Sunteți pe pagina 1din 11

O Monedă „Tânără” Într-un Mediu Dificil: Cazul Leului Moldovenesc

Alex Tănase | Leu & Dezvoltare

Pe 29 noiembrie 2018, Republica Moldova (Moldova în acest articol) va celebra cea de-a 25-a
aniversare a înfiinţării propriei sale monede. Cu toate că în curând va avea 24 de ani, Leul
moldovenesc (Leu/Lei) este încă o moneda tânără, în special dacă este comparată cu alte monede care
există de sute de ani. Faptul că este o monedă tânără nu este ceva foarte neobişnuit. Până la urmă şi
moneda Uniunii Europene (UE) (Euro) în formatul său actual este de fapt chiar mai tânără. Ceea ce
este extraordinar în cazul Leului este mediul dificil în care a fost emis şi în care a existat până acum.
În zilele noastre, este comun faptul că fiecare ţară face eforturi pentru a avea propria monedă ca un
semn al identităţii, suveranităţii şi, în final, al propriei bunăstări. Moldova şi moneda sa nu sunt
excepţii de la acest lucru. În istoria umanităţii, legătura intrinsecă dintre vieţile oamenilor şi bani
datează de multe secole. În timpurile moderne, din ce în ce mai mulţi oameni cred ca totul depinde de
bani. Aşa după cum Oscar Wilde, faimosul dramaturg britanic, a zis: „Când eram tânăr am crezut că
banii sunt cel mai important lucru în viaţă; acum că sunt bătrân ştiu că aşa este”. Există un mare
adevăr în această maximă şi acest lucru este valabil şi în cazul Leului.

Monedă„Tânără”

Moldova a devenit stat independent pe 27 August 1991, în urma dizolvării Uniunii Sovietice. Din
această cauză şi într-un mediu geopolitic deosebit de complex, povestea monedei sale este un caz
interesant. Înainte de independenţă, Moldova, ca şi celelalte 14 republici ale fostei Uniuni Sovietice, a
folosit Rubla sovietică şi, pentru o perioadă scurtă de timp, Rubla rusească. De asemenea, pentru o
perioadă scurtă de timp după independenţă Moldova a tipărit propriile sale „cupoane” înainte de a lua
o decizie curajoasă de a introduce propria monedă. Aceasta s-a întâmplat pe 29 noiembrie 1993, când,
cu suportul Fondului Monetar Internaţional (FMI), a pus în circulaţie Leul (primele bancnote fiind
tipărite în străinătate, în Franţa).

Din punct de vedere economic, existau unele condiţii pentru o monedă stabilă în acele zile, cum
ar fi lipsa oricărei datorii externe, potenţialul economic bun al sectorului agrar şi, bineînţeles, dorinţa
moldovenilor de a avea propriile lor semne monetare. Aceste premise erau de o importanţă majoră, dar
trebuie notat că Moldova nu avea nici un fel de rezerve valutare şi niciun fel de deţineri de aur la
momentul când această nouă monedă s-a „născut”. În procesul de dizolvare al fostei Uniuni Sovietice,
Moldova a optat pentru varianta: „nici o parte din datoria externă, nici o parte din activele
internaţionale”.

Punctul de pornire „fără datorie externă” a fost un factor major (deşi acest avantaj a fost pierdut
repede în tranziţia la o economie de piaţă), dar lipsa oricăror deţineri de aur a bântuit moneda până în
zile noastre. Bazat pe rezultatele bune în implementarea reformelor, Leul a reuşit să rămână stabil în
primii 5 ani de la punerea sa în circulaţie. În noiembrie 1993, primul curs de schimb al Leului a fost
stabilit administrativ de către Banca Naţională a Moldovei (BNM) la 3,85 Lei/USD. La sfârşitul anului
1994, procesul de depreciere a fost foarte blând până la 4,27 Lei/USD, apoi la 4,50 Lei/USD la finele
anului 1995 şi la 4,66 Lei/USD la finele lui 1997.

Potenţialul economic al acestei ţări a fost foarte bun, dacă este comparat cu dimensiunile sale
geografice şi umane, dar nu a fost utilizat la nivelul cel mai înalt. La data introducerii propriei sale
monede, Moldova a înregistrat însă un declin economic accentuat (-31% la PIB în 1994 şi -3.2% în
1995, după alţi patru ani de reduceri masive ale PIB-ului în perioada 1990-1993). Inflaţia a fost extrem
de înaltă (1.283% în 1993 şi 587% în 1994), iar deficitele bugetului de stat erau de asemenea foarte
mari (aproximativ 5-8% din PIB). În pofida aşa numitei opţiuni zero (fără datorie externă, fără active
externe), datoria externă a Moldovei a început să se acumuleze într-un ritm rapid. Nivelul de USD 700
milioane fost deja atins în octombrie 1996. Până la mijlocului anului 1997 acelaşi indicator ajunsese la
USD 1 miliard, conform cifrelor publicate de BNM. Aceasta reprezenta 50% din PIB-ul Moldovei,
lucru care era deja îngrijorător. Mai mult, în următorii 20 de ani, datoria externă va atinge un nivel
impresionant de USD 6.6 miliarde (EUR 6.25 miliarde) la finele anului 2016. Acesta era deja la
aproximativ 100% din PIB. Rezervele în valuta convertibilă au evoluat însă rezonabil de bine în aceste
circumstanţe.

