Modul de interes general

“DEZVOLTARE DURABILĂ”
Titular de curs
Cercet dr. Irena Mocanu
CAPITOLUL III.
CRITERII ŞI CARACTERISTICI ALE DEZVOLTĂRII DURABILE.
EVALUAREA DEZVOLTĂRII DURABILE

III. A. CRITERII ŞI CARACTERISTICI ALE DEZVOLTĂRII

DURABILE.

Criteriile după care un tip de dezvoltare se evaluează ca fiind durabil (sustenabil)

sunt numeroase şi reprezintă subiect important de dezbatere, încă de la apariţia conceptului
de dezvoltare durabilă.
Criteriile fundamentale ale dezvoltării durabile, stabilite de Comisia Comunităţii
Europene încă din anul 1993, sunt următoarele:
• menţinerea în totalitate a calităţii vieţii;
• menţinerea unui acces continuu la resursele naturale;
• evitarea deteriorărilor permanente asupra mediului încojurător.
Conceptul de dezvoltare durabilă poate fi caracterizat din mai multe puncte de
vedere, prin următoarele elemente : economic = eficienţă, creştere, stabilitate; social = nivel
de trai, dialog social şi delegarea responsabilităţilor, protejarea culturii/patrimoniului;
ecologic = biodiversitate/ rezistenţa sistemelor, resurse naturale, evitarea poluării. Această
abordare este denumită bio- geo- fizica (Alpopi, 2007). Criteriul economic, alăturat celui
ecologic, influenţează procesul creşterii economice prin impactul resurselor naturale şi a
biodiversităţii; criteriul socialul, suprapus criteriului ecologic,i asigură o utilizare raţională a
resurselor naturale, o conservare a biodiversităţii, un respect faţă de natură, prin cultură şi
educaţie (Stern, 1994, citat de Oprea, 2008). Avându-se în vedere complexitatea şi
dificultăţile de realizare practică a dezvoltării durabile, aceasta poate fi definită prin unitatea
în dinamică a următoarelor coordonate: ecologică, economică, tehnico-tehnologică, social-
umană, politică, culturală, legislativă şi spaţială (Oprea, 2008).
 Dezvoltarea durabilă vizează eliminarea disparităţilor în accesul la resurse, atât
pentru comunităţile sărace ori marginalizate, cât şi pentru generaţiile viitoare, încercând să
asigure fiecărei naţiuni oportunitatea de a se dezvolta conform propriilor valori sociale şi
culturale, făra a nega altor naţiuni ori generaţiilor viitoare acest drept. Echitatea implică o
distribuţie justă a costurilor şi beneficiilor dezvoltării, atât între bogaţi şi săraci, cât şi între
generaţii şi naţiuni (Pohoata, 2008). În contextul sustenabilităţii, echitatea înseamnă luarea în
considerare a nevoilor vitale ale oamenilor, oriunde s-ar fi născut, în oraşe sau în sate, în ţări
dezvoltate sau sărace (http://www.sustainable-
environment.org.uk/Principles/Future_Generations.php).
Abordarea pe termen lung (durabilitatea=sustenabilitatea) înseamnă luarea în
consideraţie a nevoilor generaţiilor următoare şi conceperea de scenarii de dezvoltare
echitabile, ce au ca bază resursele naturale limitate ale planetei. Criteriul sustenabilităţii cere
îndeplinirea condiţiilor necesare pentru un acces egal la baza de resurse de către fiecare dintre
generaţiile viitoare. Aceasta înseamnă o viziune holistică asupra dezvoltării, echitabilitate
bazată pe autonomie şi autoregenerabilitate realizată cu ajutorul şi transferul tehnologiilor
adecvate, participarea, valorificarea condiţiilor locale şi a diversităţii, echitabilitatea
intergeneraţională, viziunea sacră asupra vieţii (Crocker, 2002, citat de Zaman, Zenivic, 2006)
Dezvoltarea echitabilă, astfel încât şi generaţiile viitoare să mai poată beneficia de
resursele naturale, presupune menţinerea unui echilibru pe termen lung între capitalul natural
(totalitatea resurselor regenerabile şi neregenerabile) şi tendinţele evolutive ale capitalului
uman. Ca urmare, dezvoltarea durabilă este concepută şi ca o modalitate de fundamentare a
căilor de creştere a bunăstării, concomitent cu utilizarea prudentă a resurselor naturale
comune, astfel încât resursele regenerabile să poată fi menţinute, iar cele neregenerabile să
poată fi folosite într-un ritm care să ţină seama de nevoile generaţiilor viitoare.
Dezvoltarea durabilă este un concept complex, care poate şi trebuie să fie abordat
din cel puţin patru perspective: economică, socială, a mediului înconjurător şi instituţională.
Acestora li se pot alătura multe alte abordări (educaţională, culturală, morală, temporală, etc.),
care nu fac decât să sublinieze caracterul multidimensional al dezvoltării durabile a unui
proces.
• dimensiunea economică – dezvoltarea durabilă este chemată să asigure contextul
economic în care să fie posibilă generarea unui venit maxim în condiţiile menţinerii
capitalului natural şi uman;
 • dimensiunea ecologică – se bazează pe susţinerea (sub)sistemelor naturale (prin
conservarea biodeivesităţii), în condiţiile în care se fie asigurată şi dezvoltarea economică şi a
societăţii, într-un cadru instituţional adecvat;
• dimensiunea socio-culturală şi educaţională – dezvolatarea durabilă este un
deziderat al tuturor statelor lumii, care nu poate fi atins decât în condiţiile în care sistemele
socio-culturale şi educaţionale sunt stabile, asigurându-se echitatea intra- şi inter-
generaţională. Toate acestea se pot concretiza în viaţa comunităţilor şi a indivizilor prin
păstrarea diversităţii culturale şi prin încurajarea pluralismului de idei, prin asigurarea unui
nivel de educaţie cât mai ridicat şi pe tot parcursul vieţii. Educaţia este cel mai eficient mijloc
pe care societatea îl are la dispoziţie pentru a răspunde provocărilor prezente şi viitoare,
progresul depinzând de capacitatea de cercetare, inovare şi adaptare a noilor generaţii.
• dimensiunea morală şi spirituală - durabilitatea este pusă în relaţie cu valorile etice
ale comportamentului uman; dezvoltarea durabilă trebuie să asigure o creştere a nivelului de
trai al oamenilor, cu accent deosebit asupra prosperităţii lumii sărace, evitând, în acelaşi timp,
costurile asupra viitorului;
• dimensiunea politică - politicul, aflat în intercondiţionare cu alte activităţi umane,
prin intermediul instituţiilor statale, are rolul de organizare, coordonare şi control al
ansamblului acţiunilor sociale ale unei ţări, în funcţie de interesele diferiţilor actori;
• dimensiunea spaţială - ansamblul strategiilor de dezvoltare durabilă evidenţiază
interdependenţa dintre local şi global, dintre ţări dezvoltate şi cele în dezvoltare, accentuând
astfel necesitatea cooperării în cadrul şi între domeniile economic, social şi mediu.
Dezvoltarea durabilă înseamnă „a gândi global şi a acţiona local”.
 III. B. EVALUAREA DEZVOLTĂRII DURABILE

