Modul de interes general

“DEZVOLTARE DURABILĂ”
Titular de curs
Cercet dr. Irena Mocanu

CAPITOLUL VI.
DOCUMENTE ŞI INSTRUMENTE ALE DEZVOLTĂRII DURABILE

Cadrul internaţional, prin care se doreşte aplicarea principiilor şi atingerea obiectivelor

dezvoltării durabile, precum şi rezolvarea provocărilor acestui tip de dezvoltare, cuprinde
măsuri legale, cu caracter obligatoriu, în forma tratatelor şi convenţiilor sau cu caracter
neobligatoriu, în forma declaraţiilor, rezoluţiilor ori seturilor de linii directoare şi orientări
politice, măsuri instituţionale şi mecanisme de finanţare viabile.

VI. 1. Documente programatice adoptate la nivel internaţional

Specificările din 1985, din cadrul Convenţiei de la Viena privind protejarea stratului
de ozon1, s-au concretizate prin stabilirea unor limite în ceea ce priveşte emisiile de
fluoroclorcarburi şi hidrocarburilor hidrogenate, care, în cadrul conferinţelor următoare (1989
Helsinki, 1990 Londra, 1992 Copenhaga, 1995 Viena, 1997 Montreal, 1999 Peking), au
fost înăsprite în mod succesiv. Protocolului de la Montreal asupra substanţelor care distrug
stratul de ozon a fost promulgarat în anul 1987, fiind un protocolul Convenţiei de la Viena
pentru protejarea stratului de ozon. Din anul primei sale evaluări (Helsinki, 1989), Protocolul
de la Montreal a fost revizuit de şapte ori (1990 - Londra, 1991 - Nairobi, 1992 - Copenhaga,
1993 - Bangkok, 1995 - Viena, 1997 - Montreal. 1999 - Beijing). Regimul privind ozonul este
considerat un „model“ pentru o politică internaţională de succes în domeniul mediului,
datorită adopării şi punerii sale în aplicare pe scară largă (a fost adoptat de 197 state
(http://ozone.unep.org/new_site/en/treaty_ratification_status.php).

1
Stratul de ozon protejează viaţa pe Pământ de radiaţiile ultraviolete şi joacă un rol important în bianţul radiativ
al atmosferei terestre. (http://www.esa-ozone-cci.org/).
 În anul 1979, când a fost descoperită, gaura
din stratul de ozon avea o suprafaţă de 1,09
mil. km2; după numai 1 an, suprafaţa acesteia
crescuse la 3,27 mil. km2; în septembrie 2006,
suprafaţa găurii din stratul de ozon a atins
extinderea maximă, de 29,46 mil. km2; în anul
2013, suprafaţa se redusese la 7,99 mil. km2.
Se speră că, dacă se respectă Protocolul de la
Montreal, stratul de ozon se va reface complet
până în 2070.
(http://www.theozonehole.com/ozoneholehistor
Evoluţia găurii din stratul de ozon
y.htm).
(Sursa: http://www.esa-ozone-cci.org)
Global Agenda for Change a fost adoptată în reuniunea de la Tokio, din februarie
1987, şi are ca scop integrarea dimensiunilor ecologice, sociale şi economice. Documentul
stabileşte următoarele principii de acţiune: 1. stimularea creşterii economice, în special în
ţările în curs de dezvoltare, şi creşterea bazei de resurse naturale; 2. schimbarea calităţii
creşterii economice, prin integrarea obiectivelor majore ale dezvoltării durabile – echitatea şi
securitatea socială; 3. conservarea şi sporirea bazei de resurse naturale - aerul, apa, pădurile şi
solul -, conservarea biodiversităţii şi utilizarea eficientă a energiei, apei şi a materiilor prime;
4. orientarea dezvoltării tehnologice către rezolvarea problemelor ecologice; 5. integrarea
mediului şi a economiei în stabilirea politicilor comerciale, energetice, agricole etc. pentru
anticiparea şi prevenirea pagubelor de mediu.
În 1997, la Kyoto, 61 de ţări au convenit asupra acordului care stabileşte
modalităţile de control al emisiilor de gaze cu efect de seră, denumit Protocolul de la
Kyoto. Acesta şi-a propus drept obiectiv ca, până în anul 2012, nivelul principalelor şase
gaze cu efect de seră2 să fie redus cu 5,2% faţă de nivelul înregistrat în anul 1990.
Protocolul stabileşte limite cantitative şi reduceri obligatorii la şase gaze, dintre care cele
mai importante sunt dioxidul de carbon (CO2), ce derivă din arderea combustibililor
fosili, metanul (CH4) şi protoxidul de azot (N2O).
2
Principalele gaze cu efect de seră sunt: dioxidul de carbon (CO 2), protoxidul de azot (N2O) şi metanul
(CH4). Cercetările ştiinţifice naţionale şi internaţionale au evidenţiat faptul că cei mai periculoşi poluanţi
atmosferici sunt: dioxidul de sulf (SO2), oxizii de azot (NO 2), monoxidul de carbon (CO), dioxidul de carbon
(CO2), ozonul (O3), compuşii organici volatili (COV), metale grele, pulberile sedimentabile (praf), pulberile în
suspensie (funingine, fum) (Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, http://www.anpm.ro/).
 Acordul prevede pentru ţările industrializate o reducere
a emisiilor poluante cu 5,2% în perioada 2008-2012, în
comparaţie cu cele din 1990. Pentru a intra în vigoare,
Protocolul trebuia să fie ratificat de cel puţin 55 de
naţiuni (condiţie fost îndeplinită în octombrie 2004,
prin ratificarea de către Rusia), care produc 55% din
emisiile globale de dioxid de carbon.
Printre ţările care nu au ratificat Protocol de la Kyoto se află şi SUA, responsabile
pentru mai mult de 40% din totalul emisiilor de gaze de seră (statistica din anul 2001). Cât
despre efectele economice ale constrângerilor Protocolului, unele studii susţin că acestea vor
încuraja nivelul inovării în politică şi econmie, cu efecte pozitive asupra competitivităţii
companiilor şi creşterii economice. Ca urmare, companiile şi economiile orientate către
inovare vor obţine ori menţine avantaje competitive.
În 1992, la Rio de Janeiro, cu ocazia Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare, a fost adoptat, pe baza Raportului Brundtland, Agenda 21: Program de Acţiune
pentru Dezvoltarea Durabilă. Acest plan de acţiune a fost adoptat în contextul în care
necesitatea de armonizare a nevoilor economice şi sociale cu rezervele de resurse naturale a
fost recunoscută oficial. Agenda 21 este un plan concret de acţiune privind politicile-cheie
pentru realizarea dezvoltării durabile şi modul de abordare a problemelor legate de mediu.
Cele 500 de pagini ale documentului “Agenda 21” sunt
structurate în patru domenii de acţiune: 1. dimensiunea
socială şi economică; 2. conservarea şi managementul
resurselor pentru dezvoltare; 3. consolidarea rolului
grupurilor majore; 4. mijloace de implementare, se
evidenţiază obiectivele şi activităţile prioritare de
dezvoltare la nivel global, orientând acţiunile la nivel
naţional şi local. În prezent, în lume, sunt peste 6 400
comunităţi locale (municipii, oraşe, sate) care elaborează
şi implementează strategii şi planuri locale de acţiune de
dezvoltare durabilă, potrivit principiilor elaborate de
Agenda Locală 21, recunoscându-se astfel importanţa
procesului de planificare durabilă (Scurtu, Sima, Poşircă,
2007).
 Acesta a avut ca efect iniţiative de implementare a Agendei 21 la nivel sectorial,
regional şi mai ales local, reorientări semnificative în politica mediului şi iniţierea strategiilor
pentru dezvoltarea durabilă (Agenda 21, www.un.org/esa/sustdev/agenda21.htm şi Earth
Summit 2002: Briefing Paper, www.earthsummit2002.org .)
În anul 2012 s-a desfăşurat Conferinţa ONU privind dezvoltarea durabilă (RIO 20+),
care a avut loc la Rio de Janeiro. Reuniunea a avut ca rezultat documentul The Future We
Want. Agenda globală de reducere a sărăciei în ţările în curs de dezvoltare îşi găseşte expresia
în Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (criticate de multe ori din cauza faptului că nu
respectă dimensiunea de mediu a dezvoltării şi din cauza amprentei ecologice considerabile),
al căror termen de îndeplinire o să fie anul 2015 (Paţiu, 2014).
Se doreşte ca Agenda ONU de dezvoltare post-
2015 să aibă la bază principiile unei dezvoltări
durabile. Prin intermediul documentului The
Future We Want, statele mebre au agreat lansarea
unui noi proces de negocieri care să aibă ca
rezultat elaborarea unui set de obiective de
dezvoltare durabilă (Sustainable Development
Goals), ca fundamnet al Agendei ONU post-2015.
În perioada 14-19 iulie 2014 s-a prezentat Raportul
final, care conţine 17 obiective de dezvoltare
durabilă şi 169 de ţinte specifice.
Cele mai importante obiective ale dezvoltării durabile menţionate în The Future We
Want sunt:
 eradicarea sărăciei;
 eradicarea foametei;
 asigurarea securităţii alimentare şi a nutriţiei adecvate;
 promovarea unei agriculturi durabile;
 educaţie inclusivă şi echitabilă şi oportunităţi de învăţare pe tot parcursul vieţii
pentru toţi;
 egalitate de gen;
 asigurea apei şi managementul durabil al apei;
 promovarea unei creşteri economice susţinute şi inclusive;
 muncă decentă.
 Fiecare stat membru al ONU şi-a asumat obligaţia de a-şi fixa propriile obiective
privind securitatea alimentară, accesul la surse de apa, la locuri de muncă verzi şi la modele
sustenabile de producţie şi consum.
Succesul final al obiectivelor de dezvoltare durabilă va depinde în mare măsură de
capacitatea instituţională, voinţa politică şi interesul general în ceea ce priveşte reconcilierea
priorităţilor interconectate, crearea unui echilibru între cele trei dimensiuni ale dezvoltări
durabile, nu doar într-un mod principial, ci şi într-un mod practic, instrumentalizat şi
sistematic (Paţiu, 2014).
În septembrie 2014, s-a desfăşurat la New York reuniunea ONU numită Climate
Summit. Catalyzing Action, care a urmărit cristalizarea unei viziuni globale asupra creşterii
economice cu emisii reduse de carbon, prin concentrarea resurselor financiare în direcţia
acţiunilor climatice, stabilirii unui preţ al carbonului, creşterii capacităţii de protecţie
împotriva schimbărilor climatice şi realizarea de noi coaliţii şi parteneriate. Toate aceste
dimensiuni vor avea un impact decisiv asupra economiei mondiale.
Din punct de vedere politic, toate statele participante
şi liderii globali au căzut de acord asupra veridicităţii
și gravităţii concluziilor din rapoartele ştiinţifice, care
constată un risc alarmant de încălzire a temperaturii
medii globale, determinat de ritmul de creştere actual
al nivelului global de emisii de gaze cu efect de seră.

