www.referat.

ro

INTRODUCERE ÎN STUDII EUROPENE

CUPRINS
CUPRINS.................................................................................................2

ABREVIERI............................................................................................5

PREFAŢĂ................................................................................................7

PARTEA I. CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ

CAPITOLUL 1. NAŞTEREA UNITĂŢII EUROPENE....................10

CAPITOLUL 2. CONSILIUL EUROPEI...........................................20

2.1. Secretariatul Consiliului Europei............................................21
2.2. Organismele statutare ale Consiliului Europei........................21
2.3. Convenţia privitoare la apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale din 1950
(Convenţia europeană a Drepturilor Omului) şi Curtea europeană a Drepturilor Omului
(CEDO)..........................................................................................23
2.4. Congresul Puterilor Locale şi Regionale ale Europei
(CPLRE)........................................................................................26
2.5. Aspecte ale activităţii Consiliului Europei în materie socială: Carta socială
europeană.................................................................27
2.6. Aspecte ale activităţii Consiliului Europei în materie de prevenire a
torturii..........................................................................28
2.7. Acţiunile Consiliului Europei în domeniul cultural................29

CAPITOLUL 3. NAŞTEREA CELOR TREI COMUNITĂŢI

EUROPENE............................................................................................30
3.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).....30
3.2. Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi EURATOM....33

CAPITOLUL 4. CONSTRUCŢIA PE ORIZONTALĂ A

EUROPEI.................................................................................................37
4.1. Edificarea Europei comunitare................................................38
4.2. Construcţia extracomunitară...................................................44

CAPITOLUL 5. TRATATUL DE LA ROMA: CONSTITUIREA PIEŢEI

COMUNE.................................................................................48

CAPITOLUL 6. ACTUL UNIC: ÎNFIINŢAREA PIEŢEI UNICE.56

CAPITOLUL 7. TRATATUL DE LA MAASTRICHT SAU TRATATUL UNIUNII

EUROPENE...................................................62
CAPITOLUL 8. TRATATUL DE LA AMSTERDAM ŞI TRATATUL DE LA
NISA....................................................................78
8.1. Tratatul de la Amsterdam........................................................78
8.2. Tratatul de la Nisa...................................................................86
8.3. Viitorul Europei.......................................................................94

PARTEA II. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 1. SISTEMUL EXECUTIV...........................................97
1.1.CONSILIUL EUROPEAN......................................................97
1.2. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE.....................................99
1.3. COMISIA..............................................................................107
CAPITOLUL 2. SISTEMUL LEGISLATIV.....................................113
2.1. PARLAMENTUL EUROPEAN...........................................113
2.2. MEDIATORUL EUROPEAN..............................................123

CAPITOLUL 3. SISTEMUL JURIDIC.............................................125

3.1. CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE
3.1.1. CURTEA DE JUSTIŢIE.........................................125
3.1.2. TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ...............128
3.2. CURTEA DE CONTURI......................................................129

CAPITOLUL 4. SISTEMUL BANCAR............................................131

4.1. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE)......................131
4.2. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII (BEI)..................132

CAPITOLUL 5. SISTEMUL CONSULTATIV................................135

5.1. COMITETUL REGIUNILOR (CR).....................................135
5.2. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL EUROPEAN
(CESE).........................................................................................136

BIBLIOGRAFIE..................................................................................139

ABREVIERI
AELE: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
AUE: Actul Unic European
BCE: Banca Central Europeană
BEI: Banca Europeană de Investiţii
BERD: Banca Europeană de Investiţii
CE: Comunitatea Europeană
CECO: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CEDO: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CEE: Comunitatea Economică Europeană
CEEA: Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
CES: Comitetul Economic şi Social
CIG: Conferinţă Interguvernamentală
COREPER: Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi ai Guvernelor Statelor Membre
CPT: Comitetul European pentru Prevenirea Torturii
CPLRE: Congresul Puterilor Locale şi Regionale ale Europei
CR: Comitetul Regiunilor
CJE, TJCE: Curtea Europeană de Justiţie
ECU: European Currency Unit
FECOM: Fondurile Europene de Cooperare Monetară
FMI: Fondul Monetar Internaţional
GATT: Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
JAI: Justiţie şi Afaceri Interne
OCDE: Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică
OECE: Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
OSCE: Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
PAC: Politica Agricolă Comună
PE: Parlamentul European
PESC: Politica Externă şi de Securitate Comună
SEBEC: Sistemul European al Băncilor Centrale
SME: Sistemul Monetar European
SMI: Sistemul Monetar Internaţional
TA: Tratatul de la Amsterdam
TCE: Tratatul Comunităţii Europene
TEC: Tariful Exterior Comun
TPI: Tribunalul de Primă Instanţă
TR: Tratatul de la Roma
TCECO: Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
TCEE: Tratatul Comunităţii Economice Europene
TCEEA: Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice
TUE: Tratatul Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht
UE: Uniunea Europeană
UEO: Uniunea Europei Occidentale
PARTEA I