III. B. 1. Aspecte metodologice privind evaluarea DD

Abordările metodologice concentrate pe evaluarea dezvoltării durabile au evoluat de la

analiza condiţiilor pentru asigurarea unui consum optim pe termen lung, care să ţină cont de
progresul tehnologic şi de rata de creştere demografică (conform acestei abordări, dezvoltarea
este durabilă atunci când rata de creştere a consumului este egală cu suma dintre rata de
creştere a populaţiei şi rata de dezvoltare a progresului tehnic, Ciupagea et al., 2006), la
analiza compatibilităţii între condiţiile dezvoltării economice şi cele de mediu, care să nu
afecteze opţiunile generaţiilor viitoare (Pierantoni, 2004, citată de Cipagea et al., 2006). La
începutul anilor ’70, dezbaterea era axată pe limitele stocului de resurse naturale
neregenerabile şi pe impactul creşterii economice asupra mediului, calitatea mediului şi
creşterea economică fiind abordate ca două dimensiuni divergente (teoria creşterii „0”,
Meadows et al, 1972). Numai un deceniu mai târziu, în anii ’80, dezbaterile metodologice s-
au axat pe reconcilierea celor două dimensiuni: calitatea mediului înconjurător şi creşterea
economică. În ultimii ani, literatura economică şi ecologică s-a concentrat asupra unor
probleme precum: a) cât şi cum trebuie exploatate resursele naturale; b) impactul activităţilor
umane asupra calităţii mediului (poluare, deşeuri etc.); c) conceptul de dezvoltare durabilă pe
termen lung, ce vizează echitatea intergeneraţională prin integrarea dezvoltării economice, a
dimensiunii sociale şi a celei de mediu (Ciupagea er al., 2006). Din documentele Conferinţei
ONU RIO 20+, ale Forumurilor ONU asupra Habitatului Urban (Napoli, 2012 şi Medellin,
2014) a rezultat concluzia că evaluarea durabilităţii proceselor de dezvoltare reprezintă una
dintre problemele-cheie ale agendei globale
(http://www.unhabitat.org/categories.asp?catid=672); cu cât mai complexe sunt probleme cu
care se confruntă comunităţile în demersul lor de a adopta un tip durabil de dezvoltare, cu atât
instrumentele metodologice ale evaluării sustenabilităţii trebuie să intersecteze mai multe
domenii: economie, ecologie, politcă, sociologie, cultură, istorie etc (Magee, James, 2012).
În ceea ce priveşte indicatorii şi indicii utilizaţi pentru evaluarea dezvoltării durabile şi
detaliaţi în cele ce urmează, au existat două puncte de vedere contradictorii: primul îşi are
originea în economie iar cel de-al doilea îşi are rădăcinile în ecologie. Economiştii
interpretează şi analizează tendinţele de dezvoltare ale omenirii exclusiv în termeni de
“investiţii”, “creştere”, “profit”, bazându-se pe teorii şi indicatori statistico-economici care nu
iau în considerare faptul că viitorul NU este o extrapolare a prezentului. Ecologiştii studiază
relaţiile dintre organismele vii şi relaţiile dintre acestea şi mediul ambiant în care se nasc,
trăiesc şi mor. Pentru ecologişti procesul de creştere/evoluţie a organismelor poate să fie
transpusă sub forma literei “S”: organismul abia născut este hrănit din belşug, creşte la
început mai încet, apoi, din ce în ce mai repede, până la un anumit prag, când ritmul de
creştere începe să scadă, din cauza acumulărilor de reziduuri. În timp ce pentru economişti
tehnologiile avansate pot trece dincolo de orice limite, aşa încât aceştia nu văd nici un motiv
de îngrijorare pentru modul în care restricţiile mediului natural intervin în activităţile
economice, ecologiştii percep şi trag semnale asupra degradării sistemelor naturale şi a
resurselor din cauza expansiunii exagerate a activităţilor economice (Brown, 1994).
Diferenţele dintre cele două abordări rezultă clar şi din indicatorii utilizaţi pentru
măsurarea progresului şi pentru a evalua perspectivele de viitor.
1. În 1974, J. Stiglitz (comsideră că există trei forţe economice care compensează
limitele impuse de resursele naturale: schimbările tehnologice, capitalul şi economiile de
scară1, Stiglitz, 1974, citat de Ciupagea et al., 2006) a arătat că, în anumite condiţii, sunt
posibile căi de dezvoltare optime chiar cu resurse naturale epuizabile. Alegerea optimă se face
între căi de dezvoltare cu diferite rate de creştere economică, căile cu rate ridicate de utilizare
a resurselor naturale având rate scăzute de creştere economică pe termen lung.
2. Robert M. Solow s-a ocupat cu problema asigurării constanţei unui stoc de capital
pentru ca generaţiile viitoare să plece cel puţin de la aceeaşi zestre ca generaţiile prezente,
(Solow, 1974, citat de Ciupagea et al., 2006, Solow, 1986, citat de Pohoată, 2008).
Economistul a introdus resurselor naturale epuizabile într-o formulă economică numită
„funcţia Cobb- Douglas” (dezvoltată în 1928 de către economiştii americani Paul Douglas şi
Charles Cobb) şi prin analiza statistico-economică efectuată a ajuns la concluzia că pentru a
menţine intact stocul total de capital, o generaţie poate utiliza stocul finit de resurse naturale,
dar trebuie să crească stocul de capital regenerabil, ceea ce înseamnă menţinerea unei căi de
dezvoltare durabile. Conform acestei abordări, substiuirea directă între factorii de producţie
prin intermediul înlocuirii tehnice a resurselor naturale asigură menţinerea nivelului de
producţie şi, ulterior, pe cel al consumului. În 1997, Robert M. Solow a arătat că limitele
dezvoltării viitoare vor depinde de capacităţile tehnice de substituire a resurselor naturale în

