Modul de interes general

“DEZVOLTARE DURABILĂ”
Titular de curs
Cercet dr. Irena Mocanu

CAPITOLUL II.
CONCEPTUL DE „DEZVOLTARE DURABILĂ”
- MOMENTE–CHEIE ALE EVOLUŢIEI -

Abordarea teoretică a conceptului de dezvoltare durabilă1 a fost prefaţată de

preocupările pentru identificarea unei alternative viabile pentru economia postbelică.
Decalajul temporal s-a datorat neconcordanţei dintre lumea ştiinţifică şi lumea politicienilor, a
decidenţilor. Oamenii de ştiinţă au perceput primii existenţa şi gravitatea dezechilibrelor
dintre societate şi economie, pe de o parte, şi componentele mediului natural, pe de altă parte.
Politicienii nu au îmbrăţişat decât într-o foarte mică măsură noua paradigmă a dezvoltării
(este cazul mai ales al partidelor ecologiste sau „verzi”) şi, într-o măsură şi mai restrânsă, au
încercat să identifice pârghii concrete de aplicare a acestei la nivelul societăţii şi economiei
(Pohoată, 2003).
Conceptul de dezvoltare durabilă s-a clarificat în timp, în mai multe decenii, ca
rezultat al unor dezbateri ştiinţifice derulate pe plan internaţional în contextul globalizării,
cuprinzând şi valenţe politice (Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă a României,
2008). De la apariţia primelor conceptualizări teoretice ale DD şi până în prezent, conţinutul
său a cunoscut o perfecţionare continuă, prin adăugarea de noi valenţe teoretice, metodologice
şi, poate cel mai important, practice (Oprea, 2008).
Momentele-cheie în evoluţia conceptului DD sunt menţionate în continuare:
1. 1972 – în cadrul primei Conferinţe ONU asupra dezvoltării, ţinută la Stokholm, cele
113 naţiuni prezente şi-au manifestat îngrijorarea cu privire la modul în care
activitatea umană influenţează mediul; au fost subliniate problemele poluării,

1
Termenul "durabilitate" provine din domeniul silviculturii, desemnând proceduri conform cărora
capacitatea de producţie a pădurilor şi masa lemnoasă recoltată se află în echilibru, astfel încât, pe termen lung,
să poată fi recoltat cât mai mult material lemnos, dar, în acelaşi timp, pădurile să nu aibă de suferit de pe urma
defrişărilor (http://www.dadalos.org).
distrugerii resurselor, deteriorării mediului, pericolul dispariţiilor unor specii şi nevoia
de a creşte nivelul de trai al oamenilor. A fost acceptată existenţa unei legături
indisolubile între calitatea vieţii oamenilor şi calitatea mediului natural şi s-a
conştientizat importanţa acestor relaţii atât pentru generaţiile actuale cât şi pentru
generaţiile viitoare
(http://www.unep.org/Documents.Multilingual/Default.asp?DocumentID=97).
În cadrul Conferinţei ONU s-a operat cu conceptul de eco-dezvoltare = concept, care
implică amenajarea teritoriului în concordanţă cu utilizarea lui raţională, menţinerea
unor proporţii judicioase între terenurile agricole, păduri şi pajişti, drumuri, localităţi,
precum şi asigurarea celor mai bune habitate pentru om şi celelalte vieţuitoare.
(http://www.gnm.ro/staticdocs/Dictionar.pdf). Ecodezvoltarea (dezvoltarea ecologică)
reprezintă creşterea economică în strânsă corelaţie şi intercondiţionare cu legile
mediului ambiant, ale echilibrului ecologic. Ecodezvoltarea este orientată spre
satisfacerea unor cerinţe practice concrete, dar şi de lungă durată, propunând armonie
şi complexitate, excluzând orientarea unilaterală spre o ramură sau alta a industriei.
Presupunând o structură complexă, diversificată, ecodezvoltarea se caracterizează
printr-o mai mare capacitate de adaptabilitate la cerinţele unei etape şi obiective
majore (Pânzaru, Ştefan, 2008).
Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei a fost “Declaraţia asupra
mediului înconjurător”, care cuprinde 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile
statelor în acest domeniu, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării
internaţionale. Totodată, în mod simbolic, ziua de 5 iunie s-a declarat „Ziua Mondială
a Mediului Înconjurător” (Oprea, 2008). În urma conferinţei a fost stabilit “Planul de
Acţiune pentru Mediul Global”, cu trei componente: 1. programul pentru evaluarea
mediului global (Earthwatch); 2. activităţile pentru managementul mediului; 3.
măsurile de sprijin.
Pe baza recomdărilor Conferinţei de la Stockholm a fost creat Fondul Voluntar pentru
Mediu şi a fost lansat Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu. Acesta a desfăşurat
activităţi care au jucat rol de catalizator şi coordonator în domeniul mediului
înconjurător, activităţile programului fiind clasificate în două grupe: 1. orientate spre
probleme sectoriale ale factorilor de mediu (poluarea apelor, a aerului şi a solurilor, în
special degradarea terenurilor); 2. orientate către probleme globale (ploi acide,
epuizarea stratului de ozon, schimbăile climatice, defrişarea ş deşertificarea,
conservarea biodiversităţii, traficul internaţional de produse şi deşeuri toxice şi
 periculoase, protejarea mediului în perioadele de conflict armat) (sursa:
http://www.scrigroup.com/geografie/ecologie-mediu/Evolutia-in-timp-a-
conventiilo63434.php).