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ

CAPITOLUL 1. NAŞTEREA UNITĂŢII EUROPENE

Identitatea „Europei” a fost dintotdeauna nesigură şi imprecisă, reprezentând o sursă de mândrie

pentru unii, dar şi de ură şi dispreţ pentru alţii. Asemenea tuturor identităţilor, şi identitatea europeană
reprezintă o construcţie, care este alcătuită dintr-un ansamblu complicat de povestiri, imagini, amintiri
colective şi tradiţii. Definirea identităţii „Europei” reprezintă o sarcină dificilă şi datorită faptului că,
continentele, în mai mare măsură decât naţiunile, tind să descrie simple realităţi geografice. În epoca
contemporană, identităţile colective au început să se definească din ce în ce mai precis, mai ales atunci
când au intrat în confruntare unele cu altele. Trebuie să precizăm, însă, că, înainte de secolul al XIX-lea,
puţini locuitori ai Asiei sau Africii s-ar fi prezentat ca fiind „asiatici” sau „africani”. Doar europenii au
fost cei care s-au descris în mod constant, mai ales atunci când au intrat în contact cu alte culturi străine,
ca fiind nu doar germani, britanici, francezi sau spanioli ci şi europeni: „noi europenii” (nos Europai)
după cum se exprima în mod fericit, în anul 1623, filosoful englez Francis Bacon.
Sunt însă destui sceptici care afirmă că, tocmai datorită caracterului său colectiv, identitatea
„europeană” nu reprezintă decât o iluzie. La ora actuală „Europa” există ca şi o entitate economică şi din
ce în ce mai mult ca o entitate politică, spun ei, dar acest lucru nu are o implicaţie culturală sau afectivă
mai profundă. Starea prezentă a lucrurilor nu face decât să reflecte prevederile Tratatului de la
Maastricht. Cu toate acestea, dacă Europa nu a reprezentat şi nu reprezintă încă decât o realitate
economică şi politică, Tratatul de la Maastricht nu ar fi fost semnat vreodată. Nu putem înţelege evoluţia
procesului de construcţie şi integrare europeană dacă nu acceptăm faptul că în spatele condiţiilor
concrete care au determinat după cel de-al doilea război mondial reunirea mai multor state europene
într-o largă federaţie se află o lungă istorie europeană.
În Antichitate nu se poate vorbi existenţa unei idei europene: Grecia reprezenta Europa însăşi, iar
Imperiul roman, preluând cultura greacă şi valorile postulate de elenism, s-a identificat cu aceeaşi
realitate. Cu alte cuvinte, istoria Greciei şi a Romei se identifică cu istoria Europei. Prin adoptarea
creştinismului, Cetatea eternă a consfinţit, Cetatea eternă a consfinţit o nouă entitate: Christianitas
(Creştinătatea).
După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476 d. Hr.), unitatea europeană se destramă şi pe
ruinele ei apar regate pe care le uneşte doar credinţa creştină şi o vagă amintire a ceea ce a fost măreţia
romană de altădată. Acum începe istoria ideii europene prin planuri şi tentative de refacere a Imperiului
Roman, prin încercări de realizare a unei solidarităţi care se consfinţească din nou Pax Romana (Pacea
Romană): renovatio imperii Romanorum (refacerea Imperiului Roman) devine idealul politic la ordinea
zilei.
În asemenea condiţii, Europa este termenul generalizator prin care se exprimă o unitate originară
pierdută. Preotul irlandez Columbanus îl numeşte în anul 615 pe papa Bonifacius al IV-lea omnium
totius Europae ecclesiarum caput („căpetenia tuturor bisericilor întregii Europe”). La rîndul său, Isidor
cel Tânăr i-a denumit pe adversarii arabilor de la bătălia de la Poitiers din 732 cu termenul generic de
Europenses. Prima reuşită de reintegrare a popoarelor de pe continentul european sub un singur sceptru
a fost opera lui Carol cel Mare, numit Rex, pater Europae (Rege, părinte al Europei), iar Analele de la
Fulda vorbesc despre Europa vel regnum Caroli („Europa sau regatul lui Carol”).
 Încă de la sfârşitul Evului Mediu, au apărut o serie de proiecte de organizare a statelor europene,
care aveau drept scop pacificarea continentului european. Astfel, la începutul secolului al XIV-lea,
marele poet Dante, îşi dorea ca monarhii să se supună împăratului, pentru a fi asigurată astfel pacea
universală. Dar această concepţie era deja depăşită, având în vedere că suveranii nu îşi mai doreau nici
arbitrajul papei, nici cel al împăratului. Funcţia de arbitru era concepută deja într-o cu totul altă manieră:
astfel, ea ar fi trebuit excercitată de către un ansamblu de delagaţi ai prinţului. Aceasta era concepţia
