ operaţiunilor privind împrumuturile de refinanţare primite de la BNR;
➢ operaţiunilor prin conturile de corespondent, depozitele, creditele şi
împrumuturile interbancare;
➢ operaţiunilor de pensiune interbancară.
Toate aceste operaţiuni sunt evidenţiate în contabilitatea instituţiilor bancare cu
ajutorul conturilor cuprinse în Clasa 1 – Operaţiuni de trezorerie şi operaţiuni interbancare.

2.1. Gestiunea operaţiunilor de casă

Gestiunea operaţiunilor de casă în bănci se realizează conform normelor proprii

emise de băncile comerciale, cu respectarea reglementărilor Băncii Naţionale a României.
Bancnotele şi monedele româneşti şi străine aflate în casieriile băncii trebuie să aibă curs
legal.
Numerarul existent în casieriile băncilor, conform reglementărilor BNR se poate
evidenţia în următoarea structură3:
a) Fondul de rezervă, care este structura specifică centralelor şi sucursalelor bancare
la nivelul cărora se centralizează excedentul de numerar constatat în reţeaua
bancară;
b) Casele de circulaţie, sunt specifice unităţilor bancare operative prin care se
efectuează operaţiunile cu numerar ordonate de clienţii băncilor. În funcţie de
operaţiile pe care le realizează, casele de circulaţie pot fi:

2
Margareta Traşcă – Contabilitatea societăţilor bancare, Editura Sitech, Craiova,
1999, p. 80.
3
Elena Zaharciuc – Contabilitatea societăţilor bancare, Editura Teora, Bucureşti,
2001, p.113.

5
 — case de încasări, care efectuează operaţii de primire a numerarului şi a
bancnotelor uzate sau retrase din circulaţie. Aceste operaţii se consemnează
zilnic în „Jurnalul de casă”, pe baza documentelor justificative (foi de
vărsământ, borderou de încasări, chitanţe, ordine de încasare);
— case de plăţi, care efectuează operaţii de plăţi ordonate de clienţii băncii şi
consemnate zilnic în „Jurnalul de casă”, pe baza documentelor justificative
(cecuri de numerar, ordine de plată etc.)
La nivelul caselor de circulaţie, operaţiile se delimitează în lei şi devize.
c) Casele speciale sunt structuri specifice sucursalelor bancare, ce derulează operaţii
cu numerar între diversele componente ale reţelei bancare, vânzări de imprimate
bancare şi operaţii cu metale şi pietre preţioase

Existenţa şi mişcarea numerarului din casieriile băncilor se evidenţiază cu ajutorul

contului 101 „Casa”.
Cecurile de călătorie sunt gestionate de către bănci tot cu ajutorul conturilor din
grupa 10 „Casa şi alte valori”, ele fiind evidenţiate în contabilitate în contul 109 „Alte
valori”.
Băncile efectuează prin casieriile proprii şi o serie de operaţiuni pe baza cecurilor
de călătorie, care fac parte din categoria instrumentelor de plată.
Cecurile de călătorie sunt, de regulă, emise de organisme specializate, pentru o
sumă fixă şi într-o monedă determinată. Cecurile de călătorie sunt acceptate ca instrumente
de plată sau pot fi schimbate imediat în moneda locală, ele având în general o valabilitate
nelimitată în timp.
Principalele operaţiuni care se efectuează cu cecurile de călătorie sunt:
➢ emiterea cecurilor de călătorie şi darea lor în consignaţie pentru a fi vândute
de către alte instituţii. În acest caz, cecurile de călătorie date şi, respectiv,
primite în consignaţie se înregistrează în conturile în afara bilanţului până la
punerea lor în circulaţie;
➢ primirea în consignaţie şi vânzarea cecurilor de călătorie;
➢ cumpărarea cecurilor de călătorie de la clienţi, remiterea spre încasare şi
încasarea acestora de la emitent. În acest caz, înregistrarea operaţiunilor în
conturilor de bilanţ intervine în momentul vânzării sau cumpărării cecurilor
de călătorie, precum şi în cadrul operaţiunilor de decontare cu emitentul.
Cecurile de călătorie cumpărate şi neremise la emitenţi pentru încasare sunt
evidenţiate în contul 109 „Alte valori”.
Gestionarea operaţiunilor de casă în băncile comerciale se realizează şi cu ajutorul
următoarelor documente:
● Graficul de încasări şi plăţi în numerar al unităţii bancare (sucursală, filială,
agenţie, reprezentanţă, punct de lucru);
● Jurnalul operaţiunilor de casă, ca principal registru-jurnal auxiliar utilizat de
bănci.

Documentele contabile oficiale pentru exercitarea controlului asupra operaţiunilor

patrimoniale efectuate de entităţile bancare, care pot fi admise ca probă în justiţie sunt:
registrul-jurnal, registrul-inventar, cartea mare, documentele justificative ale operaţiunilor
efectuate şi bilanţul contabil, întocmite potrivit normelor legale.

6
 Registrele de contabilitate se utilizează de către toate băncile, conform modelelor
şi instrucţiunilor prevăzute în Reglementările contabile conforme cu Standardele
Internaţionale de Raportare Financiară, aprobate prin Ordinul Băncii Naţionale a României
nr. 27/2010.
Principalele registre de contabilitate utilizate de entităţile bancare sunt:
— Registrul-jurnal;
— Registrul-inventar;
— Registrul Cartea mare.

Principalele registre-jurnal auxiliare utilizate de bănci sunt:

— Jurnalul operaţiunilor zilei;
— Recapitulaţia pe conturi a jurnalelor operaţiunilor zilei;
— Jurnalul operaţiunilor de casă.

2. 2. Gestiunea operaţiunilor de decontare cu Banca Naţională a României

În conformitate cu legislaţia în vigoare, Banca Naţională a României este banca

centrală a statului român, are personalitate juridică, iar atribuţiile sale sunt prevăzute în
Legea privind Statutul BNR (Legea nr. 312/2004) şi în Legea nr. 58/1998 privind
activitatea bancară. Ca Bancă Centrală (de emisiune), BNR s-a transformat într-o
instituţie de reglementare, de supraveghere, control şi susţinere a întregului sistem bancar
românesc, în ansamblul său. Băncile comerciale lucrează cu clientela, fie de retail, fie
corporate. Ele au conturi deschise la BNR.
Gestiunea operaţiunilor de decontare cu Banca Naţională a României, se
realizează de către băncile comerciale cu ajutorul conturilor curente şi de depozite
deschise la BNR, în conformitate cu reglementările legale în vigoare.
De fapt, decontările cu Banca Naţională a României vizează, pe lângă decontările
prin conturile curente deschise la BNR de către fiecare bancă comercială, şi operaţiunile
privind împrumuturile de refinanţare de la BNR 4.
Operaţiunile privind împrumuturile de refinanţare de la Banca Naţională a
României evidenţiază:
― împrumuturile lombard;
― împrumuturile colateralizate cu active eligibile pentru garantare;
― alte împrumuturi primite de instituţiile de credit, în conformitate cu
reglementările legale în vigoare.
Aceste decontări cu Banca Naţională a României se derulează, în principal, prin
următoarele două conturi:
― Contul 111 „Cont curent şi depozite la Banca Naţională a României”
― Contul 112 „Împrumuturi de refinanţare de la Banca Naţională a României”

4
Daniela Haranguş – Contabilitatea instituţiilor de credit, Editura Mirton, Timişoara,
2011, p. 36-39.

7
 Contul 111 „Cont curent şi depozite la Banca Naţională a României” conţine
disponibilităţile băneşti aflate în contul curent la BNR, precum şi mişcarea acestora ca
urmare a încasărilor şi plăţilor efectuate de către băncile comerciale. Contul 111 este un
cont de active.
Banca Naţională a României, în calitatea sa de împrumutător de ultimă instanţă,
poate acorda băncilor comerciale împrumuturi de refinanţare, în condiţii speciale şi de
regulă pe o perioadă de maxim 90 de zile calendaristice. Băncile comerciale evidenţiază
aceste împrumuturi în contul 112.
Contul 112 Împrumuturi de refinanţare de la BNR este un cont de pasiv.
În gestiunea operaţiunilor de decontare cu Banca Naţională a României un rol
important îl are crearea şi îmbunătăţirea unor instrumente de sprijin pentru supraveghere
prudenţială şi stabilitate financiară, respectiv:
• Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP);
• Centrala Riscului de Credit (CRC);
• Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar.

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) îşi desfăşoară activitatea conform

Regulamentului BNR nr. 1/2012 şi gestionează o bază de date ce cuprinde:
- numărul incidentelor de plată;
- titularii de cont care le-au generat;
- suma refuzată la plată.
Instituţiile de credit înregistrează milioane de interogări ale bazei de date a
Centralei Incidentelor de Plăţi, interogări efectuate fie în nume propriu, fie în numele
clienţilor lor. În anul 2016, conform Raportului anual al Băncii Naţionale a României,
se înregistrează reduceri semnificative ale numărului incidentelor de plată, respectiv a
numărului titularilor de cont care le-au generat și ale sumei refuzate la plată.
Centrala Riscului de Credit – CRC (cunoscută înainte de 2012 sub denumirea
de Centrala Riscurilor Bancare – CRB), îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor
Regulamentului BNR nr. 2/2012, modificat prin Regulamentul BNR nr. 4/2016, prin
includerea în baza de date a CRC de noi informații referitoare la derularea şi gestionarea
contractelor de credite (executarea silită a garanţiilor, darea în plată etc.)
Aceste instrumente de sprijin pentru supravegherea prudenţială şi stabilitatea
financiară asigură realizarea rolului şi funcţiilor Băncii Naţionale a României.

