Sunteți pe pagina 1din 5

Tema 2.

Fundamentele teoretice ale integrrii economice


2.1 Teoriile timpurii cu privire la integrare economic regional
2.2 Teoriile contemporane
2.1 Procesul de adancire a integrrii regionale, ca i cel extrem de complicat, al lurii deciziilor in cadrul UE
nu poate fi explicat fcand apel la o singur teorie, oricat i-ar dori ea s fie de cuprinztoare. Ne vom opri
asupra

catorva

din

ele:

teoria

funcionalismului,

neofuncionalismului,

federalismului,

interguvernamentalismului i, mai recent, teoria guvernrii la mai multe niveluri (multi level government).
Din punct de vedere istoric, domeniul relaiilor internaionale, i, prin extensie, i cel al integrrii europene, a
fost dominat de dezbaterile dintre adepii realismului (respectiv neo-realismului), care au dus la apariia i
apoi dezvoltarea interguvernamentalismului i aa-numiii pluraliti6 (sau neo-liberali), care au susinut i
dezvoltat funcionalismul i neofuncionalismul. Interguvernamentalismul consider c guvernele naionale
reprezint factorul determinant in stabilirea naturii i a ritmului integrrii, acionand asemenea unor
gatekeepers la nivelul sistemelor naionale i supranaionale. In acest fel, cooperarea interguvernamental
din cadrul UE nu este in mod substanial diferit de cea specific sistemului internaional. Prin contrast,
neofuncionalismul accentueaz faptul c fiecare pas in domeniul integrrii conduce in mod logic ctre un
altul, i c guvernele naionale se afl in situaia de a nu putea rezista in faa presiunilor generate de procesul
integrrii. In acest caz, atat actorii supranaionali, cat i cei naionali, au o influen considerabil.
Funcionalismul (F). In mod incontestabil, printele acestui curent este David Mitrany, ideile sale fiind
ulterior preluate i dezvoltate in diferite alte studii i analize de ctre teoreticieni precum J. Nye, E. Haas, P.
Taylor, A. J. R. Groom .a. Cheia inelegerii F este faptul c acest curent, dei ofer o explicaie privind
apariia i evoluia instituiilor internaionale, incearc in principal s ofere un cadru pentru depirea
conflictelor i, respectiv, realizarea pcii. Acest lucru nu este surprinztor, de vreme ce F a aprut in anii 40,
ca reacie la abordrile specifice perioadei i care aveau in prim-plan statul (federalismul i doctrina
securitii colective). Mitrany a argumentat c un sistem funcional care s promoveze pacea poate fi
construit numai printr-o abordare de jos in sus (bottom up), prin care s fie incurajate toate formele de
cooperare, ceea ce va reduce treptat capacitatea statelor de a aciona in mod suveran. Sugereaz c procesele
de cooperare internaional trebuie s inceap prin tratarea unor aspecte transnaionale specifice, concrete,
precum, de pild, controlul bolilor. Succesul unor asemenea aranjamente funcionale ar genera imboldul de
a repeta acest tip de experiene i in alte sectoare. Acest lucru presupunea ins ca i guvernele naionale s
recunoasc i s accepte necesitatea transferului de responsabiliti funcionale ctre agenii internaionale
insrcinate cu misiuni specifice. Cooperarea intre statele membre, care funcioneaz eficient numai in
msura in care se concentreaz asupra unor activiti specifice, punctuale (funcii), anterior realizate de
ctre state naionale, i care, in urma cooperrii, vor fi mult mai bine realizate intr-un context mai larg;
Funcionalismul a accentuat primatul dimensiunii politice a suveranitii, privit ca un mnunchi de puteri, de
capaciti. Pe msur ce aceste puteri erau incredinate de ctre stat unor organisme funcionale, capacitatea
statului de a aciona in mod suveran se reducea. De asemenea, mai trebuie subliniat i faptul c rezultatul
cooperrii funcionale nu trebuia s fie acela de a crea un stat nou, mai mare i mai eficient ci doar a unei noi

