CAPITOLUL V.

PROVOCĂRI ALE DEZVOLTĂRII DURABILE

Problema-cheie a dezvoltarii durabile este opoziţia între nevoile de creştere ale

populaţiei şi limitele impuse de resursele planetei, precum şi degradarea continuă a mediului.
Conferinţa ONU asupra Dezvoltării Durabile Rio +20 a evidenţiat un set de direcţii de
acţiune, în fapt, provocări-cheie ale dezvoltării durabile:
 securitatea alimentară;
 necesarul de energie;
 oraşe durabile.
Dezvoltarea durabilă trebuie privită ca o adaptare a societăţii şi a economiei la marile
probleme cu care omenirea se confruntă în prezent. Provocările dezvoltării durabile sunt mai
numeroase şi din domenii extrem de variate:
 creşterea populaţiei – pe Pământ trăiesc 7 miliarde de oameni, în prezent
populaţia globului fiind de 10 ori mai mare decât acum 400 de ani. Explozia demografică a
avut loc datorită îmbunătăţirii standardelor de trai şi medicale, ceea ce a permis oamenilor să
trăiască mai mult decât în secolele anterioare. Dezvoltarea durabilă este una făcută de oameni
şi pentru oameni, de aceea factorul populaţie reprezintă unul care influenţează acest tip de
dezvoltare dar, în acelaşi timp, reprezintă una dintre probleme cruciale cu care se confruntă
dezvoltarea durabilă. Acest tip de dezvoltare trebuie să găsească soluţii pentru rezolvarea
dezechilibrelor demografice cantitative şi structural-calitative şi să le aplice.
Dintre problemele concrete pe care le ridică dimensiunea demografică în faţa
dezvoltării durabile, putem enumera:
-rata creşterii populaţiei nu este corelată peste tot cu rata creşterii economice;
-densitatea populaţiei, pe regiuni, ţări etc. nu este corelată cu structura, fertilitatea şi
randamentul substratului pedologic;
-explozia demografică are loc, de obicei, în zonele sărace ale lumii;
-creşterea explozivă a populaţiei conduce la urbanizări masive, în dauna mediului şi a
suprafeţelor agricole cultivabile;
-în timp ce urbanizarea Europei a fost însoţită de industrializare, acest lucru nu se
întâmplă în toate ţările în curs de dezvoltare;
-pentru mediul urban, suprapopularea a dus la apariţia şi amploarea unor fenomene
negative (şomaj masiv, insuficienţa locuinţelor de calitate, servicii urbane deficitare, periferii
insalubre şi, prin constrast, centre opulente, “insule de căldură urbană”, climat social
problematic, dificultări de aprovizionare cu energie, apă);
- pentru mediul rural, depopularea cauzată de migraţia către centrele urbane a
îngreunat hrănirea întregii colectivităţi rurale – locale dar şi a celor urbane (Pohoaţă, 2003);
 constrângerea tehnică – dezvoltarea durabilă trebuie să răspundă acestei
provocări în următorii termeni, concreţi: care este nivelul maxim al producţiei, în condiţiile
actuale ale progresului tehnic, asigurând şi menţinerea echlibrului factorilor de mediu? Este
bine cunoscut faptul că dezvoltarea implică creştere economică, implicit, mărirea producţiei,
care, la rândul său, antrenează poluare.
