Modul de interes general

“DEZVOLTARE DURABILĂ”
 Modul de interes general
“DEZVOLTARE DURABILĂ”
Titular de curs
dr. Irena Mocanu

CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. CONTEXTUL GENERAL AL APARIŢIEI CONCEPTULUI DE
“DEZVOLTARE DURABILĂ”
CAPITOLUL II. CONCEPTUL DE „DEZVOLTARE DURABILĂ” – MOMENTE–
CHEIE ALE EVOLUŢIEI –
CAPITOLUL III.
III.A. CRITERII ŞI CARACTERISTICI ALE DEZVOLTĂRII
DURABILE.
III. B. EVALUAREA DEZVOLTĂRII DURABILE
III. B. 1. Aspecte metodologice privind evaluarea dezvoltării
durabile
III. B. 2. Sisteme de indicatori de evaluare a dezvoltării
durabile.
CAPITOLUL IV. OBIECTIVE ECONOMICE, SOCIALE ŞI PRIVITOARE LA
MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ALE DEZVOLTĂRII DURABILE
CAPITOLUL V. PROVOCĂRI ALE DEZVOLTĂRII DURABILE
CAPITOLUL VI. DOCUMENTE ŞI INSTRUMENTE ALE DEZVOLTĂRII
DURABILE
VI. 1. Documente programatice adoptate la nivel internaţional
VI. 2. Documente şi instrumente adoptate la nivelul UE
VI. 2. 1. Evaluarea progreselor realizate în ceea ce priveşte
provocările principale din Strategia reînnoită de Dezvoltare
Durabilă, pentru o Europă extinsă. 2007 şi 2009
VI. 3. Documente şi instrumente adoptate la nivel naţional
VI. 4. Documente şi instrumente adoptate la nivel local
VI.4.1. Agenda Locală 21 în România
DEZVOLTAREA DURABILĂ NU ESTE O UTOPIE ! EXEMPLE DE BUNE
PRACTICI
ANEXA 1. TERMENI UTILIZAŢI ÎN ABORDAREA TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ A
DEZVOLTĂRII DURABILE
Bibliografie
 Modul de interes general
“DEZVOLTARE DURABILĂ”

Motto:
„Acela care ştie că are destul este bogat”
(Lao Zi, Tao Te Ching, text clasic chinez, sec. VI î.Chr.)

”Generaţia noastră este prima ale cărei decizii vor hotărî

dacă Pământul va rămâne o planetă locuibilă sau nu.
Dacă talazurile stârnite de interesul public nu vor sta la
temelia unor schimbări profunde, nu vom putea să
inversăm tendinţele care subminează viitorul copiilor
noştri”.
(Lester Brown, Starea lumii 1991)

INTRODUCERE

„De-a lungul celei mai importante părţi a istoriei omenirii, creşterea populaţiei, sporirea
veniturilor şi dezvoltarea de noi tehnologii erau atât de lente încât abia erau perceptibile în timpul
vieţii unui individ. Pe parcursul ultimei jumătăţi de secol (n.n. secolul XX), ritmul schimbărilor, în
ceea ce priveşte aceste procese şi tendinţe, a fost uluitor....Ritmul istoriei se accelerează pe măsură
ce limitele naturale ale Pământului se ciocnesc cu cerinţele umane mereu în creştere. Din ce în ce
mai des, exploatarea resurselor Planetei de către societatea umană intră în conflict cu capacitatea
de regenerare a rezervelor piscicole, forestiere, de apă, de soluri, precum şi cu capcitatea
ecosistemelor terestre de a absorbi dioxidul de carbon. Liderii politici sunt din ce în ce mai frecvent
confruntaţi cu falimente ale industriei pescuitului, cu crize alimentare şi de apă potabilă, cu furtuni
şi inundaţii din ce în ce mai devastatoare şi cu alte multe efecte ale depăşirii limitelor naturale ale
Pământului”. (Brown, 1996, pag. 13).