ordini mondiale. Ca atare, D. Mitrany considera c treptat, statul concentrat teritorial va avea tot mai puine
funcii de exercitat i va aciona intr-o lume in care cea mai mare parte a activitilor de administrare i
guvernare vor fi incredinate unor organisme cu funcii specifice i fr apartenen teritorial.
Neofuncionalismul In prima perioad a procesului integrrii europene (care a urmat semnrii Tratatului de
la Roma, din 1957), invingtor in dezbaterea teoretic prea a fi neofuncionalismul. Neofuncionalismul
(NF) cuta s explice cum i de ce statele membre, in mod voluntar, au acionat in comun, alturi de vecinii
lor, acceptand s-i piard anumite atribute ale suveranitii, dar dobandind astfel noi modaliti de rezolvare
a conflictelor dintre ele (E. Haas, 1976). Pe scurt, neofuncionalitii considerau c, o dat ce guvernele
naionale fac primul pas in direcia integrrii, procesul se va auto-intreine i conduce guvernele chiar mai
departe decat acestea au anticipat iniial. Eventual, un asemenea proces poate duce, in cele din urm, la
formarea unui stat federal european.
In explicaiile oferite de neofuncionaliti, conceptul de extindere, de revrsare a competenelor, este esenial.
Pentru primii analiti ai curentului NF, erau importante dou accepiuni ale acestui concept: extinderea
competenelor, a efectelor de antrenare in plan funcional (functional spillover) i in plan politic (politic
spillover). Extinderea competenelor, a efectelor de antrenare in plan funcional se bazeaz pe faptul c, de
vreme ce economiile moderne sunt constituite din componente interconectate, in cazul in care un stat
membru ii va integra unul din sectoarele sale funcionale, datorit presiunilor de ordin tehnic, continuarea
integrrii se va impune i la nivelul sectoarelor conexe din celelalte ri. Extinderea competenelor, a
efectelor de antrenare la nivel politic se refer la apariia unor presiuni politice in favoarea integrrii, in cazul
statelor implicate. O dat ce un sector a devenit parte a procesului de integrare, grupurile care acioneaz in
cadrul acestuia vor descoperi rapid beneficiile care deriv i vor face presiuni (lobby) la nivelul propriului
guvern pentru a susine in continuare procesul integrrii. Cu alte cuvinte, aceste grupuri interesate, contiente
de avantajele care revin sectoarelor deja integrate, vor pleda in favoarea integrrii in faa guvernelor proprii.
Ernst B. Haas a fost considerat unul din fondatorii neofuncionalismului. Haas a definit integrarea ca fiind
procesul prin care actorii politici din anumite zone naionale distincte sunt convini s-i transfere
convingerile, ateptrile i activitile politice ctre un nou centru mai larg, ale crui instituii posed sau
solicit jurisdicie asupra statelor naionale existente. Haas considera c un asemenea proces era mai uor de
realizat intr-un context regional, precum cel specific Europei de Vest. Spre deosebire de Mitrany, Haas a
recunoscut c este foarte dificil s fie separate problemele tehnice de cele politice, la fel cum sunt extrem de
greu de evitat conflictele dintre state, in cazul in care avantajele cooperrii vor fi distribuite inegal. Ca atare,
devine esenial crearea unor instituii formale care s impun i s susin tratatele, acordurile,
angajamentele dintre statele-naiuni. Pentru a fi eficiente, ar trebui ca aceste instituii s dispun de o anumit
autonomie fa de guvernele naionale. Haas considera c, pe baza acestor principii, dup iniierea acestui
proces i constituirea de instituii, suveranitatea statelor se va diminua pe msur ce cooperarea dintr-o sfer
de activitate se va rspandi in altele, iar procesul birocratic de luare a deciziilor va evolua ctre un nivel
supranaional (cu specific regional). In plus, pe msur ce tot mai muli actori vor fi implicai in derularea