1
Principiu economic, potrivit caruia costul mediu (unitar) al unui produs scade pe masura cresterii numarului de
unitati fabricate/vandute - rezultat al unei mai judicioase repartizari a costurilor fixe si a avantajelor productiei de
serie (http://www.money.ro/dictionar/).
procesul de producţie. Rolul acestei substituţii în reducerea poluării, dematerializarea
produselor ori diseminarea bunurilor reciclate în funcţia de producţie este crucial. Totuşi,
posibilităţile de substituţie sunt limitate (Ciupagea et al., 2006)
3. Curba Kuznets pentru mediu (derivată din Curba Kuznets, 1955) caută să
stabilească relaţia dintre calitatea mediului şi creşterea economică pe termen lung (Nicolaisen,
Hoeller, 1990, citaţi de Ciupagea et al., 2006). Din 1991, de când economiştii au remarcat
relaţiile sistemice dintre variaţiile veniturilor şi calitatea factorilor de mediu, curba Kuznets
pentru mediu a devenit „un standard” (Grossman, Krueger 1991, citaţi de Yandle et al., 2004).
În linii mari, aceasta arată că, până la un anumit prag, degradarea mediului creşte odată cu
nivelul venitului, dincolo de care calitatea mediului este ameliorată printr-un nivel mai ridicat
al PIB/locuitor. La niveluri scăzute de dezvoltare, forma curbei indică o degradare a mediului
(atât cantitativă, cât şi în intensitate). Pe măsura accelerării dezvoltării economice, prin
intensificarea extracţiei de resurse şi extinderea industrializării, rata de epuizare a resurselor
începe să depăşească rata lor de regenerare, iar deşeurile generate cresc în cantitate şi
nocivitate. La niveluri avansate de dezvoltare, orientarea structurală către servicii şi industrii
intensive în cunoaştere, cuplată cu o responsabilizare ecologică sporită, noi reglementări de
mediu, tehnologii mai eficiente şi investiţii de mediu sporite, duce la atenuarea progresivă a
degradării mediului (Panayotou, 1993, citat de Ciupagea et al., 2006). Schimbarea structurală
care însoţeşte creşterea economică influenţează impactul asupra mediului prin schimbarea
compoziţiei activităţii economice către sectoare mai mult sau mai puţin intensive în poluare.
La un nivel redus de venituri, schimbarea predominantă este de la agricultură la industrie,
ceea ce inseamnă o creştere firească a impactului asupra mediului. La niveluri mai mari ale
veniturilor, economia devine preponderant axată pe servicii, având ca efect diminuarea
impactului ecologic (Nemat, 1994).
Curba Kuznets pentru mediu se probează în cazul unora dintre problemele de mediu
(ex. Poluarea aerului) dar în multe alte cazuri, nu (ex. gropi de gunoi, biodiversitate). De
pildă, sunt puţine dovezi pentru probarea Curbei Kuznets pentru mediu în cazul unora dintre
poluanţi, al utilizării resurselor naturale sau în cazul conservării biodiversităţii (Mills, Waite,
2009); un alt exemplu în care forma curba nu este cea “clasică”, îl reprezintă emisiile de gaze
cu efect de seră, care sunt mai mari în ţările dezvoltate şi, mai mult decât atât, apa potabilă,
fertilitatea solului, pescutul continuă să scadă în statele dezvoltate. Despăduririle par să
urmeze traseul “clasic” al curbei (Culas, 2007), printre tările cu PIB de cel puţin 4 600
$/locuitor, despăruririle aproape că nu se mai fac (Kauppi et al., 2006).
 Principala critică adusă curbei Kuznets pentru mediu constă în presupunerea că
modificările în sens negativ şi care depăşesc un prag al echilibrelor dinamice dintre factorii de
mediu sunt considerate reversibile (Stern et al., 1996, citat de Ciupaga et al., 2006).
4. Indicatorul totalul input-urilor materiale (TIM) poate fi interpretat atât ca factor de
producţie, cât şi ca expresie a presiunii activităţilor economice asupra mediului, cuprinzând
toate materialele necesare producţiei, utilizării şi depozitării finale a unui produs. Pentru ca
presiunea activităţilor economice asupra mediului să scadă, se acţionează prin: schimbări în
structura cererii de bunuri şi servicii; creşterea eficienţei, ca urmare a schimbărilor
tehnologice şi substituţia între resurse (Hinterberger et al., www.seri.at, citat de Ciupagea et
al., 2006). Economiştii completează analiza şi concluzionează că, datorită interdependenţei
factorilor de piaţă, pentru atingerea dezvoltării durabile, instrumentele de reducere a
consumului de resurse trebuie combinate cu instrumente de reducere a costurilor cu forţa de
muncă.
5. “Living Planet Index” este un indicator care măsoară starea biodiversităţii la nivelul
întregii planete, bazându-se pe direcţiile evolutive ale populaţiilor de specii de vertebrate.
Aceste informaţii sunt folosite pentru a defini şi evalua impactul factorului uman asupra
Terrei, dar şi pentru a ghida acţiunile urmate în vederea opririi pierederii biodiversităţii.

Living Planet index (1970 – 2010)

(sursa: 2014 Living Planet Report, http://www.livingplanetindex.org)

