Sustenabilitatea este capacitatea de a exista constant.

În secolul 21 , se referă în general la

capacitatea biosferei și a civilizației umane de a coexista. Este, de asemenea, definit ca procesul de
menținere a schimbărilor într-un mediu echilibrat de homeostază , în care exploatarea resurselor,
direcția investițiilor, orientarea dezvoltării tehnologice și schimbarea instituțională sunt toate în
armonie și sporesc atât potențialul actual, cât și cel viitor. satisface nevoile și aspirațiile umane.
Pentru mulți din domeniu, durabilitatea este definită prin următoarele domenii sau piloni
interconectați: mediu, economic și social, care, potrivit lui Fritjof Capra , se bazează pe principiile
gândirii sistemelor (vezi și teoria sistemelor ). Au fost luate în considerare și subdomeniile dezvoltării
durabile: culturale, tehnologice și politice. Conform viitorului nostru comun , dezvoltarea durabilă
este definită ca o dezvoltare care „răspunde nevoilor prezentului fără a compromite capacitatea
generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi”. Dezvoltarea durabilă poate fi principiul
organizator al durabilității, totuși alții pot considera că cei doi termeni sunt paradoxali (adică
dezvoltarea este inerent nedurabilă).

Sustenabilitatea poate fi definită și ca un proces socio-ecologic caracterizat prin urmărirea unui ideal
comun. [ sursă auto-publicată? ] Un ideal este prin definiție de neatins într-un anumit timp și spațiu.
Cu toate acestea, prin abordarea persistentă și dinamică a acestuia, procesul are ca rezultat un
sistem durabil. Mulți ecologiști și ecologiști susțin că durabilitatea se realizează prin echilibrul
speciilor și resursele din mediul lor. Așa cum se practică de obicei în gestionarea resurselor naturale ,
scopul este menținerea acestui echilibru, resursele disponibile nu trebuie epuizate mai repede decât
resursele sunt generate în mod natural.

Utilizarea modernă a termenului de durabilitate este largă și dificil de definit cu precizie. Inițial,
durabilitatea însemna să se facă doar o astfel de utilizare a resurselor naturale, regenerabile, încât
oamenii să poată continua să se bazeze pe randamentele lor pe termen lung. Conceptul de
durabilitate, sau Nachhaltigkeit în germană, poate fi urmărit înapoi la Hans Carl von Carlowitz (1645–
1714) și a fost aplicat silviculturii .

Ecosistemele și mediile sănătoase sunt necesare pentru supraviețuirea oamenilor și a altor

organisme . Modalitățile de reducere a impactului negativ asupra omului sunt ingineria chimică
ecologică , gestionarea resurselor de mediu și protecția mediului . Informațiile sunt obținute din
calculul ecologic , chimia ecologică , știința pământului , știința mediului și biologia conservării .
Economia ecologică studiază domeniile cercetării academice care vizează abordarea economiilor
umane și a ecosistemelor naturale.

Trecerea către sustenabilitate este, de asemenea, o provocare socială care implică legislația
internațională și națională , planificarea și transportul urban , gestionarea lanțului de aprovizionare,
stilurile de viață locale și individuale și consumismul etic . Modalitățile de viață mai durabile pot lua
multe forme din reorganizarea condițiilor de viață (de exemplu, ecovilages , eco-municipalități și
orașe durabile ), din reevaluarea sectoarelor economice ( permacultură , construcție verde ,
agricultură durabilă ) sau practici de lucru ( arhitectură durabilă), folosind știința pentru a dezvolta
noi tehnologii (tehnologii ecologice , energie regenerabilă și fisiune durabilă și putere de fuziune ) sau
proiectarea sistemelor într-un mod flexibil și reversibil și ajustarea stilurilor de viață individuale care
conservă resursele naturale.

Pe scurt, „termenul„ durabilitate ”ar trebui privit ca obiectivul uman al țintei de echilibru om-
ecosistem (homeostazie), în timp ce„ dezvoltare durabilă ”se referă la abordarea holistică și
procesele temporale care ne conduc către punctul final al durabilității.” În ciuda popularității
crescute a utilizării termenului „durabilitate”, posibilitatea ca societățile umane să realizeze
sustenabilitatea mediului a fost și continuă să fie pusă sub semnul întrebării - având în vedere
degradarea mediului , schimbările climatice , consumul excesiv , creșterea populației și căutarea
societăților de creștere economică nelimitată într-un sistem închis.

Trei dimensiuni ale sustenabilității

Summit - ul Mondial 2005 privind dezvoltarea socială a identificat obiectivele de dezvoltare durabilă,
cum ar fi dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului. Această viziune a fost
exprimată ca o ilustrație folosind trei elipse suprapuse care indică faptul că cei trei piloni ai
durabilității nu se exclud reciproc și se pot consolida reciproc. De fapt, cei trei piloni sunt
interdependenți și, pe termen lung, niciunul nu poate exista fără ceilalți. Cei trei piloni au servit ca
teren comun pentru numeroase standarde de sustenabilitate și sisteme de certificare în ultimii ani, în
special în industria alimentară. Standardele care astăzi se referă în mod explicit la linia de jos triplă
includ Rainforest Alliance , Fairtrade și UTZ Certified . Unii experți și practicieni în sustenabilitate au
ilustrat patru piloni ai sustenabilității sau un rezultat de patru ori. Un astfel de pilon este generațiile
viitoare, care subliniază gândirea pe termen lung asociată durabilității. Există, de asemenea, o opinie
care consideră utilizarea resurselor și sustenabilitatea financiară drept doi piloni suplimentari ai
durabilității.

Dezvoltarea durabilă constă în echilibrarea eforturilor locale și globale pentru a satisface nevoile
umane de bază, fără a distruge sau a degrada mediul natural. Întrebarea devine atunci cum să
reprezentăm relația dintre acele nevoi și mediu.

Un studiu din 2005 a arătat că justiția de mediu este la fel de importantă ca dezvoltarea durabilă.
Economistul ecologic Herman Daly a întrebat: "la ce folosește o ferăstrău fără pădure?" Din această
perspectivă, economia este un subsistem al societății umane, care este el însuși un subsistem al
biosferei, iar obținerea într-un sector este o pierdere de la altul. Această perspectivă a dus la
„figura„ economiei ”cercurilor imbricate în„ societate ”din„ mediu ”.

Definiția simplă că durabilitatea este ceva care îmbunătățește „ calitatea vieții umane în timp ce
trăiește în cadrul capacității de suport a ecosistemelor de susținere”, deși vagă, transmite ideea
durabilității având limite cuantificabile. Dar durabilitatea este, de asemenea, o chemare la acțiune, o
sarcină în desfășurare sau „călătorie” și, prin urmare, un proces politic, astfel încât unele definiții
stabilesc obiective și valori comune. Pământului Carta vorbește despre „o societate durabilă globală
bazată pe respectul pentru natura, drepturile universale ale omului, justiție economică și o cultură a
păcii“. Aceasta a sugerat o figură mai complexă a durabilității, care a inclus importanța domeniului
„politicii”. Mai mult decât atât, durabilitatea implică luarea deciziilor și inovarea responsabilă și
proactivă care minimizează impactul negativ și menține un echilibru între rezistența ecologică,
prosperitatea economică, justiția politică și vibrația culturală pentru a asigura o planetă dorită pentru
toate speciile acum și în viitor. Tipurile specifice de durabilitate includ agricultura durabilă ,
arhitectura durabilă sau economia ecologică . Înțelegerea dezvoltării durabile este importantă, dar
fără ținte clare rămâne un termen nefocalizat precum „libertate” sau „justiție”. De asemenea, a fost
descris ca un „dialog de valori care provoacă sociologia dezvoltării”

Cercuri de durabilitate și a patra dimensiune a durabilității

În timp ce Declarația Mileniului a Organizației Națiunilor Unite a identificat principiile și tratatele

privind dezvoltarea durabilă, inclusiv dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția
mediului, a continuat să utilizeze trei domenii: economie, mediu și durabilitate socială. Mai recent,
folosind un model de domeniu sistematic care răspunde dezbaterilor din ultimul deceniu, abordarea
Cercurilor de durabilitate a distins patru domenii ale sustenabilității economice, ecologice, politice și
culturale ; acest lucru în acord cu Națiunile Unite , Unesco , Agenda 21 și, în special, Agenda 21
pentru culturăcare specifică cultura ca al patrulea domeniu al dezvoltării durabile. Modelul este
folosit acum de organizații precum Programul Orașelor Națiunilor Unite și Metropolis. În cazul
Metropolis, această abordare nu înseamnă adăugarea unui al patrulea domeniu al culturii la figura
dominantă triplă a economiei, mediului și socialului. Mai degrabă, implică tratarea tuturor celor
patru domenii - economie, ecologie, politică și cultură - ca fiind sociale (inclusiv economice) și
distincția între ecologie (ca intersecție a lumii umane și naturale) și a mediului ca fiind ceea ce
depășește cu mult ceea ce noi după cum oamenii pot ști vreodată.

Șapte modalități

Un alt model sugerează încercarea oamenilor de a-și atinge toate nevoile și aspirațiile prin
intermediul a șapte modalități: economie, comunitate, grupuri ocupaționale, guvern, mediu, cultură
și fiziologie. De la scara umană la cea individuală, fiecare dintre cele șapte modalități poate fi
vizualizată pe șapte niveluri ierarhice. Sustenabilitatea umană poate fi realizată prin atingerea
sustenabilității la toate nivelurile celor șapte modalități.

Modelarea viitorului

Elementele integrate ale sustenabilității sunt activitățile de cercetare și inovare. Un exemplu grăitor
este politica europeană de cercetare și inovare în domeniul mediului . Acesta vizează definirea și
implementarea unei agende transformatoare pentru ecologizarea economiei și a societății în
ansamblu, astfel încât să le facă durabile. Cercetarea și inovarea în Europa sunt susținute financiar de
programul Orizont 2020 , care este, de asemenea, deschis participării la nivel mondial. Încurajarea
bunelor practici agricole asigură fermierilor să beneficieze pe deplin de mediu și, în același timp, să îl
păstreze pentru generațiile viitoare. În plus, instigarea soluțiilor inovatoare și durabile de călătorie și
transport trebuie să joace un rol vital în acest proces. În timpul Convenției-cadru a Organizației
Națiunilor Unite din 2019 privind schimbările climatice , activistul Rodrigo Ayala a adus câteva
mecanisme care să permită integrarea durabilității în societate. Nevoia de a ne aduna ca societate
pentru a planta mai mulți copaci în curtile noastre este necesară și, prin urmare, este o sarcină
pentru generația următoare.
Reziliență

Reziliența în ecologie este capacitatea unui ecosistem de a absorbi perturbările și de a-și păstra
structura și viabilitatea de bază. Gândirea la reziliență a evoluat din nevoia de a gestiona durabil
interacțiunile dintre sistemele construite de om și ecosistemele naturale, chiar dacă pentru factorii
de decizie politică o definiție rămâne incomparabilă. Gândirea la reziliență se referă la cât de multe
sisteme ecologice planetare pot rezista atacurilor cauzate de tulburările umane și pot furniza în
continuare generațiile actuale și viitoare ale serviciilor de la acestea. De asemenea, este preocupat
de angajamentul factorilor de decizie politici geopolitici de a promova și gestiona resursele ecologice
planetare esențiale pentru a promova rezistența și a atinge durabilitatea acestor resurse esențiale în
beneficiul generațiilor viitoare de viață. Reziliența unui ecosistem, și prin aceasta, durabilitatea
acestuia, poate fi măsurată în mod rezonabil la junctures sau evenimente în care combinarea în mod
natural care apar de regenerare forțe ( energie solară , apă, sol, atmosferă , vegetație și biomasă )
interacționează cu energia eliberată în ecosistem de perturbări. Cu toate acestea, trebuie să
recunoaștem faptul că rezistența este reactivă. Prin urmare, importanța de a trece dincolo de
reziliență și antifragilitate, și anume Tropophilia .