exprimată de către avocatul francez Pierre Dubois la începutul secolului al XIV-lea şi de către regele
Boemiei Georges de Podebrady în 1464. Obiectivul unei asemenea propuneri era de a-i apăra pe
suverani de pretenţiile imperiale.
Din secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, propunerile privind unificarea europeană au
vizat, în mod constant, problema reglementării conflictelor şi cea a asigurării păcii pe continent.
În 1623, Emeric Crucé, contemporanul lui Ludovic al XIII-lea, preot şi profesor de matematici, a
publicat lucrarea Noua Cynee, în cadrul căreia preconiza organizarea păcii universale prin arbitraj.
Funcţia de arbitru trebuia îndeplinită de către o adunare permanentă, cu sediul la Veneţia, care ar fi
vegheat atât la menţinerea păcii, cât şi la dezvoltarea schimburilor economice. Toţi prinţii ar fi fost
reprezentaţi în această adunare. Mai mult decât atât, adunarea ar fi trebuit să dispună şi de o armată
proprie, care trebuia să asigure respectarea deciziilor acesteia.
La rândul său, Sully, fostul ministru al lui Henric al IV-lea, în lucrarea sa Grand Dessein
(Marele proiect), sugera crearea unei Republici prea creştine condusă de către un „Mare Consiliu al
Europei”. Potrivit acestui proiect, Europa ar fi trebuit reorganizată în 15 state, cu forţe egale. Delegaţii
acestor state urmau să formeze un consiliu general, însărcinat cu arbitrajul şi care dispunea de forţe
armate.
În 1625, juristul olandez Hugo Grotius propunea crearea unei Societăţi a Naţiunilor. Tot lui îi
aparţine şi ideea înfiinţării unor „adunări în cadrul cărora litigiile dintre puterile creştine să fie judecate
de către acelea dintre ele care nu sunt implicate în conflict, cu scopul de a găsi mijloacele prin care
părţile aflate în litigiu să fie obligate să încheie pace în condiţii rezonabile”. Putem constata, astfel,
faptul că ideea arbitrajului a apărut pentru a evita apelul la forţa armată în cazul unor conflicte. De
asemenea, trebuie reţinută promovarea noţiunii novatoare de societate a naţiunilor, care se va
materializa doar în secolul al XX-lea.
William Penn, cel care va fi legislatorul viitorului stat american Pennsylvania, propunea în al său
Eseu pentru pacea prezentă şi viitoare a Europei (1693), un proiect extrem de modern. În primul rând,
el preconiza existenţa unei Diete europene compusă din reprezentanţii statelor de pe continent. Deciziile
trebuiau luate cu o majoritate de trei sferturi, ceea ce dădea o lovitură ideii de suveranitate naţională.
Dieta dispunea de o forţă armată, care garanta respectarea deciziilor luate în cadrul acesteia. Cheltuielile
cu înarmarea trebuiau reduse, în timp ce comerţul trebuia încurajat.
Abatele de Saint-Pierre a urmat aceeaşi linie, atunci când a prezentat, în 1713, Proiectul pentru
instaurarea păcii perpetue în Europa. În cadrul proiectului se propunea crearea unei “uniuni pemanente
şi perpetue între suveranii semnatari, cu scopul de a asigura o pace neschimbată în Europa”. Acesta
promova, de asemenea, ideea unui Senat european cu competenţe legislative şi judiciare, care dispunea
de o armată comună. Meritul Abatelui de Saint-Pierre a fost acela de a fi proiectat un sistem de
securitate colectivă care să garanteze existenţa şi integritatea statelor participante.
Jeremy Bentham a redactat în anul 1789 (şi publicat în 1839) Planul unei păci universale şi
perpetue. Autorul sublinia în cadrul acestei lucrări importanţa presiunii exercitate de către opinia publică
internaţională. De aceea el sugera crearea unei Diete, care ar fi trebuit să se mărginească la a da sfaturi şi
a emite opinii despre problemele de interes comun, presiunea opiniei publice fiind considerată suficient
de puternică pentru a transpune aceste sfaturi în realitate.
 La rândul său, filozoful german Immanuel Kant propunea, de asemenea, un Proiect de pace
perpetuă, în anul 1795. El preconiza înfiinţarea unei Societăţi a Naţiunilor bazată pe un „Stat de drept”
internaţional. Kant este primul care întreprinde un studiu ştiinţific asupra cauzelor războiului. De
asemenea, prin faptul că “impune exigenţa conformităţii constituţionale statelor membre a Societăţii
Naţiunilor, el leagă pentru prima dată democraţia şi internaţionalismul”. El întrevedea, ca un prim pas
pentru realizarea proiectului său, constituirea unei alianţe confederative între statele suverane. Această
alianţă trebuia să se bazeze pe o constituţie indisolubilă, astfel ca membrii alianţei să nu se disperseze.