Living Planet Index arată un declin de 52% între anii 1970 şi 2010. Aceasta înseamnă
că populaţiile diferitelor specii de animale s-au redus cu mai multe de jumătate, comparativ cu
situaţia din urmă cu 40 de ani. Living Planet Index analizează separat evoluţia diferitelor
specii în mediul terestru (uscat), ape curgătoare şi ape marine, operând astfel cu trei indici
secundari pentru a arăta care sunt tendinţele evolutive în diferite ecosisteme. Speciile din
apele dulci au înregistrat un declin de 76 % între anii de referinţă 1970 şi 2010, cea mai
importantă ameninţare fiind pierderea şi fragmentarea habitatelor specifice, poluarea şi
speciile invazive. Un alt impact negativ major îl au modificările de nivel ale apelor de
suprafaţă şi integrarea unei părţi din reţeaua hidrografică la sistemele de irigaţii, în sistemele
de producere a energiei electrice. Speciile terestre au suferit un declin de 39 %, pierderiele de
habitat (în special cauzate de utilizarea terenurilor de către om, în agricultură, pentru
dezvoltarea urbană şi pentru producerea de energie) fiind ameninţarea majoră, alături de
vânătoare, în cazul unora dintre specii. Speciile marine au scăzut tot cu 39 %, însă dinamica
acestora a fost mai sinuoasă: din 1970 şi până la mijlocul anilor `80 scăderea a fost mai
abruptă, după acea perioadă urmând una de relativă stabilitate, declinul reapărând ca şi
tendinţă în anii din urmă.
Cele mai mari ameninţări la adresa biodiversităţii rezultă, la nivel global, dintr-o
combinare/acumulare a impactului degradării şi pierderilor de habitate, la rândul lor, urmări
ale consumului nesustenabil al societăţii umane

Ameninţările populaţiilor de diferite specii de vertebrate

(sursa: 2014 Living Planet Report, http://www.livingplanetindex.org)

6. Amprenta ecologică este o măsură a cererii societăţii umane exercitate asupra

ecosistemelor Pământului; reprezintă raportul între suprafaţa productivă preluată din oferta de
biomasă a Pământului (biocapacitatea Pământului) prin consumul direct şi activităţile umane,
convertibile în consum energetic şi, în final, în emisii de CO2, care sunt apoi, la rândul lor,
convertite în hectare de vegetaţie necesare pentru asimilarea carbonului. Metodologia a fost
definită în 1994 de William Rees şi Mathis Wackernagel, astăzi existând la nivel internaţional
raportări anuale făcute pe baza anuarelor statistice de către organizaţia internatională
Redefining Progress (Ciupagea et al., 2006).
 Utilizând metodologia anterior amintită, este posibil să se ştie “cât Pământ” sau câte
planete Pământ ar fi necesare pentru a susţine omenirea. În anul 2007, amprenta ecologică a
omenirii era estimată la valoarea de 1,5 planete Pământ, ceea ce înseamnă că omenirea
foloseşte serviciile ecologice de 1,5 ori mai repede decât le poate regenera Pământul.
Amprenta ecologică a unei ţări este influenţată de populaţie, cantitatea medie de
bunuri şi servicii consumate şi intensitatea resurselor consumate pentru obţinerea acestor
bunuri şi servicii. În conformitate cu baza de date Global Footprint Network (2010), care
conţine lista tărilor în funcţie de amprenta ecologică, rezultă că valoarea medie mondială a
amprentei ecologice era în anul 2007 de 2,7 ghap (global hectars/person). Biocapacitatea
medie a planetei era de 1,8 ghap, ceea ce înseamnă un deficit ecologic de 0,9 ghap. Dacă o
ţară nu dispune de suficiente resurse ecologie din propriul teritoriu naţional, atunci există
deficit ecologic şi ţara respectivă este stat ecologic debitor; în situaţia inversă, dacă un stat
dispune de resurse ecologice suficiente, se numeşte stat ecologic creditor.
 Ţări ecologic creditoare şi ecologic debitoare în anii 1961 şi 2007
(sursa: Ecological Footprint Atlas 2010, Global Footprint Network,
http://www.footprintnetwork.org)

România, cu o populaţie totală de 21,4 milioane de locuitori (în 2007), avea în acel an
amprenta ecologică de 2,71 ghap, biocapcitatea ecologică de 1,95 ghap şi făcea parte din
categoria statelor debitoare (-0,76 ghap). Dezvoltarea economică a României este
nesustenabilă, întrucât capacitatea de suport a capitalului natural este depăşită, iar decalajul
tinde să se mărească în măsura în care o seamă de programe sectoriale urmăresc obiective
contradictorii şi pot intra în conflict cu preceptele dezvoltării durabile, generând efecte
negative asupra structurii şi capacităţii de suport ale capitalului natural (Strategia Naţională
pentru Dezvoltare Durabilă a României 2020 – 2030).
 6. Pentru a evalua dinamica economiei, specialiştii economişti utilizează indicatorul
PIB (Produsul Intern Brut). Acesta este un indicator macroeconomic care reflectă suma
valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi serviciilor destinate consumului final, produse în toate
ramurile economiei în interiorul unei ţări în decurs de un an. PIB-ul pe cap de locuitor este
adesea dat ca ajustat, însemnând că este astfel calculat încât nivelurile diferitelor preţuri sunt
mascate în diferite ţări. Astfel poate fi comparată eficienţa diferitelor ţări (Institutul Naţional
de Statistică).