acestui proces, intre elite se va produce o form de socializare, in sensul atenurii loialitii fa de statulnaiune, in favoarea suportului acordat intereselor regiunii, ca intreg.
Interguvernamentalismul (IG), teoretizat de Stanley Hoffmann, a reprezentat principalul rspuns la criza
NF. El este de acord c i ali actori i grupuri de interes joac un rol important in procesul integrrii, dar
vede in guvernele naionale arbitri cu drept de decizie in problemele eseniale. Poziiile asumate de guverne
sunt determinate de considerente naionale, in special de impactul deciziilor privind integrarea asupra
economiei naionale, dar i asupra perspectivelor electorale ale partidului de guvernmant. Adepii acestui
curent au atras atenia asupra importanei care revine politicilor naionale in procesul de integrare european.
Accentuarea rolului i influenei statului, care urmrete doar realizarea egoist a propriilor interese, in
special in domenii politic sensibile, precum aprarea naional, securitatea naional, politica extern.
Interguvernamentalismul ii are originea in teoriile relaiilor internaionale, respectiv in teoria realist.
Conform realitilor, statele-naiune sunt actorii principali de pe scena internaional, dezvoltarea relaiilor
politice dintre state fiind rezultatul aciunii guvernelor naionale. In acest decor internaional, realitii nu
acord prea mult importan actorilor supranaionali sau transnaionali, crora le recunosc utilitatea numai in
msura in care servesc interesele statelor membre. Cu alte cuvinte, actorii supranaionali nu trebuie s
urmreasc obiective transnaionale, ci numai servirea celor naionale. Perioada anilor 70, caracterizat prin
termenul de euroscleroz, a accentuat caracterul interguvernamental al procesului de integrare. Europa s-a
confruntat in aceast perioad cu dou crize petroliere, cu omaj ridicat, inflaie i reducerea ritmurilor de
cretere economic. Aadar, in aceast conjunctur economic nefavorabil, statele membre s-au concentrat
tot mai mult pe aspectele interne, in detrimentul procesului de integrare. Pe acest fond, eforturile de reducere
a barierelor non-tarifare au sczut in intensitate, in vreme ce, in comerul intra-comunitar au aprut noi
obstacole. In plus, i activitatea Comisiei a intrat in declin, in timp ce Consiliul de Minitri a devenit cea mai
important instituie a CEE. Teoria lui Hoffman a cutat s explice perioada anilor 60-70, perioad
caracterizat prin stagnarea procesului de integrare european i reapariia sentimentelor naionaliste la
nivelul elitelor din diferite state membre.
2.2 Cu ceva mai mult timp inainte de actualele dezbateri teoretice privind raportul dintre
interguvernamentalism i supranaionalism, Carole Webb argumenta c atat neofuncionalismul, cat i
interguvernamentalismul pur sunt dou concepte mult prea statice, inguste i, ca atare, neconvingtoare. Ea
sublinia c in analiza procesului decizional ar trebui s se in cont de complexitatea mediului decizional, atat
a celui specific fiecrui stat membru, cat i a celui comunitar. Lansarea programului Pieei Unice in 1985,
moment care a marcat o nou faz in procesul integrrii europene, a fost rapid urmat de noi dezvoltri
teoretice la nivelul abordrilor realiste, dar i pluraliste. Fidel tradiiei pluraliste, Gary Marks (1992, 1993) a
dezvoltat conceptul de guvernare la mai multe niveluri (multi-level governance), care i-a permis s descrie
modul in care UE a translatat ctre un sistem decizional specific, in care puterea se imparte intre actori aflai
la niveluri diferite (multiple) de guvernare: subnaional, naional i supranaional. In contrast cu aceast
abordare, ali analiti (printre care Andrew Moravcsik, 1993 i Mark Pollack, 1995) au continuat s