De asemenea, liderii politici participanţi au acceptat că este necesară o acţiune

concretă şi imediată în sensul reducerii emisiilor şi creşterii rezistenţei globale. Scopul
reuniunii ONU a fost acela de a face un pas politic semnificativ în direcţia realizării unui
acord climatic global în anul 2015, la Convenţia Cadru pentru Schimbări Climatice de la
Paris. Liderii din întreaga lume s-au angajat să finalizeze, până la reuniunea de la Paris, un
acord global cuprinzător, eficient şi durabil, care să fie asumat de statele lumii. Acesta poate fi
considerat un pas politic determinant în direcţia iniţierii noii paradigme economice a secolului
XXI (Moisoiu, Voinescu, 2014).

VI. 2. Documente şi instrumente adoptate la nivelul Uniunii Europene

 La nivelul Uniunii Europene se pot identifica mai multe momente-cheie în parcursul
cuprinderii conceptului de DD în cadrul politicilor de dezvoltare comunitară. Astfel, anul
1972 marchează desfăşurarea Summit-ului de la Paris, care a evidenţiat necesitatea acordării
unei atenţii deosebite protecţiei mediului, în contextul expansiunii economice şi a
îmbunatăţirii standardului de viaţă. Anul 1987 a reprezentat un moment de referinţă pentru
politica europeană privind mediul înconjurător, aceast fiind menţionată pentru prima oară într-
un tratat al Comunităţii Europene, respectiv în Actul Unic European.
Tratatul de la Mastricht a conferit protecţiei mediului un statut complet în cadrul
politicilor europene în anul 1993. Aproape de sfârşitul mileniului trecut, în anul 1999, prin
Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană a consolidat baza legala a politicii vizând
protecţia mediului, precum şi promovarea dezvoltării durabile în cadrul Uniunii Europene. Un
an mai târziu, în 2000, şefii statelor membre UE reuniţi în sedinţa Consiliului European de la
Lisabona s-au angajat să creeze “pâna în anul 2010, cea mai competitivă şi dinamică
economie bazată pe cunoaştere din lume”.
În februarie 2005, Comisia Euripeană a publicat o evaluare critică a progreselor
înregistrate după 2001 în cadrul Strategiei de la Lisabona, evidenţiind o serie de direcţii de
dezvoltare non-durabilă, care au avut efecte negative: schimbările climatice, ameninţări la
adresa sănătăţii publice, creşterea sărăciei şi a excluziunii sociale, epuizarea resurselor
naturale şi afectarea biodiversităţii. În acel context, au fost trasate o serie de direcţii de urmat
în ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă a UE, sintetizate într-o Declaraţie privind liniile
directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la Lisabona, revizuită.
Declaraţia a fost adoptată în iunie 2005 şi subliniază ca şi componentă esenţială a dezvoltării
durabile, creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă. După o largă consultare,
Comisia Europeană a prezentat, la 13 decembrie 2005, o propunere de revizuire a Strategiei
de la Göteborg din 2001. Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie
2006, Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă.
În anul 2007 are loc Summit-ul de la Lisabona, în cadrul căruia s-a semnat Tratatul de
la Lisabona, care cuprinde protocoale adiţionale privind schimbările climatice şi lupta
împotriva încălzirii globale, precum şi câteva prevederi despre solidaritatea în probleme
legate de furnizarea de energie şi a schimbărilor în domeniul politicii energetice europene
(sursa: http://www.mmediu.ro/vechi/dezvoltare_durabila/international.htm şi
http://ec.europa.eu/sustainable/sds2001/index_en.htm).
 La 3 martie 2010, Comisia Europeană a prezentat proiectul unei strategii economice a
UE pe următorii 10 ani, care sa înlocuiască Agenda Lisabona, şi anume, Europa 2020. Noul
document are în vedere 3 mari formule de creştere economică, regăsite şi în Strategia
Lisabona (creştere economică inteligentă, durabilă şi inclusivă), însă noile obiective sunt mai
puţin ambiţionase şi mai realiste. În ceea ce priveşte sfera energiei şi schimbărilor climatice,
obiectivul menţionat constă în atingerea ţintelor fixate deja de UE, regăsite sub codul
”20/20/20”, adică până în anul 2020 să se realizeze: reducerea cu 20% a emisiilor de bioxid de
carbon faţă de anul 1990; reducerea consumului de energie cu 20%; minimum 20% din
energie rezultată din surse regenerabile (sursa: Europa 2020. Strategia Phoenix,
http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_19671/Europa-
2020.-Strategia-Phoenix.html).
Documentul este conceput într-o viziune strategică unitară şi coerentă, având ca
obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi
viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să folosească
resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al
economiei în vederea asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale.
Cele patru dimensiuni ale Strategiei reînnoite de Dezvoltare Durabilă, pentru o
Europă extinsă:
• Protecţia mediului, prin măsuri care să permită disocierea creşterii economice de
impactul negativ asupra mediului;
• Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale, diversităţii
culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării de orice fel;
• Prosperitatea economică, prin promovarea cunoaşterii, inovării şi competitivităţii
pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi unor locuri de muncă abundente şi bine
plătite;
• Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea instituţiilor
democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a principiilor şi practicilor dezvoltării
durabile pretutindeni în lume.
Pentru a asigura integrarea şi corelarea echilibrată a componentelor economice,
ecologice şi socio-culturale ale dezvoltării durabile, Strategia UE statuează următoarele
principii directoare:
• Promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului;
• Solidaritatea în interiorul generaţiilor şi între generaţii;
• Cultivarea unei societăţi deschise şi democratice;
 • Informarea şi implicarea activă a cetăţenilor în procesuldecizional;
• Implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;
• Coerenţa politicilor şi calitatea guvernării la nivel local, regional, naţional şi global;
• Integrarea politicilor economice, sociale şi de mediu prin evaluări de impact şi
consultarea factorilor interesaţi;
 Utilizarea cunoştinţelor moderne pentru asigurarea efi cienţei economice şi
investiţionale;
• Aplicarea principiului precauţiunii în cazul informaţiilor ştiinţifi ce incerte;
• Aplicarea principiului “poluatorul plăteşte”.
Derek Osborn, membru al Comitetului Economic şi Social European (CESE) şi vice-
presedinte al Comisiei de Monitorizare pentru Dezvoltare Durabila al CESE, afirma în anul
2010: “…pentru că dezvoltarea durabilă este totul, dar riscă să devina nimic", întărind faptul
că forurile internaţionale trebuie să elaboreze şi mai ales să implementeze strategiile asumate
de statele semnatare, începând cu momentul Rio ” ’92 ”. UE a inclus dezvoltarea durabila
printre scopurile sale şi, prin modificări ale tratatelor, a plasat-o în centrul obiectivelor agreate
de toate ţările membre şi a elaborat apoi propria strategie în acest sens. Statele membre au
propria responsabilitate să îşi definească propriile strategii pe agenda sustenabilităţii şi să le
pună în aplicare (http://comunitatedurabila.ro/).