În momentul prăbuşirii Imperiului napoleonian (1814), contele de Saint-Simon îşi publica
celebra operă Despre reorganizarea Societăţii europene sau despre necesitatea şi mijloacele necesare
grupării popoarelor Europei într-un singur corp politic, păstrând independenţa naţională a fiecăruia.
Prin această operă, autorul se afirmă ca un precursor al federalismului european, el anticipând înfiinţarea
de „instituţii comune” la nivel european.
Conceptul de Statele Unite ale Europei a fost formulat în anul 1847 pentru a fi reluat mai apoi
Victor Hugo. După cum îi scria Saint-Simon acestuia: „va veni o zi când bombele vor fi înlocuite […]
cu venerabilul arbitraj al unui Mare Senat suveran, care va reprezenta pentru Europa, ceea ce
reprezintă Adunarea legislativă pentru Franţa”. Victor Hugo a fost cel care a prezidat Congresul
Prietenilor Păcii, în anul 1849, în cadrul căruia a lansat un apel pentru constituirea Statelor Unite ale
Europei.
În anul 1923 a luat fiinţă, la iniţiativa contelui austro-ungar Richard Coudenhove-Kalergi,
Uniunea paneuropeană, care şi-a ţinut primul congres în anul următor, la Viena. Manifestul paneuropean
adoptat la Viena preconiza “gruparea tuturor statelor democratice de pe continent într-o uniune
politică şi economică internaţională”. Aceasta era văzută ca şi calea necesară de salvare a Europei
Occidentale.
Cele două concepţii privitoare la construcţia Europei sunt extrem de bine prezentate de către
Charles Zorgbibe în lucrarea sa dedicată istoriei construcţiei europene. Pe de o parte, se propunea soluţia
unei simple colaborări, care să nu aducă atingere suvernităţilor statale deja existente. Pe de altă parte,
însă, se propunea depăşirea suveranităţilor naţionale printr-un proces de unificare, de „integrare” la nivel
supranaţional.
La nivel interguvernamental, singura concepţie exprimată în sânul comunităţii politice europene
interbelice, a fost cea a unei prudente cooperări între state. De exemplu, Edouard Herriot, propunea
realizarea unei înţelegeri europene în cadrul Societăţii Naţiunilor, o organizaţie regională europeană
creată după modelul Uniunii panamericane, cu conferinţe periodice şi cu un secretariat permanent.
La 5 septembrie 1929, Aristide Briand, cel care a fost artizanul, împreună cu Gustav Stresemann,
reconcilierii franco-germane şi ministrul francez al Afacerilor Externe din anul 1925, propunea de la
tribuna Societăţii Naţiunilor, Memorandumul asupra organizării unui regim al Uniunii federale
europene, care avea drept scop pe termen lung “ stabilirea unei pieţe comune pentru creşterea la maxim
a bunăstării umane pe ansamblul teritoriilor comunităţii europene”.
Din păcate, textul nu lasă loc nici unei posibilităţi de realizare concretă, în mare măsură datorită
ambiguităţii propunerilor franceze. Astfel, Briand însuşi afirma faptul că “înţelegerea dintre naţiuni
trebuie realizată pe planul suveranităţii absolute şi a independenţei politice neştirbite”. În plus, criza
economică din Europa făcea iluzorie orice iniţiativă de unificare, deoarece silea ţările de pe continent să-
şi închidă frontierele, în timp ce planul Briand se baza tocmai pe aspectul economic. Briand declara că
ideea europeană, “care a bântuit imaginaţia filosofilor şi poeţilor […], această idee a progresat în
spirite”, pentru a adăuga mai apoi: “Cred că între popoarele care sunt grupate geografic, aşa cum sunt
popoarele Europei, trebuie să existe un fel de legătură federală”. Totuşi, această “legătură federală” nu
trebuie “să aducă atingere suvernităţii vreunei naţiuni care ar putea să facă parte dintr-o astfel de
asociaţie”. Exista, astfel, o contradicţie evidentă între legătura federală şi suveranitatea naţională.
Cu toate acestea, anii ’30 au fost marcaţi de efortul de reflecţie al intelectualilor din cadrul “noii
Ordini” şi din grupul personalist animat de către Emmanuel Mounier şi revista Esprit. Toţi aceşti
intelectuali contestau „Statul-Naţiune” şi preconizau realizarea unei federaţii supranaţionale.
Alexis Léger, secretarul general de la Quai d’Orsay, a redactat şi a prezentat în cadrul Adunării
Societăţii Naţiunilor, la 1 mai 1930, un memorandum privitor la „Uniunea federală europeană”, act care
dădea întâietate acţiunii politice, înaintea oricărei tentative de apropiere a economiilor europene. Ideea
unei federaţii europene a ridicat numeroase obiecţii în mediile guvernamentale. Astfel, dintre membrii
Societăţii Naţiunilor, doar Iugoslavia şi-a exprimat adeziunea la acest proiect. Anglia s-a mărginit la a