Sectorul Bancar, IFI şi Cotaţii Internaţionale

Sectorul bancar moldovenesc, care a fost important pentru introducerea şi evoluţia Leului, a fost
diferit comparativ cu cel din alte ţări în tranziţie. Moldova a moştenit de la fosta Uniune Sovietică cele
patru sucursale ale fostelor bănci specializate, dintre care una pentru agricultură, una pentru industrie,
comerţ şi servicii, una pentru finanţarea sectorului social şi ultima pentru deţinerea economiilor băneşti
ale populaţiei. Cele patru entităţi s-au ajustat rapid la noile realităţi şi au devenit bănci universale după
1991. Pe scurt, aceasta este povestea celor mai mari patru bănci ale ţării din zilele timpurii ale
tranziţiei: Moldova-Agroindbank, Moldindconbank, Banca Socială şi Banca de Economii (ultimele
două bănci şi Unibank au intrat într-un proces de lichidare în 2015 (vezi text în casetă)). În paralel, noi
bănci private au fost înfiinţate şi au început să se dezvolte.

În paralel, în august 1992, Moldova a devenit un membru deplin al FMI şi al Grupului Băncii
Mondiale. Apartenenţa la aceste instituţii financiare internaţionale (IFI) a reprezentat o importantă
realizare pentru noile autorităţi moldoveneşti. Aceasta a pus piatra de temelie pentru noua monedă
moldovenească, ce avea sa fie emisă un an mai târziu. În primii ani de existenţă ai Leului, BNM a
condus o politică monetară foarte restrictivă. Ratele de refinanţare pentru băncile comerciale
ajunseseră la niveluri foarte neuzuale de 377% în martie 1994. Rezervele minime obligatorii pentru
băncile comerciale erau ţinute la niveluri foarte ridicate (de exemplu, în 1994 la aproximativ 28%).
Nivelul ratei de refinanţare a fost apoi relaxat la 19% în aprilie 1996, iar nivelul rezervelor minime
obligatorii a fost redus de la 12% la finele anului 1995 la 8% la sfârşitul anului 1996. Mai recent, acest
nivel a fost fixat la 7.0% din 25 octombrie 2017. În aceste condiţii, Moldova a acceptat prevederile
Articolului VIII din Statutul FMI pe 30 iunie 1995. Membrii FMI care acceptă aceste prevederi se
obligă să se abţină de la introducerea oricăror restricţii privind plăţile internaţionale şi transferurile de
la contul curent şi să elimine oricare practici discriminatorii în regimul valutar. Aceasta înseamnă, de
fapt, convertibilitate de cont curent pentru moneda respectivă. Pentru convertibilitate la contul de
capital, îndeplinirea mai multor cerinţe este necesară în primul rând. În noiembrie 2016, Moldova a
semnat un nou program cu FMI pentru o suma de USD 178,7 milioane. Condiţionalitatea acestui ultim
program este bogată, în special în ceea ce priveşte supravegherea sistemului bancar şi restructurarea
acestui sector cheie. Până la sfârşitul lunii octombrie 2017, o suma de USD 58,6 milioane a fost trasă
de către Moldova.

În prima parte a tranziţiei sale, Moldova a fost ţara care a implementat în mod exemplar toate
acordurile încheiate cu FMI şi cu alte IFI-uri, în special în ceea ce priveşte nivelul creditelor. Bazat pe
aceste rezultate bune în implementarea reformelor, Moldova a reuşit să obţină în anii ‘90 cotaţii
favorabile de la agenţii internaţionale cunoscute, cum ar fi o cotaţie foarte bună de la Moody’s de Ba2
în 1996. Cu toate acestea, avantajul a fost pierdut datorită unor evoluţii severe în domeniul politic,
financiar şi bancar înregistrate în ultimii 3-5 ani. De exemplu, o nouă cotaţie recentă de la Moody's
Investors Service a fost de numai B3 pe 13 ianuarie 2017 (cu perspectivă stabilă), iar aceasta a fost
posibilă numai după un nou acord cu FMI.

Evoluţiile Recente ale Leului

Acestea erau realizări bune în acele vremuri şi au fost reflectate ca atare în stabilitatea relativă a
Leului. Cu toate acestea, evoluţia acestei monede tinere avea să înregistreze evenimente dramatice în
anii care au urmat. În primul rând, o depreciere puternică a urmat crizei din 1998, aşa după cum se
vede mai jos. A doua mare depreciere avea să urmeze în 2014 (vezi Fig. 2). În timp ce introducerea şi
trendul acestei monede „tinere” în prima parte a istoriei sale au fost bune, situaţia curentă a monedei
nu este totuşi prea bună. Este nevoie de o revenire economică puternică pentru a aduce stabilitate
Leului. Aceasta necesită restructurarea companiilor mari deţinute de stat care în prezent înregistrează
pierderi sau primesc subvenţii de la buget, precum şi creşterea substanţială a exporturilor, inclusiv
către ţările CSI. Pământul ar trebui distribuit fermierilor care la rândul lor ar trebui sa producă mai
multe alimente organice, atât pentru piaţa internă, cât şi pentru export în UE şi alte pieţe internaţionale.
De asemenea, un control strict al datoriei externe ar trebui să fie o prioritate pentru autorităţile
moldoveneşti din prezent. O structură adecvată a datoriei externe este de dorit, dar în mod realistic se
poate ca Moldova să nu fie aptă să jongleze/să aleagă între creditorii săi. Mai simplu spus, ţara nu are
capacitate de împrumut pentru a fi aptă să îşi diversifice sursele externe de finanţare. Ultimul
împrumut acordat de România, de EUR 150 milioane în trei tranşe, în octombrie 2015 (tras integral
până la 27 septembrie 2017) a fost mai mult un împrumut de urgenţă acordat de o ţară vecină şi
prietenă decât un acces normal la pieţele internaţionale de capital.