Capacitatea de absorbţie de către mediu a poluării este limitată, de aceea este
importantă preocuparea de a găsi o linie de echilibru între aceste direcţii. Aplicarea unor
formule comportă dificultăţi rezultate din cuantificarea greoaie a unor fenomene şi factori
cum sunt, de exemplu: producţia maximă ce se poate realiza cu menţinerea echilibrului
ecologic, capacitatea instalaţiilor antipoluante de a reţine emisiile poluante, capitalul aferent
instalaţiilor antipoluante, volumul sau suprafaţa de dispersie a poluanţilor. Din analiza
economică a diferitelor formule prin care se urmăreşte cuantificarea relaţiei complexe dintre
dezvoltare, creşterea producţiei, nivelul poluării, progresul tehnic, se pot desprinde
următoarele idei:
- se dovedeşte a fi cu putinţă dezvoltarea economică cu menţinerea calităţii mediului
ambiant iar punctul de echilibru între emisiile poluante şi capacitatea de absorbţie a mediului
poate fi menţinut, în condiţiile unei creşteri dinamice, prin mărirea ratelor de economisire, a
eficienţei instalaţiilor de reţinere şi control al poluării şi prin creşterea suprafeţelor sau a
volumului de dispersie a poluanţilor;
- progresul tehnic este factorul cheie în menţinerea unei rate acceptabile a dezvoltării
economice cu menţinerea calităţii mediului ambiant, ceea ce justifică importanţa mare a
investiţiilor antipoluante în cadrul politicilor de dezvoltare care au în vedere menţinerea şi
chiar refacerea mediului (Pohoaţă, 2003);
 schimbarile climatice, efectul de seră, găurile în stratul de ozon şi
încălzirea climei terestre – alături de reducerea stratului de ozon, de modificările ciclului
hidrologic, de ridicarea nivelului Oceanului Planetar, schimbările climatice fac parte din
categoria modificărilor sistemice ale mediului. Acestea se manifestă la scara întregului sistem
planetar şi reprezintă efecte globale ale acţiunii/presiunii umane asupra mediului (Bălteanu,
Şerban, 2005).
 Schimbările climatice se resimt prin efectul de seră şi prin tendinţele de încălzire
a climei terestre, acestea fiind, la rândul loc rezultate ale acţiunii factorilor de forţare radiativă
(=orice cauză naturală sau antropogenă care modifică echilibrul dintre radiaţia solară
indicentă şi radiaţia emisă în spaţiu). Cei mai importanţi factori de forţare radiativă pozitivă,
adică cei care generează creşterea temperaturilor sunt: 1. aerosolii = particule microscopice de
praf atmosferic şi de apă cu un rol foarte important în bugetul radiativ al atmosferei; aerosolii
provin din procese şi fenomene naturale (erupţii vulcanice, furtuni de praf etc.) sau în urma
unor activităţi antropice (arderea combustibililor fosili, a biomasei, fabricarea cimentului
etc.); şi 2. schimbarea proprietăţilor suprafeţei terestre, cauzată de schimbările în utilizarea
terenurilor, de restrângerea suprafeţelor acoperite cu ghiaţă, extinderea suprafeţelor construite
etc. Ultimul deceniu (2002-2011) a fost cel mai cald din istorie Europei, cu temperatura de la
nivelul solului cu 1,3°C mai mare decât media de dinainte de industrializare. Diverse proiecţii
climatice arată că, în Europa, ar putea fi cu 2,5 - 4°C mai cald în ultima parte a secolului XXI,
în comparaţie cu media anilor 1961-1990.
Efectul de seră este un proces natural, însemnând menţinerea la suprafaţa terestră a
unei temperaturi relativ constante favorabile dezvoltării vieţii. Mecanismul este “coordonat”
de gazele cu efect de seră (CO2 , N2 O, CH4 , O3, etc.). Problema actuală este că acest efect de
seră se intensifică, din cauza creşterii ponderii gazelor cu efect de seră, semnificativă după
declanşarea Revoluţiei Industriale, la jumătatea secolului al XVIII-lea, şi mai ales după a doua
jumătate secolului al XX-lea.
Reducerea stratului de ozon – stratul de ozon este poziţionat în stratosferă, fiind o
porţiune din aceasta, între 15 km şi 25 km altitudine, în care concentraţia moleculelor de ozon
este ridicată. Pătura de ozon are un rol extrem de important pentru că protejează suprafaţa
terestră contra efectelor negative ale radiaţiilor ultraviolete (UV) emise de Soare. Găurile din
stratul de ozon apar ca urmare a acţiunii cloro-fluoro-carbonului (CFC) şi halonilor, în
atmosfera înaltă, unde nivelul UV este ridicat; radiaţiile acestea constribuie la separarea
clorului din CFC şi a bromului din haloni; clorul şi bromuldistrug continuu moleculele de
ozon (1 atom de clor şi unul de brom pot reacţiona cu până la 100 000 de molecule de ozon).
