TEMA 9

MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDIT

9.1. Controlul riscului de credit

9.2. Analiza riscului de credit
9.3. Metodele informatice în fundamentarea deciziilor de creditare
9.4. Măsurile de prevenire a riscului de creditare
9.5. Utilizarea instrumentelor derivate de credit
9.6. Creditele neperformante - componentă inevitabilă în activitatea de creditare

9.1. Controlul riscului de credit

În literatura de specialitate, precum şi în practica bancară şi a auditului financiar-bancar,

riscul de credit se consideră risc de bază sau riscul calităţii activelor, care cuantifică
probabilitatea nerambursării la scadenţă a creditelor acordate şi a creanţelor aferente.
Obiectivul principal al activităţii de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă fără
îndoială acordarea de credite în condiţii de reducere la maxim a expunerii la riscuri şi de
asigurare a unei profitabilităţi adecvate.
Banca trebuie să analizeze critic solicitările de credit şi expunerea respectivă la risc,
pentru a cuantifica corect nivelul de risc asumat.
Apreciat în unanimitate de specialişti drept cel mai important dintre riscurile pieţei
produsului, riscul de credit trebuie gestionat cu maximă atenţie de către instituţia bancară prin:
• decizii echilibrate de creditare, prin care riscul creditului este corect evaluat;
• asigurarea unor debitori diverşi, astfel încât pierderile să nu fie concentrate în timp;
• cumpărarea de garanţii de la terţe părţi – asigurarea creditelor – astfel că riscul de
faliment este total sau parţial transferat de la creditori.
Riscul de credit trebuie evaluat mereu prin comparaţie cu mărimea beneficiilor aşteptate
de bancă din acordarea creditelor.
Beneficiile directe sunt constituite de dobânzile şi comisioanele încasate la creditul
acordat.
Beneficiile indirecte constau în iniţierea sau menţinerea unei relaţii benefice cu clientul,
care poate oferi băncii depozite mai mari sau cere o gamă variată de servicii.
Evaluarea riscului de credit are dimensiuni calitative şi cantitative. Etapele în evaluarea
calitativă a riscului se referă la obţinerea de informaţii legate de responsabilitatea financiară a
1
clientului, determinarea scopului real al cererii de credit şi de estimarea eforturilor reale ale
clientului în vederea rambursării.
Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului de creditare constă în analiza atentă a
istoricului datelor financiare ale clientului şi proiectarea viitoarelor rezultate financiare.
Principiile analizei riscului de creditare
Analiza riscului de creditare este realizată în scopul evaluării bonităţii clientului, pe baza
unor principii cunoscute sub denumirea de cei şase C ai creditului – Caracterul, Capacitatea,
Cash-ul, Colateralul, Condiţiile şi Controlul.
Caracterul. În analiza caracterului clientului, banca va dori să se convingă de bunele
intenţii în utilizarea creditului şi în rambursarea acestuia.
Capacitatea. Banca trebuie să verifice de la început capacitatea legală, legitimitatea
clientului de a cere credit, dacă are competenţa legală de a cere un credit şi statutul juridic care să
ofere legalitate semnăturii sale pe un contract de credit.
Cash-ul (numerarul) se referă la posibilitatea clientului de a genera suficient numerar,
sub formă de venituri sau fluxuri de numerar.
Colateralul este evaluat prin analiza activelor clientului, pentru aprecierea capacităţii
activelor de a obţine produse şi implicit, profit din vânzarea lor.
Condiţiile. Indiscutabil, banca va trebui să ţină seama în permanenţă de cadrul juridic
legal al sferei de activitate a clientului.
Controlul constă în verificarea impactului unei modificări în legislaţia care afectează
activitatea clientului, presupunând că împrumutul acordat satisface standardele băncii în ceea ce
priveşte calitatea creditului.
Pentru a acorda creditul solicitat, banca trebuie să realizeze o analiză financiară amplă a
activităţii clientului, bazată pe raportările financiare ale acestuia şi o analiză nefinanciară legată
de managementul şi marketingul activităţii clientului, dispunând de cât mai multe informaţii, din
surse autorizate.
În tabelul 9.1.1 sunt ilustrate cele mai importante caracteristici ale parametrilor urmăriţi
în analiza acordării creditului de instituţiile bancare:
Sursele de informaţii utilizate în derularea analizei riscului de creditare
În evaluarea situaţiei financiare şi a garanţiei clientului, banca se bazează pe informaţii
externe, în principal de la client sau de la alte bănci cu care a colaborat clientul.
Băncile au la dispoziţie surse diverse de informaţii, şi anume:
• situaţiile financiare ale clientului – bilanţul, contul de profit şi pierdere, situaţia
fluxului de fonduri;
• planurile financiare şi nefinanciare ale clientului;
2

Cele mai importante caracteristici ale parametrilor urmăriţi în analiza acordării creditului de
instituţiile bancare
Caracterul
Istoricul clientului
Privind rambursarea
creditului
Experienţa altor bănci cu
acest client
Performanţele clientului în
progno-zarea rezultatelor
activităţii sale
Ratingul de credit
Existenţa unor giranţi pentru
credit
Proprietatea asupra activelor
Vechimea activelor
Vulnerabilitatea la uzura
morală
Valoarea de realizare
Gradul de specializare a
activelor
Gajuri, ipoteci şi restricţii
Active în leasing
Acoperirea cu asigurare
Garanţii emise
Poziţia băncii faţă de ceilalţi
creditori
Situaţia obligaţiilor faţă de
risc şi a proceselor intentate
clientului
Necesităţile viitoare
probabile de finanţare
Capacitatea
Identitatea clientului şi a
giranţilor
Copii ale statutului,
convenţiilor, contractelor de
societate şi ale altor documente
care atestă capacitatea legală a
clientului de a lua credit
Descrierea istoricului, a
structurii legale, a proprietari-
lor, a obiectului de activitate, a
produselor şi a principalilor
clienţi şi furnizori ai activităţii
Poziţia clientului în cadrul
ramurii şi segmentul său de
piaţă
Performanţa clientului prin
comparaţie cu firme similare
Climatul competitiv pentru
produsele clientului
Expunerea clientului la ciclul
de activitate şi la schimbarea
tehnologiei
Condiţiile pieţei forţei de
muncă
Impactul inflaţiei asupra
situaţiilor financiare
Perspectiva pe termen lung a
ramurii
Reglementările, factorii politici
şi de mediu
3
Tabelul 9.1.1
Cash
Evidenţa istorică a vânzărilor,
profiturilor şi dividendelor
Acurateţea fluxului de
fonduri prognozat
Disponibilitatea rezervelor de
lichidităţi
Viteza de rotaţie a stocurilor,
clienţilor şi creditorilor
Structura capitalului şi gradul
de îndatorare
Controlul cheltuielilor
Evoluţia acţiunilor
Reglementările bancare
aplicabile în ceea ce priveşte
trăsăturile şi calitatea
creditelor acceptabile
Documentaţie adecvată
Documentaţie de credit
întocmită corespunzător
Înscrierea cererii de credit în
liniile politicii băncii privind
activitatea de creditare
Informaţii din surse externe
specializate – experţi politici
– privind factorii externi care
ar
putea afecta rambursarea
creditului
 • raportul auditorilor sau al cenzorilor;
• rapoarte ale băncii;
• rapoarte ale Bursei de valori, ale pieţei extrabursiere;
• publicaţii economice;
• diverse organisme.
Analiza financiară a clienţilor se bazează pe informaţiile financiare furnizate de client:
bilanţ şi raport de gestiune, cont de profit şi pierdere, balanţa de verificare, situaţia fluxului de
fonduri (cashflow).
Prin această analiză financiară banca urmăreşte să identifice şi să cuantifice riscul
performanţei clientului, riscul de lichiditate şi riscul legat de structura capitalului şi finanţare.
Riscul performanţei clientului constă în posibilitatea ca acesta să nu aibă o performanţă
satisfăcătoare, să nu genereze profituri acceptabile, care să-i asigure capacitatea proprie de
finanţare.

9.2. Analiza riscului de credit

Banca are organizată ca activitate distinctă analiza şi evaluarea riscului de creditare,

apelând în acest sens la diferite metode de analiză, cu scopul de a diminua acest risc.
Analiza riscului de credit conţine în principal două etape:
- evaluarea riscului;
- gestionarea riscului.
Analiza şi evaluarea riscului de credit se efectuează avându-se în vedere următoarele
categorii de riscuri:
1. Riscul financiar
2. Riscul comercial
3. Riscul de garanţie
4. Riscul managerial
5. Riscul de senzitivitate.
1. Analiza şi evaluarea riscului de credit la persoanele juridice
1.1. Riscul financiar (RF) reflectă dificultăţile ce pot apare în activitatea financiară a
firmei legate în special de posibilităţile de rambursare la termen a obligaţiilor către bancă. Ca
documente sunt necesare situaţiile financiare ale firmei, date statistice oficiale, evidenţele băncii.