accentueze rolul jucat de guvernele naionale. Astfel, A. Moravcsik a propus un nou model, pe cel al
interguvernamentalismului liberal.
Guvernarea la niveluri diferite (multi-level governance) In centrul acestei teorii st observaia c procesul
decizional colectiv i independena instituiilor supranaionale au erodat suveranitatea guvernelor naionale.
In plus, guvernele sunt acum mai puin capabile s controleze activitatea altor actori interni, care acioneaz
i la scar internaional. Cu alte cuvinte, integrarea european reprezint un proces in cadrul cruia
autoritatea i influena decizional sunt imprite intre niveluri diferite de guvernare subnaional, naional i
supranaional (Marks, 1996). Modelul guvernrii la mai multe niveluri (GMN) nu neag faptul c
guvernele naionale rman cele mai importante piese in puzzel-ul european (Marks, 1996). El nu este ins de
acord cu faptul c statul reprezint un actor in relaiile internaionale i face distincia intre statul privit ca
un set de reguli instituionale i statul ca punct de referin pentru actorii politici. Punctul de plecare al GMN
il reprezint numrul in cretere de competene care se suprapun la diferite niveluri de guvernare, precum i
cooperarea actorilor politici la toate aceste niveluri de guvernare. GMN se bazeaz pe trei caracteristici
principale:
Competenele decizionale sunt imprite intre actorii participani la diferite nivele, cel mai important nivel
la care are loc aceast cooperare fiind cel comunitar. In cadrul UE, instituiile comunitare supranaionale,
Comisia, PE, CEJ, sunt cele care exercit in mod independent propria influen asupra procesului decizional,
asupra formulrii politicilor comune i asupra implementrii acestora;
Procesul decizional colectiv implic i o semnificativ pierdere de suveranitate i, in consecin, de control
asupra procesului decizional deinut de liderii naionali. In majoritatea domeniilor, deciziile vor fi afectate de
participarea unui numr din ce in ce mai mare de actori, situai la diferite niveluri de guvernare. In cadrul
procesului decizional, Consiliul de Minitri nu mai deine monopolul decizional, PE fiind tot mai mult
implicat in procesul legislativ i, indeosebi, in procedura de co-decizie. Ca atare Consiliul este actorul
principal in luarea deciziilor, ins PE i Comisia sunt nite parteneri indispensabili (G. Marks, 1996);
Arenele politice sunt interconectate i nu separate la diferite niveluri. Dei nivelul naional continu s
rman principalul loc de formare al preferinelor naionale, in final se formeaz o varietate de canale i
conexiuni intre diferitele nivele de guvernare supranaional, naional i subnaional. Actorii subnaionali
acioneaz atat la nivel naional, cat i la nivel supranaional, dand astfel natere unor asocieri transnaionale
diferite. Statele nu mai monopolizeaz legturile dintre actorii naionali i cei comunitari, ci se constituie in
actori care contest deciziile luate la diferite niveluri. (G. Marks, 1996)
Guvernarea la mai multe nivele nu contest suveranitatea statelor membre, care sunt atrase intr-un sistem de
guvernare la mai multe nivele, prin liderii lor i diferii actori subnaionali, naionali i supranaionali.
Interguvernamentalismul liberal (IGL) promovat de Moravcsik, dei pornete de la premisa c statele sunt
actori raionali, se indeprteaz de realismul tradiional prin accentul pus pe importana procesului intern de
formare a politicilor comune. In conformitate cu Moravcsik (1993), IGL presupune existena unei structuri
de baz tripartite in ceea ce privete formularea preferinelor in cazul politicilor comune, a negocierilor
interstatale i a delegrii instituionale: prima parte implic existena unor procese interne diferite i deci a

unor poziii diferite abordate de guverne in timpul negocierilor; a doua parte a analizei se oprete asupra
modului in care interesele naionale conflictuale sunt reconciliate in cadrul Consiliului de Minitri; a treia
parte caut s explice circumstanele in care guvernele naionale deleag puteri instituiilor supranaionale.
Spre deosebire de teoria interguvernamentalist, teoria liberal-interguvernamental dezvoltat de Moravcsik
acord un rol important instituiilor in calitatea lor de facilitatori in cazul proceselor de negociere la nivel
comunitar. Statul naional beneficiaz i utilizeaz mediul instituional al UE pentru a-i promova preferinele
i interesele interne. Acest lucru se intampl atat la nivelul instituiilor supranaionale, cum ar fi Comisia
European, Parlamentul European, Curtea European de Justiie, cat i interguvernamentale, precum
Consiliul de Minitri.
Adancirea integrrii i creterea domeniilor in care instituiile supranaionale au competene, se datoreaz
necesitii i dorinei statelor membre de a cuta soluii comune unor probleme comune. Acest lucru nu
implic ins o dinamizare a transferului de suveranitate ctre UE, ci numai o confirmare a faptului c
retragerea din cadrul sistemului sau intoarcerea la o situaie de status quo este practic imposibil. Diferenele
principale intre IG i IGL se regsesc in modul in care cele dou abordri teoretice privesc poziia statului in
relaiile internaionale i, in special, in procesul de integrare european. Astfel, in timp ce IG consider statul
o cutie neagr, in cazul cruia preferinele i interesele sunt considerate ca date, IGL caut s descifreze
interiorul cutiei negre i s explice aceste poziii, atitudini, interese, pornind de la influena exercitat de
diferitele grupri guvernamentale i non-guvernamentale. Preferinele statelor nu mai sunt considerate a fi
date, ci formate, ca urmare a interaciunilor de la nivel intern i extern. A doua diferen se refer la accentul
pus de ctre stat pe procesul de negociere politic sau economic. Astfel, in timp ce in cazul IG, statul este
preocupat in principal de aspectul politic al negocierilor internaionale, in cazul IGL, accentul cade tot mai
mult pe aspectele economice. IGL a aprut ca teorie pe fondul reverimentului economic care a urmat
adoptrii Actului Unic (1986/1987). Moravcsik considera c succesul Actului Unic se datoreaz aciunii
actorilor transnaionali, dar i negocierilor dintre guvernele statelor membre.