PIB/locuitor în 2012
(sursa: World Economic Outlook, Aprilie, 2012)

7. Deoarece PIB-ul combină numai suma tuturor activităţilor care se pot evalua în
bani, nu reflectă nici degradarea mediului înconjurător şi nici modul în care se distribuie
bogăţia. Pentru acest scop se utilizează Indexul Dezvoltării Umane (IDU).
IDU, inventat de economistul pakistanez Mahbubul Haq, este o măsură comparativă a
speranţei de viaţă, alfabetizării, învăţământului şi nivelului de trai
(http://hdr.undp.org/sites/default/files/hdr_2013_en_technotes.pdf.) Pentru majoritatea
statelor membre ONU, indicele dezvoltării umane este actualizat în fiecare an de Programul
Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi publicat în Raportul de Dezvoltare Umană.
 IDU 2011
(sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/North%E2%80%93South_divide)

Relaţia dintre indicatorii sustenabilităţii – Indicele Dezvoltării Umane şi Amprenta

Ecologică – oglindeşte imensa provocare a timpurilor actuale: dezvoltarea societăţii umane să
nu periclitezea capacitatea ecologică a Pământului. Naţiunile bogate au atins valori ridicate
ale Indicelui de Dezvoltare Umană dar au depăşit capacitatea de susţinere a ecosistemelor;
multe dintre statele în curs de dezvoltare nu au depăşit (încă !) limitele de susţinere ale
ecosistemelor dar nu au reuşit să-şi atingă ţintele privind dezvoltarea umană. Din aceste
motive, în graficul alăturat se observă că traiul durabil (sustenabil), ca şi ţintă finală a
dezvoltării durabile, nu este întâlnit în nici un stat de pe nici un continent.
 Inidcele Dezvoltării Umane şi Amprenta Ecologică între anii 1980 şi 2007
(sursa: www.wbcsd.org/)

Din acest considerent, toate naţiunile trebuie să acţioneze urgent pentru ca a evita
degradarea inevitabilă a mediului înconjurător, precum şi conflicte sociale severe, chiar
prabuşirea societăţii umane din cauza epuizării resurselor vitale şi imposibilităţii
ecosistemelor terestre de a mai asigura serviciile specifice omenirii (aer curat, apă potabilă,
soluri fetile) (sursa: A Public Policy Process for Vision 2050, www.wbcsd.org/)

III. B. 2. Sisteme de indicatori de evaluare a DD

Instrumentele de evaluare şi monitorizare a dezvoltării durabile au reprezentat o