2. 1972 - Raportul Clubului de la Roma intitulat "Limitele creşterii". Donella Meadows,

Denis Meadows şi ceilalţi cercetători de la Massachusetts Institute of Technology
(M.I.T) au adunat date statistice cu privire la numeroase probleme economice,
demografice şi de mediu. Cele mai importante 5 variabile luate în considerare au fost:
numărul locuitorilor, producţia industrială, producţia de alimente, resurse de materii
prime şi poluarea mediului. Cercetătorii din grupul coordonat de soţii Meadows au
reuşit să trezească interesul omenirii asupra unor pericole referitoare la: creşterea
excesivă a populaţiei, degradarea solului, asfixierea oraşelor suprapopulate şi poluate,
epuizarea resurselor de materii prime neregenerabile, topirea gheţurilor polare şi
posibilitatea unor inundaţii catastrofale, poluarea apei şi aerului prin produşii
industriei chimice etc. Raportul a adus în atenţie dezechilibrele dintre problemele
creşterii economice, poluarea mediului, creşterea demografică explozivă şi, nu în
ultimul rând, cele legate de epuizarea resurselor.
Analizând critic toate datele statistice colectate, autorii au ajuns
la concluzia că "dacă actualele tendinţe de creştere a populaţiei
globului, a industrializării, a poluării, a producţiei de alimente
şi de epuizare a resurselor continuă neschimbate, limitele
creşterii pe această planetă vor fi atinse la un moment oarecare
în următorul secol" (The Limits to Growth, 1972). Soluţia
prezentată în Raport a fost oprirea creşterii economice, numită
de atunci „teoria creşterii 0”. Această soluţie a dat naştere unei
adevărate dezbateri internaţionale, de multe ori criticile fiind
severe şi îndreptăţite, dar importanţa lucrării „Limitele creşterii”
a fost de netăgătuit pentru că, prin intermediul său, lumea
(inclusiv lumea politico-decizională !) a luat act că resursele
cunoscute sunt epuizabile, că tipul de creştere economică şi
modul tehnic de producţie concepute în perioada postbelică
antrenează risipa de resurse şi că, din cauza acestor situaţii, ceva
trebuie schimbat (Pohoată, 2003).
 Acest studiu a reprezentat şi o punct de pornire pentru alte studii/reflecţii asupra
viitorului omenirii (ex: „Catastrofă sau o nouă societate? Un model latino - american
al lumii?”, Fundaţia Bariloche (Argentina), coord. Amilcar Herrera, şi „Omenirea la
răspântie” (1974), autori Mhailo Mesarovit şi Eduard Pestel2). Criticile aduse
„creşterii 0” au fost mai mult decât constructive pentru că ele au constitut o cale de
urmat pentru un nou tip de creştere şi de dezvoltare, tip care va căpăta atributul de
„durabilă” sau „sustenabilă” (Pohoată, 2003).