4
 Analiza riscului financiar se efectuează cu ajutorul metodei punctajelor (Z) bazată pe
modelul J.Conan şi M.Holder, care permite evaluarea riscului de faliment după următoarea
formulă de calcul:

Z = 0,24 X1 + 0,22 X2 + 0,16X3 – 0,87X4 – 0,10 X5 (9.2.1)

în care variabilele X1, … ,X5 sunt indicatori economicofinanciari, iar constantele sunt
indicatori de natură statistică, exprimând ponderea variabilelor în evaluarea riscului de
faliment.
Excedent brut de exploatare
X1 = ------------------------------------------- (9.2.2)
Datorii totale

Excedentul brut de exploatare = venituri din exploatare – cheltuieli din exploatare

Capital permanent
X2 = ----------------------------------- (9.2.3)
Activ total

Capitalul permanent = capital propriu + datorii pe termen lung

Active circulante (fără stocuri)

X3 = ----------------------------------------------- (9.2.4)
Activ total

Cheltuieli financiare
X4 = ----------------------------------------- (9.2.5)
Cifra de afaceri

Cheltuieli de personal
X5 = ------------------------------------- (9.2.6)
Valoarea adăugată

Interpretarea riscului de faliment:

a. Z > 0,16 situaţia financiară a firmei este foarte bună riscul de faliment este mai mic de
10%.
b. 0,10 < Z < 0,16 situaţia financiară a firmei este bună, riscul de faliment este cuprins
între 10% şi 30%.
c. 0,04 < Z < 0,10 situaţia financiară a firmei este în atenţie, riscul de faliment fiind
cuprins între 30% şi 65%.
5
 d. Z < 0,04 riscul de faliment este mai mare de 65%.
1.2. Riscul comercial (RC) reprezintă incertitudinea la încasarea creanţelor sau la plata
furnizorilor şi se va evalua prin indicatorii:
a. Perioada medie de încasare a creanţelor (PmIC), reprezentând numărul mediu de
zile în care se încasează creanţele faţă de cifra de afaceri din perioada respectivă:

Creanţe
PmIC = ------------------------ x număr de zile (9.2.7)
Cifra de afaceri

b. Perioada medie de plată a furnizorilor (PmPF), reprezentând numărul de zile în

care sunt plătiţi furnizorii faţă de cifra de afaceri din perioada respectivă:

Furnizori neplătiţi
PmPF = ------------------------------ x număr de zile (9.2.8)
Cifra de afaceri

Evaluarea riscului comercial se face astfel:

Dacă PmIC > PmPF => risc mare;
Dacă PmIC = PmPF => risc mediu;
Dacă PmIC < PmPF => risc redus.
1.3. Riscul de garanţie (RG) constă în posibilitatea apariţiei unor dificultăţi legate de
valorificarea bunurilor aduse în garanţie în situaţia în care împrumutatul nu rambursează creditul
şi nu plăteşte dobânzile aferente conform contractului de credite.
Evaluarea riscului de garanţie se face în funcţie de nivelul valoric al garanţiei şi al
rapidităţii de valorificare:
a. siguranţă maximă: garanţii necondiţionate şi irevocabile emise de Ministerul
Finanţelor, scrisori de garanţie emise de bănci, bilete la ordin avansate de bănci, gaj cu
deposedare, depozite bancare în valută sau în lei.
b. siguranţă medie: ipoteci asupra clădirilor având ca destinaţie spaţii industriale şi
comerciale, şi asupra terenurilor din oraşe mari şi localităţi turistice; bunuri mobile procurate din
credite, cesiuni asupra creanţelor din exporturi.
c. garanţii nesigure: clădiri cu destinaţia de locuinţă, stocuri de produse agroalimentare,
industriale, semifabricate, materii prime, ipoteci asupra clădirilor din zonele rurale şi terenurilor
din extravilan.
1.4. Riscul managerial (RM) este determinat de calitatea echipei de conducere a firmei
şi va fi analizat pe baza cunoaşterii directe a acesteia de către economistul băncii.
6
 Evaluarea riscului managerial se va face în funcţie de caracteristicile echipei de
conducere:
a. gradul de calificare şi de experienţă în domeniul de activitate a firmei;
b. capacitatea de conducere a afacerii prin evoluţia indicatorilor economico-financiari;
c. calitatea relaţiilor cu proprietarii (asociaţii) şi cu salariaţii;
d. calitatea relaţiilor cu banca: a efectuat sau nu operaţiuni prin conturi; a deschis sau nu
conturi la alte bănci; a rambursat sau nu la termen împrumuturile, dobânzile aferente; a avut sau
nu litigii cu partenerii de afaceri, evaziuni fiscale.
1.5. Riscul de senzitivitate (RS)
Pentru investiţiile pe termen mediu şi lung, la evaluarea riscului de credit se face şi o
analiză de senzitivitate.
Analiza de senzitivitate este o tehnică de analiză a riscului individual al unui proiect de
investiţii care indică cât de mult se va modifica VNA–ul (valoarea netă de actualizare) sau
RIR-ul (rata internă de rentabilitate), ca reacţie la modificarea unei variabile de intrare,
celelalte elemente rămânând constante.
Orice decizie a agenţilor economici privind dezvoltarea şi restructurarea producţiei,
retehnologizarea sau modernizarea fondurilor fixe cu ajutorul creditelor pe termen mediu şi lung,
antrenează un risc datorită influenţei schimbărilor ce se manifestă neîncetat în mediul tehnic,
financiar, economic, social, intern şi extern.
În analiza senzitivităţii se lucrează cu doi indicatori:
RIR(B) = rata de rentabilitate financiară calculată pe baza fluxului de numerar pentru
varianta de bază;
RIR(F) = rata de rentabilitate financiară calculată pe baza aceluiaşi flux de numerar, la
care se aplică o creştere de 1% a costurilor de producţie faţă de venituri, ca urmare a acţiunii
cumulate a unor factori.
Coeficientul de risc faţă de varianta de bază (r), are formula:

RIR(B) – RIR(F)
r = ------------------------ x 100% (9.2.9)
RIR(B)

Se cer îndeplinite două condiţii:

• RIR(F) să fie mai mare decât rata dobânzii aferentă creditului propus spre aprobare;
• r < 75%.

7
 RIR (rata internă de rentabilitate) oferă imaginea globală a eficienţei în orice moment
a proiectului de investiţii şi este rata de actualizare pentru care VNA este zero, adică fluxul de
venituri actualizat egalează fluxul de cheltuieli actualizat.
Riscul total (RT) de credit se va determina pe baza punctajelor acordate pe clase de
risc.

RT = RF + RC + RG + RM + RS – numai pentru creditele de investiţii (9.2.10)

Clasele de risc se prezintă astfel:

- clasa I 100 – 80 puncte;
- clasa II 79 – 65 puncte;
- clasa III < 65 puncte.
Semnificaţia claselor de risc:
Clasa de risc I – Societăţile comerciale din această clasă au obţinut performanţe
financiare foarte bune, fapt care permite achitarea la scadenţă a obligaţiilor faţă de bancă. Se
prefigurează menţinerea şi în perspectivă a performanţelor financiare, iar garanţiile oferite de
aceşti clienţi asigură siguranţă maximă. Riscul de creditare este minim.
Clasa de risc II – Performanţele financiare ale firmelor analizate sunt bune, dar nivelul
prezent nu poate fi menţinut în perspectivă.
Garanţiile oferite de client conferă o siguranţă medie. Riscul de credit este mediu, avizul
favorabil fiind dat numai de îndeplinirea unor condiţii suplimentare privind indicatorii financiari,
garanţiile.
Clasa de risc III – Performanţele financiare sunt scăzute sau indică pierdere, nu pot fi
plătite datoriile către bancă, iar garanţiile prezentate nu asigură posibilităţi de transformare
rapidă în lichidităţi.
2. Analiza şi evaluarea riscului de credit la persoanele fizice
2.1. Analiza riscului de credit se efectuează în mod asemănător cu cea pentru agenţii
economici, cu următoarele precizări:
2.1.1. Riscul financiar – este legat de posibilitatea apariţiei unor dificultăţi ale
solicitantului privind realizarea veniturilor pentru acoperirea consumului propriu, plata
impozitelor şi a taxelor şi a excedentului necesar rambursării creditului şi plăţii dobânzilor
bancare.
Evaluarea riscului financiar se face în funcţie de volumul veniturilor şi cheltuielilor şi a
diferenţei dintre acestea (V-C), riscul fiind apreciat prin compararea acestei diferenţe cu creditul
solicitat.
8
 a. V – C > suma solicitată => risc redus;
b. V – C = suma solicitată => risc mediu;
c. V – C < suma solicitată => risc mare.
2.1.2. Riscul managerial – este dat de calităţile profesionale şi morale ale persoanei
fizice şi de relaţiile acesteia cu banca, cu organelle locale şi cu ceilalţi cetăţeni.
2.1.3. Riscul de garanţie – conferit de apariţia unor incertitudini la valorificarea
bunurilor aduse în garanţie dacă împrumutatul nu achită la termen obligaţiile asumate prin
contractul de credite.
Riscul total de credit se va determina pe baza punctajelor acordate claselor de risc.