VI. 2. 1. Evaluarea progreselor realizate în ceea ce priveşte provocările principale din

Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă. 2007 şi 2009

În a doua parte a anului 2007 a fost dat publicităţii un raport de evaluare a progreselor
realizate în cadrul Strategiei reînnoite de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă, în
fapt o evaluare a modului în care au fost depăşite sau nu (!) provocările principale regăsite în
documentul european menţionat (Raport intermediar de activitate privind Strategia de
dezvoltare durabilă. 2007, Bruxelles, 22.10.2007, COM(2007) 642 final, http://eur-
lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52007DC0642&from=EN). La un an
de la adoptarea Strategiei, evaluarea se realizează pe baza datelor şi informaţiilor valabile
pentru anul 2005, când UE avea 15 state membre. Din raport rezultă următoarele:
 emisiile de gaze cu efect de seră în UE-15 s-au diminuat cu 2% în comparaţie
cu nivelul înregistrat în anul de referinţă stabilit în conformitate cu protocolul de la Kyoto;
 Europa nu se afla încă pe calea spre un transport durabil. Între 2000 şi 2005, în
UE-15, emisiile de gaze cu efect de seră cauzate de transporturi au continuat să crească cu o
medie anuală de 1,2%. Obiectivul care constă în trecerea într-o manieră echilibrată la moduri
de transport ecologice nu a fost atins. În ceea ce priveşte aspectele pozitive, s-au făcut
progrese legate de reducerea emisiilor de substanţe poluante provenind din transporturi,
emisiile scăzând cu 4,4% pe an în medie între 2000 şi 2004;
 Consumul şi producţia durabile sunt dificil de evaluat în mod fiabil la scară
largă, dar un număr din ce în ce mai mare de întreprinderi prezintă rapoarte privind
performanţele lor ecologice, iar numărul de produse şi servicii durabile este în creştere pe
piaţă. Insă, există un potenţial neexploatat: UE ar putea să economisească cel puţin 20% din
consumul său actual de energie într-un mod rentabil, ceea ce ar reprezenta o economie de 60
de miliarde de euro/an. Numărul de produse cu etichetă ecologică este totuşi redus, iar schema
de management de mediu şi audit nu este generalizată, numărul de societăţi EMAS (European
Eco-Management and Audit Scheme) înregistrate fiind estimat la 5 000 (dintr-un total de
aproximativ 29 de milioane de societăţi care operează în UE);
 Conservarea şi gestionarea resurselor naturale - progresele înregistrate către
reducerea utilizării globale a resurselor naturale neregenerabile sunt măsurate de indicele
„consumul intern de materiale” (Domestic Material Consumption, DMC). Între 2000 şi 2003,
majoritatea statelor membre pentru care există date disponibile par să fi redus presiunea
asupra resurselor de apă, reducând extragerea de ape subterane; s-au înregistrat progrese în
îmbunătăţirea calităţii aerului, iar emisiile nocive provenite din transporturi (precursori de
ozon, substanţe acidifiante şi particule fine) au scăzut între 1990 şi 2004; calitatea solurilor
continuă să se deterioreze din cauza faptului că schimbările climatice exacerbează emisiile de
gaze cu efect de seră din sol şi din cauza ameninţărilor cum sunt eroziunea, alunecările de
pământ, salinizarea şi pierderea materiei organice; epuizarea stocurilor de peşte rămâne o
problemă; 15% dintre speciile de mamifere ale Europei sunt ameninţate şi alte 9% sunt
aproape de statutul de specie ameninţată; populaţia a 27% dintre mamiferele europene este în
declin.
 Sănătatea publică - europenii nu numai că trăiesc mai mult, dar trăiesc o parte
mai mare a vieţii fără a fi afectaţi de probleme grave de sănătate. Numărul persoanelor care
mor din cauza unor boli cronice a scăzut. Incidenţa accidentelor grave de muncă se reduce în
mod constant. În schimb, afecţiunile legate de stilul de viaţă, cum sunt obezitatea şi
afecţiunile psihice, devin o problemă din ce în ce mai mare; fumatul continuă să ridice
probleme de sănătate. 26% dintre europeni fumau în mod regulat în 2003; deşi rata
sinuciderilor este în general în scădere, aproximativ 11,5% dintre europeni suferă de tulburări
psihice (problemele de sănătate mintală costă în prezent cel puţin 3-4% din PIB-ul UE. şi,
conform previziunilor Oraganizaţiei Mondiale a Sănătaţii, până în anul 2020 depresia va fi a
doua boală la nivel planetar, după bolile cardiace).
Tendinţele menţionate anterior, la care se adaugă altele care privesc provocările
vizând incluziunea socială, problemele demogarfice (inclusiv migraţia), educarea,
cercetarea, inovarea , dezvoltarea tehnologică, permite evaluatorilor Raportului să
aprecieze că UE trebuie să continue cu mult mai multă preocupare să aplice principiile
dezvoltării durabile la nivelul tuturor dimensiunilor conceptului (economie, mediu, societate).
La cinci ani de la Summit-ul mondial privind dezvoltarea durabilă Rio 2002, progresele
înregistrate în ceea ce priveşte anumite obiective şi ţinte ale summit-ului sunt modeste. Cu
toate acestea, Uniunea Europeană şi statele membre sunt hotărâte să promoveze în mod activ
dezvoltarea durabilă în întreaga lume şi să se asigure că politicile interne şi externe ale UE
sunt conforme cu obiectivul dezvoltării durabile mondiale.
Dintre cei peste 100 de indicatori prezentaţi în raportul din anul 2009, intitulat
Dezvoltarea durabilă în Uniunea Europeană. Evaluarea schimbărilor în UE-27, 12 au fost
identificaţi drept indicatori cheie (PIB-ul real pe cap de locuitor, productivitatea resurselor,
persoanele afectate de sărăcie sau de excluziune socială, rata de ocupare a forţei de muncă în
rândul lucrătorilor în vârstă, speranţa de viaţă la naştere, emisiile de gaze cu efect de seră,
ponderea energiei din surse regenerabile în consumul final brut de energie, consumul de
energie primară, consumul de energie în domeniul transporturilor în raport cu PIB-ul, indicele
privind păsările comune, capturile de peşte din stocurile care nu se încadrează în limitele
biologice de siguranţă, asistenţa oficială pentru dezvoltare). Aceşti 12 indicatori-cheie au fost
selectaţi astfel încât să poată oferi o imagine de ansamblu în ceea ce priveşte realizarea de
către UE a progreselor către dezvoltarea durabilă, în raport cu obiectivele şi ţintele definite în
Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă. O evaluare pe baza
indicatorilor cheie a progresului începând cu anul 2000 ar fi permis studiului de faţă să ofere o
imagine complexă a progreselor UE către dezvoltarea durabilă. Dar, criza economico-
financiară, începută în anul 2008, a îngreunat formularea unor concluzii cuprinzătoare cu
privire la progresul UE către dezvoltarea durabilă. Totuşi, în raportul menţionat se precizează
că, ” având în vedere că aproape jumătate din indicatorii cheie din setul de indicatori ai
dezvoltării durabile a Uniunii Europene se îndreaptă într-o direcţie moderat sau clar
nefavorabilă, este necesară depunerea de eforturi suplimentare pentru a direcţiona Uniunea
Europeană către dezvoltarea durabilă.” (sursa:
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-78-09-865/EN/KS-78-09-865-
EN.PDF).
 VI. 3. Documente programatice şi instrumente adoptate la nivel naţional