invoca legăturile sale speciale cu Commonwealth-ul. Alegerile din 14 septembrie 1930 din Germania
sunt cele care marchează primele succese ale lui Hitler. După cum afirmă mai mulţi istorici “o uniune
europeană nu mai era de conceput, din momentul în care Germania nu mai era cooperantă”.
În ceea ce priveşte concepţia federalistă, am menţionat deja iniţiativa contelui Coudenhove-
Kalergi. În manifestul său intitulat Paneuropa, el scria că: “problema Europei se poate rezuma în două
cuvinte: unificare sau prăbuşire”. El şi-ar fi dorit o “Paneuropă”, care să dispună de un Consiliu compus
din delegaţii statelor membre, o Adunare a delegaţilor Parlamentelor naţionale şi o Curte de justiţie.
Ceea ce era necesar pentru ca acest proiect să reuşească, era convingerea clasei conducătoare. Aceasta
datorită faptului că mediile intelectuale, economice şi politice erau cele mai sensibile la ideea europeană.
La congresul de constitutire a Uniunii paneuropene, care a avut loc la Viena, în anul 1926, au fost
prezente 2000 de persoane.
Charles Zorgbibe ne prezintă un actor mai puţin cunoscut pe scena ideilor privitoare la unificarea
continentului european, respectiv pe danezul Heerford, cel care a publicat în anul 1924 un eseu intitulat
Europa Communis. În cadrul acestui eseu, el critică Societatea Naţiunilor, datorită incapacităţii sale de a
interzice cu adevărat recursul la război. În opinia sa, Societatea Naţiunilor “nu are valoare reală ca şi
instrument de menţinere a păcii”. În acelaşi timp, Heerford descria instituţiile “Europei Communis”,
viitorul stat federal european. Astfel, acest stat ar fi dispus de o adunare interparlamentară, un directorat
compus din şefii de stat şi care dispunea de drept de veto, precum şi un minister federal responsabil în
faţa Adunării. Autorul va merge chiar şi mai departe, reflectând asupra posibilităţii unui regim special
pentru agricultură şi a unei perioade de tranziţie înaintea realizării unei uniuni vamale.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial apare şi Proiectul de declaraţie al rezistenţelor
europene, elaborat la Geneva, în anul 1944. Acest proiect punea accent pe următoarea constatare: “Pe
durata unei singure generaţii, Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale, care au avut înainte de
toate drept cauză existenţa pe acest continent a treizeci de state suverane. Este important ca această
situaţie anarhică să fie remediată prin crearea unei Uniuni federale între popoarele europene”.
În octombrie 1942, Winston Churchill i-a adresat lui Anthony Eden un memorandum privind
“Statele Unite ale Europei”. Omul de stat britanic va reveni asupra acestei teme în cadrul unei conferinţe
ţinute la Universitatea din Zurich, pe 19 septembrie 1946. El propunea crearea Statelor Unite ale
Europei cu scopul precis de a “reconstitui familia europeană şi de a-i furniza structura care să-i permită
să trăiască şi să se dezvolte în pace, securitate şi libertate”.
Opoziţia dintre cele două concepţii de realizare a Europei unite au devenit evidente în cadrul
Congresului Europei, convocat la La Haye de către “Comitetul Internaţional de Coordonare pentru
Europa unită”, în perioada 7-11 mai 1948. Acest Congres a reunit un mare număr de personalităţi
politice, din mediul economic, precum şi din societatea civilă. Era vorba de iniţiativa mai multor
mişcări, naţionale şi internaţionale, care militau pentru ideea europeană, cu scopul de a exercita o
presiune asupra guvernelor europene pentru a le determina să se angajeze în proiectul unificării
europene. În ceea ce priveşte forma pe care trebuia să o ia viitoarea Europă, părerile participanţilor au
fost împărţite. Pe de o parte, se aflau adepţii unei “federaţii europene”, cu o constituţie, cu transferul
competenţelor statelor naţionale către puterea federală, precum şi cu o adunare aleasă prin sufragiu
universal direct (concepţie susţinută de către francezi). Pe de altă parte, exista posibilitatea unei
cooperări interstatale, clasice (concepţie susţinută de către britanici).
Congresul Europei va reuşi să concilieze cele două teze şi nu va rămâne fără urmări. Guvernul
francez, sprijinit de către cel belgian, va propune statelor europene crearea unei organizaţii care avea
drept obiectiv punerea în aplicare a obiectivelor de la La Haye. Negocierile se vor finaliza prin semnarea
la Londra a tratatului care instituia Consiliul Europei, la 5 mai 1949.
CAPITOLUL 2. CONSILIUL EUROPEI