În întreaga gândire economică neoclasică, omul a fost perceput ca o entitate abstractă, ruptă
de mediul în care s-a născut şi s-a format, pentru a se afirma într-alt mediu, cel al concurenţei dure,
unde principalele coordonate ale acţiunii sale sunt satisfacţia, pentru consumator, maximizarea
profitului, pentru producător (Pohoată, 2008). În acest context, "ştiinţa economică s-a dovedit a fi
ştiinţa gestiunii unui lucru mort – capitalul, sub forma sa financiară" (Passet, 1996, pag. 39, citat
de Pohoată, 2008), plasând omul în afara mediului său natural.
Omul şi societatea, în întregul său, au uitat că Terra este un sistem viu. Planeta este formată
din mai multe sub-sisteme, numite geosfere, între care există o strânsă interacţiune, pusă în evidenţă
şi susţinută prin schimburi permanente de substană, energie şi informaţie (Bălteanu, Şerban, 2005,
Mac, 1974, 1996, 2000, Ianoş, 1987, Roşu, Ungureanu, 1977, 2002). Geosferele Terrei (atmosfera,
hidrosfera, litosfera şi biosfera), se află, în mod natural, într-o continuă transformare, care le
permite să se menţină într-o stare de echilibru relativ (Brunet, 1968, 1990, Petrea, 1998).
Relaţiile dintre societatea umană şi mediul înconjurător se referă, de fapt, la interacţiunile
dintre sistemele uman şi geofizic (Liu et al., 2007; Leichenko and O’Brien, 2008). Omul s-a
diferenţiat de celelalte specii prin faptul că a modelat ecosistemele naturale şi, utilizând uneltele şi
tehnologiile (la început simple şi puţine – focul, uneltele de os, piatră, metale, apoi, din ce în ce mai
complexe şi mai numeroase), a reuşit să folosească, direct sau indirect, aceste subsisteme pentru a-şi
susţine propria dezvoltare.
Începutul internaţionalizării (globalizării) activităţilor umane se întroce în timp, către
sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui de-al XV-lea, perioadă care coincide cu descoperirea
Amercii (1492), de fapt cu integrarea Lumii Noi în economia Europei, şi cu expansiunea la nivel
global a practicilor economice ale Lumii Vechi. Pentru prima oară în istoria omenirii, acum 500 de
ani, când şi Vasco da Gama a descoperit ruta maritimă dintre Europa şi Asia (1498), s-a
conştientizat că lumea este formată din continente interconectate. La sfârşitul secolului al XV-lea a
început globalizarea (Sachs, 2005, 2008). De atunci, efectele impactului factorului uman asupra
mediului natural au apărut mai întâi la nivel local, apoi, urmând a se amplifica şi multiplica, la nivel
regional apoi global (Liu et al., 2007, citat de Bălteanu, Dogaru, 2011).
Pe parcursul ultimelor decenii, Terra s-a aflat şi încă se află într-o o fază critică a existenţei
sale, în care activităţile antropice infleunţează decisiv relaţiile dintre geosfere şi pot să declanşeze
(în ultimile două decenii chiar au declanşat !) modificări ireversibile ale echilibrului fragil dintre
geosfere, cu urmări grave pentru societatea umană. Transformările suferite de geosferele terestre
presupun redistribuirea energiei şi materiei începând cu extragerea, prelucrarea şi consumul lor şi,
ajungând la faza finală, de pătrundere a acestora în mediu (prin emisii de gaze şi pulberi în
atmosferă, prin poluarea apelor, depozitarea deşeurilor etc.). Interacţiunile Omului cu ecositemele
naturale au fost şi sunt foarte dinamice şi complexe (Folke et al., 1996, DeFries et al., 2004,
Rindfuss et al., 2004).