2. 3. Gestiunea decontărilor interbancare

Decontările bancare pot fi privite sub două aspecte: decontări interbancare şi
decontări intrabancare.
Decontările interbancare apar între parteneri care au conturi deschise la bănci,
persoane juridice diferite. În practica bancară sunt delimitate decontările interbancare

8
intrajudeţene (bănci diferite în acelaşi judeţ) de cele interbancare interjudeţene (bănci
diferite în judeţe diferite).
Decontările intrabancare apar între parteneri care au conturi deschise la aceeaşi
bancă, persoană juridică, dar la unităţi teritoriale diferite ale acesteia (fie în acelaşi judeţ
sau în judeţe diferite).
Decontările interbancare se gestionează, în principal, cu ajutorul:
― conturilor de corespondent (nostro şi respectiv, loro), deschise în conformitate
cu reglementările legale în vigoare şi cu convenţiile încheiate între instituţiile
de credit;
― conturilor de depozite interbancare, care pot fi la vedere, la termen şi
colaterale;
― conturilor de credite şi împrumuturi interbancare, care pot fi de pe o zi pe alta
şi la termen.
Depozitele interbancare la vedere sunt constituite pentru o durată iniţială de cel
mult o zi lucrătoare. Depozitele la termen sunt constituite pe un termen fix, pentru care
durata iniţială este mai mare de o zi lucrătoare. Depozitele interbancare colaterale sunt
constituite drept garanţii sau pentru efectuarea unor operaţiuni ulterioare, determinate.
Băncile comerciale gestionează decontările interbancare cu ajutorul, în principal, a
următoarelor conturi de corespondent:
➢ contul 121 „Conturi de corespondent la instituţii
de credit (nostro)”
➢ contul 122 „Conturi de corespondent ale
instituţiilor de credit (loro)”
Contul 121 Conturi de corespondent la instituţii de credit (nostro) este un cont
de activ în care se înregistrează existenţa şi mişcarea disponibilităţilor băneşti aflate în
conturile de corespondent deschise la alte instituţii de credit (nostro).
Contul 122 Conturi de corespondent ale instituţiilor de credit (loro) este un
cont de pasiv, cu funcţiuni similare contului 121 (se creditează şi se debitează prin
intermediul aceloraşi conturi ca şi contul 121).
Soldul creditor al contului 122 reprezintă disponibilităţile băneşti ale instituţiilor de
credit aflate în conturile de corespondent deschise de alte bănci.
Decontările interbancare se gestionează de către instituţiile de credit şi cu ajutorul
conturilor de depozite interbancare. În aceste conturi sunt evidenţiate atât depozitele
interbancare constituite la alte bănci, cât şi depozitele constituite de către bănci, pe anumite
termene fixe.

CAP. 3. GESTIUNEA OPERAŢIUNILOR CU CLIENTELA

Operaţiunile cu clientela efectuate de către entităţile bancare deţin ponderea cea

mai importantă în cadrul activităţii acestora. De asemenea, aceste operaţiuni au un rol
deosebit în relaţia bancă – client, precum şi în gestionarea portofoliului de produse şi
servicii bancare destinate clientelei. De regulă, băncile comerciale derulează operaţiunile
cu clientela în cadrul activităţilor de front-office. Aceste operaţiuni permit băncilor ca din
disponibilităţile aflate în conturile titularilor să-şi constituie resursele atrase necesare
pentru efectuarea plasamentelor. Prin intermediul operaţiunilor cu clientela, băncile

9
asigură redistribuirea, mobilizarea resurselor temporar disponibile şi plasarea lor, în special
sub formă de credite destinate clienţilor solicitanţi.
Pentru buna derulare a acestor operaţiuni, băncile au o serie de obligaţii în relaţiile
cu clienţii lor, respectiv:
— să păstreze confidenţialitatea asupra operaţiunilor efectuate în conturile
clienţilor;
— să înregistreze în conturile clienţilor instrumentele de plată depuse de către
aceştia;
— să onoreze cecurile emise de clienţi;
— să elibereze extrase de cont;
— să informeze clienţii despre dobânzile şi comisioanele bancare practicate etc.
Operaţiunile cu clientela sunt operaţiuni efectuate cu clienţii, alţii decât instituţiile
de credit, ce se referă la credite, împrumuturi, depozite şi conturi curente.
În principal, gestiunea operaţiunilor cu clientela asigură gestionarea:
— operaţiunilor de creditare;
— operaţiunilor de dare sau luare de împrumuturi cu instituţiile financiare;
— operaţiunilor de pensiune cu clientela;
— operaţiunilor în contul curent al clientelei;
— operaţiunilor de constituire de depozite la vedere şi la termen.
Contabilitatea operaţiunilor cu clientela se conduce cu ajutorul conturilor din Clasa
2 – Operaţiuni cu clientela.
Operaţiunile cu clientela se evidenţiază, în principal, în următoarele grupe de
conturi:
— Grupa 20 – Credite acordate clientelei, respectiv în conturile:
▪ 201 – Creanţe comerciale;
▪ 202 – Credite de trezorerie;
▪ 203 – Credite de consum şi vânzări în rate;
▪ 204 – Credite pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ
exterior;
▪ 205 – Credite pentru finanţarea stocurilor şi pentru
echipamente;
▪ 206 – Credite pentru investiţii imobiliare;
▪ 209 – Alte credite acordate clientelei.

— Grupa 25 – Conturile clientelei – respectiv în conturile:

▪ 251 – Conturi curente;
▪ 253 – Conturi de depozite;
▪ 254 – Certificate de depozit, carnete şi librete de
economii.

— Grupa 28 – Creanţe restante şi creanţe depreciate, respectiv în conturile:

▪ 281 – Creanţe restante nedepreciate
▪ 282 – Creanţe depreciate.

3.1. Gestiunea creditelor acordate clientelei

10
 Operaţiunile de creditare ocupă o pondere importantă în cadrul activităţilor derulate
de băncile comerciale.
Calitatea şi structura portofoliului de credite gestionat de bancă sunt prioritare în
analiza performanţelor financiare înregistrate de aceasta.
În condiţiile crizei financiare actuale, restrângerea accesului entităţilor economicce
(inclusiv a celor performante) la creditele bancare, a afectat negativ calitatea portofoliului
de credite a marilor bănci comerciale. 5
Operaţiunea de creditare reprezintă actul prin care banca pune la dispoziţia sau se
obligă să pună la dispoziţia clienţilor, fondurile solicitate de aceştia, sau îşi ia un
angajament prin semnătură, de natura avalului, cauţiunii sau garanţiei în favoarea acestora.
Operaţiunilor de creditare le sunt asimilate şi operaţiunile de leasing financiar. Băncile
disting două forme de creditare:6
― punerea la dispoziţie a fondurilor, operaţiuni care se înregistrează în conturile
bilanţiere;
― angajamentul de a pune la dispoziţie fonduri şi angajamente prin semnătură,
operaţiuni care figurează în conturi în afara bilanţului băncii (scrisori de
garanţie bancară).
Contabilitatea creditelor acordate clientelei evidenţiază ansamblul creanţelor
deţinute de bancă asupra agenţilor economici, alţii decât instituţiile de credit.
Contabilitatea creditelor acordate clientelei se ţine în funcţie de destinaţia acestora,
pe următoarele categorii:
a) - creanţe comerciale (ce se referă la operaţiuni de scontare, forfetare, factoring şi
alte creanţe comerciale);
b) - credite de trezorerie
c) - creditele de consum şi vânzări în rate;
d) - creditele pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ exterior;
e) - creditele pentru finanţarea stocurilor şi pentru echipamente;
f) - creditele pentru investiţii imobiliare.

a) Creanţe comerciale

Băncile gestionează în conturile de creanţe comerciale, creanţele clienţilor

mobilizate sub forma operaţiunilor de scontare, factoring, forfetare şi alte creanţe
comerciale. De asemenea, băncile gestionează în conturile de creanţe comerciale şi
operaţiunile de acelaşi tip efectuate cu instituţiile de credit.
Scontul comercial este operaţiunea prin care o bancă, în schimbul unui efect de
comerţ (cambie, bilet la ordin), pune la dispoziţia posesorului creanţei, valoarea efectului,

5
Codruţa Dudă-Dăianu – Evaluation of activity of small and medium enterprises in
West Region in Crises Conditions – an analysis of proposed objectives, în
Anale Seria Ştiinţe Economice, Vol. XX/2014, Universitatea „Tibiscus” din
Timişoara, Editura Mirton, Timişoara, 2014, p. 545-551.
6
* * * Ordinul Băncii Naţionale a României Nr. 13/19.12.2008 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile
instituţiilor de credit, instituţiilor financiare nebancare şi Fondului de
garantare a depozitelor în sistemul bancar, Anexă, capitolul 7 Contabilizarea operaţiunilor, p. 79 –
84.

11
mai puţin agio (taxa de scont şi comisioanele aferente), fără a aştepta scadenţa efectului
respectiv. Banca are drept de recurs asupra beneficiarului fondurilor. 7
Factoringul este operaţiunea prin care clientul, denumit aderent, transferă băncii
proprietatea creanţelor (facturilor) sale comerciale. Banca, denumită factor, are obligaţia
de a încasa creanţele aderentului, conform contractului încheiat, ea asumându-şi riscul de
neplată a acestora. Pe baza documentelor primite, banca plăteşte valoarea nominală a
creanţelor, mai puţin agio, fie imediat, fie la scadenţa acestora sau la scadenţa contractuală
stabilită cu aderenţii.
Forfetarea reprezintă cumpărarea unor creanţe scadente la termen, ca rezultat al
livrării de bunuri sau prestări de servicii, fără recurs asupra oricărui deţinător anterior.
Principalele conturi în care se evidenţiază creanţele comerciale sunt:
― Contul 20111 – Scont;
― Contul 20112 – Factoring cu recurs;
― Contul 20113 – Forfetare;
― Contul 20114 – Factoring fără recurs;
― Contul 20119 – Alte creanţe comerciale.

b) Creditele de trezorerie.

Creditele de trezorerie sunt creditele acordate clientelei, în general pe termen scurt,

destinate asigurării nevoilor de trezorerie ale clienţilor, persoane fizice sau juridice.
Aceste credite completează sau înlocuiesc alte tipuri de finanţare mai speciale,
respectiv: credite pe bază de linii globale de exploatare, diferenţe de rambursat legate de
utilizarea cardurilor şi alte credite de trezorerie.
Volumul creditelor de trezorerie necesar agenţilor economici solicitanţi, se
stabileşte de către bănci în funcţie de excedentul sau deficitul de trezorerie al entităţilor
economice respective.
Excedentul de trezorerie reprezintă volumul de credite ce urmează a fi rambursat
de client în perioada următoare, iar deficitul de trezorerie reprezintă volumul de credite noi
de care poate beneficia entitatea economică în perioada următoare.8
Contabilitatea creditelor de trezorerie se conduce, în principal, cu ajutorul
următoarelor conturi:
— 2021 „Credite de trezorerie”, cont în care se înregistrează, în general,
creditele pe termen scurt destinate asigurării nevoilor de trezorerie ale
persoanelor juridice şi persoanelor fizice, care completează sau înlocuiesc alte
tipuri de finanţare mai speciale;
— 2027 „Creanţe ataşate şi sume de amortizat”, cont în care sunt evidenţiate
creanţele din dobânzi, calculate şi neajunse la scadenţă, aferente creditelor de
trezorerie.
Contul 2021 Credite de trezorerie este un cont de activ, ce se debitează cu:
● creditele de trezorerie acordate clientelei;
● plăţile efectuate de clientelă din creditele de trezorerie acordate
bancă.