RT = RF + RM + RG (9.2.11)

Clasele de risc au intervale de punctaj comparabile cu ale celor de la persoanele juridice.

Clasa I 100 – 88 puncte;
Clasa II 87 – 75 puncte;
Clasa III < 75 puncte.
Concluzionând, asumarea riscului este reprezentată de decizia privind avizarea favorabilă
sau nefavorabilă a creditelor, aceasta fiind etapa finală a analizei şi evaluării riscului de credit.
Pentru categoriile de împrumutaţi care solicită credite în valută, în vederea cuantificării
posibilităţilor de rambursare, analiza documentaţiei se face la cursul de schimb de la data
analizei, la care se aplică o marjă de siguranţă.
Încadrarea în clasele de risc se va efectua ţinând cont de punctajele analizei realizate,
după care se poate acorda avizul favorabil sau nefavorabil.
Avizul favorabil poate fi propus numai pentru solicitanţii de credite sau de scrisori de
garanţie care se încadrează în clasa I de risc, iar pentru solicitanţii încadraţi în clasa a II-a de risc,
acesta poate fi propus numai dacă se prezintă suplimentar nivelul unor indicatori financiari sau
altor garanţii cu posibilitate de valorificare rapidă.
Pentru solicitanţii încadraţi în clasa a III-a de risc se va propune Comitetului de risc
avizul nefavorabil cu justificarea acestuia.

9.3. Metodele informatice în fundamentarea deciziilor de creditare

A. Credit-scoringul

9
 În perioada actuală, epocă a bancarizării masive, în care nu numai agenţii economici, dar
şi marea majoritate a populaţiei au devenit clienţi obişnuiţi ai băncilor, în condiţiile majorării
explozive a volumului de operaţiuni şi dezvoltări ample pe teritoriu a reţelei de filiale şi agenţii,
activitatea bancară implică utilizarea pe scară largă a informaticii şi telecomunicaţiilor.
În cele ce urmează se va face referire la acele implicaţii ale informaticii care vin în
sprijinul personalului bancar specializat.
Astăzi deciziile de creditare sunt supuse unor cerinţe noi, fără a mai fi încărcate de
accentele subiective ale raporturilor client – bancher de altădată.
Deciziile moderne de creditare sunt orientate, în primul rând, în scopul evitării
riscurilor.
Multiplicarea condiţiilor de garantare, prin avere, prin venituri, prin profil profesional şi
comportament, fiecare situate pe alte scări de valori, implică dificultăţi de ierarhizare.
Necesitatea de a obiectiviza fenomenele, de a asigura criterii care să acţioneze cu
exactitate, în exprimarea şi comensurarea situaţiilor diferite, specifice fiecărui virtual debitor,
implică intervenţia informaticii în activitatea funcţionarului bancar.
În acest sens, adoptarea metodelor informatice în activitatea bancară necesită rezolvarea a
două probleme distincte:
• construirea unui sistem de cuantificare şi ierarhizare a condiţiilor şi premizelor de
acordare a creditului, sistem de evaluare materializat prin metoda credit-scoring;
• implementarea unui sistem informatic şi de prelucrare electronică a datelor care să
asigure o ierarhizare obiectivă a fiecărei solicitări, şi prin aceasta, a diferiţilor solicitanţi.
Pe această cale se supun atenţiei cazurile dificile, care urmează a fi analizate pe baza unor
criterii complementare, unde caracterul subiectiv al aprecierilor bancherului se poate angaja
hotărâtor în adoptarea deciziei, cu toate consecinţele sale acceptate conştient, ca expresie a
riscului.
Metoda credit – scoring reprezintă o analiză a atributelor solicitantului de credit, în
vederea evaluării bonităţii acestuia şi îşi propune să stabilească un mod de ierarhizare a clientelei
doritoare de împrumuturi bancare, printr-o notă medie sau un punctaj.
Pentru aceasta sunt necesare mai multe elemente de analiză şi evaluare:
• stabilirea unui număr de variabile (stare materială, nivel de venituri, stabilitatea
locului de muncă, forma de proprietate a domiciliului, vârsta, sarcini familiale, comportamentul
în relaţia cu banca şi în calitate de debitor);
• adoptarea unui sistem de agregare care să permită transpunerea variabilelor într-un
calificativ comun, de estimare globală. Legată de acest aspect există o situaţie contradictorie.

10
 Pe cât de precise pot fi ierarhizările stabilite prin notaţii ale fiecărei variabile, pe atât de
confuză poate deveni nota rezultată din agregare, întrucât agregarea duce la generalizare şi
înseamnă pierdere de informaţie, renunţarea la laturile ei concrete.
Agregarea aduce la acelaşi numitor, dar produce pierderea identităţii unor caracteristici
specifice subiectului studiat. Fenomenul de compensare, produs prin agregare, poate pune în
umbră laturile esenţiale, nesemnificative însă pentru scopul propus al minimizării riscului.
Apare evidentă concluzia că eficienţa sistemului în ansamblul său este strâns legată de
considerarea factorilor celor mai semnificativi ca variabile ale sistemului şi de optimizarea
modului de agregare.
Creditele de consum reprezintă în toate ţările dezvoltate o componentă importantă a
creditelor acordate de către bănci. În SUA acestea constituiau aproximativ 20% din masa totală a
creditelor în anul 1988.
Rezultă deci importanţa sistemului de credit – scoring aplicat în acest domeniu
semnificativ al serviciilor bancare. Cu privire la finalitatea utilizării acestei metode, instituţiile
bancare stabilesc nivelul minim admisibil al punctajului, pe baza experienţei proprii, prin analiza
comparată a câştigurilor şi a pierderilor aferente fiecărui nivel al scorului.
Parcurgând scara ierarhică astfel stabilită de jos în sus, se poate constata că la fiecare
nivel al punctajului se situează un anumit număr de clienţi buni şi de clienţi răi.
Eliminarea clienţilor din zonele inferioare cu punctaje minime conduce deopotrivă la:
• scăderea profitului pentru fiecare din clienţii buni excluşi;
• creşterea profitului, prin eliminarea pagubei pe care ar putea s-o producă fiecare client
rău, respins de la creditare.
Stabilirea palierului optim al punctajului de la care se poate începe considerarea
potenţială a clienţilor se efectuează prin calcule succesive, prin care se compară profitul şi
pagubele şi se evaluează rezultatul la dimensiunea ce avantajează banca.
Nivelul optim va fi acela unde eliminarea numărului de clienţi neperformanţi
compensează avantajos pierderea unui număr de clienţi cu comportament pozitiv.
În vederea posibilităţilor de aplicare ale credit-scoringului se vor detalia grupele de
criterii şi condiţii folosite de băncile străine, care favorizează acordarea, rambursarea şi
eficacitatea creditelor de consum.
În stabilirea cadrului criterial s-au gândit 3 grupe de criterii diferite ca importanţă:
1. premizele materiale ale utilizării creditului;
2. garantarea creditului;
3. condiţiile materiale de desfăşurare a exploatării obiectivului, în funcţie de care se va
asigura recuperarea creditului şi plata dobânzilor.
11
 În prima grupă criteriile au inclus:
1.1. locuinţa principală (proprie sau cu chirie) – max. 40 puncte;
1.2. durata domiciliului actual – max. 35 puncte;
1.3. durata ocupaţiei actuale – max. 48 puncte;
1.4. vârsta solicitantului – max. 20 puncte.
A doua grupă criterială punctează următoarele aspecte:
2.1. referinţe bancare – max. 60 puncte;
2.2. cărţile de credit – max. 40 puncte;
2.3. referinţe ale companiei financiare – max.15 puncte;
2.4. venituri – max. 50 puncte;
2.5. plăţi lunare (obligaţii, rate etc.) – max. 45 puncte;
2.6. evaluări nefavorabile (înregistrate anterior)–max.15 puncte.
Aplicarea sistemului credit-scoring exemplificat anterior, înseamnă adunarea punctelor
întrunite de solicitant din toate cele 10 caracteristici, rezultat comparat cu numărul stabilit ca
limită între acordarea împrumutului şi respingerea lui.
Sistemul, în întregul lui, simplu la prima vedere, este în ultimă instanţă expresia politicii
de creditare a băncii, plecând de la reconsiderarea periodică a datelor statistice şi prelucrate prin
metode specifice: a regresiei multiple sau a tehnicii cunoscute sub numele de analiza
discriminatorie multiplă (multiple discriminant analysis – MDA).
B. Sistemele expert
Sistemul expert reprezintă un model superior de prelucrare a datelor, exprimat prin
programe speciale, în măsură să simuleze raţionamentele unui specialist, prin punerea în ecuaţie
a cunoştinţelor sale.
Sistemele expert sunt utilizate în special pentru a stabili diagnostice în situaţii de
disfuncţionalităţi sau pentru a stabili programe de acţiune în vederea perfecţionării pornind de la
o anumită stare de fapt.
Aceste sisteme au pătruns pe scară largă în practica bancară, considerându-se în 1988 că
39% din băncile comerciale dezvoltau sau exploatau asemenea sisteme. O treime din instituţiile
financiare considerau la acea dată o necesitate strategică şi vitală în a investi în acest domeniu,
estimându-se o creştere posibilă de circa 4 ori a acestei activităţi până în anul 1992.
În domeniul bancar, sistemele expert au aplicabilitate pe multiple planuri:
♦ în stabilirea deciziei privind acordarea creditului, în analiza financiară legată de
activitatea de creditare, în creşterea prudenţei privind plăţile, în optimizarea plasamentelor şi a
vânzării produselor bancare.