Cea mai practică viziune a durabilității este în termeni de eficiență . De fapt, eficiența este egală cu
durabilitatea, deoarece eficiența zero (atunci când este posibil) înseamnă zero deșeuri. O altă viziune
nu atât de practică a durabilității este sistemele închise care mențin procesele de productivitate la
nesfârșit prin înlocuirea resurselor folosite de acțiunile oamenilor cu resurse de valoare egală sau mai
mare de către aceiași oameni fără degradarea sau punerea în pericol a sistemelor biotice naturale. În
acest fel, sustenabilitatea poate fi măsurată în mod concret în proiectele umane dacă există o
contabilitate transparentă a resurselor puse înapoi în ecosistem pentru a le înlocui pe cei strămutați.
În natură, contabilitatea are loc în mod natural printr-un proces de adaptarepe măsură ce un
ecosistem revine la viabilitate dintr-o perturbare externă. Adaptarea este un proces cu mai multe
etape , care începe cu evenimentul perturbare (cutremur, erupție vulcanică, uragan, tornade,
inundații sau furtună), urmată de absorbția , utilizarea sau deformare a energiei sau energiilor care
forțele exterioare create. Analizând sisteme precum parcurile urbane și naționale, barajele, fermele
și grădinile, parcurile tematice, minele în aer liber, bazinele hidrografice, o modalitate de a analiza
relația dintre durabilitate și rezistență este de a vedea primele cu o viziune pe termen lung și
reziliența ca capacitate a inginerilor umani de a răspunde evenimentelor imediate de mediu.

Istorie

Denumirea de sustenabilitate este derivată din latina sustinere (tenere, a ține; sub, sub). Sustain
poate însemna „întreține”, „susține”, „susține” sau „îndura”. [22] [23] Istoria sustenabilității
urmărește sistemele ecologice dominate de oameni de la primele civilizații până în zilele noastre.
Această istorie se caracterizează prin succesul regional sporit al unei anumite societăți , urmat de
crize care au fost fie rezolvate, producând durabilitate, fie nu, ducând la declin.

La începutul istoriei umane, utilizarea focului și dorința pentru anumite alimente ar fi putut modifica
compoziția naturală a comunităților de plante și animale. În urmă cu 8.000 și 10.000 de ani, au apărut
comunități agrare care depindeau în mare măsură de mediul lor și de crearea unei „structuri de
permanență”.

Revoluția industrială occidentală din secolele XVIII-XIX a valorificat vastul potențial de creștere a
energiei din combustibilii fosili . Cărbunele a fost folosit pentru a alimenta motoare din ce în ce mai
eficiente și mai târziu pentru a genera electricitate. Sistemele moderne de salubrizare și progresele în
medicină au protejat populațiile mari de boli. La mijlocul secolului al XX-lea, o mișcare de mediu
adunată a subliniat că existau costuri de mediu asociate cu numeroasele beneficii materiale de care
se beneficiau acum. La sfârșitul secolului al XX-lea, problemele de mediu au devenit globale. Anii
1973 și 1979crizele energetice au demonstrat măsura în care comunitatea globală a devenit
dependentă de resursele de energie neregenerabile.

În anii 1970, amprenta ecologică a umanității a depășit capacitatea de încărcare a pământului, prin
urmare modul de viață al umanității a devenit nesustenabil.

În secolul XXI, există o conștientizare globală crescândă asupra amenințării reprezentate de efectul
de seră uman , produs în mare parte de defrișarea pădurilor și arderea combustibililor fosili.

Există cel puțin trei scrisori din partea comunității științifice despre amenințarea în creștere a
durabilității și modalitățile de eliminare a amenințării.

În 1992, oamenii de știință au scris primul Avertisment al oamenilor de știință mondiali către
umanitate, care începe: „Ființele umane și lumea naturală sunt pe un curs de coliziune”. Aproximativ
1.700 dintre oamenii de știință din lume, inclusiv majoritatea laureaților Premiului Nobel pentru
științe, au semnat-o. Scrisoarea menționează daune grave aduse atmosferei, oceanelor,
ecosistemelor, productivității solului și multe altele. Avertizează omenirea că viața de pe pământ, așa
cum o știm, poate deveni imposibilă și, dacă omenirea dorește să prevină daunele, trebuie luate
unele măsuri: o mai bună utilizare a resurselor , abandonarea combustibililor fosili , stabilizarea
populației umane , eliminarea sărăciei și Mai Mult.

În 2017, oamenii de știință au scris un al doilea avertisment către umanitate . În acest avertisment,
oamenii de știință menționează unele tendințe pozitive, cum ar fi încetinirea defrișărilor , dar, în
ciuda acestui fapt, susțin că, cu excepția epuizării ozonului , niciuna dintre problemele menționate în
primul avertisment nu a primit un răspuns adecvat. Oamenii de știință au solicitat reducerea
consumului de combustibili fosili , carne și alte resurse și stabilizarea populației. A fost semnat de
15.364 de oameni de știință din 184 de țări, făcându-l scrisoarea cu cele mai multe semnături ale
oamenilor de știință din istorie.

În noiembrie 2019, peste 11.000 de oameni de știință din 153 de țări au publicat o scrisoare în care
avertizează despre amenințări serioase la adresa sustenabilității din cauza schimbărilor climatice dacă
nu se vor produce schimbări mari în politici. Oamenii de știință au declarat „urgență climatică” și au
chemat să oprească consumul excesiv , să se îndepărteze de combustibilii fosili , să mănânce mai
puțină carne , să stabilizeze populația și multe altele.
Principii și concepte

Cadrul filosofic și analitic al sustenabilității se bazează pe și se conectează cu multe discipline și

domenii diferite; în ultimii ani a apărut o zonă care a ajuns să fie numită știință a durabilității.

Scara și contextul

Sustenabilitatea este studiată și gestionată pe mai multe scări (niveluri sau cadre de referință) de
timp și spațiu și în multe contexte ale organizațiilor de mediu, sociale și economice. Accentul variază
de la capacitatea totală de transport (durabilitatea) planetei Pământ până la durabilitatea sectoarelor
economice, ecosistemelor, țărilor, municipalităților, cartierului, grădinilor casnice, vieții individuale,
bunurilor individuale și serviciilor, inclusiv utilizarea resurselor naturale cu prudență pentru a
satisface nevoile actuale fără a afecta capacitatea viitoarei generații de a-și satisface nevoile. [ este
necesară o clarificare ] , ocupații, stiluri de viață și modele de comportament. Pe scurt, poate atrage
busola completă a activității biologice și umane sau a oricărei părți a acesteia. Așa cum a afirmat
Daniel Botkin, autor și ecologist, „vedem un peisaj care este mereu în flux, schimbându-se pe mai
multe scale de timp și spațiu”. Dimensiunea pură și complexitatea ecosistemului planetar s-au
dovedit a fi problematice pentru proiectarea măsurilor practice pentru a atinge sustenabilitatea
globală. Pentru a face lumină asupra imaginii de ansamblu, exploratorul și militantul sustenabilității
Jason Lewis a trasat paralele cu alte sisteme închise mai tangibile . De exemplu, el compară existența
umană pe Pământ - izolată pe măsură ce planeta se află în spațiu, prin care oamenii nu pot fi evacuați
pentru a scuti presiunea populației și resursele nu pot fi importate pentru a preveni epuizarea
accelerată a resurselor - cu viața pe mare pe o barcă mică izolată de apă . [ citație necesară ] În
ambele cazuri, susține el, exercitarea principiului precauției este un factor cheie în supraviețuire

Consum

Un factor principal al impactului uman asupra sistemelor terestre este distrugerea resurselor biofizice
și, în special, a ecosistemelor terestre. Impactul asupra mediului al unei comunități sau al omenirii în
ansamblu depinde atât de populație, cât și de impactul pe persoană, care, la rândul său, depinde în
moduri complexe de ce resurse sunt utilizate, dacă aceste resurse sunt sau nu regenerabile și de
amploarea activității umane relative la capacitatea de suport a ecosistemelor implicate. Gestionarea
atentă a resurselor poate fi aplicată la mai multe scări, de la sectoare economice precum agricultura,
industria prelucrătoare și industrie, la organizațiile de muncă, tiparele de consum ale gospodăriilor și
persoanelor fizice și la cererile de resurse ale bunurilor și serviciilor individuale.

Una dintre încercările inițiale de exprimare matematică a impactului uman a fost dezvoltată în anii
1970 și se numește formula I PAT . Această formulare încearcă să explice consumul uman în termeni
de trei componente: numărul populației , nivelurile de consum (pe care le numește „bogăție”, deși
utilizarea este diferită) și impactul pe unitate de utilizare a resurselor (care este denumită
„tehnologie”, deoarece acest impact depinde de tehnologia utilizată). Ecuația este exprimată: I = P ×
A×T

Unde: I = Impact asupra mediului, P = Populație, A = Afluență, T = Tehnologie

Conform celui de- al cincilea raport de evaluare IPCC , consumul uman, cu politica actuală, până în
anul 2100 ar trebui să fie de 7 ori mai mare decât în anul 2010

Circularitate

În ultimii ani, conceptele bazate pe resurse de (re) ciclism câștigă din ce în ce mai multă importanță.
Cea mai importantă dintre aceste concepte ar putea fi economia circulară , cu sprijinul său
cuprinzător de către chinezi și Uniunea Europeană . Există, de asemenea, o gamă largă de concepte
sau școli de gândire similare, inclusiv legile de la leagăn la ecologie, economie în buclă și
performanță, proiectare regenerativă , ecologie industrială , biomimicie și economia albastră. Aceste
concepte par a fi mai intuitiv mai durabile decât sistemul economic liniar actual. Reducerea intrărilor
de resurse și a scurgerilor de deșeuri și a emisiilor din sistem reduce epuizarea resurselor și poluarea
mediului. Cu toate acestea, aceste ipoteze simple nu sunt suficiente pentru a face față complexității
sistemice implicate și nu ia în considerare potențialele compromisuri. De exemplu, dimensiunea
socială a sustenabilității pare a fi abordată doar marginal în multe publicații despre Economia
circulară și unele cazuri necesită strategii diferite sau suplimentare, cum ar fi achiziționarea de
echipamente noi, mai eficiente din punct de vedere energetic. O revizuire a unei echipe de
cercetători din Cambridge și TU Delft a identificat opt tipuri diferite de relații între durabilitate și
economia circulară și anume:

o relație condiționată

o relație condițională puternică

o relație condițională necesară, dar nu suficientă

o relație benefică

o relație de subset (structurată și nestructurată)

o relație de grad

o relație cost-beneficiu / compromis

o relație selectivă

Măsurare

Măsurarea durabilității este baza cantitativă pentru gestionarea informată a durabilității. Metricele
utilizate pentru măsurarea durabilității (care implică sustenabilitatea domeniilor de mediu, sociale și
economice, atât individual, cât și în diverse combinații) evoluează: includ indicatori , repere, audituri,
standarde de durabilitate și sisteme de certificare precum Fairtrade și Organic , indici și contabilitate,
precum și evaluare, evaluare și alte sisteme de raportare. Acestea sunt aplicate pe o gamă largă de
scale spațiale și temporale.