3. 1983 - ONU înfiinţează, la iniţiativa Adunării Generale a Naţiunilor Unite (propunerea

Japoniei şi Elveţiei), Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării (World
Commission on Enviroment and Development). Aceasta comisie ar fi trebuit să se
ocupe de problemele legate de transferul de tehnologie Nord - Sud , dar a rămas în
istorie pentru publicarea Raportul Bruntland, denumit “Viitorul nostru comun” (“Our
Common Future”).

4. 1987 - în Raportul Brundtland al Comisiei Mondiale asupra Mediului, intitulat

"Viitorul nostru comun", se lansează termenul de dezvoltare durabilă (sustenabilă).
Raportul pledează pentru o reconciliere între economie şi mediul înconjurător şi
priveşte dezvoltarea durabilă ca fiind “acel tip de dezvoltare care răspunde nevoilor
prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a şi le satisface pe
ale lor proprii” (Viitorul nostru comun, pag. 16, 1987).

2
Printr-o analogie cu biologia, autorii fac distincţie între creşterea economică nediferenţiată (care ar
avea loc prin înmulţirea cantitativă, exponenţială a rezultatelor din fiecare domeniu) şi creşterea diferenţiată sau
organică (controlată prin voinţă şi obiective), care presupune schimbări calitative, îndeosebi structurale. În felul
acesta, noua concepţie respinge strategia teoria creşterii zero şi se pronunţă pentru continuarea unei creşteri de
tip organic, controlată de oameni şi adaptabilă la problemele complexe, prezente şi de perspectivă. Studiul
confirmă şi ideea că, dată fiind interdependenţa fenomenelor, problemele nu se pot rezolva separat, ci într-o
viziune globală (prin cooperare internaţionalã) (Tănăsescu, Dezvoltarea durabilă ca sistem în timp şi spaţiu).
 Comisia Mondială asupra Mediului a organizat prima
reuniune în octombrie 1984, iar pe parcursul timpului scurs
până la publicarea Raportului, în aprilie 1987, în lume au
avut loc evenimente care au subliniat încă odată importanţa
abordării dezvoltării economico-sociale şi a protecţiei
mediului înconjurător din perspectiva dezvoltării durabile: o
scurgere de pesticide dintr-o fabirică din India a ucis 2 000
de oameni şi a cauzat orbirea şi îmbolnăvirea a încă 200 000
de persoane; un reactor al centralei nucleare de la Cernobîl a
explodat, trimiţând pulberi radioactive peste curpinsul
Europei şi crescând riscul de apariţie a cancerului;
aproximativ 60 de milioane de oameni au murit (majoritatea
victimelor fiind copii) din cauza bolilor diareice, provocate
de consumul de apă infestată, şi a malnutriţiei (Viitorul
nostru comun, 1987).
Comisia a realizat studii şi a oferit recomandări pentru a găsi conceptul care să
definească acel gen de dezvoltare, care trebuia adoptat şi care, concomitent, trebuia să
asigure continuarea creşterii dar şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi a relaţiiilor om
- mediu (Pohoată, 2003). Această comisie, prezidată de Gro Harlem Brundtland,
Primul ministru al Norvegiei la acea dată, a subliniat existenţa a două probleme
majore: 1. dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari şi standarde de trai mai
înalte pentru un mic procent din populaţie, ci creşterea nivelului de trai al tuturor şi 2.
dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea nesăbuită a resurselor
noastre naturale, nici poluarea mediului ambiant
(http://www.mmediu.ro/vechi/dezvoltare_durabila/istoric.htm).
Conform Raportului Brundtland, pentru ca omenirea să poată urma calea unei
dezvoltări durbile, este necesară atingerea următoarelor obiective:
• asigurarea în continuare a creşterii economice cu respectarea condiţiei de bază
a conservării resurselor naturale;
• eliminarea sărăciei şi asigurarea condiţiilor satisfacerii nevoilor esenţiale de
muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate;
• orientarea proceselor de creştere economică spre o nouă calitate;
• asigurarea unei creşteri controlate a populaţiei;
 • conservarea şi sporirea resurselor naturale, supravegherea impactului
dezvoltării economice asupra mediului;
• restructurarea tehnologiilor de producţiei şi menţinerea sub control a riscurilor
acestora;
• asigurarea unei abordări integrate a deciziilor privind creşterea economică,
mediul înconjurător şi resursele de energie.
Problema-cheie a dezvoltării durabile este opoziţia între nevoile de creştere ale
populaţiei şi limitele impuse de resursele planetei precum şi degradarea continuă a
mediului (http://www.mmediu.ro/vechi/dezvoltare_durabila/istoric.htm). Raportul
“Viitorul nostru comun” a formulat cadrul conceptual care avea să stea la baza celor
40 de capitole ale „Agendei 21” şi a celor 27 de principii ale „Declaraţiei de la Rio”.
De la definiţia dată în Raportul Brundtland până la momentul-cheie reprezentat de
anul 1992, lumea ştiinţifică a mai operat cu încă 60 de definiţii diferite ale dezvoltării
durabile (Pohoaţă, 2008). Comun acestora este interpretarea dezvoltării durabile într-o
viziune globală, prin care se reliefează interdependenţele complexe şi dinamice dintre
economie, ecologie şi factorul socio-uman (Oprea, 2007).