12
 În cadrul unui asemenea sistem analiza împrumutului bancar a fost descompusă pe două
niveluri.
Primul se referă la istoricul creditului pentru un anumit solicitant, situaţia financiară a
firmei, starea relaţiilor cu furnizorii şi partenerii de afaceri, informaţii care se preiau şi se
prelucrează uşor.
Al doilea nivel de analiză are o natură mai complexă, programul luând în considerare
tehnicile de evaluare proprii băncii, reflectate într-un context economic dat.
Procedeul care permite transcrierea acestei expertize se bazează pe o funcţiune de
învăţare cu ajutorul exemplelor. Pe această bază computerul furnizează aprecieri şi soluţii, în
funcţie de caracteristicile cazului supus analizei.
În final se obţine un raport confidenţial, utilizat de cadrele de conducere ale băncii, dar
nedezvăluit clientului.
Există opinii care apreciază că sistemul expert poate fi capabil să înlocuiască ca nivel de
competenţă un om având între 6 luni şi 1 an experienţă în domeniul acordării creditelor.
Spre exemplu, un rol deosebit în reţeaua American Express îl deţine expertul AA
(Authorizor’s Assistant), generalizat în perioada 1986-1988. Expertul AA este capacitat să ia
decizii unice în proporţie de 20-35% din acordările de credit, dar refuzurile de credit revin
systematic ca sarcini ale personalului uman.
O problemă dificilă legată de funcţionalitatea sistemului expert AA, cu care s-au
confruntat specialiştii a fost operarea în timp real (maxim 10 secunde), pentru servirea promptă
şi eficientă a clienţilor băncii şi asigurarea securităţii plăţilor din disponibilităţile din cont curent
sau cont de credit.
Comparaţiile făcute cu soluţiile date în timp infinit, arată corectitudine în 96,5% din
cazuri faţă de 85% în condiţiile neasistării activităţii de creditare, fapt ce relevă încă o dată
eficienţa şi credibilitatea acţiunii sistemelor expert.
Sistemul expert CHARIS al societăţii ACASTE realizează rapoarte complete şi
minuţios ilustrate cu ansamble de dispozitive, tablouri ale fluxurilor privind necesarul de fonduri
de rulment, diagnostic prin metoda scorului şi un text de analiză pe 8 pagini.
Folosirea echipamentelor informatice în programe complexe, denumite şi inteligenţă
artificială, se extinde tot mai mult în sfera bancară.
Sistemele expert sunt utilizate pe larg în prezent pentru ierarhizarea condiţiilor şi
premizelor economice ale deciziilor de creditare sau de plăţi.
Se desprinde tot mai mult concluzia că aceste sisteme ajută omul, care le-a orientat prin
programe informatice, în preselecţionarea solicitărilor de creditare, în pregătirea unei decizii
cuprinzătoare şi multilaterale.
13
 În majoritatea covârşitoare a cazurilor, decizia revine omului, în toată complexitatea
răspunderilor pe care şi le asumă.

9.4. Măsurile de prevenire a riscului de creditare

A. Măsurile preventive.
Aşa cum s-a mai subliniat în conţinutul lucrării, orice operaţiune de credit comportă în
sine luarea în calcul a unui anumit risc cert.
Ca un prim element ce trebuie luat în calcul este posibilitatea băncii de a se angaja în
acordarea unor credite, fie din resurse proprii, fie atrase sau va fi necesară o refinanţare la banca
centrală.
Riscul legat de credit constă în riscul insolvabilităţii clientului, care poate conduce la
pierderea sumei împrumutate şi riscul imobilizării, atunci când clientul nu respectă din diferite
motive angajamentul achitării la scadenţă a sumei convenite.
Riscurile care rezultă în particular din insolvabilitatea debitorului pot fi surmontate prin
constituirea de garanţii în profitul băncii, care poate cere debitorului garanţii reale, care să
acopere cu 150-200% valoarea creditului.
Garanţia personală a debitorului nu asigură băncii nici un avantaj juridic asupra lui.
Garanţia reală asigură creditorului un drept real asupra unor elemente din patrimoniul
debitorului sau al tuturor persoanelor girante.
Principiul general, ce trebuie aplicat în estimarea oportunităţii fiecărei operaţiuni de
credit, este acela că banca nu trebuie să acorde credit până nu estimează posibilitatea recuperării
lui la scadenţă.
Prima condiţie şi fundamentală este capacitatea potenţialului credit de a produce
venituri.
Această capacitate are o mai mare importanţă decât furnizarea de garanţii, în măsura în
care executarea silită este un mijloc extrem al băncii pentru recuperarea creditului acordat.
Capacitatea de a produce venituri se verifică prin diverse mijloace de observare şi
evaluare, îmbinându-se cu posibilitatea de restrângere a volumului de operaţiuni în curs, fără
perturbarea echilibrului economic al gestiunii, în detrimentul capacităţii de îndatorare a unui
agent economic.
Rezultă că estimarea riscului, prudenţa şi intuiţia personalului bancar specializat deţin
rolul principal, de exactitatea datelor culese depinzând rezultatul favorabil al operaţiunii de
credit.
14
 În afara capacităţii de a produce venituri, se mai verifică:
• originile şi angajamentele legale ale întreprinzătorului;
• organizarea tehnică şi administrativă a companiei respective;
• raportul dintre consistenţa patrimoniului propriu şi a celui străin atras, în legătură cu
posibilitatea modificării acestui raport în favoarea celui propriu;
• raporturile întreprinzătorului cu clienţii şi funcţionarii săi;
• situaţia economică generală a domeniului de activitate în care acţionează potenţialul
debitor;
• motivele solicitării împrumutului şi destinaţia sa imediată;
• perspectivele gestiunii întreprinzătorului;
• posibilitatea reducerii preţurilor de producţie;
• criteriile adoptate pentru distribuirea profitului;
• contractele debitorului;
• garanţiile reale ale debitorului: imobiliare, mobiliare (situaţia patrimoniului).
Certitudinea cu care sunt efectuate aceste estimări nu împiedică totuşi banca să-şi ia
garanţii reale şi personale în raport cu creditul cerut, deplin motivată de condiţiile economice ale
diverşilor întreprinzători, susceptibile de schimbări rapide şi imprevizibile.
Un alt element important în estimarea şi prevenirea riscului este oportunitatea
repartizării creditului între diferiţi întreprinzători ce operează în sectoare economice diferite,
pe termene diferite, pentru fracţionarea riscului ce decurge din schimbarea condiţiilor pieţei.
În stadiul de estimare a riscului, forma tehnică de acordare a creditului nu are o
importanţă foarte mare, deşi riscurile asumate de bancă depind, pe lângă condiţiile de echilibru
ale întreprinzătorului în cauză, de resursele de creditare de care dispune banca.
Tot în această etapă, banca trebuie să-şi asigure o taxă a scontului suficient de mare
pentru acoperirea taxei reescontului, percepută de banca centrală.
B. Măsurile operative.
Prima măsură de asemenea natură este încheierea, în condiţii avantajoase pentru bancă, a
contractului de creditare. Printre alte măsuri întreprinse de bancă se numără şi:
• verificarea operaţiunilor din contul special, de disponibil din credite şi perceperea
comisionului de neutilizare în cazul în care debitorul nu utilizează banii conform
contractului de creditare;
• perceperea unui comision de gestiune;
• oprirea unei marje de siguranţă a băncii (între 3-5% din credit);
• verificarea zilnică a extraselor de cont ale clienţilor, atât pentru contul curent, cât şi
pentru contul de credit;
15
 • verificarea regularităţii încasărilor şi plăţilor din cont;
• derularea contractelor prezentate în prima fază de către client;
• respectarea strictă a obiectului creditului, prevăzut în contractul de creditare;
• verificarea periodică a documentelor contabile ale agentului debitor: balanţa de
verificare, bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, atât în cadrul băncii, cât şi la
reşedinţa clientului;
• în cazul unui credit acordat pentru investiţii, se va verifica evoluţia obiectivului în
toate etapele realizării lui, prin deplasare la faţa locului;
• urmărirea modului de achitare a obligaţiilor contractuale ale clientului, respectiv plata
dobânzii lunare şi a tranşei de rambursare prevăzută în contract;
• colectarea veniturilor din dobânzi în contul “ venituri din dobânzi ” şi a comisioanelor
corespunzătoare fiecărei operaţiuni în contul “ venituri din comisioane “;
• urmărirea garanţiilor mobiliare şi imobiliare depuse de client, pe întreaga perioadă de
derulare a creditului; în cazul constatării deficienţelor se va proceda la stoparea
contractului de credite;
• efectuarea de controale neanunţate în vederea verificării periodice a stării materiale a
bunurilor gajate ipotecate, a indicatorilor de bonitate, a îndeplinirii scopului creditului
din contractul de creditare;
• trecerea sumelor restante într-un cont special de credite nerambursate la scadenţă şi
perceperea unei dobânzi majorate pentru această sumă;
• urmărirea permanentă a poziţiei debitorului pe piaţă prin calcularea indicatorilor:
cifra de afaceri, profit net, număr de contracte, cererea pe piaţă a produselor oferite de
client;
• evoluţia în organizarea şi gestionarea activităţii;
• efectuarea de analize periodice asupra patrimoniului;
• situaţia materială a giranţilor.
În scopul desfăşurării normale a activităţii operative este necesară existenţa unui sistem
informaţional adecvat, a unei discipline riguroase şi funcţionarea computerelor în cadrul unor
reţele informatice performante.
În condiţiile nerambursării, după avizarea scrisă a clientului de către bancă, se va trece la
măsuri coercitive.
C. Măsurile curative
În cazul în care banca constată neîndeplinirea obligaţiilor contractuale (utilizarea
creditului în alte scopuri decât cele prevăzute în contract, nerespectarea fazelor obiectivului de