preocupare majoră pentru o varietate mare de actori: întreprinderi/companii, grupuri
independente de experţi, centre de cercetare afiliate ministerelor publice ori companiilor
private, administraţii locale, guverne naţionale, organizaţii interguvernamentale, instituţii
financiare (inter)naţionale etc. În ultimii ani, aceste eforturi au luat o mare amploare, ceea ce
reflectă clar necesitatea de a dispune şi de a opera cu astfel de instrumente.
Pentru seturile de indicatori gândite şi construite de diverse entităţi care operează cu
notţiunea şi conceptul de dezvoltare durabilă, cea mai importantă provocare a fost aceea de a
regăsi compatibilităţi reale între abordările empirice şi cele normative din domeniile distincte
care se integrează în conceptul dezvoltării durabile: economia, societatea şi capitalul natural.
1. Comisia DD din cadrul ONU a elaborat un sistem de indicatori de presiune –
situaţie / stare – răspuns (pressure – state – response framework) sau „driving force”;
 - indicatorii de stare = descriu situaţia la un anumit moment dat a sitemului/mediului,
prin intermediul lor realizându-se diagnosticarea;
- indicatorii de răspuns = evidenţiază măsurile luate pentru rezolvarea problemelor
identificate anetrior.
Aceşti indicatori „presiune-situaţie-răspuns” sunt utilizaţi pentru evaluarea nivelului
de implementare a prevederilor din proiectul Agenda 21. (Bălteanu, Şerban, 2005)
2. Banca Mondială a propus un alt sistem de indicatori, bazat pe evaluarea cantitativă
a patru tipuri de capital: capitalul realizat de om, capital natural, capital uman şi capital social.
- capitalul realizat de om este utilizat în evaluările economice şi financiare curente;
- capitalul natural este reprezentat de totalitatea componentelor naturale (aer, apă, sol,
vieţuitoare) utilizate de om pentru obţinerea de bunuri şi servicii;
- capitalul uman este reprezentat de populaţie, de nivelul de pregătire şi de starea de
sănătate ale acesteia. Investiţiile în resursele umane au un rol esenţial pentru
dezvoltare durabilă;
- capitalul social este reprezentat de componenta instituţională a cărei funcţionare este
vitală pentru implementarea dezvoltării durabile.
Nivelul de dezvoltare durabilă se stabileşte prin evaluarea integrată a celor patru tipuri
de capital per capita. Menţinerea acestora într-o stare cât mai bună şi la un nivel cât mai
apropiat de cel actuale, eventual, acolo unde este cazul , îmbunătăţit, defineşte nivelul
dezvoltării durabile, de fapt, nevoia asumării acestui tip de dezvoltare.
În funcţie de modul în care sunt menţinute cele patru tipuri de capital, au fost definite
trei nivele de dezvoltare durabilă: slabă, sensibilă şi puternică. (Dally, Cobb, 1988, citaţi de
Serageldin, 1995).
• Dezvoltare durabilă slabă = situaţia în care capitalul total/integrat al celor patru
tipuri de capital este păstrat INTACT, indiferent de tipul de capital consumat;
• Dezvoltare durabilă sensibilă = situaţia în care, pe lângă menţinerea intactă a
capitalului total, se impun anumite praguri în consumul fiecărui tip de capital.
Depăşirea pragului înseamnă că respectivul tip de capital se DEGRADEAZĂ.
Prin dezvoltarea durabilă sensibilă se urmăreşte asigurarea unor raporturi
armonioase între diferite tipuri de capital şi de asocieri ale acestora, în vederea
evitării situaţiilor critice;
• Dezvoltare durabilă puternică = pune în evidenţă necesitatea păstrării intacte a
fiecărui tip de capital în parte; există raporturi de complemntaritate între
 fiecare tip de capital în toate procesele de producţie, scopul fiind păstrarea
pentru generaţiile viitoare a unor oportunităţi similare sau mai bune decât cele
actuale. (Bălteanu, Şerban, 2005)
3. Eurostat, OCEDE
Convenirea unui set de indicatori acceptaţi ai dezvoltării durabile, inclusiv reflectarea
în sistemul conturilor naţionale, prin instrumentele contabilităţii mediului, a factorilor
ecologici şi sociali ai dezvoltării, constituie în continuare un subiect de preocupare prioritară
din partea Oficiului de Statistică al Comunităţilor Europene (Eurostat), Comisiei Economice
ONU pentru Europa (UNECE) şi Organizaţiei pentru Colaborare şi Dezvoltare Economică
(OCDE) (Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă a României, 2008). România, prin