Datoria externa moldovenească a avut şi va continua să aibă un impact material în ceea ce


priveşte soarta Leului. În plus, datoria acumulată de către companiile din Transnistria a fost şi va
continua să fie un subiect de discuţii fierbinţi în societatea moldovenească, deoarece aşa-zisa
Republică Transnistreană, separatistă şi nerecunoscută, a fost susţinută în permanenţă de către
Federaţia Rusă încă de când Moldova a devenit independentă în 1991. Ca atare, întrebarea a fost şi
încă este dacă Moldova trebuie sa plătească datoria rezultată din tranzacţiile entităţilor transnistrene.
Moldova a fost şi va continua sa fie vulnerabilă din punct de vedere extern din cauza dependenţei sale
aproape totale de importurile de energie din Federaţia Rusă şi din alte ţări CSI. În iarna anului 1996,
Moldova a fost forţată sa introducă „starea de urgenţă” deoarece Federaţia Rusă a redus exporturile
sale de ţiţei, gaze naturale şi energie. În anii mai recenţi, Moldova a avut alt fel de dificultăţi generate
de restricţii şi/sau prohibiţii totale ale exporturilor la unele din produsele sale tradiţionale (vin, coniac,
carne, vegetale, fructe, etc.) pe pieţele ruseşti. S-a spus ca aceasta ar fi fost făcut din motive
fitosanitare, dar toţi analiştii externi ai evoluţiilor moldoveneşti sunt de acord că aceste restricţii au
avut motivaţii geopolitice.
Remitenţe
De-a lungul timpului a fost şi va continua să fie, pentru viitorul previzibil, o corelaţie directă între
cursul de schimb al Leului şi nivelul remitenţelor (transferurile celor circa un milion de moldoveni
care lucrează în străinătate). Din acest punct de vedere, Moldova şi moneda sa este un caz
exemplificativ a unei asemenea afirmaţii. Moldova a primit anual în ultimii 10 ani în medie USD 1,3-
1,4 miliarde de la cetăţenii săi care în prezent trăiesc şi muncesc în Federaţia Rusă, UE, SUA, Marea
Britanie, Israel şi multe alte ţări. În anumiţi ani, aceasta a reprezentat până la 20% din PIB-ul
moldovenesc, dar marea majoritate a acestor bani merg pentru consum/subzistenţă, care nu este cel
mai bun trend pe care cineva şi l-ar spera. Ca atare, cursul de schimb al Leului este în mod clar legat
de volumul remitenţelor prezentate mai jos.

IFI, inclusiv BERD-ul, au acordat asistenţă tehnică Moldovei (şi altor ţări CSI) pentru a educa
publicul larg cum să facă aceste transferuri pe canale oficiale (bănci, companii de transfer al banilor,
etc.) şi, chiar mai mult, cum să utilizeze aceste resurse importante pentru investiţii. Transferurile mari
au ajutat în mod considerabil Leul să supravieţuiască, dar dacă nivelul remitenţelor va scădea (aşa cum
pare să fie tendinţa ultimilor ani), cursul de schimb al Leului va fi clar afectat în mod negativ. Nu
există nici o îndoială că presiunea asupra monedei va continua fără un nivel solid al intrărilor din
remitenţe. Raportul consum/investiţii va fi de asemenea important, iar creşterea ponderii investiţiilor
va ajuta Leul.

Evoluţii Recente în Sectorul Bancar

Statutul Leului, atât pe plan intern cât şi extern, a fost sub o presiune mare în ultimii 5 ani.
Supravegherea BNM până la finele lui martie 2016 a fost slabă. Sectorul bancar a fost confruntat cu
scandaluri majore, dintre care aşa zisa „spălătorie moldovenească” şi marea fraudă bancară (vezi text
în casetă) au fost cele mai devastatoare pentru Leu. Referitor la primul scandal, în sinteză, unele bănci
moldoveneşti au fost implicate în tranzacţii privind spălarea de bani în care au fost implicate fonduri
ruseşti, entităţi ruseşti, bănci comerciale din Moldova, Federaţia Rusă şi ţările Baltice şi entităţi
legale/autorităţi ale statului moldovenesc (judecători, procurori, portărei, notari publici, avocaţi, etc.).
Conform unor analişti independenţi, circa USD 20 miliarde (cifre mai recente vorbesc chiar de USD
22 miliarde) au fost „spălate” din Federaţia Rusă către jurisdicţii off-shore pe baza unor scheme
aproape sofisticate, descrise frecvent de către presa moldovenească şi internaţională. Băncile
moldoveneşti au acţionat în aceste tranzacţii ca simpli comisionari, bazându-se pe decizii ale
judecătoriilor şi sub ordinele portăreilor din Moldova. Toate aceste tranzacţii dubioase au fost automat
raportate de către bănci la BNM şi la fostul Centrul de Luptă Împotriva Corupţiei şi Combaterea
Terorismului. Înapoi în 2014, autorităţile din Moldova au solicitat autorităţilor ruseşti corespunzătoare
informaţii referitoare la originea banilor transferaţi din conturile ruseşti deţinute la băncile
moldoveneşti şi transferate apoi în băncile din Letonia şi după aceea, de aici, în jurisdicţii off-shore.
Autorităţile din Federaţia Rusă nu au răspuns. Toate aceste tranzacţii au fost implementate de-a lungul
anilor până în mai 2014, când întreaga schemă a devenit publică. Mulţi judecători şi portărei care au
fost implicaţi au fost arestaţi şi mulţi manageri de la băncile implicate (şi de la BNM) au fost
concediaţi/arestaţi/sau au avut licenţele revocate. Totuşi, aceasta a fost prea puţin şi prea târziu!
Dezastrul a fost făcut, iar Leul a intrat într-un proces continuu de depreciere.
O consecinţă suplimentară a impactului negativ al spălării banilor şi a tranzacţiilor bancare fraudulente
şi toxice a fost creşterea fără precedent a împrumuturilor neperformante în sectorul bancar
moldovenesc, aşa cum se prezintă în Fig. 3 de mai jos. Creşterea rapidă de la 9,79% la sfârşitul lui
septembrie 2015 la 16,31% la finele lui 2016 (şi la 17,64% la iunie 2017) a fost cauzată de două
tendinţe (una mai negativă decât cealaltă): a) creşterea absolută a creditelor neperformante de la Lei
3.877,24 milioane la Lei 5.669,86 milioane în aceasta perioadă care este legată de starea economiei şi
de atitudinea economică a unei societăţi traumatizată de frauda bancară; şi b) un trend şi mai
îngrijorător de scădere a volumului total al împrumuturilor de la Lei 39.613,06 milioane la Lei
34.761,27 milioane (un trend crescător al acestor neperformante s-a înregistrat de asemenea şi la iunie
2017). Al doilea trend a avut un impact substanţial asupra creşterii economice a ţării şi, ca urmare,
asupra recentelor slăbiciuni ale Leului într-un context geopolitic regional turbulent.