7
Ibidem.
8
Elena Zaharciuc – Contabilitatea societăţilor bancare, Editura Teora, Bucureşti,
2001, p. 160

12
 Contul 2021 Credite de trezorerie se creditează cu:
● creditele de trezorerie rambursate;
● creditele de trezorerie nerambursate la scadenţă sau îndoielnice.
Soldul debitor al contului 2021 Credite de trezorerie reprezintă creditele de
trezorerie acordate de bancă şi neajunse încă la scadenţă.

c) Creditele de consum şi vânzări în rate

Creditele de consum sunt creditele acordate de bănci persoanelor fizice, pentru

satisfacerea nevoilor personale ale solicitantului şi ale familiei acestuia sau pentru
achiziţionarea de bunuri, altele decât cele care se circumscriu unei investiţii imobiliare.
Vânzările în rate reprezintă creditele acordate persoanelor juridice, destinate
finanţării vânzării de bunuri în rate. Aceste credite se rambursează prin vărsăminte
periodice, de regulă lunare sau trimestriale.
Contabilitatea creditelor de consum şi vânzări în rate se conduce cu ajutorul
următoarelor conturi:
— 2031 „Credite de consum”;
— 2032 „Vânzări în rate”;
— 2037 „Creanţe ataşate şi sume de amortizat”.
Conturile 2031 „Credite de consum” şi 2032 „Vânzări în rate” sunt conturi de
activ. Ele se debitează cu creditele acordate clientelei şi se creditează cu sumele
reprezentând rambursări de credite sau valoarea creditelor nerambursate la scadenţă şi
trecute la creanţe restante nedepreciate sau creanţe depreciate.
Soldul debitor al acestor conturi reprezintă creditele de consum şi vânzări în rate
acordate de bancă şi neajunse încă la scadenţă.

d) Creditele pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ exterior

Contabilitatea creditelor pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ exterior asigură

evidenţa:
— creditelor acordate pentru importuri (respectiv a creditelor acordate
importatorilor consecutiv cu deschiderea de credite documentare, avansuri în
devize acordate importatorilor, precum şi alte credite acordate clientelei
pentru importuri);
— creditelor acordate pentru acoperirea nevoilor determinate de operaţiunile de
export de bunuri şi servicii.
Contabilitatea creditelor pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ exterior se
conduce cu ajutorul următoarelor conturi:
— 2041 – Credite pentru import;
— 2042 – Credite pentru export;
— 2047 – Creanţe ataşate şi sume de amortizat.
Din categoria acestor conturi, un rol deosebit de important revine contului 2042
Credite pentru export, cont de activ, în care instituţiile de credit evidenţiază creditele
acordate clientelei pentru exportul de bunuri şi servicii.

13
 e) Creditele pentru finanţarea stocurilor şi pentru echipamente.

Contabilitatea creditelor pentru finanţarea stocurilor şi pentru echipamente asigură

evidenţa:
— creditelor acordate clientelei pentru finanţarea stocurilor, respectiv pentru
finanţarea operaţiunilor având un caracter ciclic (credite de campanie, de
stocare a cerealelor, warante agricole, industriale, hoteliere, petroliere etc.)
— creditelor pentru echipamente, acordate de regulă pe termen mediu sau lung,
pentru finanţarea investiţiilor productive efectuate de clienţi. Aceste credite
se acordă pentru: cumpărări de materiale, achiziţii, investiţii productive în
agricultură, construcţii sau amenajări de imobilizări corporale de uz
profesional (cu excepţia investiţiilor imobiliare) etc.
Contabilitatea creditelor pentru finanţarea stocurilor şi pentru echipamente se
conduce cu ajutorul următoarelor conturi:
— 2051 – Credite pentru finanţarea stocurilor;
— 2052 – Credite pentru echipamente;
— 2057 – Creanţe ataşate şi sume de amortizat.
Conturile 2051 şi 2052 sunt conturi de activ, cu funcţiuni similare conturilor
menţionate anterior la punctele b); c) şi d), respectiv se debitează şi se creditează prin
intermediul aceloraşi conturi.

f) Creditele pentru investiţii imobiliare.

Contabilitatea creditelor pentru investiţii imobiliare asigură evidenţa creditelor

acordate clientelei şi destinate investiţiilor imobiliare, ce au ca obiect:
— dobândirea sau menţinerea drepturilor de proprietate asupra unui teren sau a
unei construcţii, realizate sau care urmează a se realiza;
— amenajarea, reabilitarea, consolidarea, modernizarea sau extinderea unei
construcţii;
— asigurarea viabilităţii unui teren.

Contabilitatea creditelor pentru investiţii imobiliare se conduce cu ajutorul

următoarelor conturi:
— 2061 – Credite pentru investiţii imobiliare, respectiv:
• 20611 – Credite ipotecare;
• 20619 – Alte credite pentru investiţii imobiliare;
— 2067 – Creanţe ataşate şi sume de amortizat.

În contul de creanţe ataşate sunt evidenţiate creanţele din dobânzi, calculate şi

neajunse la scadenţă, aferente creditelor pentru investiţii imobiliare.
Conturile menţionate mai sus (2061) sunt conturi de activ şi au funcţiuni similare
conturilor prezentate la punctele b); c); d) şi e), respectiv se debitează cu acordările de
credite şi plăţile efectuate de clientelă şi se creditează cu rambursările efectuate de clientelă
sau cu trecerea acestora la creanţe restante nedepreciate sau la creanţe depreciate.

14
 3.2. Gestiunea operaţiunilor cu disponibilităţile din conturile clientelei

Gestiunea operaţiunilor cu disponibilităţile clientelei se realizează, în principal, cu

ajutorul conturilor curente, a conturilor de depozite (la vedere, la termen şi colaterale) şi a
conturilor de evidenţă a certificatelor de depozit, a carnetelor şi libretelor de economii.
Băncile evidenţiază disponibilităţile clientelei şi operaţiunile de încasări şi plăţi
dispuse de acestea, în conturile curente ale clientelei. Aceste disponibilităţi din conturile
curente ale clientelei pot fi retrase de titularii de conturi în orice moment, fără preaviz.
Conturile curente ale clientelei permit acesteia efectuarea de depuneri pentru a
putea utiliza serviciile şi produsele oferite de bancă. Soldurile creditoare ale conturilor
curente reprezintă disponibilităţile clientelei, iar soldurile debitoare ale acestora reprezintă
plăţile efectuate de clientelă pe descoperit de cont neautorizat.
Depozitele reprezintă o formă de mobilizare a disponibilităţilor băneşti ale
clientelei, menită să asigure fructificarea acestora. Depozitele clientelei pot fi: la vedere, la
termen şi colaterale.
Depozitele la vedere sunt constituite pentru o durată iniţială de cel mult o zi
lucrătoare. Depozitele la termen sunt acele categorii de depozite constituite pe un termen
fix, pentru care durata iniţială este mai mare de o zi lucrătoare. Depozitele colaterale sunt
constituite drept garanţii sau pentru efectuarea unor plăţi ulterioare determinate.
Instituţiile de credit folosesc şi alte instrumente la vedere sau la termen pentru
atragerea disponibilităţilor de la clientelă. Acestea sunt reprezentate de certificatele de
depozit, carnetele şi libretele de economii. Dobânda aferentă acestor instrumente se plăteşte
în avans, periodic (lunar) sau la scadenţă.
Operaţiunile cu disponibilităţile clientelei sunt evidenţiate în planul de conturi în
grupa 25 – Conturile clientelei, respectiv în conturile:
— 251 – Conturi curente;
— 253 – Conturi de depozite;
— 254 – Certificate de depozit, carnete şi librete de economii.
Contabilitatea operaţiunilor cu disponibilităţile clientelei se conduce, în principal,
cu ajutorul contului 2511 „Conturi curente”, prin care se derulează operaţiunile curente
de încasări şi plăţi ale clientelei.
Aceste conturi au de regulă solduri creditoare, de disponibil. Conturile curente pot
avea şi solduri debitoare în condiţii accidentale, neautorizate (overdraft) sau în situaţia în
care în aceste conturi sunt evidenţiate creditele acordate clientelei, folosite în mod
fracţionat, în funcţie de nevoile acesteia.

Contul 2511 Conturi curente este un cont bifuncţional. Contul se creditează cu:
— încasările clientelei;
— încasările clientelei de la alţi clienţi cu cont la aceeaşi bancă;
— depunerile în numerar de către clientelă;
— depozite ale clienţilor, diminuate sau lichidate;
— sumele provenite din credite acordate clientelei;
— sumele plătite clientelei în calitate de acţionari sau asociaţi la răscumpărarea
acţiunilor proprii, în vederea reducerii capitalului social potrivit legii;

15
 — sumele plătite ca dividende acţionarilor sau asociaţilor.

Contul 2511 Conturi curente se debitează cu:

— plăţile efectuate de clientelă;
— plăţile clientelei, efectuate pentru clienţii cu cont la aceeaşi bancă;
— ridicările de numerar ale clientelei, din contul current;
— depozitele constituite de clientelă;
— rambursările de credite de către clientelă;
— sumele încasate de la clientelă reprezentând aporturi la capitalul social al
băncii;
— sumele încasate de la clientelă reprezentând venituri diverse de exploatare
bancară;
— sumele încasate de la clientelă reprezentând comisioane din activităţi de
asistenţă şi consultanţă etc.

Soldul contului 2511 Conturi curente poate fi creditor sau debitor. Soldul creditor
reprezintă disponibilităţile băneşti ale clientelei, existente în contul curent. Soldul debitor
reprezintă descoperirile de cont neautorizate.
Gestiunea operaţiunilor cu disponibilităţile clientelei se realizeză şi cu ajutorul
conturilor de depozite. Instituţiile de credit folosesc următoarele conturi de depozite:

— 253 Conturi de depozite, respectiv:

• 2531 – Depozite la vedere;
• 2532 – Depozite la termen;
• 2533 – Depozite colaterale.

— 254 Certificate de depozit, carnete şi librete de economii, respectiv:

• 2541 – Certificate de depozit;
• 2542 – Carnete şi librete de economii;
• 2547 – Datorii ataşate şi sume de amortizat.

Conturile de depozite, certificate de depozit, carnete şi librete de economii

(conturile 253 şi 254) sunt conturi colectoare ale disponibilităţilor băneşti ale clientelei.
Acestea sunt conturi de pasiv.
Ele se creditează cu depozitele constituite de clientelă şi se debitează cu
diminuările sau lichidările de depozite.
Soldul conturilor este creditor şi reprezintă depozitele constituite de clientelă,
nelichidate sau neajunse încă la scadenţă.
Conturile în care se evidenţiază disponibilităţile clientelei au, de regulă, solduri
creditoare, de disponibil.

CAP. 4. GESTIUNEA CAPITALURILOR PROPRII ŞI

ASIMILATE ALE BĂNCILOR

Gestiunea capitalurilor proprii şi asimilate vizează totalitatea fondurilor, cu caracter

permanent sau durabil, aflate la dispoziţia societăţii bancare.

16
 Capitalul propriu reprezintă totalitatea capitalurilor, proprietatea acţionarilor sau
asociaţilor, care se înscrie în pasivul bilanţului băncii şi se compune din:
● aporturile de capital;
● primele legate de capital şi rezervele;
● subvenţiile şi fondurile alocate;
● diferenţele din reevaluare şi provizioanele reglementate;
● beneficiile nerepartizate reportate din anii precedenţi şi
● alte elemente asimilate capitalurilor proprii.