16
investiţie, neplata ratelor scadente, deteriorarea garanţiilor mobile şi imobile), ea are dreptul să
întrerupă contractul de credit.
Întreruperea derulării contractului de credit se poate face în momentul acordării lui sau în
momentul nerespectării de către client a clauzei înscrise în contractul de credit, în cazul
creditului acordat pe tranşe.
Deasemeni, banca poate întrerupe acest contract dacă constată un regres economic al
agentului debitor.
Dacă şi după avizarea de către bancă debitorul nu-şi onorează datoriile la scadenţă, banca
recurge la măsuri extreme: execuţia garanţiilor reale (prin scoaterea lor la licitaţie şi încasarea
contravalorii creditului), reclamarea clientului la un tribunal de comerţ, recuperarea sumelor de
la giranţi (bănci, persoane fizice sau juridice).
O altă măsură curativă constă în evitarea riscurilor prin constituirea unui fond de rezervă
ca marjă de siguranţă a băncii, repartizându-se sume din profitul băncii în acest sens.

9.5. Utilizarea instrumentelor derivate de credit

Pentru bănci, transferul riscului de credit asociat activelor financiare ale acestora (precum
portofoliile de creanţe оmpotriva diverşilor debitori) poate genera multiple efecte benefice,
precum mai buna gestionare a managementului riscurilor, stabilirea unor cerinţe de adecvare a
capitalului diferenţiate, precum şi îmbunătăţirea credit ratingului acordat băncilor de către
agenţiile de rating. La rândul său, îmbunеtеţirea credit ratingului băncilor are drept corolar alt
avantaj, anume scăderea costurilor de finanţare pentru acestea, pentru că unul din elementele ce
se iau în considerare la calcularea cuantumului dobânzii pentru finanţările acordate băncilor este
tocmai profilul de risc al băncii. Iar credit ratingul nu este altceva decât o evaluare a solvabilităţii
băncii, bazatе atât pe istoria împrumuturilor şi rambursărilor precedente făcute de bancă, cât şi
pe posibilitatea obiectivă a băncii de a recupera creanţele de la debitorii săi, creanţe din a cеror
încasare este de presupus cе banca îşi va achita propriile obligaţii financiare.
Mijlocul specific prin care băncile pot transfera riscul de credit asociat activelor sale
financiare este reprezentat de aşa-numitele instrumente derivate de credit (credit derivatives).
Creaţie a practicii pieţelor financiare din spaţiul anglo-american, instrumentele derivate de credit
sunt contracte standardizate, ce se tranzacţioneazе pe piaţa extrabursieră (OTC). Avem în vedere,
în primul rând, contractul-cadru elaborat de către ISDA (International Swaps and Derivatives
Association, Inc.), în variantele sale 1992 şi 2002 sau aşa-numitul European Master Agreement,
elaborat recent de cătră Federaţia Bancară a Uniunii Europene (FBE). În unele cazuri, acestea
17
pot reprezenta chiar valori mobiliare tranzacţionate pe piaţa de capital (cazul aşa-numitelor
credit-linked notes, un tip aparte de instrument derivat de credit). Aşa cum o sugereazе şi
etimologia acestui termen, valoarea unui instrument derivat de credit derivă din evaluarea
riscului de credit asociat portofoliului de active financiare ale unei entitеţi juridice.
Aceste instrumente permit transferul, respectiv asumarea riscului de credit fără preluarea
proprietăţii şi gestiunii asupra activelor de bază. Entitatea juridică poate fi nu doar o bancă, ci şi
orice altă entitate care doreşte să-şi „asigure” riscul de credit al activelor sale, precum o societate
de leasing sau o societate de credit ipotecar. În mod tradiţional, partea care transferă riscul de
credit, în schimbul plăţii unei prime, se numeşte „cumpărătorul protecţiei” (protection buyer), iar
partea care preia riscul de credit se numeşte „vânzătorul protecţiei” (protection seller).
Între instrumentele derivate de credit şi instrumentele financiare derivate pe mărfuri,
precum opţiunile, forward-ul şi swap-ul, există o relaţie de la specie la gen, primele folosind
tehnicile şi mecanismele de funcţionare tradiţionale ale ultimelor.
Printre cele mai utilizate instrumente derivate de credit se numără cele intitulate credit
default swap, total return swap şi credit-linked notes. În cele ce urmează, pentru a evidenţia
„mecanica” elementară a unei tranzacţii cu instrumente derivate de credit, ne vom limita doar la
prezentarea succintă a credit default swap-ului, a cărei schemе de funcţionare este ceva mai
simplе decât cea a celorlalte instrumente derivate de credit.
Categoriile de instrumente derivate de credit
Ce este creditul default swap
Credit default swap-ul (CDS) este, de departe, cel mai important tip de instrument derivat
de credit, dacă ţinem cont cе aproape jumătate din tranzacţiile cu instrumente derivate de credit
sunt bazate pe folosirea CDS-urilor. CDS-ul este, în fapt, un contract finaciar standardizat,
bilateral, care, ţinând seama de valoarea noţionalе a unui portofoliu de active financiare deţinut
de către cumpărătorul protecţiei, are ca obiect transferul, de la acesta către vânzătorul protecţiei,
al riscului de credit asociat acelui portofoliu de active. Cumpărătorul protecţiei se obligă să
plătească regulat o primе vânzătorului protecţiei, exprimatе în puncte de bază (basis points) pe
an, în schimbul obligaţiei acestuia din urmă de a prelua riscul de credit şi de a face o plată
contigentă (contingent payment sau protection payment) cumpărătorului protecţiei în cazul
apariţiei unui aşa-numit „eveniment de credit” (credit event) în legеtură cu portofoliul de active
al cărui risc de credit este transferat.
Clauza privind evenimentul de credit (ca şi orice alte clauze contractuale) poate fi
negociată de către pеrţile contractante în sensul limitării sau extinderii ariei ei de cuprindere şi
include, ca regulе şi cu titlu de exemplu, deschiderea procedurii falimentului asupra debitorului
cumpărătorului protecţiei, neplata obligaţiilor exigibile sau nerecunoaşterea, de către debitor, a
18
obligaţiei de plată faţă de cumpărătorul protecţiei. Totuşi, evenimentul de credit nu poate fi
asimilat întotdeauna unui incident de plată, în sensul avut оn vedere de reglementările băncii
centrale, ci poate cuprinde circumstanţe care pot doar prevesti un incident de plată, cum ar fi
scăderea credit rating-ului debitorului cumpărătorului protecţiei.
Plata contingentă
În ceea ce priveşte plata contingentă, ea este concepută şi negociată în aşa fel de către
tеrţi, încât sе îglindească prejudiciul cauzat cumpărătorului protecţiei ca urmare a apariţiei
evenimentului de credit.
Astfel, în cazul unui eveniment de credit în legеtură cu portofoliul de active al
cumpărătorului protecţiei, plata contingentă (i) poate egala scăderea de valoare a portofoliului de
active, (ii) poate fi o sumă fixă sau un procent din valoarea noţională sau (iii) poate fi egală cu
valoarea nominală a portofoliului de active, în schimbul cădеrii acestora către vânzătorul
protecţiei.