În plus, o altă problemă serioasă a băncilor moldoveneşti a fost legată de existenţa propriu-zisă a
acţionarilor netransparenţi în aproape toate băncile din ţară, în afară de câteva bănci medii şi mici cu
acţionari străini reputabili. Aceasta a permis „atacuri raider” asupra acţiunilor unora dintre cele mai
mari bănci cum ar fi Moldova-Agroindbank şi Victoria Bank şi ale unor companii de asigurări. În
această privinţă, supravegherea BNM a eşuat până când un nou Guvernator a fost numit de
Parlamentul Moldovei (Decizia nr. 31 din 11 martie 2016 cu data de începere 11 aprilie 2016) când
măsuri de corectare a acestei situaţii inacceptabile au început să fie implementate. Această problemă
nu este încă rezolvată, iar impactul nefavorabil (deja înregistrat) asupra Leului va mai continua pentru
o vreme.

În aceste condiţii, coroborat şi cu cel de-al doilea mare scandal prezentat mai sus, moneda s-a
depreciat puternic la 20.87 lei/EUR şi la 20.04 lei/USD, respectiv, la finele anului 2016. La 30
septembrie 2017, Leul a fost cotat la 20.74 lei/EUR. În anii 2015-2016, nivelul de 22.00 lei/EUR a fost
depăşit ceea ce arată fragilitatea unei monede tinere care nu a fost aptă să facă faţă condiţiilor extreme
derivate din scandaluri, fraude şi o economie în zbatere a unei ţări aflată la răscruce de drumuri. Un
trend incipient şi fragil de apreciere a Leului a fost înregistrat în prima parte a lui 2017 (în special faţă
de USD), apreciere care este legată de asigurarea finanţării externe de la IFI şi de la UE.

Lupta Împotriva Corupţiei

Există un acord clar între analiştii de piaţă că nivelul corupţiei este un factor crucial în a
determina soarta oricărei monede. Acest lucru este valabil şi pentru Moldova. Totuşi, lupta împotriva
corupţiei în această ţară este mai mult un „spectacol” naţional cu care mass media obţine audienţă.
Rezultate actuale sunt foarte modeste, dacă sunt ceva rezultate. Există nevoia unei puternice voinţe
politice să se lupte împotriva corupţiei şi este clar că ea lipseşte în cazul Moldovei. La rândul ei
aceasta a determinat şi va mai continua să aibă un impact negativ în legătură cu soarta Leului.
Principala problemă aici este că zona politică este cea mai mare generatoare de corupţie, ceea ce
explică lipsa de voinţă politică pentru a eradica această plagă. Autorităţile de stat împuternicite prin
lege să lupte cu corupţia sunt „controlate” de decidenţii politici, iar acţiunile şi, în consecinţă,
rezultatele lor sunt în mod corespunzător slabe.

În cazul Moldovei (şi, de asemenea, al altor ţări), lupta împotriva corupţiei ar trebui să înceapă
cu educaţia în şcoli şi universităţi. Acesta este un proces care poate lua generaţii, dar în final va da
roade. Societatea civilă, inclusiv sindicatele (vezi rezultatele conferinţei de la Kiev din septembrie
2017), şi mass-media ar trebui de asemenea să joace un rol-cheie în combaterea corupţiei. Jurnalismul
de investigaţie ar trebui cultivat şi ajutat în aşa fel încât jurnaliştii să poată aduce probe indubitabile
împotriva celor corupţi. Toate autorităţile statale autorizate (cum ar fi Procuratura Generală, Centrul
Naţional Anticorupţie, serviciile speciale de informaţii, judecătoriile, etc.) ar trebui întărite şi scoase de
sub controlul oligarhilor. Cooperarea lor internaţională ar trebui să fie promovată, la fel cum ar trebui
să fie şi schimbul de informaţii cu organizaţiile internaţionale puternice, specializate în acest domeniu.
Specific pentru Moldova, interzicerea acţionarilor înregistraţi în paradisuri fiscale sau în jurisdicţii
non-cooperante trebuia sa fi fost făcută cu mult timp în urmă. Cu toate acestea, nu este încă prea târziu
dacă există voinţă în această privinţă pentru că mult mai mult se cere acum pentru o bună imaginea a
ţării şi pentru stabilitatea cursului de schimb al Leului. În fine, legea în Moldova trebuie sa fie
îmbunătăţită ca să aplice penalităţi severe împotriva celor care în final sunt dovediţi ca fiind corupţi.
Confiscarea de către statul moldovenesc a valorilor rezultate din tranzacţii frauduloase va avea un
impact pozitiv asupra echilibrului bugetului de stat (deficitul pe baze cash a fost de 2,1% din PIB în
2016 şi este proiectat să crească la 3,7% în 2017) şi, în final, asupra statutului Leului, atât intern cât şi
extern.