Capitalul subscris şi vărsat se evidenţiază distinct în contabilitate, pe baza actelor

de constituire şi a documentelor justificative privind vărsămintele de capital cu ocazia
constituirii şi majorării capitalului social.
Contabilitatea analitică a capitalului social al instituţiilor de credit se ţine pe
acţionari sau asociaţi şi cuprinde numărul şi valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor
sociale subscrise şi vărsate.
Majorarea capitalului social al unei bănci se înregistrează în contabilitatea
acesteia prin intermediul următoarelor operaţiuni:
— subscrierea şi emisiunea de noi acţiuni;
— încorporarea primelor de capital şi a rezervelor;
— alte operaţiuni conform legii.
Micşorarea capitalului social se înregistrează în contabilitate prin intermediul
următoarelor operaţiuni:
— reducerea numărului de acţiuni sau părţi sociale ca urmare a retragerii unor
acţionari sau asociaţi;
— diminuarea valorii nominale a acţiunilor sau părţilor sociale;
— răscumpărarea acţiunilor proprii;
— acoperirea pierderilor contabile din anii precedenţi;
— alte operaţiuni conform legii.
Gestiunea capitalurilor proprii şi asimilate se realizează cu ajutorul conturilor din
Clasa 5 – Capitaluri proprii, asimilate şi provizioane, respectiv cu ajutorul următoarelor
conturi:
— 501 – Capitalul social;
— 502 – Elemente asimilate capitalului;
— 503 – Acţiuni proprii;
— 508 – Acţionari sau asociaţi;
— 511 – Prime de capital;
— 512 – Rezerve legale;
— 513 – Rezerve statutare sau contractuale;
— 514 – Rezerve pentru riscuri bancare;
— 516 – Rezerve din reevaluarea imobilizărilor;
— 519 – Alte rezerve.
Principalele conturi utilizate pentru reflectarea capitalurilor proprii şi asimilate
sunt: contul 501 Capital social şi contul 508 Acţionari sau asociaţi.
Contul 501 Capital social este un cont de pasiv, cu ajutorul căruia se evidenţiază
capitalul social subscris şi vărsat de către acţionarii şi asociaţii unei instituţii de credit cu
ocazia constituirii acesteia sau a majorării capitalului ei social.

17
 Contul 508 Acţionari sau asociaţi este un cont de activ, în care se înregistrează
aporturile subscrise de acţionari sau asociaţi pentru constituirea sau majorarea capitalului
social al instituţiei de credit.

CAP. 5. GESTIUNEA INFORMAŢIILOR FINANCIAR –

CONTABILE ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ
5.1. Activitatea bancară în contextul integrării europene

Pentru a delimita rolul şi importanţa informaţiilor financiar-contabile în activitatea

bancară, se impune analiza contextului economic global în care băncile activează. De
asemenea, trebuie remarcat faptul că băncile sunt considerate cele mai disciplinate entităţi
financiare din economie. Atât structura lor corporatistă, cât şi complexitatea activităţii pe
care o desfăşoară, impun necesitatea reglementării unitare a întregii lor activităţi pentru
uniformitate în raportare pe întregul sistem bancar. Aceasta permite calculul indicatorilor
de sinteză bancari, elaborarea raportărilor statistice şi întocmirea bilanţului agregat pe
întregul sistem bancar. Întreaga activitate a băncilor comerciale este monitorizată şi
reglementată de Banca Naţională a României, care reprezintă autoritatea de reglementare
în sistemul bancar românesc. Băncile din România activează în spaţiul monetar european.
Subiectele actuale de interes pentru cele mai importante instituţii ale Uniunii
Europene (în principal, Parlamentul European, Comisia Europeană şi Banca Centrală
Europeană) sunt aspectele privind consolidarea Uniunii Economice şi Monetare.
Cei trei piloni ai Uniunii Bancare, în contextul consolidării Uniunii Economice şi
Monetare, sunt:9
• Mecanismul unic de supraveghere, devenit operaţional din 4 noiembrie 2014,
odată cu preluarea de către Banca Centrală Europeană a prerogativelor de
supraveghere prudenţială a instituţiilor de credit din zona euro;
• Regulamentul privind crearea unui mecanism unic de rezoluţie, mecanism prin
care se urmăreşte asigurarea unei rezoluţii ordonate a băncilor care se confruntă
cu dificultăţi majore, cu costuri minime pentru contribuabili şi pentru economia
reală. Acest regulament a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
în data de 30 iulie 2014;
• Crearea unei scheme comune de garantare a depozitelor la nivel european,
mecanism neconturat încă, deoarece se considerată prioritară constituirea unei
reţele alcătuite din schemele naţionale de garantare.

România a trimis Comisiei Europene Programul de convergenţă 2014-2017, pe baza

căruia Consiliul Uniunii Europene a adoptat recomandări specifice de ţară vizând: finanţele
publice, sectorul financiar, reformele structurale, ocuparea forţei de muncă şi politicile
sociale.
Băncile din România activează în spaţiul manetar european. În acest context, Banca
Naţională a României consideră prioritară armonizarea reglementărilor naţionale în

9
Banca Naţională a României, Raport anual 2014, pp. 27-29.

18
domeniul bancar cu cele existente la nivel european (impuse de Banca Centrală Europeană)
şi cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS).
În comparaţie cu celelalte ţări membre ale Uniunii Europene, dimensiunea sectorului
bancar românesc este relativ redusă. Gradul de intermediere financiară, calculat ca pondere
în PIB a activelor bancare brute este de 60,8 % în 2014, cu mult sub media Uniunii
Europene.10

5.2. Particularităţile informaţiilor financiar- contabile în activitatea bancară

În general, informaţia reprezintă o ştire, o semnalare a unor fenomene sau evenimente.

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), informaţia este definită ca “element
nou, în raport cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a unui
grup de simboluri“.
Informaţia devine cunoaştere după ce este introdusă în anumite structuri logico-
cognitive, respectiv conceptuale.
Prelucrarea informaţiilor financiar – contabile generează un anumit tip de cunoaştere
a economiei dependente de bani. Dacă avem în vedere caracterul dual al economiei,
respectiv dimensiunea ei reală (dată de fluxurile de mărfuri şi servicii) şi dimensiunea ei
simbolică sau financiară, respectiv fluxurile băneşti, putem aprecia importanţa
informaţiilor financiar – contabile în concretizarea şi cuantificarea fenomenelor
economice.
În activitatea de supraveghere bancară sunt monitorizate informaţiile financiar-
contabile gestionate de entităţile bancare. De asemenea, prelucrarea informaţiilor financiar
– contabile din activitatea bancară conduce la dezvoltarea nivelului de cultură şi civilizaţie
bancară.
Interferenţa politicului în activitatea bancară este considerată una dintre riscurile
majore cu care se confruntă băncile. Este o ironie faptul că băncile au fost salvate de
politicieni prin folosirea banilor publici. 11
În spaţiul monetar european, însăşi criteriile de convergenţă pentru adoptarea monedei
unice Euro, încorporeză informaţie de natură financiar-bancară.
Spre deosebire de alte entităţi economice, băncile comerciale efectuează operaţiuni
bancare:
- în cont şi în nume propriu;
- în contul şi în numele clienţilor.
Informaţiile financiar – contabile în activitatea bancară se caracterizează prin:
• precizie şi claritate;
• relevanţă şi credibilitate;
• standardizare şi reglementare riguroasă;
• un anumit grad de confidenţialitate;
• dimensiune standardizată şi informatizată pe întregul sistem bancar;
● accesibilitate şi rapiditate în prelucrarea lor.

10
Banca Naţională a României, Raport anual 2014, p. 54.
11
Wai-Man Liu, Phong T.H. Ngo - Elections, political competition and bank failure, in Journal
of Financial Economics, No.112/2014, pp. 251–268.

19
 Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de reglementare în domeniul
contabilităţii pentru entităţile bancare, asigură un cadru comun agreat de întocmire şi
prezentare a situaţiilor financiare, care să cuprindă informaţii relevante şi credibile. În
Ordinul Băncii Naţionale a României nr. 27 din 16.12.2010 pentru aprobarea
Reglementărilor contabile conforme cu Standardele Internaţionale de Raportare
Financiară, aplicabile instituţiilor de credit, sunt cuprinse o serie de prevederi referitoare la
situaţiile financiare anuale (individuale) ale instituţiilor de credit. Potrivit acestor
prevederi, băncile au obligaţia să întocmească situaţii financiare anuale, care trebuie să
ofere o imagine fidelă a activelor şi datoriilor, a poziţiei financiare, a performanţelor
înregistrate de bancă (profit sau pierdere), a mişcărilor capitalului propriu, precum şi a
fluxurilor de trezorerie ale instituţiei de credit. 12
Pentru a oferi o imagine fidelă a situaţiei financiare a băncii, autorităţile de
reglementare pot solicita prezentarea în situaţiile financiare anuale a unor informaţii
suplimentare faţă de cele strict prevăzute în reglementările actuale.
Situaţiile financiare anuale ale unei societăţi bancare – persoană juridică trebuie
însoţite de o declaraţie scrisă de asumare a răspunderii conducerii acesteia, pentru
întocmirea situaţiilor financiare anuale în conformitate cu reglementările legale în vigoare.
Întocmirea situaţiilor financiare anuale de către instituţiile de credit se face în conformitate
cu cerinţele Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS).

5.3. Gestiunea informaţiile financiar–contabile şi rolul lor în activitatea bancară

Informaţiile financiar – contabile au un rol important în activitatea bancară şi în

delimitarea politicilor bancare abordate, atât de Banca Naţională a României, cât şi de
băncile comerciale din cadrul sistemului bancar românesc.
Informaţiile financiar – contabile se regăsesc şi în principalele statistici ale Băncii
Naţionale a României, care, în calitate de membru al Sistemului European al Băncilor
Centrale, respectă angajamentul public privind statisticile europene.
Principiile care stau la baza acestui angajament public privind statisticile europene
13
sunt:
● imparţialitate;
● independenţă ştiinţifică;
● raport cost/eficienţă;
● confidenţialitate statistică;
● limitarea sarcinii respondenţilor;
● calitate ridicată a rezultatelor.

Funcţia de informare a contabilităţii, ce constă în furnizarea de informaţii privind

patrimoniul, situaţiile financiare şi rezultatele obţinute, are o dimensiune internă (pentru
conducerea entităţii bancare) şi o dimensiune externă (de informare a terţilor).

12
Haranguş Daniela - Contabilitate bancară. Repere teoretice şi aplicaţii practice. Ediţia a II-a
actualizată, Editura Eurostampa, Timişoara, 2014, p. 146.
13
http://www.bnr.ro/Statistica-87.aspx (30.06.2015).