Unele dintre cele mai cunoscute și utilizate pe scară largă măsuri de sustenabilitate includ rapoarte
de sustenabilitate corporativă , contabilitate Triple Bottom Line , Societatea Mondială de
Sustenabilitate, Cercuri de Sustenabilitate și estimări ale calității guvernării sustenabilității pentru
fiecare țară, folosind Indicele de Sustenabilitate de mediu și Indicele de performanță de mediu .
Două dintre cele mai cunoscute modalități de măsurare a durabilității mediului sunt limitele
planetare și amprenta ecologică . Dacă granițele nu sunt depășite și amprenta ecologică nu
depășește capacitatea de încărcare a biosferei , modul de viață al umanității este durabil.

Populația

Conform celei mai recente revizuiri (iulie 2015) a perspectivelor oficiale ale populației mondiale ale
Națiunilor Unite, se estimează că populația mondială va ajunge la 8,5 miliarde până în 2030, față de
actualele 7,3 miliarde (iulie 2015), pentru a depăși 9 miliarde de oameni până în 2050, și să ajungă la
11,2 miliarde până în anul 2100. Cea mai mare parte a creșterii va fi în țările în curs de dezvoltare a
căror populație este prognozată să crească de la 5,6 miliarde în 2009 la 7,9 miliarde în 2050. Această
creștere va fi distribuită în rândul populației cu vârsta cuprinsă între 15 și 15 ani. 59 (1,2 miliarde) și
60 sau peste (1,1 miliarde), deoarece se preconizează că numărul copiilor sub 15 ani din țările în curs
de dezvoltare va scădea. În schimb, populația din regiunile mai dezvoltateeste de așteptat să sufere
doar o ușoară creștere de la 1,23 miliarde la 1,28 miliarde, iar aceasta ar fi scăzut la 1,15 miliarde, cu
excepția unei migrații nete proiectate din țările în curs de dezvoltare către țările dezvoltate, care se
așteaptă să aibă în medie 2,4 milioane de persoane anual din 2009 până în 2050. Estimările pe
termen lung în 2004 ale populației globale sugerează un vârf în jurul anului 2070 de nouă până la
zece miliarde de oameni și apoi o scădere lentă la 8,4 miliarde până în 2100. Economiile emergente
precum cele din China și India aspiră la nivelul de trai al lumii occidentale, la fel ca și lumea
neindustrializată în general. Combinația dintre creșterea populației în lumea în curs de dezvoltare și
nivelurile de consum nesustenabile din lumea dezvoltată reprezintă o provocare dură pentru
durabilitate.

Capacitate de transport

La scară globală, datele științifice indică acum că oamenii trăiesc dincolo de capacitatea de încărcare
a planetei Pământ și că acest lucru nu poate continua la nesfârșit. Aceste dovezi științifice provin din
mai multe surse, dar sunt prezentate în detaliu în evaluarea ecosistemului mileniului și în cadrul
frontierelor planetare . O examinare detaliată timpurie a limitelor globale a fost publicată în cartea
Limites to Growth din 1972 , care a determinat comentarii și analize ulterioare. O revizuire din 2012
realizată în Nature de 22 de cercetători internaționali și-a exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că
Pământul s-ar putea „apropia de o schimbare de stat” în biosfera sa.

Amprenta ecologică măsuri consumului uman în ceea ce privește suprafața de teren și mare biologic
productiv necesare pentru a asigura toate cererile concurente cu privire la natura, inclusiv furnizarea
de alimente, fibre, cazarea infrastructurii urbane și absorbția deșeurilor, inclusiv de carbon de la
arderea combustibil fosil. În 2019, a necesitat în medie 2,8 hectare globale pe persoană la nivel
mondial, cu 75% mai mult decât capacitatea biologică de 1,6 hectare globale disponibile pe această
planetă per persoană (acest spațiu include spațiul necesar speciilor sălbatice). Deficitul ecologic
rezultat trebuie să fie atins dintr- un plus nesustenabilsursele și acestea sunt obținute în trei moduri:
încorporate în bunurile și serviciile comerțului mondial; preluate din trecut (de exemplu, combustibili
fosili ); sau împrumutate din viitor ca utilizare nesustenabilă a resurselor (de exemplu, prin
exploatarea excesivă a pădurilor și pescuitului ).
Cifra (dreapta) examinează durabilitatea la scara fiecărei țări, contrastând amprenta lor ecologică cu
indicele ONU de dezvoltare umană (o măsură a nivelului de trai). Graficul arată ce este necesar ca
țările să mențină un nivel de trai acceptabil pentru cetățenii lor, în timp ce, în același timp, să
mențină utilizarea durabilă a resurselor. Tendința generală este ca nivelurile de viață mai ridicate să
devină mai puțin durabile. Ca întotdeauna, creșterea populației are o influență marcată asupra
nivelurilor de consum și a eficienței utilizării resurselor. Obiectivul durabilității este creșterea
nivelului de trai global, fără a crește utilizarea resurselor dincolo de nivelurile durabile la nivel global;
adică să nu depășească consumul „unei singure planete”. Informațiile generate de rapoartele la scară
națională, regională și orașă confirmă tendința globală către societăți care devin mai puțin durabile în
timp.

Economistul român-american Nicholas Georgescu-Roegen , un progenitor în economie și un

paradigm fondator al economiei ecologice , a susținut că capacitatea de încărcare a Pământului -
adică capacitatea Pământului de a susține populațiile umane și nivelurile de consum - va scădea
cândva în viitor deoarece stocul finit de resurse minerale al Pământului este în prezent extras și
folosit. Herman Daly , economist ecologist de frunte și teoretician al statului constant , a propus
același argument . La scară de întreprindere, capacitatea de încărcare joacă acum, de asemenea, un
rol critic în a face posibilă măsurarea și raportarea performanței de durabilitate a organizațiilor
individuale. Acest lucru este demonstrat cel mai clar prin utilizarea instrumentelor, metodelor și
valorilor de sustenabilitate bazate pe context (CBS), inclusiv MultiCapital Scorecard, care sunt în curs
de dezvoltare din 2005. Contrar multor alte abordări principale pentru măsurarea performanței
durabilității organizațiilor - care tind să aibă o formă mai incrementală - CBS este legată în mod
explicit de limitele și pragurile sociale, de mediu și economice din lume. Astfel, mai degrabă decât să
măsoare și să raporteze modificările în termeni relativi de la o perioadă la alta, CBS face posibilă
compararea impactului organizațiilor cu normele, standardele sau pragurile specifice organizației
pentru ceea ce acestea (impacturile) ar trebui să fie în ordine. să fie sustenabil empiric (adică, care,
dacă ar fi generalizat la o populație mai mare, nu ar eșua să mențină suficiența resurselor vitale
pentru bunăstarea umană sau neumana).

Impactul uman global asupra biodiversității

La un nivel fundamental, fluxul de energie și ciclul biogeochimic stabilesc o limită superioară pentru
numărul și masa organismelor din orice ecosistem. Impactul uman asupra Pământului este
demonstrat în mod general prin schimbări dăunătoare în ciclurile biogeochimice globale ale
substanțelor chimice care sunt esențiale pentru viață, în special cele ale apei , oxigenului ,
carbonului , azotului și fosforului .

Millenium Ecosystem Assessment este o sinteză internațională de peste 1000 de conducere oameni
de stiinta biologice din lume care analizează starea Pământului ecosistemelor și oferă rezumate și
orientări pentru factorii de decizie. Se concluzionează că activitatea umană are un impact
semnificativ și crescător asupra biodiversității ecosistemelor mondiale , reducând atât rezistența lor,
cât și biocapacitatea . Raportul se referă la sistemele naturale ca „sistemul de susținere a vieții”
umanității, oferind servicii esențiale ale ecosistemului". Evaluarea măsoară 24 de servicii
ecosistemice și concluzionează că doar patru au demonstrat îmbunătățiri în ultimii 50 de ani, 15 sunt
în declin grav și cinci sunt într-o stare precară.

În 2019, un rezumat pentru factorii de decizie politică a celui mai mare și mai cuprinzător studiu până
în prezent privind biodiversitatea și serviciile ecosistemice a fost publicat de Platforma
interguvernamentală științifică-politică privind biodiversitatea și serviciile ecosistemelor . Raportul a
fost finalizat la Paris. Principalele concluzii:

1. În ultimii 50 de ani, starea naturii sa deteriorat într-un ritm fără precedent și accelerat.

2. Principalii factori ai acestei deteriorări au fost schimbările în utilizarea terenurilor și a mării,

exploatarea ființelor vii, schimbările climatice, poluarea și speciile invazive. La rândul lor, acești cinci
factori sunt cauzați de comportamente societale, de la consum la guvernare.

3. Daunele aduse ecosistemelor subminează 35 din 44 de obiective ONU selectate, inclusiv

Obiectivele de dezvoltare durabilă ale Adunării Generale a ONU pentru sărăcie, foamete, sănătate,
apă, clima orașelor, oceanele și pământul. Poate provoca probleme cu alimentația, apa și
alimentarea cu aer a umanității.

4. Pentru a rezolva problema, umanitatea va avea nevoie de o schimbare transformatoare, inclusiv o

agricultură durabilă , reduceri ale consumului și deșeurilor, cote de pescuit și gestionarea
colaborativă a apei.

În 2019, au fost publicate cercetări care arată că insectele sunt distruse de activitățile umane, cum ar
fi distrugerea habitatului , otrăvirea pesticidelor , speciile invazive și schimbările climatice într-un ritm
care va provoca prăbușirea sistemelor ecologice în următorii 50 de ani dacă nu poate fi oprită.