 Biomuri antropocene
(Sursa: Erle, C.E., Ramankutty, N., 2008)
 În ultima jumătate de secol, impactul omului asupra (sub)sistemelor naturale de la nivelul
tuturor geosferelor a devenit foarte accentuat, generând schimbări la nivelul funcţiilor şi
serviciilor ecosistemelor1 (Millennium Ecosystem Assessment, 2005). Urmărind în literatura
internaţională această idee, a influenţei fără precedent a omului asupra mediului natural, o
serie de cercetători (Crutzen, Stoermer, 2000, Smith, 2007, Ellis, Ramankutty, 2008) au
convenit asupra termenului de „Antropocen”, analog perioadelor geologice. Acesta
desemnează perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, decând impactul
societăţii umane asupra mediului natural s-a intensificat şi chiar a depăşit capacitatea naturală
de refacere a ecosistemelor naturale (IGBP Newletter, 2000). Biomurile antropocene descriu
geosferele terestre alterate profund de activităţile umane în perioadele modernă şi
contemporană. Până în 1750, mai mult de jumătate din biosferă a fost transformată în biomuri
antropocene, lăsând urme din ce în ce mai ”apăsate” în sol, în aer, în ape, materializate prin
apariţia biomurilor antropocene urbane şi rurale, biomuri antropocene de culturi agricole, etc.
În prezent, Terra este locuită 7 miliarde de oameni, care continuă să transforme
ultimele biomuri naturale (sălbatice) în biomuri antropocene: mai mult de 12% din suprafaţa
solului neacoperit de gheaţă sunt folosite în mod continuu pentru recolte, iar 16% pentru
creşterea animalelor (Erle C. Ellis, 2011).
***
Comunitatea internaţională (deopotrivă factorii de decizie politică, entităţile
economice şi cele sociale), a conştientizat gravitatea dezechilibrelor dintre societate,
dezvoltarea economică şi starea ecosistemelor Pământului; apoi a decis să trateze problemele
mediului prin măsuri colective la nivel global, rezultate din specificul local, măsuri pe care a
căutat să le definească şi să le aplice prin intermediul unui cadru internaţional adecvat.
Conceptul de „dezvoltare durabilă”, precum şi cadrul de acţiune în spiritul acestuia la
nivel internaţional s-au format în timp, încercându-se adaptarea lor de la un spaţiu local la altul
şi se află într-o evoluţie dinamică.

1
Conceptul de „servicii de ecosistem” a fost introdus în 1981 pe baza studiilor anterioare care evidenţiau
valoarea socială a funcţiilor naturii în lucrările din anii `60 şi `70 care evidenţiază faptul că o serie de procese din
natură servesc societăţii umane (Gradinaru, 2012). Serviciile ecosistemului reprezintă fl uxuri de materiale,
energie şi informaţie dinspre stocurile de capital natural care se combină cu serviciile capitalului manufacturat şi
uman pentru a produce bunăstarea umană (Constantza et al., 1997).
 CAPITOLUL I.
CONTEXTUL GENERAL AL APARIŢIEI CONCEPTULUI DE
“DEZVOLTARE DURABILĂ”

"Capitalismul modern are nevoie de oameni care să trăiască fără probleme, care să
dorească să consume din ce în ce mai mult (...). Capitalismul are nevoie de oameni, care să
creadă despre sine că sunt liberi şi independenţi şi care să pretindă că, în ceea ce îi priveşte,
nu există nici o autoritate care să îi conducă, nici un fel de principii şi nici o conştiinţă -
oameni care, în ciuda acestui fapt, să fie gata să se lase conduşi în a face lucrurile care se
aşteaptă de la ei (...). Şi care ar fi rezultatul? Omul modern se înstrăinează de sine, de
semenii săi şi de natură (...)". El îşi surmontează ... disperarea inconştientă prin cultivarea
propriilor plăceri (...), şi, în plus, prin plăcerea de a-şi putea cumpăra permanent lucruri noi,
pe care să le înlocuiacă în curând cu altele (...). Caracterul nostru este astfel constituit, în a
ne deschide în faţa acestor schimbări, în a achiziţiona lucruri, în a face comerţ şi a consuma.