Institutul Naţional de Statistică, este angajată în mod activ în acest proces. În faza actuală
Institutul Naţional de Statistică transmite la Eurostat un sistem parţial de indicatori, integrat în
sistemul european al dezvoltării durabile, în funcţie de datele disponibile.
În conformitate cu deciziile adoptate de Consiliul European, statele membre ale UE au
obligaţia să-şi creeze forme de suport instituţional adecvate pentru coordonarea dezvoltării şi
utilizării instrumentelor statistice de monitorizare şi pentru revizuirea periodică (la 2 ani) a
fiecărei Strategii Naţionale, într-un mod congruent cu efortul de sistematizare a raportărilor
asupra implementării Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă la nivelul Uniunii Europene. Este
vorba, prin urmare, de un proces continuu, în care revizuirea la intervale scurte a Strategiilor
Naţionale şi a Strategiei UE reduce marja de eroare în privinţa evaluării resurselor necesare
pentru implementarea obiectivelor convenite
(http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/sdi/introduction)
Indicatorii prezenţi în baza de date a Institutul Naţional de Statistică urmăresc
obiectivele ţintă şi modalităţile de acţiune la orizontul anilor 2013, 2020, 2030, stabilite prin
Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă a României şi sunt construiţi pe baza
informaţiilor care sunt disponibile în Institutul Naţional de Statistică, Ministerul Mediului şi
Pădurilor şi instituţiile în subordinea sau coordonarea acestuia şi pe baza metodologiilor
armonizate cu cele ale Uniunii Europene
(http://www.insse.ro/cms/files/Web_IDD_BD_ro/index.htm).
Indicatori statistici de dezvoltare durabila a României (IDDR):
- Baza de date IDDR este structurată pe obiectivele Strategiei Naţionale de Dezvoltare
Durabilă, cu ierarhizare pe trei niveluri:
• nivelul 1: indicatori principali (de bază) – 19 indicatori;
 • nivelul 2: indicatori complementari – 37 indicatori, utilizabili pentru
monitorizarea şi revizuirea programelor de dezvoltare durabilă;
• nivelul 3: indicatorii de progres ai Strategiei Naţionale pentru
Dezvoltare Durabilă a României – 47 indicatori, acoperind pachetul de
politici pe care aceasta le generează, inclusiv a celor ce nu sunt cuprinse în
Strategia UE.
Sistemul integrează, într-o structură piramidală indicatori economici, sociali şi de
mediu, utilizabili pentru evaluarea tridimensională a dezvoltării durabile în România.
Baza de date IDDR include 103 de indicatori, cu seriile de date disponibile în sistemul
statistic naţional începând din anul 2000.
Indicatorii de Dezvoltare Durabila Teritoriala in Romania (IDDT):
- Baza de date IDDT include 46 de indicatori, cu seriile de date disponibile începând din anul
2005, structuraţi pe zece teme, astfel:
• Societatea cunoaşterii şi dezvoltarea economică şi socială – 18 indicatori
• Consumul şi producţia durabile – 9 indicatori
• Transport – 2 indicatori
• Conservarea şi gestiunea resurselor naturale – 3 indicatori
• Sănătatea publică – 5 indicatori
• Nivel de trai – 2 indicatori
• Coeziunea socială şi teritorială – 3 indicatori
• Buna guvernare – 2 indicatori
• Turism – 1 indicator
• Utilitate publică de interes local – 1 indicator.
(sursa: http://www.insse.ro/cms/files/IDDT%202012/index_IDDT.htm
4.Centrul Comun de Cercetare al Comisiei Europene (Joint Research Center ) şi
Institutul Internaţional pentru Dezvoltare Durabilă (International Institute for Sustainable
Development), prin intermediul Grupului Consultativ asupra Indiicilor Dezvoltării Durabile,
au creat un software distribuit gratuit, numit Bordul sustenabilităţii (Sustainability Dashboard
sau RioJo Dashboard) şi care a fost prezentat în lucrarea From Rio to Jo’burg, cu ocazia
Summit-ului Mondial asupra Dezvoltării Durabile de la Johannesburg (2002). Rezultatul
grupului de lucru a fost un set compus din 46 de indicatori distribuiţi pe cele patru dimensiuni
(mediu, economie, societate, instituţii) pentru mai mult de 100 de ţări (Parris, Kates, 2003,
citat de Mocanu, Perdichii, 2009).
 Din lista indicatorilor luaţi în considerare în Bordul RioJo, 20 de indicatori sunt cei
mai accesibili (ca şi metodă de calcul sau ca şi posibilitate de identificare în bazele de date
statistice de la diferite nivele spaţiale):