Obiective de dezvoltare durabilă

Obiectivele de dezvoltare durabilă (ODD) reprezintă actualul set armonizat al Adunării Generale a
Națiunilor Unite, format din șaptesprezece obiective de dezvoltare internaționale viitoare. Agenda
oficială pentru dezvoltare durabilă adoptată la 25 septembrie 2015 cuprinde 92 de paragrafe,
paragraful principal (51) prezentând cele 17 obiective de dezvoltare durabilă (ODD) și 169 de
obiective asociate acestora. Cele șaptesprezece obiective includ:

(1) Fără sărăcie ,

(2) Foame zero ,

(3) Bună sănătate și bunăstare ,

(4) Educație de calitate ,

(5) Egalitate de gen ,

(6) Apă curată și canalizare ,

(7) Energie accesibilă și curată ,

(8) Muncă decentă și creștere economică ,

(9) industrie, inovare și infrastructură ,

(10) reducerea inegalității ,

(11) orașe și comunități durabile ,

(12) consum și producție responsabilă ,

(13) acțiune climatică ,

(14) Viață subacvatică ,

(15) Viața pe uscat ,

(16)Pace, justiție și instituții puternice ,

(17) Parteneriate pentru obiective .

În august 2015 , existau 169 de obiective propuse pentru aceste obiective și 304 de indicatori propuși
pentru a arăta conformitatea.

Obiectivele de dezvoltare durabilă au înlocuit cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului (ODM),
care au expirat la sfârșitul anului 2015. ODM-urile au fost înființate în 2000 în urma Summit-ului
Mileniului al Organizației Națiunilor Unite.

Dezvoltare durabilă

Potrivit datelor pe care țările membre le-au reprezentat la Organizația Națiunilor Unite , Cuba a fost
singura țară din lume în 2006 care a îndeplinit definiția dezvoltării durabile a Fondului mondial
pentru natură , cu o amprentă ecologică mai mică de 1,8 hectare pe cap de locuitor, 1,5 și un indice
de dezvoltare umană de peste 0,8, 0,855.

Educație pentru dezvoltare durabilă

Educația pentru dezvoltare durabilă (ESD) este în mod obișnuit înțeleasă ca educație care încurajează
schimbarea cunoștințelor, abilităților, valorilor și atitudinilor pentru a permite o societate mai
durabilă și mai justă pentru toți. ESD își propune să împuternicească și să echipeze generațiile actuale
și viitoare pentru a-și satisface nevoile, utilizând o abordare echilibrată și integrată a dimensiunilor
economice, sociale și de mediu ale dezvoltării durabile. Conceptul de EDS s-a născut din nevoia de
educație pentru a aborda provocările de mediu în creștere cu care se confruntă planeta. Educația ar
trebui să c Durabilitatea în învățământul superior nu se limitează doar la încorporarea rezultatelor
învățării intenționate despre dezvoltarea durabilă în programa instituțiilor de învățământ superior.
Cu toate acestea, un campus durabil ar trebui să integreze aspectele educaționale și manageriale ale
dezvoltării durabile, împreună cu cele trei dimensiuni ale sale (mediu, economic, responsabilitate
socială) în diferitele sale practici.

Dimensiunea mediului

Ecosistemele sănătoase oferă bunuri și servicii vitale oamenilor și altor organisme. Există două
modalități majore de reducere a impactului negativ asupra omului și de îmbunătățire a serviciilor
ecosistemice, iar prima dintre acestea este gestionarea mediului . Această abordare directă se
bazează în mare parte pe informațiile obținute din știința pământului , știința mediului și biologia
conservării . Cu toate acestea, aceasta este gestionarea la sfârșitul unei lungi serii de factori cauzali
indirecți care sunt inițiați de consumul uman , deci o a doua abordare este prin gestionarea cererii de
utilizare a resurselor umane. Gestionarea consumului uman de resurse este o abordare indirectă
bazată în mare parte pe informațiile obținute din economie . Herman Daly a sugerat trei criterii
generale pentru sustenabilitatea ecologică: resursele regenerabile ar trebui să ofere un randament
durabil (rata de recoltare nu trebuie să depășească rata de regenerare); pentru resursele
neregenerabile ar trebui să existe o dezvoltare echivalentă a substitutelor regenerabile; generarea
deșeurilor nu trebuie să depășească capacitatea asimilativă a mediului.

Management de mediu
La scară globală și în sensul cel mai larg, managementul mediului implică oceanele , sistemele de apă
dulce , solul și atmosfera , dar urmând principiul durabilității la scară, acesta poate fi aplicat în mod
egal oricărui ecosistem, de la o pădure tropicală tropicală la o grădină de acasă. În 2019, cu 2
săptămâni înainte de alegerile pentru Parlamentul European, Fondul Mondial pentru Natură a
declarat că Uniunea Europeană este nesustenabilă în modul său actual de viață și economie și i-a
cerut să o remedieze prin „Shift to consum durabil și sisteme alimentare, să facem Europa neutră din
punct de vedere climatic până în 2040, să ne refacem natura, să protejăm Oceanul, să investim într-
un viitor durabil. "

Atmosfera

La o reuniune din martie 2009 a Consiliului Climatului de la Copenhaga , 2.500 de experți în climă din
80 de țări au emis o declarație principală potrivit căreia nu există „nici o scuză” pentru eșecul acțiunii
asupra încălzirii globale și că, fără o reducere puternică a emisiilor de carbon „bruscă sau
ireversibilă”, schimbările climatice poate apărea că „va fi foarte dificil pentru societățile
contemporane să facă față”. Gestionarea atmosferei globale implică acum evaluarea tuturor
aspectelor ciclului carbonului pentru a identifica oportunitățile de abordare a schimbărilor climatice
provocate de om și acest lucru a devenit un focus major al cercetării științifice din cauza potențialelor
efecte catastrofale asupra biodiversității și comunități umane (vezi Energia de mai jos).

Alte efecte umane asupra atmosferei includ poluarea aerului din orașe, poluanții, inclusiv substanțele
chimice toxice, cum ar fi oxizii de azot , oxizii de sulf , compușii organici volatili și particulele din aer
care produc smog fotochimic și ploi acide și clorofluorocarbonii care degradează stratul de ozon .
Particulele antropogene, cum ar fi aerosolii sulfatici din atmosferă, reduc iradianța directă și
reflectanța ( albedo ) a Pământuluisuprafața. Cunoscută ca diminuare globală , se estimează că
scăderea a fost de aproximativ 4% între 1960 și 1990, deși tendința s-a inversat ulterior. Diminuarea
globală ar fi putut perturba ciclul global al apei prin reducerea evaporării și a precipitațiilor în unele
zone. De asemenea, creează un efect de răcire și acest lucru ar fi putut masca parțial efectul gazelor
cu efect de seră asupra încălzirii globale . Împădurirea este una dintre modalitățile de a opri
deșertificarea alimentată de schimbările climatice antropice și de utilizarea nedurabilă a terenurilor.
Unul dintre cele mai importante proiecte este Marele Zid Verde care ar trebui să oprească
expansiunea Saharapustiu spre sud. Până în 2018, doar 15% din acesta este realizat, dar există deja
multe efecte pozitive, care includ: „Peste 12 milioane de acri (5 milioane de hectare) de teren
degradat a fost restaurat în Nigeria; aproximativ 30 de milioane de acri de arbori rezistenți la secetă
au au fost plantate în Senegal, iar în Etiopia au fost restaurate 37 de milioane de acri de teren - doar
pentru a numi câteva dintre statele implicate. " „multe fântâni de apă subterană umplute cu apă
potabilă, orașe rurale cu aprovizionare suplimentară cu alimente și noi surse de muncă și venituri
pentru săteni, datorită nevoii de întreținere a copacilor”.

Apă dulce și oceane

Apa acoperă 71% din suprafața Pământului. Dintre acestea, 97,5% este apa sărată a oceanelor și doar
2,5% apă dulce, cea mai mare parte fiind blocată în stratul de gheață din Antarctica . Apa dulce
rămasă se găsește în ghețari, lacuri, râuri, zone umede, sol, acvifere și atmosferă. Datorită ciclului
apei, alimentarea cu apă dulce este continuu alimentată de precipitații, cu toate acestea, există încă
o cantitate limitată care necesită gestionarea acestei resurse. Conștientizarea importanței globale a
conservării apei pentru serviciile ecosistemice a apărut abia recent, întrucât, în secolul al XX-lea, mai
mult de jumătate din zonele umede ale lumii s- au pierdut împreună cu serviciile lor de mediu
valoroase. Creșterea urbanizăriipoluează aprovizionarea cu apă curată și o mare parte a lumii încă nu
au acces la apă curată și sigură. pune acum un accent mai mare pe gestionarea îmbunătățită a apei
albastre (recoltabile) și verzi (apa din sol disponibilă pentru uz vegetal) și acest lucru se aplică la toate
nivelurile de gestionare a apei.

Modelele de circulație oceanică au o influență puternică asupra climei și a vremii și, la rândul lor,
asupra aprovizionării cu alimente a oamenilor și a altor organisme. Oamenii de știință au avertizat cu
privire la posibilitatea, sub influența schimbărilor climatice, a unei modificări bruște a modelelor de
circulație a curenților oceanici care ar putea modifica drastic clima în unele regiuni ale globului. Zece
la sută din populația lumii - aproximativ 600 de milioane de oameni - trăiește în zone joase
vulnerabile la creșterea nivelului mării.

Utilizarea terenurilor

Pierderea biodiversității provine în mare parte din pierderea habitatului și fragmentarea produsă de
însușirea umană a terenurilor pentru dezvoltare, silvicultură și agricultură, deoarece capitalul natural
este transformat progresiv în capital creat de om. Schimbarea utilizării terenului este fundamentală
pentru operațiunile biosferei, deoarece modificările proporțiilor relative ale terenurilor dedicate
urbanizării , agriculturii , pădurii , pădurilor , pășunilor și pășunilor au un efect marcat asupra
ciclurilor biogeochimice globale de apă, carbon și azot și acest lucru poate avea un impact negativ
atât asupra sistemelor naturale, cât și a celor umane. La scara umană locală, beneficiile majore ale
durabilității se acumulează din parcurile și grădinile durabile și din orașele verzi .

De la Revoluția neolitică, aproximativ 47% din pădurile lumii s-au pierdut din cauza utilizării umane.
Pădurile actuale ocupă aproximativ un sfert din pământul fără gheață din lume, aproximativ jumătate
dintre acestea apar în tropice . În regiunile temperate și boreale, suprafața pădurilor crește treptat
(cu excepția Siberiei), dar defrișările în tropice sunt de mare interes. Conform unui studiu publicat în
Nature Scientific Reportsdacă defrișările continuă în ritmul actual în următorii 20 - 40 de ani, poate
declanșa o dispariție totală sau aproape completă a umanității. Pentru a o evita, umanitatea ar trebui
să treacă de la o civilizație dominată de economie la „societatea culturală” care „privilegiază interesul
ecosistemului deasupra interesului individual al componentelor sale, dar în cele din urmă în
conformitate cu interesul comunitar general” Mâncarea este esențială vieții. Hrănirea a peste șapte
miliarde de corpuri umane afectează resursele Pământului. Aceasta începe cu însușirea a aproximativ
38% din suprafața terestră a Pământului și a aproximativ 20% din productivitatea sa primară netă. La
aceasta se adaugă activitățile agroindustriale industriale înfometate de resurse - totul, de la
necesitatea recoltei pentru apă de irigare, îngrășăminte sintetice și pesticide la costurile resurselor de
ambalare a alimentelor, transport (acum o parte majoră a comerțului global) și comerțul cu
amănuntul. Problemele de mediu asociate cu agricultura industrială și agroindustria sunt acum
abordate prin mișcări precum agricultura durabilă,agricultură ecologică și practici de afaceri mai
durabile.
Managementul consumului uman

Motorul care stă la baza impactului uman direct asupra mediului este consumul uman. Acest impact
este redus nu numai prin consumul mai mic, ci și prin îmbunătățirea durabilității întregului ciclu de
producție, utilizare și eliminare. Consumul de bunuri și servicii poate fi analizat și gestionat la toate
nivelurile prin lanțul de consum, începând cu efectele alegerilor individuale ale stilului de viață și ale
modelelor de cheltuieli, până la cererile de resurse ale bunurilor și serviciilor specifice, impactul
sectoarelor economice, prin intermediul economii la economia globală. Analiza modelelor de consum
corelează utilizarea resurselor cu impactul asupra mediului, social și economic la scara sau contextul
investigat. Ideile de utilizare a resurselor încorporate (resursele totale necesare pentru a produce un
produs sau serviciu), intensitatea resurselor și productivitatea resurselor sunt instrumente
importante pentru înțelegerea impactului consumului. Categoriile cheie de resurse legate de nevoile
umane sunt hrana , energia , materialele și apa.