Primele găuri în stratul de ozon au fost identificate deasupra teritoriilor arctice şi antarctice
(reduceri cu 50% – 60%, la altitudini cuprinse între 12 km şi 20 km), dar există găuri în stratul
de ozon şi deasupra SUA şi Canadei (reduceri cu 3% ale ozonului din stratosferă, pe parcursul
ultimilor 4 decenii), precum şi deaspura altor state situate la latitudini temperate. O reducere
cu 1% a concentraţiei de ozon din atmosfera înaltă determină o creştere cu 2% a cantităţii de
radiaţii UV care ajunge pe Terra, generând o creştere cu 3% ca cazurilor de cancer de piele şi
o creştere a mortalităţii cauzate de afecţiuni maligne ale pielii (Bălteanu, Şerban, 2005).
Intensificarea globală a presiunii antropice asupa sistemului climatic din ultima sută de
ani a determinat o încălzire fără precedent în ultimul mileniu a atmosferei din apropierea
suprafeţei Pământului. Rapoartele de Evaluare ale Comitetului Interguvernamental pentru
Schimbări Climatice au pus în evidenţă încălziri ale climei în ultimul secol de 0,2 – 0,6ºC.
Încălzirea din ultimul secol şi din prima decadă a secolului actual depăşeşte modificările
climei din ultima 1000 de ani, care ţin de variabilitatea naturală a sistemului climatic (acest tip
de modificări naturale cuprind o perioadă caldă, corepsunzătoare sec. al XI – al XIV-lea, şi un
interval de răcire, între sec. al XV-lea - al XIX-lea sau Mica Glaciaţie). În regiunea arctică s-
a observat un record negativ referitor la gheaţa plutitoare în 2007, 2011 şi 2012, reprezentând
aproximativ jumătate din nivelul minim observat în anii 1980. Topirea calotei glaciare din
Groenlanda s-a dublat în raport cu anii 1990, pierzând în greutate în medie 250 de miliarde de
tone în fiecare an, între 2005 şi 2009. Gheţarii din Alpi au pierdut aproximativ două treimi din
volumul lor din 1850, iar aceste tendinţe sunt preconizate să continue. Multe studii au măsurat
schimbări pe scară largă în caracteristicile plantelor şi animalelor. De exemplu, plantele
înfloresc mai devreme în cursul anului, în timp ce fitoplanctonul şi zooplanctonul de apă
dulce apar, de asemenea, mai devreme. Alte animale şi plante migrează spre nord sau în
zonele înalte pe măsură ce habitatele lor se încălzesc. Deoarece procesul de migrare a multor
specii este insuficient de rapid pentru a ţine pasul cu viteza schimbărilor climatice, în viitor,
unele dintre viețuitoare ar putea fi împinse spre extincţie.