Scopul statutar al Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă între membrii
săi “cu scopul de a apăra şi promova ideile şi principiile care reprezintă patrimoniul lor comun şi de a
favoriza progresul lor economic şi social” prin organizarea de dezbateri, încheierea de acorduri şi
organizarea de acţiuni comune. Aria de competenţă a acestei instituţii se extinde asupra “domeniilor
economic, social, ştiinţific, juridic şi administrativ precum şi apărarea şi promovarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale”.
Condiţiile de aderare pe care o ţară trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru al
Consiliului Europei sunt:
● să fie o democraţie pluralistă;
● să asigure întâietatea dreptului;
● să respecte drepturile omului.
Statele membre ale Consiliului Europei sunt ataşate “valorilor spirituale şi morale care constituie
patrimoniul comun al popoarelor lor şi care stau la baza principiilor de libertate individuală, de libertate
politică şi de întâietate a dreptului pe care se fundamentează orice democraţie veritabilă” (din statut).
Consiliul Europei, care grupa la început doar zece state membre, numără în present nu mai puţin
de patruzeci şi şase de state (în anul 2006). Procesul de aderare începe, în general, printr-o cerere
adresată Secretariatului general al Consiliului Europei, care o transmite Comitetului de miniştri pentru
examinare. Acesta se consultă cu Adunarea parlamentară, care, la rândul său, lansează o anchetă pentru
a afla dacă ţara candidată îndeplineşte condiţiile cerute. O altă regulă care se va impune este aceea de a
cere tuturor noilor candidaţi să adere la principiile Convenţiei europene a Drepturilor Omului. În funţie
de rezultatele anchetei întreprinse de Adunare, Comitetul de miniştri va decide dacă va invita sau nu
statul respectiv să devină membru cu drepturi depline.
Pentru a facilita procesul de aderare al ţărilor din Europa Centrală şi de Est, Adunarea a instituit
în anul 1989 statutul de invitat special aplicabil tuturor adunărilor legislative naţionale ale statelor
europene nemembre care au ratificat sau a au aderat la Actul final de la Helsinki. Invitaţii speciali au
numeroase drepturi, atât în cadrul Adunării cât şi a comisiilor (excepţie făcând comisiile permanente, de
regulament şi de buget), însă nu au dreptul să voteze şi să se prezinte la alegeri.