În Loc de Concluzii

Nu există concluzii uşoare la acest articol, deoarece asemenea concluzii pot fi sensibile în
climatul geo-politic actual din regiune. Pentru a concluziona totuşi într-un fel, ar fi corect să spunem că
scurta istorie a tranziţiei Moldovei la o economie de piaţă, a „tânărului” său Leu şi, mai mult chiar, a
statutului său în prezent sunt simple reflecţii ale economiei, ale politicilor interne fiscale şi monetare,
ale contextului internaţional şi, mai important, ale atitudinii populaţiei faţă de Leu.

O concluzie clară poate fi însă uşor trasă: o monedă e puternică/mai puternică atâta timp cât este
sprijinită de o economie sănătoasă şi robustă. Construcţia unei asemenea economii trebuie să fie un
interes naţional pentru Moldova. Aderarea la acest ţel de către întreaga comunitate, autorităţile locale
şi centrale, băncile comerciale, banca centrală, guvern şi politicieni este crucială. Fără ca toţi să tragă
împreună în aceeaşi direcţie şi într-o manieră coordonată, Leul s-ar putea să nu înflorească.

Bunul potenţial prezent al Moldovei există şi trebuie fructificat. ţara a semnat Acordul de Liber
Schimb Aprofundat şi Cuprinzător (DCFTA) cu UE în iunie 2014 (cu efect deplin de la 1 iulie 2016),
dar beneficiile trebuie încă pe deplin utilizate.
În aceste eforturi, Moldova poate fi ajutată de UE, FMI, Banca Mondială şi alte IFI majore. Între
timp, să ne reamintim noi înşine că o monedă puternică trebuie susţinută de o economie puternică (şi
nu invers, cum au lăsat să se înţeleagă unele autorităţi moldoveneşti în octombrie 2017). Moldova şi
„tânărul” său Leu nu pot evita acest adevăr fundamental al ştiinţelor economice.■

Alex Tănase este un Consultant Independent şi fost Associate Director, Senior Banker la EBRD
şi fost IMF Advisor.

Judecăţile şi opiniile exprimate nu sunt cele ale FMI şi/sau ale Băncii Mondiale şi/sau ale BNM şi/sau
ale BERD şi/sau ale oricărei alte instituţii citate. Judecăţile şi datele sunt bazate pe informaţii
disponibile la finele lunii Septembrie 2017.

Consecinţele pozitive şi negative ale reformei monetare din Republica Moldova (29
noiembrie 1993)

• Violarea de către BNM şi Guvern a Hotărârii Parlamentului din 21 iulie 1990 şi tergiversarea
emiterii MDL a cauzat enorme prejudicii monetare şi financiare, care pot fi estimate la sume de
ordinul miliardelor Destrămarea ultimului imperiu, în decembrie 1991, a făcut posibilă atât a)
redobândirea independenţei reale a statelor (semicoloniale) din Europa Centrală şi de Est (ECE),
precum şi a celor (coloniale) din spaţiul est-sovietic, cât şi b) efectuarea unor transformări radicale
socio-economice în acest areal.

• Violarea de către BNM şi Guvern a Hotărârii Parlamentului din 21 iulie 1990 şi tergiversarea
emiterii MDL a cauzat enorme prejudicii monetare şi financiare, care pot fi estimate la sume de
ordinul miliardelor

Destrămarea ultimului imperiu, în decembrie 1991, a făcut posibilă atât a) redobândirea


independenţei reale a statelor (semicoloniale) din Europa Centrală şi de Est (ECE), precum şi a celor
(coloniale) din spaţiul est-sovietic, cât şi b) efectuarea unor transformări radicale socio-economice în
acest areal. Reformele în cauză au avut mai multe obiective strategice (declarate sau nedeclarate).
Printre acestea, alături de altele, putem specifica: descentralizarea economiei, restabilirea proprietăţii
private (lichidate cu forţa din exterior), formarea elementelor reale ale statalităţii etc. În cazul
Republicii Moldova, printre cele mai importante transformări, în viziunea noastră, a fost reforma
monetară şi punerea în circulaţie, începând cu 29 noiembrie 1993, a monedei naţionale – leul
(moldovenesc).