Modificările climatice în România – schimbările climatice din România se încadrează
în tendinţa globală de încălzire, având însă particularităţi regionale legate de poziţia ţării, în
plină zonă cu climă temperată, dar cu numeorase influenţe climatice şi de existenţa şi poziţia
M-ţilor Carpaţi. Schimbările climatice din România vizează evoluţia principalilor parametri
climatici, succesiunea anotimpurilor şi existenţa unor fenomene climatice extreme, inclusiv
tendinţa de deştertificare. În România, pentru ultimul secol, a fost pusă în evidenţă a
temperaturii medii anuale cu 0,3ºC (Busuioc, 2003). Creşterile sunt diferenţiate, fiind mai
accentuate în sudul şi sud-estul ţării, unde valorile creşterii urcă la 0,8ºC la staţiile Bucureşti-
Filaret şi Constanţa; creşterile sunt mai reduse în părţile centrală şi nordică (excepţie făcând
Depr. Baia Mare). În Studiul naţional asupra schimbărilor climatice în România. Evaluarea
vulnerabilităţii şi opţiuni de adaptare (coord. Cuculeanu, 2003) s-au utilizat patru modele
climatice de echilibru, folosite pe plan internaţional, care rulează date meterologice complete
colectate de la 100 de staţii meteorologice pe un interval de 50 de ani. Toate modelele
climatice pun în evidenţă că în România se va înregistra în acest secol o evidentă tendinţă de
încălzire a climei, cuprinsă între 2,4ºC şi 4,7ºC; modelul canadian, care oferă informaţiile cele
mai plauzibile şi mai adaptate condiţiilor regionale ale României, pune în evidenţă un semnal
climatic, posibil a fi concretizat prin creşterea precipitaţiilor în lunile reci şi o scădere a
acestora în intervalul cald. Creşterile de temperatură pentru acest secol în România sunt
simulate şi de modelul regional (RegCM), care pune în evidenţă pentru intervalul 2070 – 2100
o creştere cuprinsă între 1ºC şi 4ºC (Busuioc, 2004).
 modificarea ciclului hidrologic şi al resurselor de apă – încălzirea climei
determină o intensificare a evaporaţiei de pe suprafaţa continentelor şi mai ales a oceanelor,
urmată de creşterea precipitaţiilor şi de o dinamizare a ciclului hidrologic. Această înlănţuire
simplă de procese şi fenomene naturale este complicată mult de specificul regional, apărând
efecte variate în funcţie de regimul diferenţiat al precipitaţiilor, al temperaturii şi de
interacţiunea cu activitatea antropică. Diferitele scenarii şi modele climatice pun în evidenţă
faptul că o încălzire a climei determină cantităţi mai mari de precipitaţii la latitudini mari şi
numai parţial în zonele tropicale şi subtropicale; în schimb, în alte regiuni, cantităţile de
precipitaţii vor fi mai scăzute (centrul Asiei, regiunile mediteraneene, sudul Africii, vestul şi
nordul Australiei). În multe regiuni, inclusiv în Europa Centrală şi de Est, se înregistrează o
creştere a frecvenţei viiturilor, ca urmare a creşterii ponderii precipitaţiilor cu caracter
torenţial. Încălzirea climei are efecte imediat asupra topirii gheţarilor, a zăpezii şi a
permafrostului. Evaluărilr efectuate cu ajutorul înregistrărilor satelitare au pus în evidenţă un
ritm mai accentuat de topire a zăpezii şi a banchizei în emisfera nordică: zăpada şi ghiaţa
acoperă în ianuarie o suprafaţă între 45 – 50 milioane km 2 iar în august numai 2 milioane km2
dar în ultimii 40 de ani s-a înregistrat o reducere cu 10% a acestor suprafeţe. Pentru ultimul
secol este evidentă tendinţa de retragere a gheţarilor montai din toate sisteme montane ale
planetei. La începutul acestui secol, 1,7 miliarde de oameni trăiau în ţări caraterizate de stresul
apei (este un indicator care pune în evidenţă acele state cu un consum de peste 20% din
resursele regenerabile de apă) iar pentru anul 2050 se apreciază că 5 miliarde de oameni vor
trăi în asemenea situaţie.
Ridicarea nivelului Oceanului Planetar – tendinţa generală de încălzire a climei
terestre, cauzată de efectul de seră, are o influenţă directă asupra ridicării nivelului oceanic, un
proces cu impact pe termen lung asupra zonelor costiere şi ţărilor insulare cu relief jos.
Ridicarea nivelului Oceanului Planetar este datorată aportului tot mai mare de apă rezultat din
topirea calotelor glaciare, din topirea gheţarilor montani şi măririi volumului apelor ocenaice
prin încălzire. Acest din urmă fenomen este numit “expansiune termică’’, încălzirea apelor
oceanice resimíțindu-se mai ales în stratul de la suprafaţă, până la o adâncime de 300 m.