Absolut toate bunurile noastre - fie ele spirituale sau materiale - devin obiecte de schimb şi de
consum." (Erich Fromm, Die Kunst des Liebens, München 2000, p. 100 - 102, citat de Ragnar
Müller, http://www.dadalos.org/nachhaltigkeit_rom/grundkurs_5.htm).
Până la Revoluţia Industriala (sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XIX, în
Marea Britanie), economia nu era organizată în funcţie de creştere ci pentru supravieţuire.
Nevoilor relativ stagnante, le corespundea o populaţie relativ stagnantă. Fără îndoială că se
produceau anumite schimbări, dar acestea erau mai ales de ordin social şi cultural decât
economic, şi acestea aveau pe termen lung o influenţă restrânsă şi lentă.
Imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Monidal, Europa, distrusă şi
ruinată, a fost nevoită să solicite un ajutor finanicar din partea SUA, pentru a-şi începe
reconstrucţia (Programul de Reconstrucţie Europeană, numit, mai simplu, Planul Marshall,
1947). Contextul geopilitic de la finele războiului şi imediat după terminarea acestuia, în
1945, a favorizat SUA, care avea o economie prosperă, comparativ cu situaţia revăşitoare a
economiei europene. Prin Planul Marshall, statele Europei Occidentale au primit peste 12
miliarde dolari şi ca urmare, reconstrucţia industriei europene a fost foarte rapidă, astfel că în
1947 producţia a crescut cu 64%. Condiţia pentru ca ţările europene să beneficieze de
fondurile americane a fost aceea de a-şi elabora singure planul de reconstrucţie, în viziunea
Planului Marshall, iniţiativele trebuiau să vină din partea ţărilor europene. Naţiunile Europei
trebuiau să acţioneze pentru prima dată ca un tot unitar. Li se cerea să conlucreze în a rezolva
problemele economice comune. Se poate aprecia că de atunci a pornit procesul de unificare a
Europei. Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), care a administrat
Planul Marshall din partea Europei s-a transformat ulterior în Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OECD). Schumann va lansa proiectul Europei Unite, care a dus la
EURATOM, apoi la Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, la Piaţa Comună şi la Uniunea
Europeană; intensificarea relaţiilor transatlantice va face posibilă înfiinţarea NATO
(http://europa.eu/about-eu/eu-history/)
În anul 1943, în cadrul reuniunii anglo-americană Conferinţa monetară şi financiară
internaţională de la Bretton Woods (New Hampsire, SUA) s-au pus bazele unui nou sistem
monetar internaţional; tot atunci au fost adoptate şi două propuneri americane: înfiinţarea
Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD, denumită şi Banca Mondială).
Începând cu anii `50 economia mondială a fost divizată în două sisteme diametral
opuse, denumite ideologic sistem al economiei de piaţă (sistem capitalist) şi sistemul socialist.
Războiul rece a mobilizat resurse şi capacităţi care au marcat structura şi ritmul dezvoltării
economiilor (Ivănescu, 2011). În timp ce către Europa Occidentală se îndreptau fluxuri
financiare, în conformitate cu Planul Marshall, în Estul Europei, URSS înfiinţa CAER (
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) în 1949.
În Asia, Japonia a cunoscut o refacere economică rapidă, punându-se accent pe
producţia de oţel, cărbune şi pe calificarea forţei de muncă.