Prof. univ. dr. Mihai PATRAŞ

Utilizarea monedei unice (a rublei ex-sovietice până la emiterea unităţilor monetare proprii) în
spaţiul noilor state independente (NSI, fostele republici unionale), după noi, a fost un argument în
defavoarea statalităţii NSI. De aceea, adoptarea declaraţiilor privind suveranitatea şi independenţa
politică (în fond faţă de fosta Federaţie Rusă) a permis declanşarea procesului de clădire a structurilor
şi formarea elementelor statalităţii acestora. Cele mai avansate în acest sens, cu aproape două decenii
în urmă, erau ţările baltice – Estonia, Letonia, Lituania, plus Moldova şi Georgia. Această devansare (a
NSI de către cele cinci state menţionate) se referea şi la argumentarea diverselor aspecte privind
necesitatea substituirii rublei sovietice cu moneda proprie. Întru confirmarea concluziei în cauză
amintim doar câteva documente: Concepţia autogestiunii teritoriale a Republicii Moldova [1],
Hotărârea Parlamentului RM privind trecerea la economia de piaţă [2] etc. Această Hotărâre, din iulie
1990, prevedea emiterea monedei proprii (încă) în 1991. Necesitatea acesteia (monedei proprii) era
dictată, în primul rând, de argumente economice. Amintim câteva dintre acestea.

1. Până la sfârşitul anilor `80-ci, R. Moldova avea o devansare a exporturilor totale asupra
importurilor , iar în aceste condiţii utilizarea rublei însemna o ieşire netă anuală de bunuri fără o
(contra) compensare respectivă ulterioară.

2. Economia naţională, începând cu a. 1990, a intrat, la fel ca şi alte economii similare, într-o
criză acută şi profundă, ieşirea din care era imposibilă în condiţiile lipsei unor pârghii financiare
eficiente (cum este moneda).

3. La 2 ianuarie 1992 în spaţiul NSI s-a declanşat liberalizarea preţurilor, adică creşterea liberă a
acestora (urmare a decalajelor semnificative anterioare dintre preţurile interne şi pe pieţele externe). În
consecinţă, inflaţia a crescut până la 2500-2700% în 1992. Există o insuficienţă acută de numerar.

4. Fostele organe unionale în mod operativ modificau defavorabil (pentru autorităţile


moldoveneşti) modul de comportament (în anii 1990-1991) al fostelor entităţi unionale (care dominau
în industria moldovenească de atunci).

5. Tot mai multe bunuri au devenit deficitare. Dereglările în economie se acutizau, dacă nu
zilnic, atunci cel puţin săptămânal/decadal/lunar. Au început să fie utilizate diferite cvasi-monede
(talonaşe, cupoane etc.) pentru achiziţionarea diferitor bunuri.

În ianuarie 1992, Ucraina vecină a emis (cvasi)moneda proprie (carbovaneţul). Chiar şi Federaţia
Rusă a emis rubla proprie (rusească), pe care mulţi n-au deosebit-o de cea sovietică.

Evenimentele reale nu mai permiteau o tergiversare mai departe de către BNM şi Guvern a
reformei monetare (propuse în repetate rânduri de către Comisia parlamentară de specialitate).
Emiterea monedei proprii s-a declanşat cu o întârziere de doi-trei ani faţă de decizia în cauză a
organului suprem legislativ al RM. Ea a întârziat şi faţă de alte state NSI. În anii 1990-1993 existau şi
„specialişti”, care „argumentau” că cel mai potrivit moment pentru emiterea monedei proprie va fi
atunci, când economia RM va începe să „crească”. Aceasta efectiv însemna – nu mai de grabă decât
anul 2000. Menţionăm că unul din obiectivele majore ale emiterii leului moldovenesc (MDL) a fost
anume relansarea economiei aflate în criză profundă. Adică, atunci (conştient sau inconştient) se
confundau cauzele şi consecinţele: moneda urma să contribuie la însănătoşirea economiei şi, în nici un
caz, invers. Consideram atunci şi acuma, ca fiind evident faptul, că economia Republicii Moldova nu
putea „însănătoşi” rubla ex-sovietică, aflată în circulaţie. Însănătoşirea monedei altui stat întotdeauna
ţine doar de responsabilitatea acestuia.

Consecinţele punerii în circulaţie a leului moldovenesc au fost semnificative, atât pozitive, cât şi
negative, pe termen mediu şi lung.

În lista principalelor urmări pozitive merită a fi evidenţiate:

1. Emiterea MDL efectiv a completat statalitatea R. Moldova, aceasta din urmă având ca
componentă imanentă, cel puţin la etapa actuală, şi aspectul monetar. Reducerea la zero a influenţei
directe a altor emitenţi monetari.
2. Autorităţile publice, în primul rând cele economice, au obţinut o importantă pârghie de
evidentă, de măsurare şi de influenţare eficientă a economiei, de reglementare a acesteia. De exemplu,
principalul document financiar al statului – bugetul public – începând cu 1994 a fost elaborat în MDL,
unităţi de măsură relativ stabile. A apărut noţiunea de curs valutar (pentru relaţiile externe).
Comparativ cu anii precedenţi s-a diminuat inflaţia etc.

3. Emiterea monedei proprii efectiv însemna obţinerea anuală de venituri de emisie etc.

Anterior, de astfel de venituri RM nu dispunea. Costurile emiterii banilor (de cca. 6 mil. USD.)
au fost mult inferioare rezultatelor directe. Concomitent, însă, au existat, şi încă mai există, şi enorme
neajunsuri, precum şi consecinţe negative.