Tratatul de Aderare Romania – Uniunea Europeană, semnat la 25 aprilie 2005, are

anexate protocoale care cuprind angajamentele concrete ale Romaniei, de transpunere în
practică a întregului acquis comunitar şi prevăd unele decalări ale termenelor de implementare
ale unor obligaţii de mediu (până în 2015 pentru instalaţiile industriale cu grad ridicat de
poluare, până în anul 2016 pentru depozitele municipale de deşeuri, până în 2018 pentru
extinderea sistemelor urbane de colectare şi tratare a apelor uzate) .
Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României (2020 – 2030) a fost
stabilită prin Hotararea de Guvern nr. 1216 din 4 octombrie 2007 şi reprezinta un proiect
comun al Guvernului Romaniei, prin Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, si
Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD)3, prin Centrul National pentru
Dezvoltare Durabilă. Elementul definitoriu al Strategii Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă
a României este racordarea deplină a României la o nouă filozofie a dezvoltării, proprie
Uniunii Europene şi larg împărtăşită pe plan mondial – cea a dezvoltării durabile.
Strategia a fost concepută astfel încât să ia în
considerare condiţiile specifice ale României: pe de o
parte, România are de depăşit o serie de decalaje istorice
faţă de ţările dezvoltate ale Uniunii Europene şi, pe de
altă parte, România trebuie să aplice, simultan şi în
totalitate, noua paradigmă a dezvoltării durabile pe toate
palierele vieţii economice şi sociale, în deplină armonie
cu imperativele valorificării capitalului natural şi
îmbunătăţirii calităţii vieţii oamenilor (Strategia
Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă a României,
http://strategia.ncsd.ro/)

3
În perioada 1997-1999, cu asistenţă din partea Programului ONU pentru Dezvoltare (PNUD), a fost
elaborată pentru prima dată în România o Strategie Naţională pentru Dezvoltare Durabilă. Aceasta a fost
definitivată în urma unui mare număr de contribuţii, adoptată ca document oficial al Guvernului României. Deşi
impactul acestui document asupra politicilor publice la nivel naţional a fost relativ restrâns, Strategia a oferit
cadrul conceptual şi metodologia de consultare a factorilor interesaţi pentru implementarea cu succes a
programului Agenda Locală 21 într-un număr de circa 40 municipalităţi şi judeţe (Strategia Naţională pentru
Dezvoltare Durabilă a României 2020 -2030, 2008).
 Obiectivele-ţintă şi modalităţile de acţiune la orizonturile de timp 2020 şi 2030,
menţionate în Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă a României (SNDDR),
urmăresc strict logica tematică a Strategiei de Dezvoltare Durabilã revizuite a UE din 2006.
Ca orientare generală, în SNDDR se vizează realizarea următoarelor obiective strategice pe
termen scurt, mediu şi lung:
 Orizont 2013: încorporarea principiilor şi practicilor dezvoltării durabile,
conform exigenţelor UE, în ansamblul programelor şi politicilor publice ale Romaniei;
 Orizont 2020: atingerea nivelului mediu actual (cu referinta la cifrele anului
2006) al UE-27 în ceea ce priveşte indicatorii dezvoltării durabile;
 Orizont 2030: apropierea semnificativă a României de nivelul mediu (referire la
anul 2006) al ţărilor membre ale UE, din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării
durabile.
Problemele şi preocupările specifice, care ţin de aplicarea preceptelor dezvoltării
durabile în România, nu se regăsesc în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă revizuită a
Uniunii Europene, pentru simplul motiv că provocările respective au fost depăşite de ţările
dezvoltate ale UE cu decenii în urmă. Însă, în cazul României, există indicatori din domenii
diverse (agricultură, infrastructură de transport şi de utilităţi publice, piaţa şi productivitatea
muncii, sănătate etc.) care încă plasează ţara noastră, pe un nivel inferior faţă de majoritatea
statelor membre ale UE. În Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României 2020
-2030 se analizează pe larg riscurile şi vulnerabilităţile provocate de factori endogeni (actorii
politici, îmbătrânirea demografică, neîncrederea în actul de justiţie, cooperarea ineficientă a
mediilor public şi privat, capacitate limitată de prognozare a unor fenomene meteorologice
extreme etc.) şi exogeni (accentuarea fenomenului migraţiei externe, incertitudini cu privire la
atitudinea investitorilor străini, turbulenţe financiare internaţionale), pentru că acestea pot
perturba realizarea obiectivelor identificate.
Dintre problemele şi preocupările specifice situaţiei din România, în SNDDR sunt
menţionate:
 creşterea sustenabilă (prin transformări structurale şi echilibre macroeconomice);
 dezvoltarea regională şi acţiunea locală, cu accent pe problematica specifică
dezvoltării rurale;
 amenajarea teritoriului şi planificarea spaţială;
 dimensiunea culturală a dezvoltării durabile;
  creşterea capacităţii administrative şi a calităţii şi eficienţei serviciilor publice
etc.
SNDDR recomandă, spre luarea în considerare de către Guvernul României,
următoarele măsuri:
 aderarea Consiliului Consultativ privind implementarea SNDDR, la reţeaua UE
a Consiliilor Consultative Europene pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă (European
Environmental and Sustainable Development Councils – EEAC);
 crearea, în componenţa Guvernului României, a unei instituţii specializate
(eventual sub forma unui Institut Naţional de Planificare Strategică) pentru elaborarea şi
urmărirea strategiilor de dezvoltare economică şi socială a României, în corelare cu
capacitatea de suport a capitalului natural pe termen mediu şi lung, coordonarea programelor
sectoriale interdependente şi asigurarea coerenţei programelor guvernamentale şi a celor cu
finanţare comunitară;
 crearea unui Minister al Energiei şi Resurselor şi reexaminarea funcţionalităţii
mecanismelor de reglementare şi agenţiilor specializate în condiţii de transparenţã, conform
politicilor şi practicii UE;
 pregătirea, în regim prioritar, a unei strategii pe termen lung privind evoluţiile
demografice şi migraţia, ca element de referinţă pentru revizuirea realistă a programelor
sectoriale; ajustarea corespunzătoare a strategiilor privind resursele umane, educaţia şi
formarea profesională, sănătatea publică.

VI. 4. Documente şi instrumente adoptate la nivel local

Agenda Locala 21 (AL21) s-a constituit în anul 1992, ca o iniţiativă a Conferinţei

Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (Summitul Pământului) de la Rio de Janeiro şi
reprezintă baza şi planul de acţiune ale conceptului de DD. Naţiunile care şi-au luat
anjamentul de a lua parte la Agenda 21 sunt monitorizate de Comisia Internaţională pentru
Dezvoltare Durabilă şi sunt încurajate să promoveze Agenda 21 la nivel local şi regional în
cadrul proprilor ţări. În cadrul Summitului Pământului de la Rio de Janeiro, Naţiunile Unite
au convenit ca punctul de pornire pentru realizarea unei dezvoltării durabile se află la nivel
local (2/3 din cele 2 500 de obiective de acţiune ale Agendei 21 se adresează consiliilor
locale). Fiecare autoritate locală trebuie să îşi conceapă propria strategie, în urma discuţiilor
purtate cu cetăţenii asupra problemelor de interes major
(http://www.ncsd.ro/local_agenda_21_ro.html). Agenda 21 oferă un cadru pentru abordarea
problemelor sociale şi de mediu precum poluarea aerului, a apei şi solului, defrişările,
pierderea biodiversităţii, sănătatea, tendinţele demografice, sărăcia, consumul de energie,
problemele legate de producţia şi transportul deşeurilor. Dupa Summitul Pământului de la Rio
de Janeiro, campanii de succes Agenda Locala 21 s-au derulat în Bolivia, China, Suedia,
Marea Britanie, Turcia, Bulgaria iar România este şi ea considerată drept un exemplu de
succes în implementarea Agendei Locale 21.
O Agendă Locală 21 ideală ar trebui să fie rezultatul participării administraţiei locale
şi al populaţiei (inclusiv a femeilor şi a tinerilor), a ONG-urilor şi a actorilor economici locali,
ceea ce va permite cunoaşterea reciprocă a tuturor partenerilor. Gândirea şi elaborarea unui
document de acest tip ar trebui să fie (şi chiar este, în cele mai multe cazuri) un proces de
planificare şi de discuţii de durată, care să urmărească o linie integratoare, cuprinzând aşadar
aspecte de ordin ecologic, economic şi social.