Economia mondială a cunoscut, până în 1973 o creştere spectaculoasă: SUA
asigurau 25% din totalul producţiei industriale la nivel mondial, URSS ajunge a doua mare
putere industrială a lumii, iar Japonia a treia. Perioada 1945 – 1973, este cunoscută sub
numele de perioada celor „treizeci de ani glorioşi”, în care Europa a cunoscut o evoluţie fără
precedent în ceea ce priveşte creşterea, stabilitatea şi coeziunea. Rezultatele economice şi
sociale obţinute au fost remarcabile: ritmul anual de creştere a PIB a fost de 4.6% (3.8%
pentru PIB/locuitor); standardul de viaţă a crescut rapid: de la un nivel al PIB/loc în 1950,
reprezentând 40% din nivelul înregistrat în SUA, la peste 70% în 1973; inflaţia şi rata
şomajului au rămas scăzute, la 4% şi, respectiv, 2% (Piketty, 2014).
Avântul socio-economic din perioada „anilor glorioşi” nu ar fi fost posibil fără
utilizarea resurselor (regenerabile şi neregenerabile) ale planetei, mai ales a petrolului. Aşa
cum în timpul Revoluţiei Industriale, cărbunele şi minereul de fier (în aliaj cu carbonul,
pentru obţinerea oţelului) au fost resursele de bază, în perioada contemporană, petrolul a fost
„motorul” dezvoltării. Rezervele de petrol au fost şi sunt încă exploatate pentru alimentarea
economiei mondiale, însă volumul extracţiilor şi preţurile de tranzacţionare au fost dictate de
condiţii politico-economice precise. Între 1950-1973, preţul petrolului a scăzut de 4 ori,
pentru că, exceptând URSS, toate statele consumau mai mult petrol decât produceau. Astfel,
creştea nevoia de petrol şi se cautau noi surse de energie iar ţările exportatoare de petrol,
nemulţumite de scăderea preţurilor au constituit în 1960, OPEC (Arabia Saudită, Irak,
Kuweit, Qatar, Iran, Venezuela) cu scopul stabilirii unei politici comune în domeniu. .Din
motive politice şi militare, preţul petrolului va creşte brusc în 1973 a fost cu 70% mai mare,
ducând lumea în criză = primul şoc al petrolului. Acesta a fost cauzat de empargoul impus de
OPEC în timpul războiului arabo-israelian, care a dus la majorarea preţului ţiţeiului. Un
deficit de 4 milioane de barili pe zi a dus la creşterea preţului ţiţeiului de la 3, la 12
dolari/baril. Evenimentele istorice, unele cu puternice conotaţii religioase (Revoluţia Islamică
din Iran), de la finele anilor `70 din Orientul Mijlociu, au limitat oferta de petrol şi au dus la
creşterea preţului ţiţeiului de la 14 dolari/baril în 1978, la 35 dolari/baril în 1981. Din nou,
economia mondială a intrat în recesiune, iar Europa în stagflaţie2, iar tensiunile din Nordul
Africii şi Orientul Mijlociu de la începutul anului 1981, au determinat majorarea preţului
ţiţeiului până la 127 dolari/baril = al doilea şoc al petrolului (Moroianu, 2011). Consecinţele
şocurilor (crizelor) petroliere se resimt în prezent, sub aspectul preţului ridicat şi fluctuant al
ţiţeiului. Veniturilor fabuloase obţinute de statele exportatoare de petrol (ţările din cadrul
OPEC au obţinut în anul 2012 din vânzarea petrolului venituri nete de 1000 miliarde,
comparativ cu situaţia de la începutul anilor 2000, când veniturile anuale nu depăşeau 200
milioane, potrivit Energy Information Administration) sunt nesustenabile.
La sfârşitul anilor '70, economiştii au constatat că preţul plătit pentru creşterea
economică a fost mare: inflaţia3. O bună bucată de vreme s-a acceptat ca inflaţia să fie
socotită un preţ plătit pentru fericirea de a ocupa un loc de muncă. Aceasta până când
stagflaţia anilor '70 a pus economia şi societatea în faţa unui rău inedit cu trei simultane
dimensiuni: inflaţie, şomaj şi stagnare economică. După trecerea „anilor glorioşi” a urmat
perioada „eurosclerozei”. Euroscleroza este un termen prin care este desemnată perioada
dintre 1973 şi 1985, când, din cauza destabilizării economice provocate de creşterea preţului

2
Stagflaţie - fenomen economic care se manifestă prin coexistenţa stagnării economiei, inflaţiei şi
şomajului (DEX online).