20
 Informaţiile contabile din bilanţurile băncilor dau o imagine clară asupra evoluţiei
volumului de credite şi a politicilor de creditare abordate de bănci, în perioada crizei
financiare actuale.14
Informaţii noi şi interesante pentru investitori pot fi date şi de răspunsul băncilor din
cadrul sistemului bancar naţional la testul de stress (bank stress test), realizat de Banca
Centrală. 15
Website-ul Băncii Naţionale a României cuprinde peste 1.300 de pagini prin care se
disemineaza un flux constant de informaţii referitoare la publicaţii şi statistici elaborate de
BNR. Website-ul BNR este principala cale de comunicare externă, menita să răspundă
cerinţelor utilizatorilor şi să se alinieze bunelor practici în domeniul bancar. 16
Organizarea eficientă a compartimentelor de contabilitate în băncile comerciale
asigură accesarea rapidă a informaţiilor financiar – contabile, o gestionare performantă a
portofoliului de produse şi servicii bancare, precum şi a relaţiilor lor cu clienţii. Produsele
şi serviciile bancare online permit accesul rapid la informaţiile din conturile clienţilor.
Băncile derulează un volum mare de operaţiuni bancare prin conturile clienţilor. În
activitatea bancară valoarea informaţiilor contabile este determinată de:
- volumul şi diversitatea tranzacţiilor efectuate prin conturile clienţilor aflaţi în
portofoliul băncii;
- cota de piaţă deţinută de bănci;
- complexitatea şi diversitatea produselor şi serviciilor bancare din portofoliul băncilor.
Un rol important în activitatea bancară îl au şi informaţiile financiar – contabile care
vizează tranzacţiile efectuate de bănci prin conturile clienţilor, pentru diferite tipuri de
produse şi servicii bancare. Aceste informaţii permit băncii să stabilească strategia de
dezvoltare a pieţei produsului bancar respectiv şi să ia măsuri pentru prevenirea
eventualelor riscuri.
În entităţile bancare, informaţiile financiar – contabile au un rol important şi în
domeniul monitorizării şi prevenirii spălării banilor şi finanţării terorismului. În acest sens,
Banca Naţională a României are în vederea punerea în aplicare a regimurilor de sancţiuni
instituite pe plan internaţional în domeniul financiar-bancar, precum şi identificarea
riscului de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului în raport cu vulnerabilităţile
identificate de Grupul de Acţiune Financiară Internaţională (FATF). Banca Naţională a
României a asigurat colaborarea cu:
- autorităţile de supraveghere pentru furnizarea de informaţii, pe bază de reciprocitate,
cu respectarea cerinţelor referitoare la păstrarea secretului profesional, prevăzute de
lege;
- autorităţile naţionale şi internaţionale angrenate în punerea în aplicare a sancţiunilor
internaţionale, conform prevederilor cadrului legal de cooperare.
România a fost evaluată în cadrul Consiliului Europei, din punct de vedere al
gradului de conformitate a implementării standardelor internaţionale de combatere a

14
Brei Michael, Schclarek Alfredo - Public bank lending in times of crisis, in Journal of
Financial Stability, No. 9/2013, pp. 820– 830).
15
Quijano Margot - Information asymmetry in US banks and the 2009 bank stress test, in
Journal of Economics Letters, No. 123/2014, pp. 203–205.
16
Banca Naţională a României, Raport anual pe 2014, p.175.

21
spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi al eficienţei punerii în aplicare a
acestora.17
Rolul şi importanţa informaţiilor financiar – contabile în activitatea bancară rezidă
şi din rigoarea completării instrumentelor de plată utilizate pentru tranzacţiile efectuate în
conturile clienţilor. Această rigoare este dată de faptul că orice modificare sau corectură
poate atrage nulitatea absolută din punct de vedere juridic a instrumentului de plată ( cec,
ordin de plată, bilet la ordin, cambie).

În Noua Economie bazată pe tehnologia calculatoarelor şi pe Internet, clienţii

băncilor au dobândit, pe lângă mobilitate personală şi spirituală, acces neîngrădit la
informaţii prin intermediul reţelelor Internet şi posibilitatea de a comunica fără limitări
impuse de timp şi spaţiu, cu băncile care îi deservesc şi îi consiliază şi cu partenerii lor de
afaceri. Mai mult decât atât, clienţii băncilor au acces la o mare diversitate de produse şi
servicii bancare „online", pot dispune operaţiuni şi transferuri bancare pe care băncile le
efectuează în timpi reali. 18
Confruntate cu această „societate informatizată" şi cu „revoluţia informatică" ce a cuprins
şi lumea business-ului, băncile au în faţă două mari oportunităţi;
- posibilitatea de a prelucra un volum enorm de informaţii;
- rapiditatea uluitoare de procesare a datelor.
Cu toate că aparent cele două oportunităţi vizează doar aspectul cantitativ, respectiv
volumul informaţiilor şi timpul necesar pentru procesare, trebuie să avem în vedere şi
aspectul calitativ al informatizării, respectiv rezultatele şi performanţele obţinute datorită
acesteia. Informatizarea este cea care a înscris şi activitatea bancară pe culoarul
performanţei.
Volumul, complexitatea şi diversitatea operaţiunilor efectuate de băncile comerciale
a accentuat rolul şi importanţa informaţiilor financiar – contabile în activitatea bancară. De
asemenea, în contextul actual al economiei globale şi al crizei financiare, când apar
fenomene precum spălarea banilor şi finanţarea terorismului, se impune tot mai mult
analiza informaţiilor financiar – contabile în activitatea bancară.
Armonizarea reglementărilor contabile româneşti cu directivele europene a însemnat
un pas important făcut de organismele de reglementare româneşti pentru organizarea
activităţii instituţiilor de credit. Organizarea contabilităţii societăţilor bancare reprezintă o
prioritate a sistemului bancar naţional, în general. Complexitatea şi caracteristicile
activităţii societăţilor bancare dau o anumită specificitate şi contabilităţii bancare, al cărei
rol şi importanţă ocupă un loc central în organizarea sistemului bancar. Contabilitatea
entităţilor bancare are ca obiectiv principal furnizarea informaţiilor necesare atât pentru
nevoile proprii, cât şi în relaţiile băncilor cu asociaţii sau acţionarii, clienţii, furnizorii,
băncile partenere, organele fiscale şi alte persoane fizice sau juridice.

CAP. 6. GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE

17
Banca Naţională a României, Raport anual pe 2014, pp. 95 - 96.
18
Haranguş Daniela – Bănci şi operaţiuni bancare, Editura Eurostampa, Timişoara, 2008,
pp. 88-89.

22
 6.1. Caracteristicile şi clasificarea riscurilor bancare

În activitatea complexă şi diversificată desfăşuraqtă de instituţiile de credit intervin,

atât factori previzibili cât şi factori imprevizibili, generatori de riscuri. Toate
reglementările, normele şi instrucţiunile elaborate de instituţiile de credit, precum şi cele
emise de autoritatea de relgementare şi supraveghere în domeniul bancar, respectiv Banca
Naţională a României, vizează prevenirea şi diminuarea efectelor riscurilor bancare. 19
Importanţa activităţii instituţiilor de credit în economie, precum şi rolul lor de
intermediere financiară, impun necesitatea unor strategii eficiente de administrare a
riscurilor. Mai mult decât atât, instituţiile de credit prin natura activităţii lor, în comerţul
cu bani realizează un grad ridicat de îndatorare, fapt ce le creează vulnerabilitate în cazul
deprecierii severe a valorii activelor, în contextul unor crize financiare. Din resursele
financiare pe care le au la dispoziţie pentru realizarea plasamentelor, doar o parte redusă o
reprezintă capitalul propriu al instituţiilor de credit.
Gradul ridicat de îndatorare, respectiv raportul dintre datorii şi capitalul propriu,
poate ajunge până la de 20-30 de ori, el fiind foarte mare faţă de al altor entităţi economice
(unde acest raport este foarte mic, chiar de 1 la 1).

Vulnerabilitatea la riscuri a instituţiilor de credit este dată de:20

— gradul ridicat de îndatorare, în cazul deprecierii severe a valorii activelor;
— gradul ridicat de volatilitate a resurselor financiare, în principal a depozitelor
constituite de clienţi;
— volumul mare de tranzacţii derulate zilnic de un număr mare de sucursale şi
alte unităţi teritoriale bancare.
Vulnerabilitatea la riscuri impune gestionarea eficientă a acestora, proces complex
ce presupune: identificarea, evaluarea, administrarea, monitorizarea şi raportarea
riscurilor.21
Multitudinea de riscuri cu care se confruntă instituţiile de credit în derularea
activităţii lor, impune necesitatea clasificării acestora după anumite criterii de clasificare.
Dar atât în literatura de specialitate, cât şi în practica bancară, nu există o clasificare unitară
a riscurilor.
Principalele criterii identificate în clasificarea riscurilor sunt următoarele:

19
Preluat, actualizat şi completat din: Daniela Haranguş – Instituţii de credit,
Editura Eurostampa,Timişoara, 2015, pp. 181-185.
20
Nicolae Dardac, Teodora C. Barbu – Op. Cit., pp. 123-125.
21
Ibidem.

23
 1. După natura şi impactul riscurilor asupra stabilităţii instituţiilor de credit şi a
sistemului bancar, riscurile se clasifică în: 22
— riscuri financiare, care includ:
• riscul de credit;
• riscul de piaţă (riscul de rată a dobânzii, riscul de curs de schimb
valutar etc.);
• riscul de lichiditate.
— riscuri non-financiare, care includ:
• riscul operaţional;
• riscul reputaţional;
• riscul juridic;
• riscul de insolvabilitate (de faliment) etc.
2. După natura activităţii desfăşurate de instituţiile de credit, riscurile se clasifică în: 23
— riscul afacerilor sau riscul operaţional, ce se referă la gradul de fluctuaţie a
profitului net şi a fluxului de numerar;
— riscul strategic, rezultat din schimbările în mediul economic sau politic;
— riscul financiar, care include următoarele cinci tipuri de riscuri:
• riscul de piaţă;
• riscul de credit;
• riscul de lichiditate;
• riscul operaţional;
• riscul de legalitate.
3. Conform analizei standard de risc pentru băncile comerciale, pot fi identificate
următoarele categorii de riscuri:
— riscuri interne, respectiv:
• riscul de credit;
• riscul de lichiditate;
• riscul de solvabilitate;
• riscul de rată a dobânzii;
• riscul valutar.
— riscuri externe, respctiv:
• riscuri asociate procesului de livrare a produselor şi serviciilor bancare
(riscul tehnologic, riscul de produs, riscul informatic, riscul de
comunicare erc.)
• riscuri asociate mediului de afaceri (riscul de ţară, riscul economic,
riscul legislativ, riscul de reglementare, riscul de concurenţă etc.)

22
Ibidem.
23
Daniela Haranguş – Creditul agricol în tranziţia românească, Editura
Augusta & ArtPress, Timişoara, 2004, pp. 264-265.