Unul din principalele neajunsuri ale reformei monetare constă în întârzierea efectuării acesteia cu
doi-trei ani, comparativ cu prevederile Parlamentului RM din 21 iulie 1990, precum şi comparativ cu
majoritatea altor state ex-sovietice. De exemplu, emiterea monedelor (sau cvasi-monedelor) proprii s-
au produs după cum urmează: Ucraina (cvasi-moneda în ianuarie 1992, iar la 2 septembrie 1996 –
grivna), Estonia (crona, 20 iunie 1992), Letonia (4 mai 1992, provizoriu a început aplicarea rublei
letone, iar la 12 februarie 1993 – a fost emis latul), Rusia (rubla, 1992), Lituania (la 16 septembrie
1992 a început aplicarea cvasi-monedei „talonas”, iar la 1 iulie 1993 a fost emis litas-ul), Kîrgîzstanul
(somul, 5 mai 1993), Georgia (3 aprilie 1993 a început aplicarea cuponului, ulterior în acelaşi an –
lari), Kazahstanul (tenge, 15 noiembrie 1993), Armenia (dramul, 20 noiembrie 1993), Azerbaidjan
(manatul, 1993), Uzbechistan (sumul, 1993), Turkmenistanul (manatul, 1993) . (În treacăt menţionăm,
că nu corespund adevărului afirmaţiile din presă potrivit cărora, RM ar fi fost prima care au emis
moneda proprie în spaţiul ex-sovietic. – v. interviul ex-premierului de atunci al RM, Timpul, 24 august
2007). După cum vedem, RM a fost printre ultimele NSI, care a emis moneda proprie. Trebuie să
specificăm în mod deosebit, că statutul economico-financiar al cvasi-monedelor premergătoare
emiterii monedelor naţionale în unele NSI, a fost diferit.

Violarea de către BNM şi Guvern a Hotărârii Parlamentului din 21 iulie 1990 şi tergiversarea
emiterii MDL a cauzat enorme prejudicii monetare şi financiare, care pot fi estimate la sume de
ordinul miliardelor. Aceasta s-a produs prin diferite metode atât directe (export net vizibil sau invizibil
etc.), cât şi indirecte (blocarea proceselor financiare şi de plăţi din cauza insuficienţei de numerar,
sporirea rapidă a economiei subterane, creşterea dezorganizării economice etc.).

Una din cele mai grave erori, dacă nu chiar cea mare, a constat în utilizarea unui coeficient unic
universal (1000:1) de convertire (sau preschimbare) a valorilor (inclusiv a numerarului) „vechi” în
valori noi. De exemplu, dacă un imobil valora până la emiterea monedei proprii (MDL) 100 000 ruble
(- cupoane), atunci după data de 29 noiembrie 1993 acel imobil era apreciat (în documente) cu 1000
MDL. Sau dacă un furnizor a livrat produse de 50 mii rubule la 15 octombrie 1993 cu plata respectivă
convenită, de exemplu, peste o lună şi jumătate, atunci beneficiarul bunurilor urma să achite la 30
noiembrie doar 50 lei. În cazul existenţei unor datorii, debitorii achitau după data emiterii monedei
1/1000 din suma nominală precedentă, dar exprimată în lei etc.

O atare modalitate de „reevaluare” (de fapt de subevaluare) a avut consecinţe grave economico-
financiare asupra economiei, evoluţiei ulterioare a acesteia, precum şi asupra veniturilor şi depunerilor
băneşti ale populaţiei etc. Câteva exemple confirmătoare. Procesul, care în limbajul ştiinţific se
numeşte privatizare, a fost perversat (după reforma monetară) din cauza: a) valorilor mici (derizorii) a
bunurilor imobile, şi b) accesului limitat la acest proces a publicului larg. Înstrăinarea proprietăţii de
stat (a întregului popor) s-a produs, de regulă, în favoarea unor foşti manageri, funcţionari publici etc.,
care deţineau informaţiile respective etc. În mare măsură procesul în cauză s-a transformat în unul
fraudulos, cu toate consecinţele nedrepte pe termen lung.

Depunerile băneşti ale populaţiei prin varianta propusă de BNM, de asemenea, au fost
devalorizate aproape în totalitate (în valoare reală, conform estimărilor noastre, de câteva mii ori),
aceasta conducând la pauperizarea în masă a populaţiei. De exemplu, dacă o persoană a depus la banca
în 1989 zece mii de ruble (echivalentul costului unui automobil), atunci după emiterea monedei, suma
depunerii constituia doar 10 lei (preţul mediu a unui litru de coniac). Fiindcă până la reforme sectorul
bancar era (preponderent) de stat, populaţia a pierdut (în mare măsură) încrederea faţă de structurile
publice în general şi faţă de bănci, în special. Chiar dacă „partea leului” a soldului depunerilor băneşti
ale populaţiei de cca. 4,3 mlrd. rub. (1991) a fost însuşită de către Rusia, problema restituirii valorii
reale a economiilor băneşti ale cetăţenilor putea fi soluţionată, după părerea noastră, cu mult mai
eficient, printr-o reformă monetară argumentată ştiinţific. Iar dacă aceasta n-a avut loc (în noiembrie
1993), printr-o compensare principial diferită de cea acceptată ulterior de către Parlamentul RM. Mai
argumentat convertirea (în MDL) numerarului şi a depunerilor putea fi realizată prin utilizarea unor
coeficienţi diferenţiaţi. De exemplu, pentru numerar – un sistem de astfel de coeficienţi, iar pentru
depuneri băneşti şi bani în cont – altul. În principiu, o atare schemă a fost folosită anterior în timpul
reformei monetare din fosta URSS (din 1947) şi ea trebuia ştiută de către cei antrenaţi în procesul
emiterii monedei proprii. Existau însă (şi au fost propuse) şi alte soluţii, care evitau conflictele şi
neîncrederea titularilor de depozite prin compensarea cu hârtii de valoare (echivalente cu depunerile)
emise în contul proprietăţilor ale fostelor bănci de stat.