În 2010, panoul internațional de resurse , găzduit de Programul Națiunilor Unite pentru Mediu
(UNEP), a publicat prima evaluare științifică globală asupra impactului consumului și producției și a
identificat acțiuni prioritare pentru țările dezvoltate și în curs de dezvoltare. Studiul a constatat că
cele mai critice impacturi sunt legate de sănătatea ecosistemelor , sănătatea umană și epuizarea
resurselor . Din perspectiva producției, a constatat că procesele de ardere a combustibililor fosili,
agricultura și pescuitul au cele mai importante efecte. Între timp, dintr-un consum finaldin
perspectivă, a constatat că consumul gospodăriilor legate de mobilitate, adăpost, hrană și produse
care consumă energie determină majoritatea impactului consumului pe ciclul vieții.

Energie

Energia Soarelui, stocată de plante ( producătorii primari ) în timpul fotosintezei , trece prin lanțul
alimentar către alte organisme pentru a alimenta în cele din urmă toate procesele vii. De la revoluția
industrială , energia concentrată a Soarelui stocată în plantele fosilizate ca combustibili fosili a fost un
motor major al tehnologiei care, la rândul său, a fost sursa puterii economice și politice. În 2007,
oamenii de știință climatici ai IPCC au concluzionat că există cel puțin o probabilitate de 90% ca
creșterea atmosferică a CO 2a fost indusă de om, în principal ca urmare a emisiilor de combustibili
fosili, dar, într-o măsură mai mică, din cauza schimbărilor de utilizare a terenului. Stabilizarea
climatului mondial va necesita ca țările cu venituri mari să își reducă emisiile cu 60-90% față de
nivelurile din 2006 până în 2050, care ar trebui să mențină nivelurile de CO 2 la 450-650 ppm față de
nivelurile actuale de aproximativ 380 ppm. Peste acest nivel, temperaturile ar putea crește cu mai
mult de 2 ° C pentru a produce schimbări climatice „catastrofale” . Reducerea nivelurilor actuale de
CO 2 trebuie realizată pe fondul creșterii populației globale și țărilor în curs de dezvoltare care aspiră
la stiluri de viață occidentale cu consum ridicat de energie.

Reducerea emisiilor de seră este abordată la toate nivelurile, de la urmărirea trecerii carbonului prin
ciclul carbonului la comercializarea energiei regenerabile , dezvoltarea tehnologiei și sistemelor de
transport mai puțin înfometate de carbon și încercările indivizilor de a conduce neutru în carbon
stiluri de viață prin monitorizarea utilizării combustibililor fosili înglobate în toate bunurile și serviciile
pe care le utilizează. Inginerie de tehnologii emergente , cum ar fi combustibil carbon neutru și
sisteme de stocare a energiei , cum ar fi puterea de gaz , comprimat de stocare a energiei aerului , și
hidroelectricitatea cu stocare pompată sunt necesare pentru stocarea energiei din surse de energie
regenerabile tranzitorii, inclusiv din surse regenerabile emergente, cum ar fi turbine eoliene aeriene .
Energia regenerabilă are, de asemenea, unele impacturi asupra mediului. Acestea sunt prezentate de
susținătorii unor teorii precum Degrowth , Steady state economy și Circular economy ca una dintre
dovezile că pentru realizarea sustenabilității metodele tehnologice nu sunt suficiente și este necesară
limitarea consumului.

Apă

Securitatea apei și securitatea alimentară sunt indisolubil legate. În deceniul 1951–60, extragerea
apei umane a fost de patru ori mai mare decât deceniul precedent. Această creștere rapidă a rezultat
din evoluțiile științifice și tehnologice care au afectat economia - în special creșterea terenurilor
irigate, creșterea în sectoarele industriale și energetice și construcția intensivă de baraje pe toate
continentele. Acest lucru a modificat ciclul apei râurilor și lacurilor , le-a afectat calitatea apei și a
avut un impact semnificativ asupra ciclului global al apei. În prezent, spre 35% din consumul de apă
umană este nedurabil, bazându-se pe diminuarea acviferelor și reducerea debitelor marilor râuri:
acest procent este probabil să crească dacă impactul schimbărilor climatice devine mai sever,
populațiile cresc, acviferele se epuizează progresiv și aprovizionarea devine poluată și insalubră . Din
1961 până în 2001 cererea de apă s-a dublat - utilizarea agricolă a crescut cu 75%, utilizarea
industrială cu mai mult de 200%, iar utilizarea casnică cu peste 400%. În anii 1990, s-a estimat că
oamenii foloseau 40-50% din apa dulce disponibilă la nivel global în proporție aproximativă de 70%
pentru agricultură, 22% pentru industrie și 8% pentru scopuri casnice, cu utilizarea totală în creștere
progresivă. Eficiența apei este îmbunătățită la scară globală prin gestionarea crescută a cererii ,
infrastructura îmbunătățită, productivitatea îmbunătățită a apei în agricultură, minimizarea
intensității apei (apa încorporată) a bunurilor și serviciilor, abordarea deficiențelor din lumea
neindustrializată, concentrarea producției de alimente în zone de productivitate ridicată și planificare
pentru schimbările climatice, cum ar fi prin proiectarea flexibilă a sistemului. O direcție promițătoare
către dezvoltarea durabilă este de a proiecta sisteme flexibile și reversibile. La nivel local, oamenii
devin din ce în ce mai autosuficienți prin recoltarea apei de ploaie și reducerea utilizării apei din
rețea.

Alimente

Asociația Americană de Sănătate Publică (APHA) definește un „sistem alimentar durabil” ca „unul
care furnizează alimente sănătoase pentru a satisface nevoile actuale de hrană, menținând în același
timp ecosisteme sănătoase care pot oferi, de asemenea, hrană generațiilor viitoare cu impact negativ
minim Un mediu alimentar durabil încurajează, de asemenea, infrastructurile locale de producție și
distribuție și face ca alimentele hrănitoare să fie disponibile, accesibile și accesibile tuturor. În plus,
este uman și corect, protejând fermierii și ceilalți lucrători, consumatori și comunități. "

Agricultura industrială produce efecte asupra mediului, probleme de sănătate asociate cu obezitatea
în lumea bogată și foamea în lumea săracă. Acest lucru a generat o mișcare puternică către o
alimentație sănătoasă și durabilă, ca o componentă majoră a consumului etic general .
Efectele de mediu ale diferitelor tipare dietetice depind de mulți factori, inclusiv proporția de
alimente de origine animală și vegetală consumate și metoda de producție a alimentelor. Organizația
Mondială a Sănătății a publicat un raport privind strategia globală privind dieta, activitatea fizică și
sănătatea, care a fost aprobat de Adunarea Mondială a Sănătății din mai 2004 . Recomandă dieta
mediteraneană care este asociată cu sănătatea și longevitatea și este săracă în carne , bogată în
fructe și legume , săracă în adaos de zahăr și sare limitată și săracă în grăsimi saturateacizi; sursa
tradițională de grăsime din Mediterana este uleiul de măsline , bogat în grăsimi monoinsaturate .
Dieta japoneză sănătoasă pe bază de orez este, de asemenea, bogată în carbohidrați și săracă în
grăsimi. Ambele diete sunt sărace în carne și grăsimi saturate și bogate în leguminoase și alte legume;
acestea sunt asociate cu o incidență scăzută a afecțiunilor și un impact scăzut asupra mediului.

La nivel global, impactul asupra mediului al agroindustriilor este abordat prin agricultura durabilă și
agricultura organică . La nivel local, există diverse mișcări către producția locală de alimente, o
utilizare mai productivă a pustiilor urbane și a grădinilor domestice, inclusiv permacultură ,
horticultură urbană , hrană locală , slow food , grădinărit durabil și grădinărit organic .

Fructele de mare durabile sunt fructe de mare provenite fie din surse de pescuit, fie din ferme, care
pot menține sau crește producția în viitor, fără a pune în pericol ecosistemele din care au fost
achiziționate. Mișcarea durabilă a fructelor de mare a luat avânt pe măsură ce mai mulți oameni
devin conștienți atât de pescuitul excesiv, cât și de metodele de pescuit distructive pentru mediu.

Materiale, substanțe toxice, deșeuri

Pe măsură ce populația globală și bogăția au crescut, creșterea volumului, diversității și distanței

transportate a diverselor materiale a crescut. Sunt incluse aici materii prime, minerale, substanțe
chimice sintetice (inclusiv substanțe periculoase ), produse fabricate, alimente, organisme vii și
deșeuri. Până în 2050, omenirea ar putea consuma aproximativ 140 de miliarde de tone de minerale,
minereuri, combustibili fosili și biomasă pe an (de trei ori cantitatea sa actuală), cu excepția cazului în
care rata de creștere economică este decuplată de rata consumului de resurse naturale.. Cetățenii
țărilor dezvoltate consumă în medie 16 tone din aceste patru resurse cheie pe cap de locuitor, variind
până la 40 sau mai multe tone de persoană în unele țări dezvoltate, cu niveluri de consum de resurse
mult peste ceea ce este probabil sustenabil.

Utilizarea durabilă a materialelor a vizat ideea dematerializării , transformând calea liniară a

materialelor (extracția, utilizarea, eliminarea în depozitele de deșeuri) într-un flux de material circular
care reutilizează materialele cât mai mult posibil, la fel ca ciclarea și reutilizarea deșeurilor în natură.
Această abordare este susținută de administrarea produselor și de utilizarea tot mai mare a analizei
fluxului de materiale la toate nivelurile, în special țările individuale și economia globală. Utilizarea
biomaterialelor durabile care provin din surse regenerabile și care pot fi reciclate este preferată
utilizării pe neregenerabile din punct de vedere al ciclului de viață.