5. 1992 – de “Ziua Mondială a Mediului Înconjurător”, pe 5 iunie, a început Conferinţa

Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare, desfăşurată la Rio de Janeiro. Aceasta a
marcat o nouă viziune de dezvoltare a ţărilor lumii contemporane. La Conferinţa de la
Rio au participat 178 de ţări, peste 100 şefi de state şi 20 000 de reprezentanţi
neguvernamentali din toată lumea. Toţi au luat parte la un eveniment care a fost
mediatizat ca fiind istoric, consacrând şi fundamentând conceptul de dezvoltare
durabilă.
Factorii de decizie politică au luat act că semnalele transmise de oamenii de ştiinţă au
în vedere o realitate ce nu mai poate fi ignorată. Dezvoltarea economică, relaţionată cu
protecţia mediului, a fost abordată în concordanţă cu acest concept, Conferinţa
adoptând, în acest sens, “Agenda 21” şi “Declaraţia de la Rio de Janeiro”,
documente program ale dezvoltării durabile.
În “Declaraţia de la Rio de Janeiro” se afirma că oamenii au dreptul la o viaţă
sănătoasă şi productivă, în armonie cu natura; naţiunile au dreptul suveran de a
exploata resursele proprii, fara însă a cauza distrugeri ale mediului
(http://www.mmediu.ro/vechi/dezvoltare_durabila/istoric.htm).
 “Agenda 21” îşi propune un program de acţiune, destinat secolului XXI, în vederea
pregătirii statelor lumii pentru un alt mod de a produce şi a trăi.
Dintre alte documente adoptate la Rio de Janeiro în 1992, enumerăm: „Carta
Pământului“ – declaraţie de principii, în care sunt enumerate 27 de principii, după care
omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane, precum şi în relaţiile dintre om
şi natură; „Convenţia privind schimbările climatice“ – este un angajament ferm al
ţărilor semnatare ca până în anul 2000 să-şi reducă emisiile de bioxid de carbon în
atmosferă la nivelul anului 1990; „Convenţia privind diversitatea biologică“ prevede
măsurile ce trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă;
„Declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor“ (Burlacu,
Dăescu, 2003).
Conferinţa de la Rio a încurajat funcţionarea Fondului Global pentru Mediul
Înconjurător, creat pentru a finanţa investiţiile în păstrarea bunurilor comune, în
special apele internaţionale, atmosfera şi diversitatea bilogică; după Conferinţa de la
Rio, Fondul a fost desemnat ca “mecanism interimar de finanţare” pentru tratatele
asupra climei şi biodiversităţii (Brown, 1995). Conferinţa de la Rio a reprezentat un
moment important datorită simbolismului şi spiritului creat cu acel prilej, de o
importanţă covârşitoare fiind atenţia acordată problematicii mediului înconjurător ,
până la cel mai înalt niveluri al diplomaţiei internaţionale, precum şi noilor conexiuni
între calitatea mediului şi calitatea vieţii. (Brown, 1994). Evaluarea progresului
realizat de Conferinţa de la Rio (Rio5+, New York, 1997) a evidenţiat o serie de
deficienţe, legate în particular de echitatea socială şi sărăcie: reducerea asistenţei
oficiale acordată pentru dezvoltare şi creşterea datoriilor internaţionale; eşecul
îmbunătăţirii transferului de tehnologie, construcţiei capacităţilor pentru participare şi
dezvoltare; eşecul coordonării instituţionale şi incapacitatea de a reduce nivelurile
excesive de producţie şi de consum. (http://www.mmediu.ro/).