Procesul de elaborare al Agendei Locale 21

(sursa: http://www.dadalos.org/nachhaltigkeit_rom/grundkurs_3.htm)

Obiectivul unei Agende Locale 21 este reprezentat de realizarea unui program de

acţiune, asupra căruia toţi participaţii să fie de acord (consens) şi care să se orienteze după
principiul dezvoltării durabile. Agenda Locală 21 reprezintă, până în prezent, cel mai de
succes proiect în transpunerea conceptului de "dezvoltare durabilă".

VI.4.1. Agenda Locală 21 în România

 În etapa pilot (2000 – 2003), Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă (CNDD), ca
agenţie de implementare a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD),
împreuna cu Capacity 21 (are ca scop susţinerea/asistarea statelor în curs de dezvoltare în
vederea construrii capacităţii acestora de a integra principiile Agendei 21 în politicile naţional
de dezvoltare, www.capacity.undp.org/) şi cu sprijinul Guvernelor Marii Britanii şi Canadei, a
trecut la implementarea Agendei Locale 21 pentru nouă oraşe pilot din România: Baia Mare,
Galaţi, Giurgiu, Iaşi, Miercurea Ciuc, Oradea, Ploieşti, Râmnicu Vâlcea şi Târgu Mureş.
Principalul obiectiv atins în cadrul etapei pilot a fost stabilirea metodologiei, în conformitate
cu care au fost redactate agendele locale în toate oraşele participante; experienţa acumulata a
dus la creşterea eficacităţii implementării Agendei Locale 21, contribuind la consolidarea
capacităţii autorităţilor locale de a adopta principiile dezvoltării durabile în cadrul strategiilor
locale.
În etapa a doua (2003 – 2004) proiectul Agenda Locală 21 a fost extins în alte 13
localităţi (inclusiv oraşe mici): Fălticeni, Vatra Dornei, Arad, Sighişoara, Mediaş, Sibiu,
Câmpina, Târgu Jiu, Târgovişte, Piteşti, Slatina, Bolintin Vale şi Zimnicea.
Până în anul 2005, Agenda Locală 21 a mai continuat în oraşul Borsec, în municipiile
Braşov şi Bistriţa, precum şi în judeţul Mureş, acestea realizându-şi propriile planuri locale
pentru dezvoltare durabilă. Principala “inovaţie” adusă proiectului în această etapă fost
extinderea sa la nivel de judeţ prin cooperarea cu Prefectura Judeţului Mureş. Totodată, în
2005, Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă (CNDD) a adaugat o noua dimensiune
proiectului Agenda Locală 21, derulând parteneriatul cu Agenţia Canadiană pentru Dezvoltare
Internaţională, cu scopul introducerii în România a practicii de evaluare integrată de mediu.
Parteneriatul a avut rezultate concrete, precum organizarea unui curs de training în practici de
evaluare integrată de mediu (beneficiari 19 ONG-uri, instituţii din administraţia locală şi
companii private).
Pe parcursul anilor 2005 şi 2006, scopul derulării proiectului Agenda Locală 21 a fost
acela de a continua consolidarea capacităţii instituţionale în ceea ce priveşte adoptarea şi
introducerea pricipiilor de dezvoltare durabilă în cadrul strategiilor de dezvoltare a
localităţilor şi judeţelor. Astfel, două municipii (Constanţa şi Medgidia) şi un oraş (Gura
Humorului) si-au realizat propriile planuri locale pentru dezvoltare durabilă. Un element nou
al acestei etape a fost suportul oferit de PNUD şi CNDD autorităţilor locale pentru pregatirea
documentelor în vederea concesionării sistemului de aprovizionare cu apă şi de tratare a
apelor reziduale din municipiul Medgidia.
 Între anii 2006 şi 2008, procesul de introducere a dimensiunii de dezvoltare durabilă în
cadrul activităţilor autorităţilor locale a continuat, proiectul Agenda Locală 21 încurajând
participarea entităţilor teritoriale cu valori scăzute la indicatorii de dezvoltare, în special în
regiunile de dezvoltare Nord-Est, Centru şi Sud-Est (judeţele Alba, Neamţ şi Tulcea), în
municipiile Alba-Iulia, Tulcea şi în oraşele Ovidiu şi Babadag. Elementul de noutate pentru
această etapă îl reprezintă implementarea proiectului Agenda Locală 21 în arealul rural al
ţării (comuna Fălciu, jud. Valsui şi comuna Miahail Kogălniceanu, jud. Constanţa). Dupa
aderarea României la Uniunea Europeană, proiectele din cadrul Agendei Locale 21 au devenit
eligibile pentru finanţare din Fondurile Structurale ale UE; totodată, în cadrul proiectului
Agenda Locală 21 au fost atrase fonduri suplimentare de la Ministerul Dezvoltării.

Agenda Locală 21 în România

(sursa: http://www.mmediu.ro/vechi/dezvoltare_durabila/agenda.htm)

În perioada 2009-2010, Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă a oferit

consultanţă administraţiilor locale care au implementat Agenda Locala 21. Ca urmare a
procedurilor standard de implementare, cele trei documente esenţiale pentru implementarea
Agendei Locale 21 au fost finalizate în toate entităţile teritoriale menţionate: Strategia Locală
pentru Dezvoltare Durabilă, Planul Local de Acţiune şi Portofoliile de proiecte prioritare.
(Sursa: http://www.ncsd.ro/documents_local_agenda_21_ro.html şi
http://www.mmediu.ro/vechi/dezvoltare_durabila/agenda.htm).

DEZVOLTAREA DURABILĂ NU ESTE O UTOPIE !

(EXEMPLE DE BUNE PRACTICI )
 Sheffield – de la un oraş “mort” la un oraş “verde”

Oraşul Sheffield a fost unul dintre centrele de exploatare a cărbunelui şi minereurilor

de fier în epoca industrializării. Aceste activităţi intensive au afectat semnificativ calitatea
mediului înconjurător, dar şi spectrul problemelor sociale, generate de declinul industriei
miniere şi siderurgice în Marea Britanie. La începutul anilor `80, în strategia locala de
dezvoltare putea fi identificată preocuparea majoră a autoritatilor locale pentru regenerare: nu
era doar o problema de regenerare a mediului, ci a unei întregi comunităţi, marcată de sărăcie,
educaţie precară şi inechitate socială.
Astfel, principala preocupare a autorităţilor din Sheffield a devenit comunitatea. Toate
strategiile şi politicile locale au fost trasate în funcţie de nevoile localnicilor, scopul fiind
recâştigarea identităţii şi demnităţii indivizilor din comunitate. Acţiunile concrete au fost:
transformatrea terenurilor abandonate în parcuri, restaurarea şi regenerarea termică a casele,
pentru a reduce consumul de energie, tinerii au fost integraţi în campanii de educare prin
acţiuni de protecţie a mediului. De-a lungul timpului, autorităţile locale au dezvoltate
mecanisme şi proceduri de consultare a comunităţii şi a adaptat toate investiţiile în funcţie de
nevoile cetăţenilor: la nivel local există numeroase facilităţi fiscale pentru persoanele care
investesc în energii regenerabile, dar şi în persoanele sau organizaţiile care investesc în
dezvoltare comunitară.
Cel mai concludent exemplu de aplicare a principiilor dezvoltării durabile este Ferma
Comunitara Heeley. Aceasta a fost înfiinţată în urmă cu aproape 20 de ani, fiind un proiect
iniţiat de mai multe organizaţii comunitare. A beneficiat de sprijinul primariei locale şi a fost
susţinut şi de fondurile guvernamentale sau europene (Fondul Social European), dar s-a şi
autofinanţat (anual o contribuţie de 400.000 lire sterline la bugetul local). În timp, a devenit
una dintre atracţiile oraşului Sheffield. Zilnic, în cadrul fermei sunt aplicate şi promovate
principiile dezvoltării durabile, fie că se desfăşoară activităţi recreativ-educative, fie că sunt
organizate adevărate campanii de reciclare sau de întreţinere a terenului agricol.
După aproape trei decenii de la prima strategie de dezvoltare durabilă adoptată la nivel
local, oraşul Sheffield a devenit concurent cu Londra în ceea ce priveşte creşterea economică;
în anul 2005 a fost declarat cel mai verde oraş din Europa (61% din suprafaţa totală a oraşului
este spaţiu verde, revin 4 copaci/1 locuitor, oraşul are 78 de parcuri şi 10 grădini publice şi 1/3
din suprafaţa sa este parte integrantă din Parcul Naţional Peak District). (sursa:
www.sheffield.gov.uk, http://www.comunitatedurabila.ro/).
 Avrig – un oraş “verde”