Producția chimică sintetică a crescut în urma stimulului pe care l-a primit în timpul celui de-al doilea
război mondial. Producția chimică include de la erbicide, pesticide și îngrășăminte la substanțe
chimice domestice și substanțe periculoase. În afară de acumularea de emisii de gaze cu efect de seră
în atmosferă, substanțele chimice deosebit de preocupante includ: metale grele , deșeuri nucleare ,
clorofluorocarburi , poluanți organici persistenți și toate substanțele chimice nocive capabile de
bioacumulare. Deși majoritatea substanțelor chimice sintetice sunt inofensive, trebuie să existe
testări riguroase ale noilor substanțe chimice, în toate țările, pentru a determina efectele negative
asupra mediului și sănătății. A fost instituită legislația internațională pentru a se ocupa de distribuția
și gestionarea globală a mărfurilor periculoase . Efectele unor agenți chimici au necesitat măsurători
pe termen lung și o mulțime de bătălii legale pentru a-și realiza pericolul pentru sănătatea umană.
Clasificarea agenților cancerigeni toxici este gestionată de Agenția Internațională de Cercetare a
Cancerului .

Fiecare activitate economică produce materiale care pot fi clasificate drept deșeuri. Pentru a reduce
deșeurile, industria, afacerile și guvernul imită acum natura transformând deșeurile produse de
metabolismul industrial într-o resursă. Dematerializarea este încurajată prin ideile de ecologie
industrială , proiectare ecologică și etichetare ecologică . În plus față de „reducerea, refolosirea și
reciclarea” bine stabilite, cumpărătorii își folosesc puterea de cumpărare pentru consumul etic .

Se așteaptă ca Uniunea Europeană să prezinte până la sfârșitul anului 2015 un ambițios pachet de
economie circulară care ar trebui să includă propuneri legislative concrete privind gestionarea
deșeurilor, proiectarea ecologică și limitele depozitelor de deșeuri.

În 2019 a fost publicat un nou raport „Plastic and Climate”. Conform raportului, plasticul va contribui
la gaze cu efect de seră în echivalentul a 850 de milioane de tone de dioxid de carbon ( CO2) către
atmosferă în 2019. În tendința actuală, emisiile anuale vor crește până la 1,34 miliarde de tone până
în 2030. Până în 2050, plasticul ar putea emite 56 de miliarde de tone de emisii de gaze cu efect de
seră, până la 14% din bugetul de carbon rămas al Pământului .

Dimensiunea economică

Pe de o parte, sustenabilitatea „se referă la specificarea unui set de acțiuni care trebuie întreprinse
de persoanele prezente, care nu vor diminua perspectivele viitoarelor persoane de a se bucura de
niveluri de consum, avere, utilitate sau bunăstare comparabile cu cele de care se bucură persoanele
actuale”. Durabilitatea se interacționează cu economia prin consecințele sociale și ecologice ale
activității economice. Economia durabilității reprezintă: „... o interpretare largă a economiei
ecologice în care variabilele și problemele ecologice și ecologice sunt de bază, dar fac parte dintr-o
perspectivă multidimensională. Aspectele sociale, culturale, legate de sănătate și monetare /
financiare trebuie integrate în analiza." Conform Forumului Economic Mondial, jumătate din PIB-ul
global este puternic sau moderat dependent de natură. Pentru fiecare dolar cheltuit pentru
restaurarea naturii există un profit de cel puțin 9 dolari. Exemplul acestei legături este pandemia
COVID-19 , care este legată de distrugerea naturii și a cauzat daune economice grave.

Cu toate acestea, conceptul de durabilitate este mult mai larg decât conceptele de randament
susținut al bunăstării, resurselor sau marjelor de profit. În prezent, consumul mediu pe cap de
locuitor al oamenilor din lumea în curs de dezvoltare este durabil, dar numărul populației este în
creștere, iar indivizii aspiră la stiluri de viață occidentale cu consum ridicat. Populația lumii dezvoltate
crește doar ușor, dar nivelurile de consum sunt nesustenabile. Provocarea durabilității este
reducerea și gestionarea consumului occidental, în timp ce crește nivelul de trai al lumii în curs de
dezvoltare fără a crește utilizarea resurselor și impactul asupra mediului. Acest lucru trebuie făcut
prin utilizarea strategiilor și tehnologiei care rup legătura dintre, pe de o parte, creșterea economică
și, pe de altă parte, daunele aduse mediului.și epuizarea resurselor.

Un raport recent al UNEP propune o economie ecologică definită ca fiind unul care „îmbunătățește
uman bunăstarea și echitatea socială, reducând în același timp în mod semnificativ riscurile de mediu
și a deficitului ecologic“: ea „nu favorizează o perspectivă politică asupra alteia , dar funcționează
pentru a minimiza epuizarea excesivă naturale capital". Raportul face trei constatări cheie:" că
ecologizarea nu numai că generează creșteri ale bogăției, în special obținerea de bunuri ecologice sau
capital natural, ci și (pe o perioadă de șase ani) produce o rată mai mare de creștere a PIB "; că există
„o legătură indisolubilă între eradicarea sărăciei și o mai bună întreținere și conservare a bunurilor
comune ecologice, care rezultă din fluxurile de beneficii din capitalul natural care sunt primite direct
de săraci”; „în tranziția către o economie ecologică, se creează noi locuri de muncă, care în timp
depășesc pierderile din locurile de muncă „economie maro”. Cu toate acestea, există o perioadă de
pierderi de locuri de muncă în tranziție, care necesită investiții în recalificarea și reeducarea forței de
muncă ". Mai multe domenii cheie au fost vizate pentru analize și reforme economice: efectele
asupra mediului ale creșterii economice fără restricții; consecințele naturii fiind tratate ca o
externalitate economică ; și posibilitatea unei economii care să țină cont mai mult de consecințele
sociale și de mediu ale comportamentului pieței. Femeile sunt mai predispuse să înceapă afaceri care
se concentrează pe durabilitate.

Decuplarea degradării mediului și a creșterii economice

Din punct de vedere istoric, a existat o strânsă corelație între creșterea economică și degradarea
mediului : pe măsură ce comunitățile cresc, tot așa mediul scade. Această tendință este clar
demonstrată pe graficele numărului populației umane, creșterea economică și indicatorii de mediu.
</ref> Creșterea economică nesustenabilă a fost puternic comparată cu creșterea malignă a unui
cancer deoarece mănâncă serviciile ecosistemice ale Pământului, care sunt sistemul său de susținere
a vieții. Există îngrijorarea că, dacă nu se verifică utilizarea resurselor, civilizația globală modernă va
urma calea civilizațiilor antice care s-au prăbușit prin supraexploatarea bazei lor de resurse. În timp
ce economia convențională se preocupă în mare măsură de creșterea economică și de alocarea
eficientă a resurselor, economia ecologică are obiectivul explicit de scară durabilă (mai degrabă decât
creștere continuă), distribuție echitabilă și alocare eficientă, în această ordine. Consiliul Mondial al
Afacerilor pentru Dezvoltare Durabilă afirmă că „afacerile nu pot avea succes în societățile care
eșuează”.

În domeniile economic și de mediu , termenul de decuplare este din ce în ce mai utilizat în contextul
producției economice și al calității mediului. Atunci când este utilizat în acest mod, se referă la
capacitatea unei economii de a crește fără a suporta creșteri corespunzătoare ale presiunii mediului.
Economia ecologică include studiul metabolismului societal, fluxul de resurse care intră și ies din
sistemul economic în raport cu calitatea mediului . Se spune că o economie care poate susține
creșterea PIB fără a afecta mediul este decuplată. Exact cum, dacă sau în ce măsură acest lucru poate
fi realizat este un subiect de multă dezbatere. În 2011,Panoul internațional de resurse , găzduit de
Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (PNUM), a avertizat că până în 2050 rasa umană ar putea
devora 140 miliarde de tone de minerale, minereuri, combustibili fosili și biomasă pe an - de trei ori
rata actuală de consum - cu excepția cazului în care națiunile poate face încercări serioase de
decuplare. Raportul a menționat că cetățenii țărilor dezvoltate consumă în medie 16 tone din cele
patru resurse cheie pe cap de locuitor pe an (variind până la 40 sau mai multe tone pe persoană în
unele țări dezvoltate). Prin comparație, o persoană medie din India consumă astăzi patru tone pe an.
Studiile de durabilitate analizează modalități de reducere a intensității resurselor(cantitatea de
resursă (de ex. apă, energie sau materiale) necesară pentru producția, consumul și eliminarea unei
unități de bun sau serviciu) indiferent dacă acest lucru se realizează printr-o gestionare economică
îmbunătățită, proiectarea produsului sau o nouă tehnologie.

Există opinii contradictorii cu privire la faptul dacă îmbunătățirile în eficiența tehnologică și inovare
vor permite o decuplare completă a creșterii economice de degradarea mediului. Pe de o parte,
experții în eficiență au susținut în mod repetat că intensitatea utilizării resurselor (adică, utilizarea
energiei și a materialelor pe unitatea PIB ) ar putea fi, în principiu, redusă de cel puțin patru sau cinci
ori, permițând astfel o creștere economică continuă fără a crește epuizarea resurselor și poluarea
asociată. Pe de altă parte, o analiză istorică amplă a îmbunătățirilor eficienței tehnologice a arătat în
mod concludent că îmbunătățirile în eficiența utilizării energiei și materialelor au fost aproape
întotdeauna depășite de creșterea economică, în mare parte din cauzaefectul de recuperare
(conservare) sau Paradoxul Jevons rezultând o creștere netă a utilizării resurselor și a poluării
asociate. Mai mult, există termodinamice inerente (adică a doua lege a termodinamicii ) și limite
practice pentru toate îmbunătățirile de eficiență. De exemplu, există anumite cerințe materiale
minime inevitabile pentru cultivarea alimentelor și există limite pentru a face automobilele, casele,
mobilierul și alte produse mai ușoare și mai subțiri, fără riscul de a-și pierde funcțiile
necesare.Deoarece este atât teoretic cât și practic imposibil de a crește eficiența utilizării resurselor
la infinit, este la fel de imposibil să ai o creștere economică continuă și infinită fără o creștere
concomitentă a epuizării resurselor și a poluării mediului, adică creșterea economică și epuizarea
resurselor pot fi decuplate într-o oarecare măsură pe termen scurt, dar nu pe termen lung. În
consecință, durabilitatea pe termen lung necesită tranziția către o economie a statului stabil în care
PIB-ul total rămâne mai mult sau mai puțin constant, așa cum a fost susținut de decenii de Herman
Daly și alții din comunitatea de economie ecologică . O soluție propusă diferită pentru a separa
parțial creșterea economică de degradarea mediului este abordarea de restaurare . Această abordare
consideră „restabilirea” ca a patra componentă a devizei comune de reducere, reutilizare, reciclare.
Participanții la astfel de eforturi sunt încurajați să doneze în mod voluntar pentru conservarea naturii
o mică parte din economiile financiare pe care le experimentează printr-o utilizare mai frugală a
resurselor. Aceste economii financiare ar duce în mod normal la efecte de recuperare, dar o analiză
teoretică sugerează că donarea chiar și a unei mici fracțiuni din economiile experimentate poate
potențial mai mult decât eliminarea efectelor de recuperare.