24
 4. După modul de reflectare a operaţiunilor în planul de conturi aplicabil instituţiilor
de credit, riscurile bancare se clasifică în:
— riscuri aferente operaţiunilor de trezorerie şi interbancare (riscul de
lichiditate, riscul valutar, riscul de piaţă interbancară, riscul de dobândă etc.);
— riscuri aferente operaţiunilor cu clientela (riscul de credit, riscul valutar,
riscul juridic, riscul de insolvabilitate al clientului băncii, riscul de
relgementare etc.);
— riscuri aferente operaţiunilor cu titluri şi alte instrumente financiare derivate
(riscul de capital, riscul valutar, riscul de tranzacţionare pe pieţe organizate,
riscul de credit etc.)
— riscuri aferente operaţiunilor în afara bilanţului instituţiilor de credit (riscul
valutar, riscul juridic, riscul de garantare etc.).

Pentru aceste categorii de riscuri, băncile constituie provizioane specifice de risc,

respectiv:
— provizioane pentru angajamente de creditare, garanţii financiare şi alte angajamente
date, care se evidenţiază în contul 551 în bilanţul băncii;
— provizioane pentru beneficiile angajaţilor, evidenţiate în contul 552 din bilanţ;
— provizioane pentru litigii, evidenţiate în contul 553;
— provizioane pentru restructurare care se regăsesc în contul 554;
— provizioane pentru dezafectarea imobilizărilor corporale şi alte acţiuni similare
legate de acestea, ce se regăsesc evidenţiate în contul 555.
Toate conturile în care se înregistrează provizioanele sunt conturi de pasiv, ele
aparţinând Grupei 55 Provizioane, din planul de conturi pentru instituţiile de credit.

Clasificarea riscurilor conform criteriilor prezentate mai sus, pune în evidenţă

multitudinea şi complexitatea riscurilor cu care se confruntă băncile. Ca atare, o prioritate
pentru entităţile bancare o reprezintă gestionarea eficientă a riscurilor şi îndeosebi a
riscurilor externe, asupra cărora băncile au un control limitat. Unul dintre riscurile externe,
cu consecinţe majore asupra băncilor care efectuează tranzacţii internaţionale este riscul
de ţară. Acest risc are o semnificaţie deosebită pentru bănci în contextul actual al
globalizării economiei mondiale.
Materializarea riscului de ţară se poate realiza prin:
• evenimente de natură politică (război, ocupaţie militară străină, revendicări
teritoriale etc.);
• evenimente de natură socială (revolte sociale, divizări religioase, sindicalism
militant);
• evenimete de natură economică (recesiune economică, grad mare de
îndatorare la organismele financiare internaţionale – Fondul Monetar
Internaţional şi Banca Mondială etc.).

25
 În acest context, riscul de ţară afectează activitatea întregului sistem bancar al ţării
respective. De asemenea, trebuie precizat că toate categoriile de riscuri prezentate anterior,
pot avea consecinţe majore asupra activităţii entităţilor bancare şi a performanţelor
financiare ale acestora.
Banca Naţională a României, conform legislaţiei în vigoare, emite reglementări
pentru analiza şi limitarea riscurilor bancare de creditare, de lichiditate, de solvabilitate, de
rată a dobânzii, a riscului valutar şi a altor categorii de riscuri cu care se confruntă băncile.
Banca Naţională a României, ca autoritate de reglementare şi supraveghere
prudenţială a întregului sistem bancar românesc, are ca principale obiective reducerea
riscurilor din activitatea băncilor şi asigurarea stabilităţii globale a sistemului bancar.

6.2. Gestiunea riscului de credit

Riscul există permanent, în orice afacere, cu atât mai mult în activitatea instituţiilor
de credit.
Riscurile bancare cu care se confruntă băncile comerciale din cadrul sistemului
bancar românesc sunt multiple şi complexe. Aceste riscuri sunt monitorizate permanent de
Banca Naţională a României, care asigură supravegherea prudenţială a băncilor.
Principalul risc cu care se confruntă băncile este riscul de credit, deoarece creditele
au ponderea cea mai mare în totalul plasamentelor băncii şi asigură cea mai mare parte din
veniturile băncii (venituri obţinute din dobânzile percepute la creditele acordate
clienţilor).24
Riscul de credit este un risc major, el fiind considerat cel mai important risc
financiar, ce poate afecta negativ performanţele financiare şi capitalul băncii.
Riscul de credit, ca element al riscului bancar în general, poate fi definit ca fenomen
care apare pe parcursul derulării operaţiunii de creditare a băncii şi care provoacă efecte
negative asupra întregii activităţi a băncii în cauză, prin: 25
• deteriorarea calităţii afacerilor;
• deteriorarea calităţii portofoliului de credite;
• diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi;
• afectarea funcţionalităţii băncii.

În literatura de specialitate există diverse definiţii date riscului de credit. El poate

fi definit ca riscul de nerespectare, de către cei ce se împrumută a abligaţiilor prevăzute

24
Preluat, actualizat şi completat din: Daniela Haranguş – Instituţii de credit,
Editura Eurostampa,Timişoara, 2015, pp. 185-190.
25
Ion Niţu – Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2000,
p. 56.

26
în contractul de credit, sau mai cuprinzător, el poate fi definit ca riscul de contrapartidă,
respectiv ca o entitate faţă de care banca are o expunere de orice natură să nu-şi onoreze
obligaţiile legate de acea expunere.26
Riscul de credit reprezintă de fapt, riscul de nerambursare de către client a creditelor
contractate cu banca, ajunse la scadenţă, şi neplata dobânzilor aferente acestor credite. De
asemenea, riscul de credit poate fi privit şi ca un risc de nevalorificare, sau de insuficienţă
a garanţiilor (colateralului), aduse de către împrumutat în garantarea creditelor, în situaţia
în care banca trebuie să declanşeze procedura executării silite a debitorului său.
Riscul de credit pe care o bancă şi-l asumă este reflectat în calitatea şi structura
portofoliului de credite gestionat de aceasta.
În instituţiile de credit, principalele cauze care pot genera apariţia riscului de credit
27
sunt:
• lipsa de exigenţă în prudenţialitate a normelor de creditare;
• deteriorarea situaţiei financiare a clienţilor împrumutaţi, respectiv a indicatorilor de
bonitate şi a lichidităţii acestora;
• nerespectarea de către clienţii debitori a clauzelor din contractele de credit, în
principal a destinaţiei creditelor, nerambursarea lor la scadenţă şi neplata
dobânzilor aferente;
• existenţa unui grad înalt de concentrare a creditelor pe termene de acordare sectoare
economice, zone geografice, tipuri de garanţii etc.;
• întocmirea incorectă şi incompletă a contractului de credit;
• analiza şi evaluarea incorectă a creditelor acordate ca urmare a verificării superficiale
a documentaţiei depuse de clienţi la solicitarea creditelor;
• incapacitatea băncii de a executa şi valorifica eficient garanţiile asiguratorii
constituite la acordarea creditelor;
• eficienţa scăzută în prevenirea, evaluarea şi gestionarea riscului de credit;
• dificultăţi în identificarea creditelor cu probleme şi în raportarea în timp util a
aspectelor legate de riscul de credit.
Riscul de credit se manifestă sub două forme principale, respectiv:28
▪ riscul de intrare în incapacitate de plată a contrapartidei (default risk), care
generează, de fapt, riscul de nerambursare;
▪ riscul de majorare a spread-ului (spread risk), respectiv riscul de majorare a marjei
de dobândă, ca efect al deteriorării bonităţii clienţilor.

26
Nicolae Dardac, Teodora C. Barbu – Op. Cit., p. 126.
27
Ibidem, p. 128.
28
Bogdan Moinescu, Adrian Codirlaşu – Strategii şi instrumente de
administrare a riscurilor bancare, Editura ASE, Bucureşti, 2009,
pp. 29-32.

27
 Riscul de nerambursare reprezintă riscul ca debitorul, adică clientul care a solicitat
băncii creditul, să fie în imposibilitatea de a-şi onora obligaţiile contractuale, respectiv să
nu poată efectua rambursarea creditului şi plata dobânzilor aferente.
În literatura de specialitate sunt evidenţiate următoarele componente ale riscului de
29
credit:
▪ probabilitatea de nerambursare (probability of default);
▪ pierderea în caz de nerambursare (loss given default);
▪ expunerea în caz de nerambursare (exposure at default).

Aceste trei componente ale riscului de credit evidenţiază orizontul de timp în care
un credit poate să ajungă în stare de nerambursare, pierderea aferentă şi suma rămasă de
rambursat la momentul înregistrării stării de nerambursare.
Riscul de nerambursare este analizat şi evaluat de către instituţiile de credit pe baza
informaţiilor financiare furnizate de client, a performanţelor financiare ale clientului şi a
capacităţii acestuia de a-şi onora datoriile la scadenţă.

Indicatorii financiari folosiţi de bănci în evaluarea probabilităţii de nerambursare a

creditelor de către clienţi, sunt prezentaţi în tabelul de mai jos:

Indicatorii financiari folosiţi în evaluarea

probabilităţii de nerambursare
Tabelul 6.2.1.
Influenţa
Indicatori Formula de calcul

29
Ibidem.

28
 asupra
nerambursării
Profitabilitate
Rata profitului net Profit net / Cifra de afaceri -
Solvabilitate
Rata de solvabilitate Datorii totale / Capital propriu +
Gradul de îndatorare financiară Datorii la bănci / Capital propriu +
Lichiditate
Lichiditatea generală Active circulante / Datorii pe termen -
scurt
Lichiditatea curentă (Active circulanta-Stocuri) / Datorii pe -
termen scurt
Lichiditatea imediată Casa / Datorii pe termen scurt -
Managementul bilanţului
Termenul mediu de încasare a Creanţe / Cifra de afaceri x 360 +
creanţelor
Rata stocurilor Stocuri / Activ total +/-
Rate de creştere
Ritmul de creştere a profitului Profit net curent / Profit net precedent -
Ritmul de creştere a cifrei de Cifra de afaceri curentă / Cifra de +/-
afaceri afaceri precedentă
Ritmul de creştere a activului Activ total curent / Activ total precedent -
total

Sursa: Moinescu B., Codirlaşu A. – Strategii şi instrumente de

administrare a riscurilor bancare, Editura ASE, Bucureşti
2009, p. 60.

Instituţiile de credit îşi elaborează propriile strategii în abordarea riscului de credit.

Ele urmăresc permament cuantificarea riscurilor, mai ales în cazul creditării sectoarelor
economice cu expunere ridicată la risc (ca de exemplu, agricultura).
Pe tot parcursul derulării procesului de creditare, instituţiile de credit analizează
următoarele elemente: 30
• performanţele financiare ale clientului creditat;
• prognoza performanţelor viitoare ale acestuia, pe perioada până la rambursarea
integrală a împrumutului;
• modul de conservare şi depozitare, calitatea şi structura garanţiilor asiguratorii
oferite băncii;
• modul de utilizare şi gestionare a creditului acordat;
• constituirea surselor de rambursare a creditului şi plata dobânzilor aferente;
30
Daniela Haranguş – Creditul agricol în tranziţia românească, Editura
Augusta & ArtPress, Timişoara, 2004, pp. 254-264.