Reforma monetară urma să fie realizată în paralel cu reforma preţurilor. Acestea ţineau, însă, de
competenţa Guvernului. În cazul sincronizării acestor reforme inflaţia din anul 1994, adică primul an
deplin de utilizare a monedei naţionale, ar fi fost de patru-cinci ori mai mică etc.

Metoda de indexare a depunerilor băneşti ale populaţiei (din perioada 1961-1991) acceptată
ulterior de către Parlament a fost o încercare de a corecta parţial greşelile comise de către BNM în
timpul reformei monetare (din 1993). Ea (indexarea aplicată), însă, după noi, nu poate fi considerată ca
fiind adecvată nici ca „volum”, nici ca „sursă” de compensare, şi nici ca „timp” (de rambursare). În
primul rând, şi aceasta-i cel mai important, titularii depunerilor nu obţin nici pe departe valorile reale
ale soldurilor cumulative de numerar depus până în anul 1991 în bănci, în primul rând, în cadrul Băncii
de Economii. Rambursarea actuală a acelor depuneri este condiţionată şi se referă doar la un
contingent anumit (de vârsta a treia) şi cu o întârziere, în fond, de peste 20 ani, faţa de termenul dorit
(de ridicare a sumelor) de către depunători. Afară de aceasta, recuperarea în cauză se efectuează din
banii publici, adică a tuturor contribuabililor, inclusiv ai unei părţi a titularilor, în timp ce proprietatea
bancară, fostă de stat (care putea servi ca sursă de compensare), după aşa numita privatizare a fost
transmisă (la un preţ derizoriu) unor persoane private. Anume aceştia din urmă, indirect, au însuşit pe
nedrept o parte reală din depuneri. (Tot pe nedrept va fi însuşită şi proprietatea actualei bănci de
economii, propusă pentru aşa numita privatizare, pe care o considerăm din start greşită).

Modalitatea propusă de BNM de convertire a valorilor din ruble ex-sovietice în MDL (după 29
noiembrie 1993) a favorizat beneficiarii de credite, debitorii în cauză rambursând sume simbolice în
locul împrumuturilor obţinute anterior.
În forma concretă, în care s-a produs, reforma monetară a influenţat negativ majoritatea
producătorilor şi furnizorilor, respectiv a favorizat cumpărătorii, beneficiarii de bunuri, în special
imobil, şi servicii, care după data emiterii monedei s-au achitat pentru acestea cu sume artificial
diminuate. Evident că una din consecinţe a fost acutizarea situaţiei financiare sau chiar falimentarea
furnizorilor/producătorilor/prestatorilor de servicii.

Moneda reprezintă nu doar un element al statalităţii, o importantă pârghie economică etc., dar şi
o componentă a vieţii cotidiene. Pe parcursul vieţii sale fiecare cetăţean se confruntă cu moneda, o
„pipăie”. În acest sens, ea trebuie să reprezinte şi un semn de mândrie naţională. Aceasta înseamnă atât
valoarea economică, cât şi calitatea fizică. Dacă valoarea economică depinde de mai mulţi factori,
atunci cea fizică, depinde de comanditar. O simplă comparaţie a „exteriorului” monedei moldoveneşti
(a banilor de hârtie şi a celor metalici) ne arată că şi ei cedează nu numai faţă de calitatea banilor de la
vecini (Ucraina şi România), dar nici nu sunt prea europeni. Avem în vedere atât calitatea proastă a
hârtiei, cât şi a monedei divizionare a banilor moldoveneşti. Chiar dacă actualii bani sunt provizorii, în
sensul că într-un viitor nu prea îndepărtat vom aplica moneda euro, perioada de tranziţie oricum
trebuie să fie cu monedă calitativă. Pentru o mai bună circulaţie monetară se impune optimizarea
divizării bancnotelor în funcţie de valoarea nominală în sens că o bancnota de doi sau trei lei e
necesară. În presă a fost menţionat faptul că mai există şi unele greşeli gramaticale în textele de pe
bani.

Aşa dar, însumând cele expuse, efectuarea cu mare întârziere şi conform unei scheme
neadecvate, reforma monetară a condus, în plan extern, la enorme pierderi materiale şi financiare
pentru RM, urmare a redistribuirii în favoarea altor state a unor valori semnificative.

În plan intern, ea (direct sau indirect, prin aşa numita privatizare prin utilizarea unei scheme
neadecvate de convertire a valorilor etc.) a condus la o redistribuire a bunurilor în societate în favoarea
unui cerc relativ restrâns de cetăţeni, în defavoarea majorităţii populaţiei supuse pauperizării într-un
termen relativ scurt. În plan moral aceasta a format o atitudine respingătoare faţă de aşa numitele
reforme şi aşa numita economie de piaţă. Consecinţele respective nu au fost înlăturate nici până în
prezent. Ele, în viziunea noastră, în mare măsură explică şi subdezvoltarea economică a RM – ultimul
loc ferm în Europa ca mărime a PIB-ului per capita, ca nivel de salariu, de consum şi de viaţă.

Considerăm, că cel puţin sub aspect ştiinţifico-istoric, reforma monetară din 1993 ar merita să fie
supusă unui studiu amplu, sistemic, desfăşurat şi ştiinţific argumentat.

Surse selective:

1. Patraş Mihai. Concepţia autogestiunii teritoriale a Republicii Moldova. – Viaţa Satului, 19


decembrie 1988.

2. Hotărârea Parlamentului RM din 21 iulie 1990 privind trecerea la economia de piaţă.