6. Între Summitul de la Rio şi cel de la Johanesburg (2002) reprezentanţii ţărilor lumii s-

au mai întâlnit, în cadrul unor conferinţe importante sub auspiciile ONU: Conferinţa
Internaţională asupra Populaţiei şi Dezvoltării (Cairo, 1994 – a canalizat atenţia lumii
asupra ritmului implacabil al creşterii populaţiei şi asupra necesităţii unor eforturi
lărgite de extindere a accesului la planificarea familială, la asistenţă sanitară şi la
educaţie), Forumul Mondial al Dezvoltării Sociale (Copenhaga, 1995 – a acordat
problemelor şi provocărilor de natură socială aceeiaşi atenţie care s-a dat la Rio
 problematicilor mediului înconjurător), Conferinţa Mondială a Femeilor (Beijing,
1995 – a asigurat un cadru favorabil pentru înaintarea pe drumul înlăturării
discriminării femeilor, care reprezintă o barieră pentru micşorarea sărăciei şi opririi
declinului ecologic), Conferinţa de la Monterrey (2002) asupra mijloacelor de
finanţare necesare dezvoltării.

7. 2002 - Summitul Mondial privind Dezvoltarea Durabilă (Johannesburg) a analizat

modul de îndeplinire a obiectivelor stabilite cu un deceniu în urmă, la Rio de Janeiro şi
a stabilit noi direcţii de acţiune, înscrise în “Declaraţia de la Johannesburg privind
Dezvoltarea Durabilă” a lumii contemporane. La Johannesburg a stabilit că DD
reprezintă elementul-cheie al direcţiilor de activitate ale ONU şi a trasat diecţiile
politice de acţiune pentru obiectivul general al DD (Ciupagea et al., 2006).
Declaraţia reprezintă angajamentul statelor
semnatare de a promova şi consolida principiile de
bază ale dezvoltării durabile: dezvoltarea
economică, dezvoltarea socială şi protecţia
mediului la nivel local, naţional, regional şi global.
Principalele probleme discutate în cadrul reuniunii
la nivel înalt au fost: reducerea numarului celor
care nu au acces la rezerve de apa potabila, de la
peste 1 miliard la 500 milioane până în anul 2015;
înjumătăţirea numărului celor ce nu au condiţii de
salubritate corespunzătoare, la 1,2 miliarde;
creşterea folosirii surselor durabile de energie şi
refacerea efectivelor de peşte secătuite etc.
(http://www.earthsummit2002.org/Es2002.pdf).
În Declaraţie se recunoaşte că eradicarea sărăciei, schimbarea modelelor de consum şi
de producţie, protecţia şi managementul resurselor naturale pentru asigurarea
dezvoltării economice şi sociale, constituie obiective deosebit de importante, cerinţe
esenţiale ale dezvoltării durabile (Declaraţia de la Johannesburg privind Dezvoltarea
Durabilă, citată de Oprea, 2008).
***
In contextul durabilităţii, dezvoltarea nu înseamnă a creşte la infinit; dintr-un anumit
punct de pe traseul dezvoltării, o comunitate sustenabilă (durabilă) se opreşte din
creştere, dar continuă să se dezvolte, prin transformare, folosindu-şi eficient resursele
existente. O comunitate durabilă nu este o utopie, pentru că durabilitatea nu înseamnă
dispariţia oricăror probleme economice, sociale sau de mediu, ci identificarea şi
aplicarea unor soluţii care iau în considerare potenţialul uman, natural şi economic
(http://www.irds.ro/static/ro/ro-despre_sustenabilitate/dezvoltarea_sustenabila.html).