3
Inflaţie - fenomen specific perioadelor de criză economică, constând în deprecierea banilor de hârtie
aflaţi în circulaţie ca urmare fie a emiterii unei mase băneşti peste nevoile reale ale circulaţiei, fie a reducerii
volumului producţiei şi circulaţiei mărfurilor, fapt care duce la scăderea puterii de cumpărare a banilor (DEX
online).
petrolului, statele Comunităţii Economice Europene au acţionat mai degrabă individual, ceea
ce a dus la o stagnare a procesului de integrare europeană şi la un ritmul de crestere al PIB-
ului de numai 2% (Drăgan, 2009). Acestor tendinţe li s-au alăturat poluarea, risipa, adâncirea
decalajelor dintre bogaţi şi săraci, pervertirea unor valori umane recunoscute dublate de
conştientizarea faptului că a continua în această direcţie înseamnă a exercita o presiune
dramatică asupra viitorului şi a confisca însuşi viitorul. Acest context a pus problema
redefinirii creşterii şi dezvoltării economice, ca modalitate de realizare şi finalitate (Pohoată,
2003).
Ritmul actual de consum al resurselor şi presiunile aferente asupra mediului nu sunt
viabile: în pofida progreselor tehnice, creşterea consumului de resurse a fost adesea mai
rapidă decât progresele în materie de mediu sau creşterea productivităţii. Această tendinţă
riscă să se accentueze odată cu dezvoltarea industrială a anumitor ţări, cum sunt China şi
India. Astfel, riscul epuizării resurselor şi poluarea generată de utilizarea acestor resurse
reprezintă ameninţări din ce în ce mai grave pentru mediu. Pentru a inversa tendinţele
nedurabile, pentru a opri degradarea mediului şi pentru a menţine beneficiile esenţiale ale
resurselor naturale, politica de mediu trebuie să meargă dincolo de simpla reglementare a
poluării (controlul emisiilor poluante şi al deşeurilor).
(http://europa.eu/legislation_summaries/environment/sustainable_development/l28167_ro.ht
m).
Chestiunea tranziţiei de la o creştere şi dezvoltare economică bazată pe o natură
„mijloc” la una în care mediul ca şi relaţia omului cu natura să reprezinte un „scop” este una
dificilă şi realizabilă doar pe termen lung; aceasta presupune costuri semnificative şi va afecta
câştigurile de productivitate. Dar, aceste pierderi economice şi pe termen scurt vor fi, cu
siguranţă, compensate pe termen lung printr-un plus în calitatea vieţii oamenilor ş a mediului
natural. Parametrii de calitate a mediului vor trebui să fie socotiţi ca determinanţi în
competiţia naţională şi internaţională. Dezvoltarea durabilă se va impune cu necesitate pentru
toată lumea, pentru că tipul de creştere economică postbelică este acuzat de faptul că: a poluat
mediul şi a afectat sănătatea oamenilor, a antrenat şi încurajat risipa şi a epuizat rezervele
cunoscute, a frustat lumea a treia, adâncindu-i decalajele faţă de cea a bogaţilor, a creat iluzia
bunăstării, a pervertit valori recunoscute şi a redus individul la o singură dimensiune - homo
oeconomicus (Pohoată, 2003)
Conceptul de dezvoltare durabilă exprimă procesul de lărgire a posibilităţilor prin
care generaţiile prezente şi viitoare îşi pot manifesta pe deplin opţiunile în orice domeniu –
economic, social, cultural sau politic, omul fiind aşezat în centrul acţiunii destinate
dezvoltării.