9.6. Creditele neperformante - componentă inevitabilă în activitatea de creditare

Cauzele apariţiei creditelor neperformante

O listă exhaustivă a cauzelor apariţiei creditelor neperformante ar fi imposibil de alcătuit.
În majoritatea cazurilor, un credit neperformant este determinat de mai mulţi factori decat
de o singură cauză. Acţiunea multor factori nu poate fi influenţată de bancă.
Depistarea cauzelor care provoacă credite neperformante şi stabilirea unor măsuri
adecvate de eliminare a acestor cauze depinde într-o mare măsură de modul de organizare şi de
experienţa fiecărei bănci în parte şi în cele din urmă de pregătirea, talentul şi flerul personalului
angrenat în activitatea de creditare. O bună înţelegere a celor mai obiţnuite cauze ale apariţiei
creditelor neperformante este prima etapă în identificarea şi soluţionarea acestor credite.
Putem grupa cauzele generatoare de credite neperformante ţinând cont de împrumutători,
împrumutaţi, precum şi de acţiunea factorilor din exterior, care acţionează independent.
Cauze determinate de greşeli comise de bancă
Aceste cauze urmează din punct de vedere cronologic etapele din activitatea de creditare,
după cum urmează:
a) cauze care apar în stadiul de analiză:
o eşecul de a pune întrebări pertinente, izvorâte din teama de a nu-l supăra pe client
şi, implicit, de a nu-l pierde;
o neînţelegerea tipului de afaceri al solicitantului;
19
 o existenţa unor relaţii de prietenie între ofiţerul de credit şi solicitantul de credit;
analiza necorespunzătoare a solicitantului împrumutului, datorită lipsei
informaţiilor. Această analiză trebuie să evidenţieze capacitatea şi dorinţa
solicitantului de a rambursa viitorul credit, bazat şi pe imaginea sa publică, pe
experienţa în domeniu şi pe activitatea sa anterioară; analiza necorespunzătoare a
situaţiilor financiare a solicitantului creditului şi stabilirea unei decizii de
creditare eronate;
o lipsa de experienţă a ofiţerilor de credit care trebuie să aibă capacitatea de
investigare a fenomenelor, pentru a înţelege în profunzime natura afacerii, a
activităţii desfăşurate, organizarea, piaţa, clienţii, influenţele interne şi externe
asupra performanţei financiare a solicitantului. Ofiţerii de credit trebuie să
cunoască foarte bine caracteristicile produselor şi serviciilor băncii din domeniul
creditării, modelul de analiză financiară şi nonfinanciară şi chiar să aibă
cunoştinţe în domeniul evaluării bunurilor aduse în garanţie;
o lipsa existenţei consultanţei de management pe care banca ar trebui s-o solicite şi
să analizeze modul în care clientul a implementat-o pentru a-şi îmbunătăţi situaţia
financiară;
b) cauze care apar din modul de acordare a creditului:
- structurarea inadecvată a împrumutului - destinaţie, sumă, sursa rambursării,
termenele la care trebuie rambursat;
- garanţia de plată inadecvată;
- acordarea fondurilor înainte de perfectarea contractului de împrumut, solicitantul
putând refuza ulterior acceptarea anumitor clauze;
- încheierea unui contract de credit care să nu conţină clauze asiguratorii, să nu
permită băncii posibilitatea de a verifica respectarea destinaţiei creditului, a
menţinerii integrităţii ipotecilor şi gajurilor fără deposedare;
c) cauze care apar pe parcursul derulării creditului:
- neprimirea şi neanalizarea balanţei de verificare lunare a situaţiilor financiar-
contabile şi bugetului de venituri şi cheltuieli care arată menţinerea capacităţii de
plată a împrumutatului;
- neefectuarea de vizite la sediul împrumutatului pentru a verifica faptic garanţia
creditelor, modul de realizare a programelor de producţie, gradul de utilizare a
capacităţilor de producţie şi bineînţeles respectarea destinaţiei creditului;
- neurmărirea impactului produs de schimbările intervenite în condiţiile economice
asupra împrumutatului;
20
 - acordarea de noi credite pentru plata dobânzii. Aceasta este o practică foarte
periculoasă pentru că dă posibilitatea de a constitui provizioane mai mici, căci
serviciul datoriei este bun, banca raportează profit pe care îl distribuie ca
dividende sau face investiţii şi când creditul devine efectiv neperformant şi din
punct de vedere al evidenţei contabile a băncii, poate duce la înregistrarea de
pierderi sau chiar incapacitate de plată pentru bancă;
- ignorarea semnalelor de avertizare venite din diverse surse sau lipsa de experienţă
în depistarea lor din situaţiile financiar-contabile primite de la împrumutat sau din
vizitele efectuate la sediul acestuia;
d) cauze care apar când problema este efectivă:
- teama de a cerceta situaţia creditului, ezitarea de a pune întrebări dure;
- teama de a recunoaşte că s-a făcut o greşeală sau că s-a creat o problemă;
- întreruperea comunicării cu clientul, recurgerea la presiuni sau ameninţări, pentru
recuperarea împrumutului;
- lipsa de acţiune - în speranţa că situaţia se va îmbunătăţi de la sine – aşa numita
”soluţie miraculoasă”;
Cauze determinate de beneficiarii creditelor
Acestea se referă la modul de gestionare a afacerilor de către împrumutat, precum şi la
poziţia sa pe piaţă după cum urmează:
a) calitatea necorespunzătoare a conducerii:
- lipsa de experienţă la noile probleme cu care se confruntă împrumutatul
(financiare, de marketing, de personal);
- lipsa delegării şi conducerii autoritare, fără a accepta sugestii şi propuneri din
partea personalului de specialitate;
- neînţelegeri între membrii conducerii sau între aceştia şi sindicate;
b) deteriorarea procesului de producţie:
- lipsa de competitivitate a produselor fie datorită uzurii morale, fie datorită
costurilor ridicate;
- lipsa înlocuirii utilajelor uzate moral, ceea ce duce la standarde de calitate mai
reduse şi a diminuării segmentului de piaţă;
c) dezvoltarea prea rapidă:
- lipsa unui capital propriu care să susţină capacitatea de autofinanţare;
- aprovizionări prea mari care reduc viteza de rotaţie a stocurilor;
- reducerea vitezei de încasare a creanţelor datorită vanzărilor efectuate către clienţi
cu risc;
21
 - creşterea cheltuielilor de circulaţie pentru a susţine efortul de vânzare;
- reducerea marjelor ca urmare a creşterii costurilor de finanţare;
d) politici de marketing necorespunzătoare:
- lipsa unui plan bine definit pentru publicitate, vanzări şi canale de distribuţie;
- lipsa unei anticipări şi reacţii la schimbările cerinţelor de pe piaţă;
e) politici şi practici financiare necorespunzătoare:
- lipsa urmăririi costurilor, a necesarului optim de stocuri;
- lipsa unor bugete de venituri şi cheltuieli şi proiecţii financiare realiste;
- existenţa unui grad de îndatorare financiară mare şi plata unor dobânzi mari cu
deosebit impact în cazul scăderii cifrei de afaceri;
- existenţa unor costuri fixe şi ridicate datorită ponderii mari a cheltuielilor cu
amortizarea şi reparaţiile utilajelor şi echipamentelor cu acelaşi impact în cazul
scăderii cifrei de afaceri.