Conform estimărilor ONU, 60% din populaţia lumii trăieşte pe o fâşie lată de 60 km, în lungul
coastelor oceanice (un teritoriu în care densitatea populaţiei creşte mai repede decât în spaţiile
din interiorul maselor continentale). Această masa demografică exercită o presiune puternică
asupra mediului costier, fiind în acelaşi timp foarte vulnerabilă faţă de tendinţa de ridicare a
nivelului Oceanului Planetar. În Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă se apreciază că
nivelul Oceanului Planetar s-a ridicat cu 8 cm în ultimii 20 de ani.
Pentru Marea Neagră, studiile efectuate (Stanev et al., 2002) au pus în evidenţă o
tendinţă de creştere a nivelului de aproximativ 15 cm în ultima jumătate de secol. Tendinţa de
creştere anuală a nivelului Mării Negre este de 3 mm, mai ridicată decât tendinţa globală
(analiza datelor oferite de satelitul Topex-Poseidon susţin o creştere medie a nivelului oceanic
cu 2,5 mm/an), fapt care poate să fie relaţionat parţial cu circuitul local/regional al apei.
Efectul imediat al ridicării nivelului oceanic este nu numai invadarea de către mediul
marin a unor uscaturi cu altitudini joase, ci şi salinizarea apelor de suprafaţă şi a apelor
subterane din zonele litorale şi costiere, precum şi intensificarea proceselor de abraziune
marină. Un alt impact major va fi resimţit prin distrugerea şi modificarea terenurilor umede şi
a resurselor şi serviciilor ecologice asociate (pădurile de magrove au fost defrişate, crescând
impactul evenimentelor extreme – furtuni, cicloni, tsunami – asupra ţărmurilor; distrugerea
recifilor de corali, efectul imediat fiind reducerea biodiversităţii şi creşterea vulnerabilităţii
ţărmurilor în faţa furtunilor, valurilor uriaşe, etc.).
 despăduririle - pădurea are funcţii ecologice, economice, fiind un tezaur
genetic şi ecologic. Activitatea antropică exercită o presiune accentuată asupra fondului
forestier prin despăduriri, prin fragmentarea arealului şi prin conversia utilizării terenurilor
spre alte destinaţii (agricole, construcţii, căi de transport etc.). Pădurile influenţează
modificările globale ale climei şi, concomitent, sunt influenţate de acestea. Tendinţele de
încălzire a climei determină migrarea limitei pădurii spre poli, implicit şi modificarea
ecosistemelor forestiere; pădurile sunt afectate de poluare, de diferitele maladii şi de
fenomenele extreme care pot agrava degradarea fondului forestier. Pădurile stochează 40%
din carbonul reţinut de ecositemele terestre iar degradarea şi/sau distrugerea acestora
generează 20% din emisiile anuale de carbon în atmosferă;
 deşertificarea –este un fenomen complex de transformare treptată a unor
terenuri cu soluri fertile în deşerturi, determinat de schimbările climatice (secetă puternică şi
prelungită) şi activităţile umane (supraexploatarea terenurilor). Deşertificarea presupune
trecerea unei suprafețe terestre prin mai multe etape: reducerea şi pierderea orizontului
superior al solului, după care are loc o erodare a orizonturilor inferioare şi pierderea
cvasitotală a substanţelor organice, astfel încât tot terenul este ulterior format numai din
particule minerale. Procesul de deşertificare poate rezulta după o evoluţie seculară a
climatului (ex. Sahara, între 5000–1000 î.Hr.), dar, cel mai adesea ca rezultat al activităţilor
antropice (cazul unor areale din Câmpia Olteniei). Deşertificarea se declanşează obişnuit ca
urmare a distrugerii covorului vegetal, datorită exploatării excesive, necorespunzătoare a
terenurilor fertile, cultivării excesive, despăduririlor masive şi suprapăşunatului, diminuării
rezervelor de apă, eroziunii solului de către apă şi vânt, destructurării şi poluării solului etc.