Programul “Energie Locală”, este o strategie complexă concepută de Primăria

Avrigului cu scopul alinierii sale, până în anul 2020, unui model energetic integrat la nivelul
Uniunii Europene. Acest program va deveni fezabil prin realizarea “Centrului pentru Energie
Regenerabilă”, un proiect de investiţii care va determina dezvoltarea unui centru industrial
modern, destinat producerii energiei din surse regenerabile, dar şi dezvoltării altor tipuri de
industrii sau servicii, care să respecte principiile majore de protecţie a mediului şi, în acelasi
timp, să contribuie la revitalizarea şi evoluţia economică susţinută a oraşului, dar şi a zonei
rurale din imediata apropiere. Prin implementarea acestui proiect vor fi atinse mai multe
puncte: creşterea calităţii vieţii pentru toţi locuitorii Avrigului, stimularea sectoarelor cu
potenţial de dezvoltare şi creşterea competitivităţii economice, dezvoltarea resurselor umane
şi a serviciilor sociale, dezvoltarea infrastructurii de bază respectând standardele de mediu.
Programul “Energie locală” cuprinde urmatoarele proiecte: 2 micro-hidrocentrale (2
MW) de pe râul Avrigului, 1 micro-hidrocentrală electrică (0,5 MW) de pe conducta de
alimentare cu apă Avrig, 1 centrala pe biomasă, care produce energie termică şi electrică
pentru zona rezidenţială Mârşa şi zona industrială, 1 centrală pe biogaz, care produce căldură
şi electricitate pentru zona rezidenţială Avrig, 2 centrale electrice fotovoltaice in Avrig, 74
micro-centrale fotovoltaice electrice pe blocuri de locuinţe, 2 reţele de distribuţie de căldură
în Avrig şi Mârşa.
Zona Industrială Avrig Sud, care reprezintă Centrul pentru Energie Regenerabilă se va
întinde pe o suprafaţă de aproximativ 100 de hectare şi va fi amplasată pe platoul de pe malul
stâng al râului Avrig. Potrivit planului, aici vor fi construite hale industriale, concepute în aşa
fel încât fiecare acoperiş să susţină panouri solare ce vor alimenta clădirile respective cu
energie electrică şi termică. Potrivit proiectului iniţial, o altă sursă de energie regenerabilă,
care va alimenta atât spaţiile de producţie din Zona Industrială Avrig Sud, cât şi cele două
cartiere de blocuri din Avrig va fi o centrală electrotermică pe bază de biogaz. În jurul
oraşului se vor construi şi alte sisteme de obţinere a energiei regenerabile, respectiv o centrală
hidroelectrică pe râul Avrig şi o centrală electrotermică pe bază de biomasă.
Un prim rezultat al parteneriatului ştiinţific creat în cadrul programului ”Energie
locală” este bio-reactorul Assmann, al cărui principiu de funcţionare are la bază procesul de
fermentaţie a culturilor de plante energetice şi a deşeurilor biologice, cu absorbţia CO 2,
contribuind astfel la reducerea amprentei de carbon din atmosferă. (sursa: http://primaria-
avrig.ro/primarie/proiecte/)

Ursus (membru a grupului SABMiller) – o firmă preocupată de dezvoltarea durabilă

Cele 10 priorităţi de dezvoltare durabilă elaborate la nivelul grupului SABMiller, ajută
forma ”Ursus” să se orienteze către aspectele importante, atât la nivel global, cât şi local, şi să
transpună conceptul de dezvoltarea durabilă în planificarea şi dezvoltarea activităţilor
economice specifice Aceste priorităţi constituie un cadru coerent de control al aspectelor
semnificative de ordin social, economic şi de mediu. Ele sunt eficiente în identificarea
oportunităţilor şi a riscurilor ce pot afecta activitatea firmei şi comunităţile în care îşi
derulează afacerile.

Matricea SABMiller de dezvoltare durabilă (sursa: www.ursus.ro)

ANEXA 1.
TERMENI UTILIZAŢI ÎN ABORDAREA TEORETICĂ ŞI PRACTICĂ
A DEZVOLTĂRII DURABILE
Biocenoză = formaţiune biologică vastă, cu condiţii specifice de organizare, viaţă şi
înmulţire, constituind o entitate distinctă a mediului, perfect adaptată la condiţiile din acea
zonă geografică.
Biom = zona majoră de viaţă, determinată de microclimă,cuprinzând un complex de
biotopuri şi biocenoze.
Biosferă = porţiune din mediul terestru unde se întâlnesc organisme vii; cuprinde
partea inferioară a atmosferei, hidrosfera şi o parte din litosferă; sinonim cu ecosfera.
 Biotop = locul ocupat de o biocenoză, cuprinzând mediul abiotic (solul, apa, aerul,
factorii climatici etc.) şi toate elementele necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor.
Creştere economică - este asimilată limbajului curent (şi explicată, în acest sens, de
un mare număr de cercetători) cu o mărire în dimensiuni absolute a indicatorilor
macroeconomici venit naţional sau produs global. Arndt H.V. (1978, p.1) considera cresterea
economica o crestere a venitului ca medie pe locuitor (masurata în mod obisnuit prin PIB
raportat la populatie); Perroux Fr. (1981, p. 13) apreciaza cresterea ca fiind sporirea
dimensiunilor economiei nationaleâ exprimata în totalul bunurilor si serviciilor obtinute în
decursul unei perioade, inclusiv amortismentul. Dupa parerea sa, însa, numai sporul cantitativ
pe termen lung constituie crestere economica, cel pe termen scurt constituind expansiune.
Cresterea economica este un proces complex care vizeaza sistemul economic în ansamblul
sau si în dinamica sa, prezentând o evolutie ascendenta pozitiva a economiei nationale, dar
care nu exclude oscilatiile conjuncturale, uneori regrese economice temporare.
Dezvoltarea4 este un concept multidimensional. În afară de aspectul economic,
precumpănitor şi acoperitor care trimite, concomitent, la creştere şi progres, la fel de
importante sunt considerate, aici, şi aspectele legate de social, politic, cultural, ambiental,
ştiinţific, spiritual, uman, etc. În acelaşi timp, şi tot la modul unanim, se admite că dezvoltarea
înglobează în mod obligatoriu creşterea şi progresul economic. Dezvoltarea este un proces de
lungă durată, susţinut pe parcursul a două, trei decenii. Altfel nici n-ar fi posibile amplele
schimbări pe care le presupune în întreaga textură a organismului economic, social, politic
etc. Durata mare este impusă de anvergura procesului. Dezvoltarea este un proces şi nu o stare
de fapt. Acest lucru este reliefat atunci cănd dezvoltarea este contrapusă subdezvoltării. În
timp ce dezvoltarea trebuie privită ca un proces de evoluţie fără limite superioare, apriori
stabilite, subdezvoltarea, se susţine, înseamnă tocmai o stare de fapt, caracterizată printr-o
sumă de însuşiri tipice ţărilor rămase în urmă printre care se reţin ca importante8: un nivel
redus de dezvoltare a principalelor ramuri ale economiei (industrie, agricultură, construcţii
etc.), şi o slabă integrare a lor în ansamblu, neasigurarea acoperirii nevoilor fundamentale la