Bordul sustenabilităţii. Exemplu cu indicatorul “rata şomajului”

(sursa: http://esl.jrc.ec.europa.eu/envind/db_teach.htm, Mocanu Perdichii, 2009)

PIB/locuitor, câştig salarial nominal mediu net lunar, rata şomajului, rata mortalităţii infantile,
speranţa de viaţă la naştere, rata abandonului şcolar, ponderea populaţiei de peste 15 ani fără
nici o şcoală absolvită, ponderea populaţiei cu acces la reţeaua de apă potabilă din totalul
populaţiei, ponderea populaţiei cu acces la reţeaua de canalizare din totalul populaţiei, emisii
totale anuale de gaze cu efect de seră/locuitor, ponderea spaţiilor verzi din totalul suprafeţei
localităţii etc (Mocanu Perdichii, 2009).
5.Cercurile sustenabilităţii (Circles of Sustainability) reprezintă o metodă de evaluare
şi de înţelegere a durabilităţii (sustenabilităţii), fiind şi o metodă de management al proiectelor
orientate spre diferitele aspecte de dezvoltare durabilă. Metoda Cercurilor Sustenabilităţii este
utilizată de United Nations Global Compact Cities Programme, The World Association of
Major Metropolises şi de numeroase oraşe din lume, în vederea realizării şi coordonării
proiectelor de dezvoltare durabilă (Johannesburg, Melbourne, New Delhi, São Paulo, Tehran,
etc.).
 Cercurile Sustenabilităţii
(sursa: http://www.circlesofsustainability.org/)

Această metodă este dezvoltată în detaliu în lucrarea Urban Sustainability in Theory

and Practice: Circles of Sustainability (Routledge, Londra, 2014), scrisă de Paul James,
director al UN Global Compact Cities Programme. Profilul cercurilor sustenabilităţii este
divizat în patru domenii ale sustenabilităţii: ecologie, economie, politici şi cultură. Fiecare
dintre cele patru domenii presupune folosirea unui set de şapte subdomenii, care, le rândul lor,
pot să fie utile pentru identificarea, înţelegerea problemelor-chie ale dezvoltării durabile şi pot
ajuta la găsirea unor răspunsuri adecvate:
• domeniul Ecologie: materiale şi energie, apă şi aer, floră şi faună, locuire şi
aşezări umane, transport, emisii şi deşeuri etc,;
• domeniul Economie: resurse şi producţie, scgimburi şi tranfer, contabilitate şi
reglementări, consum, muncă şi venituri, tehnologie şi infrastructură, distribuirea veniturilor;
• domeniul Politici: organizaţii şi guvernanţă, justiţie, comunicare,
reprezentativitate şi negociere, securitate şi acorduri, dialog şi reconciliere, etică;
• domeniul Cultură: identitate, creativitate şi recreere, memorieşi patrimoniu,
credinţe şi idei, genreaţii şi genuri, învăţământ, sănătate etc.
(http://www.circlesofsustainability.org/, James, 2014)