Natura ca externalitate economică

Importanța economică a naturii este indicată de utilizarea expresiei serviciilor ecosistemice pentru a
evidenția relevanța pe piață a unei lumi naturale din ce în ce mai rare, care nu mai poate fi
considerată atât nelimitată, cât și gratuită. În general, pe măsură ce o marfă sau un serviciu devine
mai rar, prețul crește și acest lucru acționează ca o reținere care încurajează frugalitatea, inovația
tehnică și produsele alternative. Cu toate acestea, acest lucru se aplică numai atunci când produsul
sau serviciul se încadrează în sistemul pieței. Întrucât serviciile ecosistemice sunt în general tratate ca
externalități economice, acestea sunt neprețuite și, prin urmare, sunt suprautilizate și degradate,
situație uneori denumită Tragedia Comunelor . O abordare a acestei dileme a fost încercarea de a
„internaliza” aceste „externalități” prin utilizarea unor strategii de piață precum ecotaxele și
stimulentele, permisele tranzacționabile pentru carbon și încurajarea plății pentru serviciile
ecosistemice . Monedele comunitare asociate cu sistemele de schimb local de schimb (LETS), o
economie a cadourilor și Time Banking au fost, de asemenea, promovate ca o modalitate de sprijinire
a economiilor locale și a mediului. Economia ecologică este o altă încercare bazată pe piață de a
aborda problemele de echitate și mediu. Recesiunea globală și o serie de politici guvernamentale
asociate vor aduce probabil cea mai mare scădere anuală a emisiilor mondiale de dioxid de carbon
din ultimii 40 de ani.

Oportunitate economică

Tratarea mediului ca o externalitate poate genera profit pe termen scurt în detrimentul durabilității.
Practicile de afaceri durabile , pe de altă parte, integrează preocupările ecologice cu cele sociale și
economice (adică triplul rezultat ). Creșterea care epuizează serviciile ecosistemice este uneori
numită „ creștere neeconomică ”, deoarece duce la o scădere a calității vieții . Minimizarea unei
astfel de creșteri poate oferi oportunități pentru întreprinderile locale. De exemplu, deșeurile
industriale pot fi tratate ca o „resursă economică într-un loc greșit”. Beneficiile reducerii
deșeurilorinclud economii din costurile de eliminare, mai puține penalități de mediu și asigurare de
răspundere civilă redusă. Acest lucru poate duce la creșterea cotei de piață datorită îmbunătățirii
imaginii publice. Eficiența energetică poate crește, de asemenea, profiturile prin reducerea
costurilor. Ideea sustenabilității ca oportunitate de afaceri a condus la formarea unor organizații
precum Consortiul de Sustenabilitate al Societății pentru Învățarea Organizațională , Institutul de
Afaceri Durabile, și Consiliul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă. Extinderea oportunităților de
afaceri durabile poate contribui la crearea de locuri de muncă prin introducerea lucrătorilor cu guler
verde . Cercetările axate pe lideri corporativi progresivi care au integrat durabilitatea în strategia
comercială au condus la un model de competență de lider pentru durabilitate, și a dus la apariția
conceptului de „durabilitate încorporată” - definit de autorii săi Chris Laszlo și Nadya Zhexembayeva
ca „încorporare a valorii de mediu, sănătate și socială în afacerea de bază, fără compromisuri în ceea
ce privește prețul sau calitatea - cu alte cuvinte , fără primă socială sau verde ". Cercetările Laszlo și
Zhexembayeva au arătat că sustenabilitatea integrată oferă cel puțin șapte oportunități distincte
pentru crearea de valoare în afaceri: a) o mai bună gestionare a riscurilor, b) o eficiență sporită prin
utilizarea deșeurilor și a resurselor reduse, c) o mai bună diferențiere a produselor, d) o piață nouă
intrări, e) marcă și reputație îmbunătățite, f) oportunitate mai mare de a influența standardele
industriei și g) oportunitate mai mare pentru inovație radicală. Nadya Zhexembayeva. Cercetările din
2014 au sugerat în plus că inovația determinată de epuizarea resurselor poate avea ca rezultat
avantaje fundamentale pentru produsele și serviciile companiei, precum și strategia companiei în
ansamblu, atunci când sunt aplicate principiile corecte ale inovației.

Abordare de piață
Abordarea pieței se referă la politica bazată pe stimulente care încurajează practici conservatoare
sau strategii de reducere a poluării. Tipurile de instrumente de piață sunt taxe de poluare, subvenții,
sisteme de depozitare / rambursare și sisteme de comercializare a permiselor de poluare.

Abordare ecosocialistă

O școală de gândire, adesea denumită ecosocialism sau marxism ecologic, afirmă că sistemul
economic capitalist este fundamental incompatibil cu cerințele ecologice și sociale ale durabilității.
Această teoriebazează pe premisa că:

Singurul scop economic al capitalismului este „ acumularea nelimitată de capital ” în mâinile clasei
capitaliste

Îndemnul de a acumula ( motivul profitului ) îi determină pe capitaliști să reinvestească și să extindă

continuu producția, creând o creștere economică nedeterminată și nesustenabilă

„Capitalul tinde să degradeze condițiile propriei producții” (ecosistemele și resursele de care depinde
orice economie)

Astfel, conform acestei analize:

Acordarea priorității economice îndeplinirii nevoilor umane în timp ce rămânem în limitele ecologice,
așa cum cere dezvoltarea durabilă , este în conflict cu funcționarea structurală a capitalismului

O economie capitalistă de stat constant este imposibilă; plus, o economie capitalistă în stare stabilă
este nedorită din punct de vedere social din cauza rezultatului inevitabil al șomajului masiv și al
subocupării

Dacă nu este depășit de revoluție , capitalismul se va confrunta cu limitele fizice ale biosferei și se va
autodistruge

Prin această logică, soluțiile bazate pe piață la crizele ecologice ( economia ecologică , economia
mediului , economia verde ) sunt respinse ca modificări tehnice care nu se confruntă cu eșecurile
structurale ale capitalismului. Soluțiile bazate pe tehnologie / știință „cu risc scăzut” precum energia
solară , agricultura durabilă și creșterea eficienței energetice sunt considerate necesare, dar
insuficiente. Soluțiile tehnologice „cu risc ridicat” precum energia nucleară și ingineria climatică sunt
respinse în totalitate. spălare verde Încercările întreprinderilor de a „"practicile lor sunt considerate
publicitate falsă și se subliniază faptul că implementarea tehnologiei regenerabile (cum ar fi
propunerea Walmart de a furniza electricitatea lor cu energie solară) are efectul opus reducerii
consumului de resurse , și anume creșterea economică suplimentară. Modelele de afaceri durabile și
linia de jos triplă sunt privite ca laudabile din punct de vedere moral, dar ignorante cu privire la
tendința din capitalism de distribuție a bogăției de a deveni din ce în ce mai inegale și instabile din
punct de vedere social / nesustenabile. Ecosocialiștii susțin că lipsa generală de voință a capitaliștilor
de a tolera - și a guvernelor capitaliste de a pune în aplicare - constrângeri asupra profitului maxim
(cum ar fi ecotaxele sau măsurile de conservare și conservare) face ca reformele de mediu să fie
incapabile să faciliteze schimbarea pe scară largă: „Istoria ne învață că, deși capitalismul a uneori au
răspuns la mișcările de mediu ... într-un anumit moment, în care este afectată impulsul de acumulare
subiacent al sistemului, rezistența sa la cererile de mediu se rigidizează. " Ei observă, de asemenea,
că, până la evenimentul colapsului ecologic total, distrugerea cauzată de dezastrele naturale
determină, în general, o creștere a creșterii economice și a acumulării; astfel, capitaliștii nu au nicio
motivație previzibilă pentru a reduce probabilitatea dezastrelor (adică să se transforme în producție
durabilă / ecologică). Ecosocialistii pledează pentru succesiunea revoluționară a capitalismului de
către ecosocialism - o structură economică / politică / socială egalitară concepută pentru a armoniza
societatea umană cu ecologia non-umană și pentru a satisface nevoile umane - ca singura soluție
suficientă pentru criza ecologică actuală și, prin urmare, singura cale către sustenabilitate.
Sustenabilitatea nu este privită ca un domeniu exclusiv pentru oamenii de știință, activiști de mediu și
lideri de afaceri, ci ca un proiect holistic care trebuie să implice întreaga umanitate care își redefine
locul în natură: „Ce trebuie să știe fiecare ecologist ... este că capitalismul nu este soluția, ci problema
și că, dacă omenirea va supraviețui acestei crize, o va face pentru că și-a exercitat capacitatea de
libertate umană, prin lupta socială , pentru a crea o lume cu totul nouă - în coevolutie cu planeta. "

Dimensiunea socială

roblemele de durabilitate sunt exprimate, în general, în termeni științifici și de mediu, precum și în

termeni etici ai administrării , dar punerea în aplicare a schimbării este o provocare socială care
presupune, printre altele, legislația internațională și națională , planificarea și transportul urban ,
stilurile de viață locale și individuale și etica consumism . „Relația dintre drepturile omului și
dezvoltarea umană, puterea corporativăși justiția de mediu, sărăcia globală și acțiunea cetățenească,
sugerează că cetățenia globală responsabilă este un element inevitabil al ceea ce poate părea la
prima vedere pentru a fi pur și simplu contează de consum și alegere personală morală.“

Pace, securitate, dreptate socială

Întreruperile sociale precum războiul , criminalitatea și corupția deviază resursele din zonele cu cea
mai mare nevoie umană, afectează capacitatea societăților de a planifica viitorul și amenință în
general bunăstarea umană și mediul. Strategiile pe scară largă pentru sisteme sociale mai durabile
includ: educație îmbunătățită și abilitarea politică a femeilor, în special în țările în curs de dezvoltare;
o mai mare atenție pentru justiția socială, în special echitatea între bogați și săraci atât în țări, cât și
între țări; și echitatea intergenerațională . Epuizarea resurselor naturale, inclusiv apa dulce crește
probabilitatea „războaielor resurselor”. Acest aspect al sustenabilității a fost denumit securitate de
mediu și creează o nevoie clară de acorduri globale de mediu pentru gestionarea resurselor precum
acviferele și râurile care se întind pe granițe politice și pentru protejarea sistemelor globale partajate,
inclusiv oceanele și atmosfera .