Cauze determinate de factori externi

Schimbări în economie, reglementări, concurenţă, tehnologii şi alţi factori pot să afecteze
negativ activitatea clientului. Totuşi, în multe cazuri, aceste schimbări pot fi anticipate şi agentul
economic se adaptează mai uşor dacă şi ofiţerul de credit ştie care din evenimente pot crea
probleme şi colaborează cu clientul. Aceşti factori sunt:
a) factori de mediu:
- unele credite neperformante apar pentru faptul că unii clienţi nu fac faţă unor
dezastre naturale ca focul, seceta, inundaţiile, îngheţul. Acestea pot afecta
producţia proprie sau a furnizorilor, ducând la diminuarea materiilor prime de pe
piaţă şi creşterea preţurilor care vor diminua cifra de afaceri a clientului şi implicit
capacitatea sa de plată;
b) factori de natură economică şi legislativă:
- recesiunea economică este o perioadă a ciclului economic când mulţi agenţi
economici nu pot activa profitabil, mai ales cei pentru ale căror produse cererea
este elastică în raport cu preţul. Dacă nu au active disponibile pentru a fi vândute
sau posibilităţi de a reduce costurile, vor fi nevoiţi să-şi mărească îndatorarea
financiară pentru a supravieţui acestei etape;
- modificări în nivelul taxelor, impozitelor, salariului minim, subvenţiilor.
c) factori de piaţă:
- neadaptarea la cerinţele pieţei;
- dependenţa de o singură piaţă care îşi poate modifica cererea;
22
 - apariţia unui concurent puternic care obligă la o reacţie fie ofensivă, fie defensivă
în primul caz, cresc cheltuielile de marketing şi sunt reduse preţurile pentru a
menţine vanzările şi segmentul de piaţă, în al doilea caz, sunt reduse costurile şi
vânzările pentru a menţine veniturile;
d) factori tehnologici:
- introducerea unor produse mult mai sofisticate din punct de vedere ethnic (high-
tech) de către concurenţă;
- dificultatea de a ţine pasul cu concurenţa în ceea ce priveşte înnoirea utilajelor şi
echipamentelor de înaltă productivitate.
Detectarea apariţiei creditelor neperformante
Creditele rareori devin neperformante peste noapte. Există aproape întotdeauna o
deteriorare graduală a calităţii creditului, însoţită de numeroase semnale de avertizare.
Odată ce creditul este acordat, ofiţerul de credit este responsabil de a urmări activitatea
împrumutatului. Scopul este de a detecta problemele înainte ca acestea să devină prea severe.
Dacă problemele sunt detectate la timp, ofiţerul de credit poate să acţioneze pentru a preveni
agravarea problemei sau cel puţin pentru a minimiza pierderea ce va fi înregistrată de bancă.
O parte din acţiunile ce trebuie întreprinse de ofiţerul de credit se referă la îndrumarea şi
sprijinirea împrumutatului de a lua măsuri, pentru îmbunătăţirea situaţiei sale financiare.
În general, înainte de a nu mai putea rambursa un credit, împrumutatul trece printr-o
acută criză de numerar (cash). Din păcate, banca ce nu urmăreşte îndeaproape activitatea
împrumutatului este adesea ultima care ştie că o astfel de criză este iminentă.
Există trei etape distincte a problemelor privind numerarul:
a) menţinerea cu dificultate a lichidităţii. Stocurile încep să se acumuleze şi viteza de
încasare a creanţelor încetineşte. Împrumutatul reacţionează încetinind plata furnizorilor şi
reducand cheltuielile;
b) administrarea numerarului (cash management) devine prioritară. Sunt impuse
plafoane şi limitări de cheltuieli, salariaţii sunt lăsaţi să-şi caute alte locuri de muncă, nu se mai
fac investiţii şi se încearcă valorificarea activelor neesenţiale. Relaţiile împrumutatului cu banca
se deteriorează deoarece încearcă să obţină credit suplimentar în timp ce încalcă clauzele
contractului de credit existente împrumutatul nu plăteşte dividende cu scopul de a le capitalize
pentru a acoperi capitalul propriu diminuat de pierderile din exploatare;
c) ameninţarea pericolului de faliment. Împrumutatul îşi utilizează toate sursele de
numerar din conturi, nu-şi mai achită nici un fel de datorii sau obligaţii. Ultima alegere este să-şi
declare falimentul sau să găsească un partener cu care să fuzioneze sau de care să fie absorbit.

23
 Pentru ca semnalele de avertizare să fie eficient valorificate şi creditul să nu se
transforme într-un credit neperformant, orice ofiţer de credit ar trebui:
- să analizeze cu grijă situaţiile financiar-contabile primite la perioadele convenite cu
împrumutatul;
- să comunice permanent cu împrumutatul, telefonic, în scris şi prin vizite la sediul
acestuia;
- să fie atent la semnale directe sau indirecte primite de la terţi;
- să ia în considerare toate mişcările din conturile din bancă ale împrumutatului.
Pentru o mai bună detaliere a acestor semnale de avertizare le vom structura în patru
grupe mari, după cum urmează:
1. Semnale de avertizare provenind din situaţiile financiare întocmite de
împrumutat.
Situaţiile financiare primite de la .mprumutat sunt: balanţa de verificare, bilanţul contabil,
contul de profit şi pierdere, bugetul de venituri şi cheltuieli. Principalele semnale de avertizare
care se desprind din primirea şi analiza lor se referă la:
a) neproducerea la timp a situaţiilor financiare;
b) încetinirea perioadei de încasare a clienţilor;
c) deteriorarea poziţiei clientului în ceea ce priveşte numerarul;
d) reducerea vitezei de rotaţie a stocurilor;
e) reducerea ponderii activelor circulante în total active;
f) deteriorarea lichidităţii sau a fondului de rulment;
g) modificări rapide în structura activelor fixe;
h) ponderea mare a imobilizărilor necorporale şi financiare în activele imobilizate;
i) creşteri mari ale datoriei pe termen scurt şi lung;
j) schimbarea structurii bilanţului, creşterea gradului de îndatorare totală;
k) reducerea cifrei de afaceri sau creşterea prea rapidă a acesteia;
l) reducerea marjelor de profit;
m) creşterea ponderii activelor şi a cheltuielilor fixe în total cifră de afaceri;
n) înregistrarea de pierderi în activitatea de exploatare;
o) incapacitate de a obţine estimări pentru viitor;
p) prognoze prea optimiste, nerealiste;
q) discrepanţe mari între rezultatele prevăzute (planificate) şi cele realizate.
2. Semnale de avertizare provenind din contactul cu împrumutatul.
Aceste semnale aflate în timpul convorbirilor telefonice, întalnirilor, vizitelor şi altor
contacte cu clientul, se referă la:
24
 a) schimbări intervenite în conduita/stilul de viaţă/rutina unor persoane cheie, inclusiv
probleme de sănătate, de familie;
b) incapacitatea de a planifica şi de a formula direcţiile strategice;
c) schimbare de atitudine faţă de ofiţerul de credite, în special o lipsă aparentă a unei
atitudini de cooperare;
d) lipsa de experienţă în această instituţie sau profil de afaceri, manifestată prin
incapacitatea de a-şi îndeplini la timp sarcinile şi prin recrudescenţa unor probleme considerate
deja rezolvate;
e) schimbări în conducere, schimbarea proprietarului sau a unor persoane cheie, precum
şi lipsa unui program clar de succesiune în cadrul conducerii;
f) schimbarea persoanelor cu atribuţii financiar-contabile şi evidenţă financiară
inadecvată şi controale necorespunzătoare;
g) dorinţa şi insistenţa de a-şi asuma riscuri nejustificate sau de a se baza pe jocul
hazardului, precum şi aventurarea în achiziţii sau noi afaceri, mutarea în noi zone geografice sau
trecerea la un nou profil de produse;
h) stabilirea nerealistă a preţurilor produselor şi serviciilor;
i) eşecul de a reacţiona la timp faţă de declinul survenit pe pieţe, publicitatea negativă,
sau faţă de condiţiile economice;
j) probleme la capitolul relaţiilor de muncă privind atitudini necorespunzătoare ale
salariaţilor, instabilitate, moral scăzut al acestora sau folosirea ineficientă a personalului;
k) vânzarea activelor în afara cadrului obiţnuit de afaceri;
l) schimbări în profilul de afaceri sau pierderi a unor linii importante de producţie, a unor
concesiuni de tip franciză, a unor drepturi de distribuţie sau a unor surse de aprovizionare;
m) pierderea unuia sau a mai multor clienţi importanţi cu poziţie financiară solidă;
n) creşterea bruscă şi substanţială în mărimea unor comenzi sau contracte individuale,
care ar fi de natură să împieteze asupra capacităţii de producţie existente;
o) eşecul de a achiziţiona cu discount sau credit comercial acordat de furnizori, precum şi
achiziţii speculative de inventar, care se abat de la cadrul normal al practicilor de aprovizionare;
p) slaba întreţinere a utilajelor şi echipamentelor, amânarea înlocuirii celor uzate moral
sau fizic, precum şi întreruperi frecvente ale producţiei, în vederea reparaţiilor;
r) stocuri supranormative de materii prime şi materiale, comenzi sistate sau cu ciclu
depăşit de producţie neterminată sau produse finite fără desfacere asigurată;
s) vânzarea de acţiuni aparţinând proprietarului sau directorilor împrumutatului;
t) dificultatea de a programa vizite la sediul împrumutatului.
3. Semnale de avertizare provenind de la terţi.
25
 Aceste semnale provin de la alţi creditori ai împrumutatului, după cum urmează:
a) solicitări din partea furnizorilor de sprijin pentru încasarea unor creanţe sau de date
privind bonitatea împrumutatului;
b) primirea de titluri executorii emise la adresa împrumutatului pentru plata unor
obligaţii;
c) primirea de la alte bănci de noi împrumuturi în condiţii de dobânzi mari şi garanţii
lichide;
d) neonorarea unor cambii şi bilete la ordin sau emiterea de cecuri fără acoperire;
e) plata furnizorilor numai cu cecuri, iar încasarea clienţilor numai pe bază de ordin de
plată emis de aceştia.
4. Semnale de avertizare provenind din interiorul băncii.
Chiar dacă împrumutatul respectă termenele şi condiţiile din contractul de credit există
totuşi semnale de avertizare în bancă privind apariţia unor probleme cu care se confruntă
împrumutatul, după cum urmează:
a) reducerea disponibilităţilor împrumutatului;
b) cerinţe permanente de noi credite pe termen scurt în exces;
c) scopul noului credit al garanţiilor oferite sau sursa de rambursare nu sunt clare;
d) solicitarea cu precădere de credite pentru capital de lucru;
e) solicitarea de credite pentru investiţii cu documentaţii nefundamentate;
f) retrageri mari de numerar.
Căi şi modalităţi de prevenire a apariţiei creditelor neperformante
Pentru prevenirea apariţiei creditelor neperformante, este necesară atât desfăşurarea unei
activităţi prudente de aprobare a creditelor, cat şi definirea şi realizarea unor măsuri realiste de
urmărire a derulării creditelor şi soluţionării problemelor ce pot apare.
Principiul general ce trebuie avut în vedere este acela că banca nu trebuie să acorde un
credit până ce nu se estimează corect posibilitatea recuperării la scadenţă sau în momentul în
care aceasta decide, din anumite motive, să-şi retragă creditul.
Estimarea corectă a capacităţii de rambursare are de cele mai multe ori o importanţă mai
mare decât asigurarea creditului prin garanţii materiale. Odată ce cauzele apariţiei creditelor
neperformante au fost depistate, este mai uşor de a stabili căi şi modalităţi de prevenire a
acestora, după cum urmează:
a) estimarea corectă a necesarului de credite a împrumutatului şi a termenelor de
rambursare. Nu trebuie să uităm că riscul de nerambursare a unui credit există atât în situaţia în
care se solicită un credit prea mic, cât şi atunci când un client împrumută prea mulţi bani. În