29
 • respectarea graficului de rambursare a creditului, precum şi a clauzelor stipulate în
contractul de credit;
• evoluţia şi influenţele mediului concurenţial extern asupra clientului creditat de bancă.
Considerăm că este extrem de important pentru bănci să identifice riscurile în toate
cele cinci etape ale derulării procesului de creditare, respectiv în etapele: solicitării,
analizei, aprobării, acordării şi rambursării creditului, deoarece fiecare etapă comportă
riscuri specifice. Toate aceste riscuri specifice pot fi privite ca şi componente ale riscului
de credit. De exemplu, în etapa aprobării creditului pot fi identificate ca elemente ale
riscului de credit, riscul juridic (al instrumentării juridice a dosarului de aprobare a
creditului), riscul competenţei de aprobare a creditului (respectiv atât al nivelului
cuantumului de aprobare, cât şi a calităţii competenţei de aprobare) etc.
Pornind de la etapele derulării procesului de creditare, se impune reconsiderarea
riscului de credit, în sensul estimării celor două dimensiuni ale acestuia, respectiv:
• un risc actual de credit;
• un risc de perspectivă de credit.
Riscul actual de credit poate fi regăsit în etapele de solicitare, analiză, aprobare şi
acordare a creditului, respectiv în primele patru etape de derulare a procesului de creditare.
Riscul de perspectivă de credit poate fi regăsit în etapa de rambursare a creditului,
adică în ultima etapă a derulării procesului de creditare, etapă considerată cea mai
importantă şi cu consecinţe financiare pentru bancă. Orice credit acordat de bancă trebuie
recuperat. Iată de ce se consideră că a avea în vedere riscul de credit actual şi a neglija
riscul de perspectivă este o mare eroare. După revoluţia română din 1989, unele bănci
comerciale româneşti, în goana de a-şi plasa disponibilităţile în credite aducătoare de
venituri consistente, au neglijat riscul de perspectivă de credit (ce se regăseşte în etapa
rambursării creditului), ajungând la o degradare permanentă a portofoliului lor de credite
şi chiar la dificultăţi financiare sau faliment.
Starea de sănătate a unei bănci este dată şi de situaţia creditelor neperformante, de
expunerile mari pe sectoare, care sunt informaţii sensibile, pentru care băncile manifestă
mai puţină transparenţă în a le furniza şi care reprezintă de fapt elementele de risc la care
băncile sunt expuse. Un grad mare de risc asumat poate conduce la faliment bancar.
Introducerea, în ianuarie 1998, a noului plan de conturi pentru sistemul bancar,
asigură un grad mai mare de încredere, standardizare, omogenizare şi compatibilitate a
informaţiei financiar-bancare, permiţând astfel monitorizarea riscurilor la care o bancă se
expune.
La întocmirea dosarelor pentru acordarea creditelor, băncile comerciale folosesc
atât metodele tradiţionale bazate pe analiza statică a bilanţului contabil, cât şi metodele
bazate pe analiza dinamică a bilanţului, fondată pe studiul fluxurilor financiare.
Informaţiile furnizate de analiza statică trebuie completate cu cele furnizate de analiza
dinamică a bilanţului, astfel încât banca să poată face o evaluare corectă şi completă a
riscurilor la care se expune.

30
 Riscul de credit, element component şi dominant al riscului bancar, poate fi potenţat
şi de practici bancare liberale sau hazardate, precum:
— supracreditarea;
— adoptarea unor practici liberale în acordarea creditelor;
— promovarea unor excepţii de la fundamentarea împrumuturilor, respectiv o analiză
superficială a situaţiei financiare a clientului împrumutat;
— insuficienta aprofundare a garanţiilor solicitate;
— acordarea unor credite pe criterii politice sau clientelare şi nu pe criterii de bonitate
ale clientului solicitant etc.
Toate aceste practici bancare prezentate pot constitui de fapt şi cauze ale
falimentului bancar.31 Un grad mare de risc asumat poate conduce o bancă la faliment,
existând pericolul ca falimentul acesteia să antreneze o reacţie în lanţ de colapsuri similare
în întregul sistem financiar-bancar (riscul sistemic). Un faliment bancar afectează nu numai
banca în cauză, ci şi clienţii acesteia şi partenerii lor de afaceri, având uneori consecinţe
incomensurabile în economia ţării respective. Din păcate, România a trăit, după anul 1990,
experienţa unor falimente bancare, cu consecinţe neplăcute atât la nivelul depunătorilor,
cât şi la nivelul clienţilor băncilor respective şi a partenerilor lor de afaceri.
Riscul de credit este de fapt, cea mai gravă şi periculoasă categorie de riscuri
bancare. Disfuncţionalităţile ce se manifestă în economia naţională se reflectă şi în evoluţia
sistemului bancar, sporind gradul de expunere la riscuri, îndeosebi la riscul de credit al
băncilor. Pentru diminuarea riscului, băncile trebuie să aibă un interes sporit în acordarea
unor credite performante, care să conducă la îmbunătăţirea calităţii şi structurii
portofoliului lor de credite.
În general, băncile comerciale au în vedere monitorizarea şi gestionarea întregului
portofoliu de riscuri cu care se confruntă în activitatea lor. Impactul acestor riscuri a adus
băncilor nevoia de produse de asigurare complexe, care să le acopere riscurile de credit şi
operaţionale în continuă diversificare.

6. 3. Evaluarea riscului de credit

În procesul de gestionare a riscului de credit, evaluarea reprezintă etapa esenţială

de care depinde inclusiv luarea deciziei de acordare a împrumutului solicitat de client. În
această etapă, instituţiile de credit analizează: cuantumul, natura şi destinaţia creditelor
solicitate, situaţia financiară şi calitatea juridică a clientului, existenţa şi calitatea
garanţiilor asiguratorii solicitate etc.

31
Vasile Dedu – Faliment bancar, în Revista „Finanţe, Bănci, Asigurări”, nr. 6
(30), iunie 2000, p. 28.

31
 În literatura de specialitate, evaluarea riscului de credit, respectiv a capacităţii de
rambursare a creditului, este abordată din perspectiva celor două componente, respectiv: 32
— evaluarea calitativă, prin care instituţiile de credit analizează informaţii privind
responsabilitatea financiară a solicitantului creditului şi estimează capacitatea
acestuia de a rambursa la scadenţă creditul;
— evaluarea cantitativă, care presupune analiza bonităţii clientului, vocaţia la credit
a acestuia, estimarea gradului de recuperare a creditului în caz de nerambursare şi
testarea rezistenţei la stres a acestuia.
Pentru evaluarea şi cuantificarea cu mai multă precizie a riscului de credit, unii
autori propun abordarea acestui risc sub două aspecte:33
— riscul de credit pe client;
— riscul de portofoliu pe total bancă.
În evaluarea riscului de credit pe client, în practica bancară, este utilizat principiul
celor şase criterii de bază („cei 6 C”) stabilite prin reglementările bancare în vigoare,
respectiv:
• Caracterul, ce presupune evaluarea dorinţei şi voinţei solicitantului de credit de a
rambursa creditul şi de a-şi îndeplini obligaţiile din contractul de credite asumat
cu banca;
• Capacitatea legală, respectiv legitimitatea şi statutul juridic al solicitantului
creditului;
• Cash-ul, criteriu ce stabileşte capacitatea împrumutatului de a produce şi gestiona
numerar din activitatea creditată;
• Colateralul, adică evaluarea garanţiilor propuse de client la solicitarea creditelor;
• Condiţiile, respectiv poziţionarea pe piaţă, capacitatea de a rezista la şocuri, cadrul
juridic în care clienţii îşi desfăşoară activitatea, condiţiile economice, geografice şi
politico-sociale în care activează clienţii;
• Controlul, respectiv capacitatea clienţilor de a administra riscurile aferente
propriilor lor afaceri.
Tot pentru evaluarea riscului de credit pe client, în practica bancară se foloseşte
Testul „R”, ce reprezintă un sistem propriu de apreciere a factorilor şi simptomelor de risc,
prevăzut în manualul de creditare al băncilor. 34
Analiza conform Testului „R” are în vedere aprecierea şi cuantificarea factorilor de
risc şi a simptomelor de risc, pe baza datelor din evidenţele solicitantului de credite şi a
informaţiilor proprii deţinute de bancă. Metodologia de analiză se prezintă ca în tabelul de
mai jos:

32
Nicolae Dardac, Teodora C. Barbu – Op. cit., pp. 128-130.
33
Andreea Dughină – Urmărirea şi controlul riscului de credit, în Revista
„Finanţe, Bănci, Asigurări”, nr. 2 (26), februarie 2000, pp. 42-44.
34
Daniela Haranguş – Creditul agricol în tranziţia românească, Editura
Augusta & ArtPress, Timişoara, 2004, pp. 264-282.

32
 TESTUL „R”
Tabelul 8.3.1.
Nr.
Factori şi simptome de risc Punctaj
crt.
A. Factori de risc
1. Supradimensionarea volumului afacerii faţă de posibilităţile existente
15
(expansiune necontrolată)
2. Structura necorespunzătoare a capitalului (existenţa unui capital prea
15
mare în active fixe şi prea mic în active circulante)
3. Capitalizarea necorespunzătoare (profit reinvestit foarte mic) 15
4. Proiecte de investiţii în execuţie, prea mari sau prea multe 15
TOTAL RISCURI POSIBILE 60
PRAGUL DE PERICOL 15
B. Simptome de risc
1. Semnale financiare (efectuarea cu întârziere a plăţilor, creşterea stocurilor
5
etc.)
2. Contabilitate „creativă” (prezentarea unor date sintetice nesusţinute de
5
evidenţa analitică, „aranjarea” unor indicatori etc.)
3. Semnale nefinanciare (refuzuri pentru calitate necorespunzătoare,
3
nerespectarea termenelor din contracte etc.)
4. Alte semnale (demisii ale personalului – în mod deosebit a cadrelor de
conducere, acţiuni în justiţie, zvonuri nefavorabile privind întreprinderea 2
etc.)
TOTAL SIMPTOME POSIBILE 15
PRAGUL DE PERICOL 5
Sursa: Daniela Haranguş – Creditul agricol în tranziţia românească,
Editura Augusta & ArtPress, Timişoara, 2004, pp. 274-275

În evaluarea riscului de credit, la analiza financiară şi economică efectuată, băncile iau

în considerare şi alte condiţii de risc şi incertitudine, care pot să apară la proiectele ce se
realizează din credite bancare, şi anume:35
— schimbarea condiţiilor economice în perioada de realizare sau exploatare;
— schimbări tehnologice rapide, produsele devenind depăşite şi utilajele uzate moral;
— atitudinea exagerată de apreciere a eficienţei (optimistă sau pesimistă);
— erori de analiză tehnică, economică, financiară etc.
Aceste cauze pot duce la prelungirea duratei de execuţie, nerealizarea veniturilor,
depăşirea cheltuielilor, modificarea aportului valutar etc.