4
În opinia unor economisti, cresterea economica este sinonima cu dezvoltarea economica si chiar cu progresul
social economic. Majoritatea economistilor considera, însa, ca notiunile de crestere economica si dezvoltare
economica nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se suprapun. Cele doua notiuni au unele elemente comune:
ambele sunt procese evolutive; au la baza conlucrarea si utilizarea acelorasi factori; finalitatea sociala a ambelor
procese o constituie îmbunatatirea calitatii vietii oamenilor. Prin urmare, raportul dintre cresterea economica si
dezvoltarea economica este ca de la parte la întreg. În aceasta situatie, orice dezvoltare economica presupune si o
crestere economica, dar nu orice crestere economica înseamna si dezvoltare economica. Dezvoltarea economica,
pe lânga cresterea economica, îsi asociaza si modificari structural-calitative în economia nationala si calitatea
vietii oamenilor. (Pânzaru, Ştefan, 2008, Economical growth and development in european and mondial context,
http://www.managementgeneral.ro/pdf/2_2008_7.pdf).
nivelul "minimului vital" sau a "costului de subzistenţă", un venit naţional pe locuitor scăzut
şi foarte inegal repartizat, o situaţie de subordonare economică, structuri sociale înapoiate, o
subutilizare cronică a forţei de muncă, un nivel scăzut de instrucţie, o natalitate ridicată, în
contrast cu posibilităţile de hrană ale populaţiei etc. (Pohoată, 2003).
Degradarea mediului înconjurător = proces complex de alterare a calităţii mediului
înconjurător datorită utilizării neraţionale a resurselor, poluării şi aglomerării urbane, în
general, din cauza deteriorării factorilor de mediu, ca urmare a nerespectării condiţiilor
naturale de echilibru ecologic.
Deşeu = orice substanţă în stare solidă sau lichidă, provenită din procese de producţie
sau din activităţi casnice şi sociale, care nu mai poate fi utilizată conform destinaţiei iniţiale şi
care, în vederea unei eventuale reutilizări în alte scopuri sau pentru limitarea efectelor
poluante, necesită măsuri speciale de depozitare şi de păstrare. Se pot identifica mai multe
tipuri de deşeuri: deşeuri biodegradabile (suferă descompuneri anaerobe sau aerobe, cum ar fi
deşeurile alimentare sau de grădină, hârtia şi cartonul), deşeu compozit (format dintr-un
număr mai mic sau mai mare de materii prime), deşeu industrial, deşeu inert (nu este
susceptibil de evoluţie fizico-chimică), deşeuri lichide, deşeuri municipale, deşeuri
periculoase, deşeu radioactiv (orice material care conţine radionuclizi sau este contaminat de
aceştia la un nivel mai mare decât cantităţile limită fixate de către autorităţile competente şi
pentru care nu se prevede nici o utilizare) etc.
După o concepţie mai veche elementele mediului înconjurător sunt: aerul, apa, solul si
organismele. Aceste elemente sunt repartizate sub forma unor învelişuri concentrice ce se află
într-o strânsă interdependenţă şi se numesc geosfere. Geosferele planetare sunt: atmosfera,
hidrosfera, litosfera, biosfera.
Echilibrul ecologic = ansamblul stărilor şi corelaţiilor dintre elementele componente
ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica sa.
Ecologia (din cuvintele grecesti: ecos = casă şi logos = ştiinţă,) reprezinta studiul
interactiunii dintre organisme si mediul inconjurator; ştiinţă biologică de sinteză ce studiază
conexiunile ce apar între organisme şi mediul lor de viaţă (abiotici şi biotici), precum şi
structura, funcţia şi productivitatea sistemelor biologice supraindividuale (populaţii
biocenoze) şi a sistemelor mixte (ecosisteme). Ecologia tradiţională analizează detaliat
relaţiile reciproce dintre sistemele vii şi mediu.
Ecosferă = termen generic care înglobează lumea vie şi toate sferele Pământului ce
adăpostesc vieţuitoare: atmosferă, hidrosferă, litosferă; sinonim cu biosfera.
Ecosistem = unitate ecologică ce cuprinde biocenoza şi biotopul.
 Evaluarea impactului asupra mediului = cuantificarea efectelor activităţii umane şi
a proceselor naturale asupra mediului, sănătăţii şi securităţii omului, precum şi a bunurilor de
orice fel.
Expansiune = dezvoltare economică impetuoasă; este privită ca fiind o creştere
economică pe termen scurt şi cu deschidere spre reversibilitate ; vârful de val care defineşte
faza ascendentă a unui ciclu economic privit în desfăşurarea lui clasică şi în care criza şi
depresiunea se suprapun pe faza descendentă iar înviorarea şi avântul pe faza de boom, de
expansiune (Pohoată, 2003).
Fondul pentru mediu = instrument economico- financiar destinat susţinerii şi
realizării obiectivelor prioritare, de interes public major, din Planul naţional de acţiune pentru
protecţia mediului, în conformitate cu normele şi standardele de mediu naţionale şi
internaţionale. Fondul pentru mediu este un fond special, extrabugetar, care se constituie, se
gestionează şi se utilizează în conformitate cu prevederile legilor în vigoare şi ale altor
dispoziţii legale.
Habitat = 1. loc în care trăieşte de obicei, în mod natural, o plantă, un animal sălbatic
etc. 2.totalitatea condiţiilor de mediu care determină existenţa unei comunităţi într-un loc
specific. Habitatul este rezultatul interacţiunii factorilor edafici, climatici, antropogeni şi
biotici.
Homeostazie = tendinţă de stabilitate internă a unui sistem biologic (individ,
populaţie, biocenoză) sau a unor sisteme mixte (ecosisteme) faţă de condiţiile schimbătoare
ale mediului extern.
Managementul capitalului natural = urmăreşte identificarea, descrierea şi
cuantificarea elementelor componente, stabilirea cauzelor care determină deteriorarea
biodiversităţii, stabilirea şi implementarea unor soluţii pentru întreţinerea biodiversităţii ca şi
strategiile adecvate pentru stimularea dezvoltării, este necesar pentru a oferi o dezvoltare
susţinută a sistemului socio-economic şi uman.
Managementul de mediu = ansamblul activităţilor de management care determină
politica de mediu şi responsabilităţile puse în practică prin: planificarea obiectivelor de mediu,
evaluarea rezultatelor şi evaluarea efectelor produse asupra mediului înconjurător.
Managementul resurselor = folosirea planificată a resurselor în scopul stabilităţii pe
termen lung a ambelor sisteme – economic şi ecologic. Suprafolosirea sau folosirea
nejudicioasă a resurselor conduce la costuri de producţie crescute, sărăcie, eroziune fizică a
mediului şi/sau dificultăţi umane. Tehnicile de management a resurselor includ: împădurirea,
conservarea solului, reciclarea deşeurilor, planificarea folosirii terenului şi controlul
 Materii prime = un element ce face parte din structura capitalului curent, rezultat al
unor procese economice anterioare care constă în bunuri intermediare ce servesc la obţinerea
unor alte bunuri menite a fi comercializate cu scopul de a obţine profit. Cu excepţia industriei
extractive pentru care materia primă este obţinută direct din natură, în toate celelalte domenii,
materia primă este procesată şi supusă unor procese economice. Materiile prime sunt grupate
în materii prime principale şi auxiliare, industriale şi agricole, minerale, vegetale, animale şi
sintetice, şi materii prime derivate şi primare, domestice şi de import.
Mediul înconjurător reprezintă totalitatea elementelor naturale şi antropice,
evenimentelor şi energiilor care se găsesc într-o permanentă acţiune şi care determină
menţinerea echilibrului ecologic al planetei. Mediul înconjurător poate fi considerat o sumă
între sistemele ecologice şi sistemele socio-economice.
Sisteme ecologice naturale şi seminaturale:
a) Ecosisteme şi complexe de ecosisteme marine şi oceanice: mările şi oceanele, sistemul
abisal, platforma continentală, estuare, lagune, recife.