26
primul caz, riscul apare datorită lipsei fondurilor necesare realizării volumului producţiei
programate pentru a realiza profitul estimat şi încasările necesare plăţii obligaţiilor asumate.
În al doilea caz, riscul apare datorită creşterii gradului de îndatorare financiară peste
necesar şi majorării artificiale a costului cu dobânzile, ducând la reducerea capacităţii de plată.
Bineînţeles foarte importante sunt şi termenele de rambursare. Dacă sunt prea ”mobilizatoare”,
împrumutatul poate intra în incapacitate de plată, datorită necorelării momentului plăţilor cu
momentul încasărilor previzionate. Dacă termenele sunt prea ”permisive”, apare pericolul
creşterii artificiale a gradului de îndatorare financiară prin creşterea volumului dobânzilor;
b) corelarea destinaţiei creditului cu sursa de rambursare. Tranzacţia finanţată prin
credit trebuie să genereze atatea încasări cat să se poată plăti împrumutul şi dobanda aferentă.
Dacă tranzacţia eşuează, va fi greu de găsit o sursă alternativă şi se vor crea numeroase
probleme. De exemplu, un agent economic a solicitat un credit în valută pe termen mediu pentru
importul unor utilaje care să asigure o producţie mai eficient. pentru comenzile de export aflate
în derulare. Din păcate, peste un an de zile contractul la export nu s-a reînnoit, utilajele nu şi-au
regăsit o altă utilizare la fel de eficientă pentru producţia internă, a intervenit şi cursul valutar şi
creditul a devenit restant şi neperformant. Mai neplăcut a fost şi faptul că datoria în valută
reactualizată în lei depşea cu mult valoarea utilajelor la preţul pieţei, ceea ce a dus la negocieri
nu întotdeauna amiabile pentru completarea garanţiilor;
c) existenţa a două posibilităţi de recuperare a creanţelor fără legătură între ele şi
existente de la început. În cazul prezentat anterior, şi împrumutatul şi banca s-au bazat pe
continuarea relaţiilor de comerţ exterior cu partenerul tradiţional, neexistand nici o certitudine
formală în acest sens. Pe de altă parte, nici garanţia nu avea caracteristicile cerute de a fi uşor
valorificabilă, chiar dacă era accesibilă. În lumea bancară, se spune că cea mai eficientă garanţie
este gajul pe maşina directorului general şi ipoteca pe clădirea corpului administrativ, intervenind
în acest exemplu şi factorul psihologic coercitiv. Este foarte important ca această a doua sursă de
rambursare să fie un active, care pe langă lichiditatea sa şi a păstrării valorii de piaţă în timp, să
fie uşor accesibil, în sensul că valorificarea acestuia să nu afecteze negativ procesul de producţie
al împrumutului şi să nu fie necesară o executare silită;
d) încheierea unui contract de credit cu clauze asiguratorii. Pentru protejarea
propriilor interese, banca poate introduce în contractul de credite clauze asiguratorii prin care să
diminueze riscul şi să oblige împrumutatul la menţinerea capacităţii de plată. Există două feluri
de clauze: affirmative (pozitive) şi negative.
Clauzele afirmative sunt cele cu care împrumutatul trebuie să fie de acord şi care prevăd,
de exemplu, următoarele:
- împrumutatul va furniza băncii situaţii financiar-contabile la termenele convenite;
27
 - împrumutatul va menţine lichiditatea, solvabilitatea, gradul de îndatorare, viteza de
rotaţie a mijloacelor circulante şi cash flowul peste anumite valori considerate
minime;
- .mprumutatul va permite băncii să facă vizite la sediul său pentru a urmări buna
desfăşurare a procesului de producţie;
- împrumutatul va menţine în bună stare de funcţionare activele fixe;
- împrumutatul îşi va plăti la timp toate taxele şi impozitele;
- împrumutatul va informa banca despre orice litigiu care şi poate diminua patrimoniul
şi afecta performanţele.
Clauzele negative sunt cele care impun restricţii financiare sau interdicţii şi care prevăd,
de exemplu următoarele:
- investiţiile în active imobilizate nu vor depăşi o anumită valoare;
- fondul de salarii nu va depăşi un anumit plafon;
- nu vor mai fi gajate sau ipotecate active;
- nu vor fi efectuate fuziuni sau achiziţii fără aprobarea băncii;
- nu se vor vinde sau închiria mai mult de un anumit procent din activele fixe
existente;
- nu se vor face schimbări în conducerea împrumutatului.
Nerespectarea acestor clauze atrage după sine rezilierea contractului şi exigibilitatea
creditului şi a dobanzilor aferente nescadente.

Întrebări recapitulative:
1. Explicaţi esenţa riscului de credit.
2. Care sunt principiile analizei riscului de creditare?
3. Ce surse de informaţii sunt utilizate în derularea analizei riscului de creditare?
4. Explicaţi modalităţile analizei riscului de credit.
5. Ce metode informatice sunt utilizate în fundamentarea deciziilor de creditare?
6. Care sunt măsurile de prevenire a riscului de creditare?
7. Ce instrumente derivate de credit sunt utilizate pentru reducerea riscului de credit?
8. Care sunt cauzele apariţiei creditelor neperformante?
9. În ce mod are loc detectarea apariţiei creditelor neperformante?
10. Care sunt căile şi modalităţile de prevenire a apariţiei creditelor neperformante?

Bibliografie
1. Aspecte privind managementul riscului bancar.
http://www.topcursuri.ro/files/cursuri/32_managementul%20riscului%20bancar.pdf
28
2. Badea Leonardo, Socol Adela, Drăgoi Violeta, Drigă Imola. Managementul riscului
bancar, Editura economică, Bucureşti, 2010
3. Dedu Vasile. Gestiune şi audit bancar, Bucureşti, Editura Economică, 2003
4. Cociug Victoria, Cinic Liliana. Gestiunea riscurilor bancare. ASEM, Chişinău, 2008
5. Cociug Victoria, Cinic Liliana, Timofei Olga. Mangement bancar. Culegere de probleme.
ASEM, Chişinău, 2008
6. Gorobeţ Ilinca. Gestiunea Riscurilor Bancare.
http://www.ilincagorobet.ase.md/modules/mydownloads/viewcat.php?cid=8
7. Niţu Ion. Managementul riscului bancar. Expert, Bucureşti, 2000
8. Батищев Руслан. Банковский менеджмент: курс лекций, МЭА, Кишинэу, 2008
9. Лаврушин О.И. Банковский менеджмент. Издательство: «Кнорус», Москва, 2009
10. Лобанов А.А., Чугунов А.В. Энциклопедия финансового риск-менеджемента,
Альпина Бизнес Букс, Москва, 2005

29