În evaluarea riscului de portofoliu (de credit) pe total bancă, unii autori propun ca
indicatori ai riscului de credit următoarele două categorii: 36

35
Preluat, actualizat şi completat din: Daniela Haranguş – Instituţii de credit,
Editura Eurostampa,Timişoara, 2015, pp. 191-196.
36
Ion Niţu – Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2000,

33
 1.indicatori de referinţă pentru estimarea riscului de credit, bazaţi pe ponderea
activelor de slabă calitate, respectiv:
• volumul creditelor restante/total credite x 100;
• volumul creditelor neperformante/total credite x 100.
2. indicatori ai riscului de credit, bazaţi pe rezervele şi provizioanele pe care băncile
şi le constituie pentru acoperirea unor eventuale pierderi. Aceşti indicatori sunt:
• provizioane pentru pierderi din credite/pierderi nete x 100, indicator ce
reflectă gradul de prudenţă adoptat de bancă în politica sa de creditare;
• profitul brut/provizioane pentru pierderi din credite x 100, indicator ce arată
costul acoperirii riscului de credit asumat de bancă.
Există o mare diversitate de indicatori care pot reflecta riscurile de credit asumate
de băncile comerciale implicate în activitatea de creditare a entităţilor economice din
diverse sectoare ale economiei naţionale. Aceşti indicatori prezentaţi mai sus se referă la
calitatea portofoliului de credite.
Considerăm că riscul de credit pe care şi-l asumă o bancă poate fi reflectat nu numai
de calitatea portofoliului de credite, ci şi de structura acestuia, respectiv de ponderea
diferitelor categorii de credite în funcţie de beneficiarii acestora, activitatea creditată şi
tipul de credit acordat, având în vedere că fiecare dintre aceste categorii de credite
comportă grade diferite de risc.37
În general, în literatura de specialitate sunt prezentaţi indicatori ai riscului de credit
care reflectă în esenţă calitatea portofoliului de credite.
Considerăm că riscul de credit poate fi reflectat la fel de bine şi de structura
portofoliului de credit, mai ales având în vedere faptul că datele referitoare la structura
portofoliului de credite (ponderea diferitelor categorii de credite) sunt date evidente,
transparente, obiective şi concrete, pe când datele referitoare la calitatea creditelor sunt
date prelucrate, prezentate şi obţinute de bancă în urma unor analize bancare proprii. Pentru
o entitate exterioară băncii, datele şi informaţiile vizând structura portofoliului de credite
sunt mult mai evidente şi uşor de identificat.
Faţă de cele de mai sus, considerăm că pot fi identificaţi o serie de indicatori ce să
reflecte riscul de credit în funcţie de structura portofoliului de credite, respectiv de
ponderea diferitelor categorii de credite, structuraţi după: beneficiarii acestora, activitatea
creditată şi categoria de credit acordat. Toate aceste categorii de credite comportă grade
diferite de risc.
Principalii indicatori de risc de credit ce reflectă structura portofoliului de credite,
propuşi, pot fi structuraţi astfel:
1. În funcţie de beneficiarii creditelor, pot fi identificaţi următorii indicatori:

pp. 148-149.
37
Preluat, actualizat şi completat din: Daniela Haranguş – Creditul agricol în
tranziţia românească, Editura Augusta & ArtPress, Timişoara, 2004,
pp. 270-273.

34
 • ponderea creditelor corporate în total credite. Este cunoscut faptul că creditele
acordate marilor corporaţii au un grad mai mic de risc decât creditele retail.
Creditele de retail aduc băncii cheltuieli mai mari de gestionare decât creditele
corporative;
• ponderea creditelor de retail în total credite. O pondere mare a creditelor de
retail în total credite indică o expunere ridicată la risc de credit a băncii în
cauză;
• ponderea creditelor de consum pentru persoane fizice în total credite. Aceste
credite de consum sunt de fapt, tot credite de retail, cu grad crescut de risc
pentru bancă şi aducătoare de venituri mici, deoarece au dobânzi mai mici.
2. În funcţie de specificul activităţii creditate, pot fi identificaţi următorii indicatori ai
riscului de credit:
• ponderea creditelor acordate pentru producţie industrială în total credite;
• ponderea creditelor pentru agricultură în total credite. Creditele pentru
agricultură au grad ridicat de risc, iar o pondere ridicată a acestora presupune
un grad ridicat de expunere sectorială pentru bancă (cazul Băncii Agricole);
• ponderea creditelor acordate pentru activităţi comerciale şi de prestări
servicii în total credite. Aceste credite au un grad mai mic de risc pentru
bancă, perioada lor de rambursare fiind mai scurtă decât a creditelor pentru
agricultură sau pentru producţie industrială.
3. În funcţie de tipul de credite acordate de bancă sau de scadenţă, în structura
portofoliului de credite pot fi identificate: credite pe termen scurt şi credite pe
termen mediu şi lung. Indicatorii riscului de credit pot fi:
• ponderea creditelor pe termen scurt în total credite. Creditele pe termen scurt
au un grad de risc mai scăzut pentru bancă şi deci o pondere ridicată a
creditelor pe termen scurt în structura portofoliului presupune o expunere mai
mică la risc a băncii în cauză;
• ponderea creditelor pe termen mediu şi lung în total credite. Această pondere
este bine să fie cât mai scăzută pentru a diminua expunerea la risc a băncii.
Aceste trei categorii de indicatori de risc de credit propuşi, care reflectă structura
portofoliului de credite, pot fi completaţi şi cu alţi indicatori ce vizează în detaliu
categoriile de credite acordate de bănci şi care reflectă gradul de risc pe care şi-l asumă
băncile în activitatea pe care o desfăşoară.
Starea de sănătate a unei bănci este dată atât de calitatea portofoliului ei de credite,
cât şi de structura acestui portofoliu.
Calitatea portofoliului de credite oferă o imagine imediată a stării de sănătate a unei
bănci, pe când structura portofoliului de credite evidenţiază o imagine de perspectivă
asupra stării de sănătate a băncii şi permite intervenţii preventive în planul măsurilor de
politică bancară pentru soluţionarea unei posibile crize.

35
 Se poate considera că riscul de credit imediat sau iminent pe care şi-l asumă o bancă
este dat de calitatea portofoliului de credite, iar dacă privim în perspectivă, se poate vorbi
de un risc de credit potenţial care considerăm că este evidenţiat de structura portofoliului
de credite.

6. 4. Prevenirea şi limitarea riscului de credit

Având în vedere consecinţele grave pe care le poate produce riscul de credit, băncile
sunt preocupate permanent de a găsi soluţii şi a stabili măsuri adecvate pentru prevenirea
şi diminuarea riscului de credit.38
Criteriile introduse de bănci la acordarea creditelor (criterii generale, speciale etc.),
precum şi restricţiile în creditare impuse de acestea, reprezintă de fapt măsuri pentru
prevenirea şi diminuarea riscului de credit. Aceste măsuri stabilite de bănci pentru limitarea
riscului de credit se regăsesc în normele de creditare proprii ale fiecărei bănci şi pot fi
identificate pe fiecare etapă a derulării procesului de creditare (solicitare, analiză, aprobare,
acordare şi rambursare a creditului).
Pentru prevenirea şi limitarea riscului de credit, băncile au stabilit o serie de măsuri
ce se referă la:
— neacordarea de credite pentru activităţi interzise de lege;
— clienţii persoane juridice, solicitanţi de credite, trebuie să fie legal constituiţi, iar
creditele solicitate să fie destinate realizării de activităţi şi de acţiuni legate de
obiectul de activitate al acestora;
— persoanele care semnează cererile şi contractul de credit trebuie să aibă calitatea
juridică pentru a-şi asuma obligaţii în nume propriu şi/sau în numele firmei pe care
o reprezintă;
— clientul solicitant să facă dovada capacităţii de rambursare a creditelor primite şi de
plată a dobânzilor aferente acestora;
— clientul care accesează credite trebuie să prezinte băncii garanţiile asiguratorii
solicitate;
— agentului economic solicitant i se cere să aibă evidenţa contabilă organizată potrivit
prevederilor legale şi ţinută la zi. O contabilitate „creativă” sau orice suspinciune a
băncii vizând corectitudinea înregistrărilor contabile îndreptăţesc banca la refuzul
de a acorda creditul solicitat de client;
— solicitantul de credite, în relaţiile anterioare cu banca, să-şi fi respectat toate
angajamentele asumate faţă de aceasta;
— solicitantul trebuie să facă dovada că dispune de fonduri proprii în proporţiile solicitate
de bancă, pentru realizarea obiectivului creditat;

38
Preluat, actualizat şi completat din: Daniela Haranguş – Creditul agricol în
tranziţia românească, Editura Augusta & ArtPress, Timişoara, 2004,
pp. 282-289.

36
 — impunerea obligativităţii, pentru clienţii care solicită credite, de a prezenta băncii
toate documentele şi informaţiile solicitate de către aceasta;
— clientul să efectueze o mare parte a operaţiunilor de încasări şi plăţi prin contul
deschis la banca de unde a beneficiat de credite;
— neacordarea de credite solicitanţilor care au emis în mod intenţionat documente fără
acoperire;
— neacordarea de credite solicitanţilor care au furnizat băncii, date şi informaţii ireale,
sau intenţionat supra sau subevaluate pentru a putea beneficia de credite bancare;
— neacordarea de credite solicitanţilor care au datorii faţă de bancă provenite din
credite acordate anterior şi/sau dobânzi neplătite la scadenţele stabilite prin
contract, iar din analiza efectuată rezultă că în perioada următoare nu au posibilităţi
pentru achitarea acestora;
— urmărirea utilizării creditului conform destinaţiilor pentru care a fost aprobat;
— urmărirea modului în care beneficiarul creditului a păstrat, depozitat, conservat şi
asigurat bunurile aduse în garanţia creditului;
— urmărirea şi analiza permanentă a evoluţiei indicatorilor economico-financiari ai
entităţii economice creditată de bancă etc.
Măsurile prezentate mai sus sunt menite a prevenii, limita sau diminua riscul de
credit asumat de bănci.
O măsură însă, menită să împartă marja de risc între bancă şi client este solicitarea
băncii ca şi clientul să participe cu o parte din capitalul său (fonduri proprii) la afacerea ce
urmează a fi creditată.
În literatura de specialitate, măsurile de prevenire şi diminuare a riscului de credit
sunt clasificate în: măsuri preventive, măsuri operative şi măsuri curative.
Măsurile de prevenire şi limitare a riscului de credit, prezentate mai sus şi
sistematizate în funcţie de criteriile şi restricţiile în creditare, impuse de băncile comerciale
în toate etapele procesului de creditare, nu sunt limitative, ele putând fi completate în
funcţie de profesionalismul, prudenţa şi intuiţia celor care verifică documentaţia depusă
pentru solicitarea creditelor bancare.

37