b) Ecosisteme şi complexe de ecosisteme acvatice continentale: lacuri, bălţi, fluvii, râuri,
pâraie, delte, zone inundabile, turbării, păduri aluviale, sisteme carstice.
c) Ecosisteme şi complexe de ecosisteme terestre: ecosisteme arctice şi alpine, păduri de
răşinoase, foioase, tropicale, ecuatoriale, ecosisteme de stepă, deşerturi.
Sisteme ecologice create de om (antropice):
a) Agrosisteme;
b) Plantaţii forestiere;
c) Ferme zootehnice;
d) Ferme de acvacultură;
e) Lacuri de acumulare;
f) Zone umede artificiale (Oprea, 2008)
Modificare climatică = schimbarea artificială a condiţiilor climatice ca rezultat al
activităţii umane. Poluarea aerului, insulele calde şi formarea norilor pot cauza modificări
climatice.
Performanţa de mediu = rezultatele măsurabile ale acţiunilor unor agenţi economici
de identificare, cuantificare şi rezolvare a problemelor proprii de mediu, în vederea atingerii
obiectivelor şi sarcinilor de mediu stabilite de autoritatea pentru protecţia mediului.
Politica locală de mediu = reprezintă o declaraţie a ATPM, în concordanţă cu politica
naţională de mediu, privind intenţiile şi principiile sale pentru atingerea performanţelor de
mediu la nivelul judeţului unde este localizată, concretizată într-un document care cuprinde
obiectivele prioritare şi cadrul de acţiune pentru atingerea acestora şi care atrage
responsabilitatea respectării acesteia de către administraţia locală şi agenţii economici.
Politica naţională de mediu = reprezintă ansamblul documentelor programatice
emise de Guvernul României şi ACPM privind performanţele de mediu care trebuie atinse la
nivel naţional pe termen scurt, mediu şi lung, având în vedere strategia naţională de mediu şi
dezvoltare durabilă, incluzând evaluarea priorităţilor, riscurilor, avantajelor şi etapelor de
realizare a obiectivelor prioritare de mediu, inclusiv cooperarea între ţări pe plan regional şi
internaţional, în special în combaterea poluării transfrontieră şi a celei cu efect global.
Poluant = orice substanţă (solidă, lichidă sau gazoasă) sau formă de energie (radiaţie
electromagnetică, ionizantă, termică sau vibraţii) care introdusă în mediu modifică echilibrul
acestuia şi al organismelor vii, cauzând daune bunurilor materiale. După emisarul afectat,
poluanţii sunt: atmosferici, acvatici, edafici.
Poluare = orice alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei, peste o
limită admisibilă stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate – produsă
direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie pentru folosirea normală în
scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea.
populaţiei.
Protecţia mediului = ansamblul reglementărilor, măsurilor şi acţiunilor care au ca
scop menţinerea şi protejarea condiţiilor naturale ale mediului împotriva degradării.
Resurse naturale = resursele naturale sunt bunuri şi forţe ale naturii utilizate de către
om în diverse scopuri (economic, agricol etc.) Conform unei alte definiţii, resursele naturale
cuprind totalitatea depozitelor de minereuri, terenurile cultivabile, pădurile şi celelalte resurse
ale ţării. Resurse neregenerabile (minerale şi combustibili fosili), regenerabile (apa,
atmosfera, solul, flora, fauna sălbatică) şi permanente (energia solară eoliană, geotermică,
heleutică) existente într-o regiune.
Schimbări climatice = variaţii importante ale caracteristicilor climei pe termen lung
şi scurt. Schimbările climatice pe termen scurt se datorează variaţiilor radiaţiilor solare,
schimbărilor naturale în circulaţia atmosferică şi modificării compoziţiei chimice a atmosferei
(poluare, distrugerea stratului de ozon etc.). Schimbările pe termen lung sunt cauzate de
mişcarea de rotaţie şi de cea de revoluţie a Pământului şi de factori geologici care modifică
scoarţa terestră.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Alpopi, C., (2007), Theoretical and Empirical Researches in Urban Management, 2, nr. 3.
Arndt, H. W., (1978), The Rise and Fall of Growth, Contemporary Thought, Longman
Cheshire Pty Limited, Melbourne.
Costantza, R., d’Arge, R., de Groot, R., Farber, S., Grasso, M., Hannon, B., Limburg, K.,
Naeem, S., O’Neill, R.V., Paruelo, J., Raskin, R.G., Sutton, P., van den Belt,
M. (1997), The value of the world’s ecosystem services and natural capital,
Nature, nr.387
Crocker, D., (2002), Criteria for Sustainable Development, University of Arizona Press,
Tucson.
Crutzen, P.J., Stoermer, E.F. (2000), The Anthropocene, IGBP Newslett. 41.
Culas, R., (2007), Deforestation and the environmental Kuznets curve: An institutional
perspective, Ecological Economics Volume 61, Issues 2–3, 1 March 2007,
Pages 429–437
Hinterberger, F., (2002), Employment and Environment in a Sustainable Europe, Sustainable
Europe Research Institute, www.seri.at
Ivanescu M., (2011), Dinamica economică în perioada postbelică. Evoluţii în planul
comerţului internaţional, Ed. Universitara
Kauppi, P., Ausubel, J., Fang, J, Mather, A., Sedjo, R., Waggoner, P., (2006), Returning forests
analyzed with the forest identity, vol. 103 no. 46, Proceedings of The National
Academy of Sciences of the USA.
Kuznets, S., (1955), The American Economic Review, Vol. 45, No. 1.
Magee, L., James, P., Scerri, A., (2012), Measuring Social Sustainability: A Community-
Centred Approach, Applied Research in the Quality of Life, vol. 7, no. 3.
Meadows, D.H., Meadows, D.L., Randers, J., The Limits to Growth. A Report for the Club of
Rome'sProject on the Predicament of Mankind, Universe Books and Potomac
Associates, New York, 1972.
Mills JH., Waite TA., (2009). Economic prosperity, biodiversity conservation, and the
environmental Kuznets curve, Ecological Economics 68 (7).
Mocanu Perdichii, R., (2009), Indexul dezvoltării durabile în România la nivel judeţean şi
regional, Revista Inovaţia Socială, nr. 1, ianuarie – iunie, Institutul pentru
Calitatea Vieţii.
Nicolaisen, J., Hoeller, P., (1990), Economics and the Environment: A Survey of Issues and
Policy Options, OECD Economics Department Working Papers, No. 82,
OECD Publishing.
Passet, R., (1996), L´economique et le vivant, Economica, Paris.
Perroux, Fr., (1981), Pour une philosophie du nouveau developpement, Les Presses
d'UNESCO, Paris.
Pierantoni, I., (2004), A few remarks on methodological aspects related to sustainable
development, în Measuring sustainable development integrated economic,
environmental and social frameworks OECD, Paris.
Piketty, T. (2014). Capital in the twenty-first century. Belknap Press.
Pohoata, I., (2003), Filosofia economica si politica dezvoltarii durabile, Ed. Economică,
Bucureşti.
R. Haveman, Thoughts on the sustainable development concept and the environmental effects
of economic policy, OECD, octombrie 1989;
Solow, R.M., (1974), Intergenerational Equity and Exhaustible Resources, The Review of
Economic Studies, vol.XLI, Symposium on the Economics of Exhaustible
Resources.
Solow, R.M., (1986), On the Intergenerational Alocation of Natural Resources, in
"Scandinavian Journal of Economic", 88(1).
Solow, R.M., (1997), Georgescu-Roegen versus Solow-Stiglitz, Ecological Economics, vol.
22/3.
Stern, D.I., Common, M.S., E.B. Barbier, (1996), Economic growth and environmental
degradation: the environmental Kuznets curve and sustainability, World
Development 24.
Sterner, T., (1994), Economic Policies for Sustainable Development, Ed. Kluwer Academic
Publishers, London.
Stiglitz, J., (1974), Growth with Exhaustible Natural Resources: Efficient and Optimal
Growth Paths, The Review of Economic Studies, vol. XLI, Symposium on the
Economics of Exhaustible Resources.
Yandle, B., Bhattarai, M., Vijayaraghavan, M., (2004), Environmental kuznets curves: a
review of findings, methods, and policy implications, Property and
Environment Research Center.