Deşertificarea unor areale mai restrânse este determinată de o supraexploatare locală, mai ales
prin suprapăşunat, care provoacă o agravare a eroziunii, adâncirea nivelului piezometric (al
apei freatice) şi, ca urmare, instalarea secetei (ex. Situație specifica arealelor geografice din
statele din bazinul mediteranean) şi salinizarea solurilor. Deşertificarea influenţează în mod
negativ biodiversitatea, multe specii pier odată cu distrugerea habitatului lor. Pe glob are loc
extinderea deşerturilor şi deşertificarea terenurilor cultivate, cu circa 50.000 km 2/an. Studiile
Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură a Naţiunilor Unite (FAO) estimează că
nisipurile Saharei înaintează spre sud cu 1,5-10 km/an.
 probleme demografice şi sociale grave – potrivit Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, mai mult de 2,6 miliarde de persoane nu au întotdeauna acces la toalete sau alte
forme de salubritate, în timp ce 910 milioane de fiinţe umane nici măcar nu au apă potabilă.
Mai mult de 14% din populaţia globului prezintă o formă de handicap. Cifrele
publicate la începutul anului 2011 “vorbesc” despre 800 milioane de indivizi care întâmpină
greutăţi în ceea ce priveşte accesul la îngrijire medicala.
Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite consideră că în 2015 procentul mondial
de populaţie săracă ar putea scădea sub 15% (1 miliard de indivizi). Biroul Internaţional al
Muncii estimează că 2,9 miliarde de oameni din populaţia mondială trăiesc cu 2 dolari/zi dar
sunt 1,2 miliarde de persoane ce îşi duc traiul cu mai puţin de 1 dolar/zi (Africa este cel mai
afectat continent).
Pentru preîntâmpinarea, contracararea și eliminarea repercursiunilor acestora și pentru
asigurarea dezvoltării economice, progresului social și dezvoltării umane sunt necesare acțiuni
concrete, sintetizate în obiective specifice și măsurabile, care fac obiectul strategiilor
naționale pentru dezvoltare durabila. (http://www.serviciisociale.info/ )
Activităţile umane sunt în prezent comparabile sau depăşesc ca intensitate
mecanismele naturale în anumite areale și regiuni. Impactul acestor activităţi a crescut
exponenţial şi s-a diversificat începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XX.
Argumentele aduse în favoarea acestei afirmaţii surprind o gamă largă de aspecte:
 în timpul a numai câtorva generaţii vor fi epuizate rezervele de combustibili
fosili acumulate în milioane de ani, cantitatea corespunzătoare de CO 2 fiind încorporată, în
cea mai mare parte, în atmosferă;
 peste 50% din suprafaţa terestră a fost transformată de om, fiindu-i modificat
albedoul (raportul dintre energia solară reflectată de suprafaţa Pământului şi energia solară
incident, valorile acestei mărimi sunt cuprinse între 0 şi 1), structura solului şi climatul,
acestea având efecte directe asupra reducerii biodiversităţii;
 o mare parte a resurselor de apă dulce este în curs de epuizare în multe
regiuni ale planetei iar poluarea acestor surse a atins cote alarmante;
 a crescut îngrijorător concentraţia de CO2, CH4 şi de alte gaze cu efect de
seră, care au modificat compoziţia chimică a atmosferei;
 tendinţa de ridicare a nivelului Oceanului Planetar şi poluarea au determinat
o modificare semnificativă a habitatelor din zonele litorale;
 sunt în curs de epuizare resursele de peşte din oceane, 44% dintre acestea
fiind la limita de exploatare;
 se înregistrează o reducere dramatică a biodiversităţii (IGBP Report: From
Synthetisis to the Next Decade of Global Change Research, 2011, citat de Bălteanu, Şerban,
2005).