Pentru a realiza sustenabilitatea, probabil va fi necesară pacea globală , deoarece creșterea

economică este unul dintre principalii factori care determină capacitatea militară . Fără pace și
cooperare internațională, o țară care își va limita creșterea economică va atinge o capacitate militară
mai mică. Dacă există țări care continuă să crească economic, rezultatul poate fi cucerirea primei țări
de către cele care continuă să crească. În astfel de condiții există o probabilitate foarte scăzută că
poate exista o economie în stare stabilă . Creșterea economică va continua ceea ce poate pune
probleme durabilității.
Centrul pentru Progresul Steady economiei de stat (CASSE) menționează pe site - ul său că războiul
rece a fost măsurat în PIB , și din cauza că era nesustenabilă, referindu -se la cartea lui Robert Collins,
numit: „Mai multe: The Politics of Economic Creșterea în America de după război ". Cartea se referă
la creșterea economică din SUA în timpul războiului rece și susține că aceasta s-a datorat voinței de
„plată pentru acumularea armelor și dovada superiorității economiei de piață a Statelor Unite. "

În 2017, liderii chinezi declară că vor să construiască o civilizație ecologică , ceea ce are o semnificație
foarte mare pentru planetă, dar unii sunt sceptici cu privire la aceasta, parțial pentru că creșterea
economică este necesară pentru creșterea capacității militare a Chinei. În cartea sa Guns, Germs, and
Steel , Jared Diamond susține că produsul surplus , în timp ce este legat de crearea unei clase
dominante și de stratificarea socială, creează posibilitatea diviziunii muncii , ceea ce înseamnă că
oamenii ar putea fi specializați în război, fabricarea armelor, iar acest lucru a permis țărilor cu mai
multe surplusuri de produse să cucerească țările cu mai puțin.

Sărăcie

Un obstacol major pentru realizarea sustenabilității este reducerea sărăciei. S-a recunoscut pe scară
largă că sărăcia este o sursă de degradare a mediului. O astfel de recunoaștere a fost făcută de
raportul Comisiei Brundtland Our Common Future și de Obiectivele de dezvoltare ale mileniului.
Există o cunoaștere din ce în ce mai mare în guvernele naționale și în instituțiile multilaterale că este
imposibil să se separe problemele de dezvoltare economică de problemele de mediu: conform
raportului Brundtland, „sărăcia este o cauză și un efect major al problemelor globale de mediu. Prin
urmare, este inutilă. să încerce să facă față problemelor de mediu fără o perspectivă mai largă care să
cuprindă factorii care stau la baza sărăciei mondiale și a inegalității internaționale. " Persoanele care
trăiesc în sărăcie tind să se bazeze în mare măsură pe ecosistemul lor local ca sursă pentru nevoile de
bază (cum ar fi nutriția și medicina) și bunăstarea generală. Pe măsură ce creșterea populației
continuă să crească, se exercită o presiune tot mai mare asupra ecosistemului local pentru a oferi
aceste elemente esențiale de bază. Potrivit Fondului ONU pentru Populație, fertilitatea ridicată și
sărăcia au fost puternic corelate, iar cele mai sărace țări din lume au cele mai ridicate rate de
fertilitate și de creștere a populației . Cuvântul durabilitate este, de asemenea, utilizat pe scară largă
de agențiile de dezvoltare ale țărilor occidentale și de organizațiile de caritate internaționale pentru
a-și concentra eforturile de reducere a sărăciei în moduri care pot fi susținute de populația locală și
de mediul său. De exemplu, predareatratarea apei către săraci prin fierberea apei cu cărbune nu ar fi
considerată, în general, o strategie durabilă, în timp ce utilizarea dezinfectării solare a apei PET ar fi.
De asemenea, cele mai bune practici durabile pot implica reciclarea materialelor, cum ar fi utilizarea
materialelor plastice reciclate pentru cherestea, unde defrișările au devastat baza de lemn a unei țări.
Un alt exemplu de practici durabile în combaterea sărăciei este utilizarea materialelor reciclate
exportate din țările dezvoltate către țările în curs de dezvoltare, cum ar fi utilizarea de către Bridges
to Prosperity a cablurilor de sârmă de la macaralele portic pentru containere. să acționeze ca o
frânghie structurală pentru podurile care traversează râurile din zonele rurale sărace din Asia și
Africa.

Relația umană cu natura

Potrivit lui Murray Bookchin , ideea că oamenii trebuie să domine natura este comună în societățile
ierarhice . Bookchin susține că capitalismul și relațiile de piață , dacă nu sunt controlate, pot reduce
planeta la o simplă resursă de exploatat. Natura este astfel tratată ca o marfă : „Jefuirea spiritului
uman de piață este paralelă cu jefuirea pământului de către capital”. Ecologie socială, fondată de
Bookchin, se bazează pe convingerea că aproape toate problemele ecologice prezente ale umanității
își au originea în, într-adevăr, sunt doar simptome ale unor aranjamente sociale disfuncționale. În
timp ce majoritatea autorilor procedează ca și cum problemele noastre ecologice pot fi rezolvate prin
implementarea recomandărilor care provin din studii fizice, biologice, economice etc., afirmația lui
Bookchin este că aceste probleme pot fi rezolvate doar prin înțelegerea proceselor sociale de bază și
intervenirea în aceste procese. prin aplicarea conceptelor și metodelor științelor sociale.

O abordare pur capitalistă a fost criticată și în Stern Review on the Economics of Climate Change,
referindu-se la schimbările climatice ca „cel mai mare exemplu de eșec al pieței pe care l-am văzut
vreodată”.

Cu Statele Unite ale Americii, Guvernul și economia au avut un impact de lungă durată asupra
mediului, dar într-un mod problematic. Problemele politice referitoare la mediu au arătat că țara
consideră protecția mediului ca pe o „problemă second-hand”. O cauză a acestui fapt este o anumită
dilemă numită „problemă de acțiune colectivă” sau dileme de acțiune colectivă. „Acestea apar atunci
când indivizii, firmele sau guvernele ar fi mai bine dacă ar coopera în urmărirea unui scop comun,
dar, dintr-un singur motiv sau altul, unul sau mai mulți dintre cei implicați aleg un curs de acțiune mai
puțin optim. Matthew Potoski și Aseem Prakash au realizat un model care stabilește 4 celule care
explică fiecare beneficiu pentru guvern sau procesul economic. Pentru guvern, un cost ar putea fi
pierderea încrederii și încrederii publice, în timp ce o firmă ar putea pierde cota de piață și
profitabilitatea Ecologia profundă este o mișcare fondată de Arne Naess care stabilește principii
pentru bunăstarea tuturor vieții de pe Pământ și bogăția și diversitatea formelor de viață. Mișcarea
susține, printre altele, o scădere substanțială a populației umane și a consumului, împreună cu
reducerea interferenței umane cu lumea neumană. Pentru a realiza acest lucru, ecologiștii profundi
susțin politici pentru structuri economice, tehnologice și ideologice de bază care vor îmbunătăți mai
degrabă calitatea vieții decât nivelul de trai . Cei care subscriu la aceste principii sunt obligați să facă
schimbarea necesară. Conceptul unui Sustainocen de miliarde de ania fost dezvoltat pentru a iniția
luarea în considerare politică a unui pământ în care structurile umane alimentează și alimentează
nevoile acelei specii (de exemplu prin fotosinteză artificială ) permițând drepturile naturii .

Așezările umane

O abordare a vieții durabile , exemplificată de orașele de tranziție urbană la scară mică și de

ecovilașele rurale , urmărește să creeze comunități autonome bazate pe principiile vieții simple , care
maximizează autosuficiența, în special în producția de alimente. Aceste principii, la o scară mai largă,
stau la baza conceptului de economie bioregională . Aceste abordări utilizează adesea schimbul de
cunoștințe bazat pe bunuri comune de tehnologie adecvată open source .

Alte abordări, bazate vag în jurul New Urbanism , reduc cu succes impactul asupra mediului prin
modificarea mediului construit pentru a crea și păstra orașe durabile care să sprijine transportul
durabil și locuințele cu emisii zero . Locuitorii din cartierele urbane compacte conduce mai putine
mile, si au reduce semnificativ impactul asupra mediului într - o serie de măsuri, în comparație cu cei
care trăiesc în asupra lui suburbii. Cartierele urbane compacte ar promova, de asemenea, un climat
excelent pentru oameni, prin care creșterea accesibilității la bicicletă, mers pe jos sau transportul
public în cartiere ar crește cantitatea de interacțiune dintre oameni. Cu o mai mare diversificare între
oameni, acest lucru crește fericirea oamenilor și duce la un nivel de trai mai bun. În arhitectura
durabilă , mișcarea recentă a Arhitecturii noi clasice promovează o abordare durabilă a construcției,
care apreciază și dezvoltă creșterea inteligentă , tradiția arhitecturală și designul clasic . Acest lucru
spre deosebire de modernist șiarhitectură uniformă la nivel global , precum și terenuri de locuințe
solitare opuse și extinderea suburbană . Ambele tendințe au început în anii 1980. Conceptul de
gestionare a utilizării terenurilor cu flux circular a fost, de asemenea, introdus în Europa pentru a
promova modele de utilizare a terenurilor durabile, care se străduiesc să obțină orașe compacte și o
reducere a terenurilor ecologice preluate de extinderea urbană.

Mișcările sociale la scară largă pot influența atât alegerile comunității, cât și mediul construit. Eco-
municipalitățile pot fi una dintre aceste mișcări. Eco-municipalități să ia o sisteme de abordare,
bazată pe principii de durabilitate. Mișcarea eco-municipalitate este participativă, implicând membrii
comunității într-o abordare de jos în sus. În Suedia, peste 70 de orașe - 25% din toate municipalitățile
din țară - au adoptat un set comun de „Principii de durabilitate” și le-au pus în aplicare în mod
sistematic pe parcursul operațiunilor lor municipale. Acum există douăsprezece municipalități
ecologice în Statele Unite și Asociația Americană de Planificarea adoptat obiective de sustenabilitate
bazate pe aceleași principii. Există o mulțime de sfaturi disponibile pentru persoanele care doresc să-
și reducă impactul personal și social asupra mediului prin pași mici, ieftini și ușor de realizat. Dar
tranziția necesară pentru a reduce consumul uman global în limite durabile implică schimbări mult
mai mari, la toate nivelurile și contextele societății. Națiunilor Unite a recunoscut rolul central al
educației, și au declarat un deceniu de educație pentru dezvoltare durabilă , 2005-2014, care are ca
scop „provocare de noi toți să adopte noi comportamente și practici pentru a asigura viitorul nostru“.
Fondul în toată lumea pentru Naturăpropune o strategie pentru durabilitate care depășește educația
pentru a aborda valorile societale individualiste și materialiste subiacente și pentru a consolida
conexiunile oamenilor cu lumea naturală.

Drepturile omului și ale muncii

Aplicarea durabilității sociale impune părților interesate să analizeze drepturile omului și ale muncii,
prevenirea traficului de persoane și alte riscuri ale drepturilor omului. Aceste aspecte ar trebui luate
în considerare la producerea și achiziționarea diverselor mărfuri la nivel mondial. Comunitatea
internațională a identificat multe industrii ale căror practici s-au dovedit a încălca sustenabilitatea
socială, iar multe dintre aceste industrii au la dispoziție organizații care ajută la verificarea
durabilității sociale a produselor și serviciilor. Principiile Ecuator (industria financiară), Fair Wear
Foundation(confecții) și Coaliția pentru cetățenie a industriei electronice sunt exemple de astfel de
organizații și inițiative. Sunt disponibile, de asemenea, resurse pentru verificarea ciclului de viață al
produselor și a nivelului producătorului sau vânzătorului, cum ar fi Green Seal pentru produse de
curățare, NSF -140 pentru producția de covoare și chiar etichetarea alimentelor organice în Statele
Unite.