2.1. Secretariatul Consiliului Europei

Potrivit statutului Consiliului Europei, Secretariatul este alcătutit dintr-un Secretar general, un
Secretar general adjunct şi din personalul necesar. Secretarul general şi secretarul general adjunct sunt
numiţi de către Adunarea Consultativă la recomandarea Comitetului de miniştri. Atribuţiile membrilor
Secretariatului au un caracter exclusiv internaţional. Ei îşi desfăşoară activitatea în incinta sediului
Consiliului (Starsbourg). Secretarul general este responsabil de activitatea Secretariatului în faţa
Comitetului de miniştri. Secretariatul mai furnizează, de asemenea, Adunării consultative servicii
administrative şi alte tipuri de servicii de care ar putea avea nevoie.

2.2. Organismele statutare ale Consiliului Europei

 Consiliul Europei este alcătuit din două organisme statutare: Comitetul de miniştri (alcătuit din
miniştrii Afacerilor externe, dar care se reuneşte, de obicei, la nivelul delegaţilor acestora) şi Adunarea
parlamentară, care reprezintă forţele politice din statele membre.

■ Comitetul de miniştri al Consiliului Europei

Comitetul de miniştri reprezintă instanţa decizională a Consiliului Europei. El este alcătuit din
miniştrii Afacerilor externe din toate statele membre sau din reprezentanţii lor permanenţi de la
Starsbourg. Comitetul de miniştri se doreşte a fi locul unde se elaborează răspunsurile europene la
provocările lansate de către societăţile de pe continentul nostru. El veghează, alături de Adunarea
parlamentară, la păstrarea valorilor pe care îşi fundamentează existenţa Consiliului Europei. În fine, el
are şi misiunea de a urmări respectarea angajamentelor luate de către statele membre.
Comitetul de miniştri controlează executarea hotărârilor Curţii europene a Drepturilor Omului,
de către statele membre. Aceasta este, de fapt, funcţia sa esenţială. El adoptă o rezoluţie finală pentru a
soluţiona fiecare problemă pe care o are în dezbatere.
Comitetul de miniştri este obligat, prin Statut, să adreseze Adunării parlamentare, în fiecare din
sesiunile sale, raporturi de activitate, însoţite de documentaţia necesară. Aceste raporturi sunt cunoscute
sub numele de „Raporturi statutare”. Din anul 2000, informarea Adunării parlamentare se face sub
forma unui raport de activitate, conţinând o comunicare scrisă şi o comunicare orală.

■ Adunarea parlamentară a Consiliului Europei

Prima sesiune a Adunării Parlamentare a avut loc la 10 august 1949. Ea a fost creată pe baza
unui tratat interguvernamental. Ea poate fi considerată ca fiind cea mai veche adunare parlamentară
pluralistă internaţională alcătuită din deputaţi aleşi în mod democratic.
Aşa cum este subliniat şi pe site-ul oficial al Consiliului Europei, Adunarea sa parlamentară, în
calitate de organ parlamentar internaţional, a dat dovadă de o mare flexibilitate şi adaptabilitate faţă de
evoluţia Europei şi în particular faţă de bulversările istorice care s-au produs în cursul ultimilor 50 de
ani. Nici un alt forum parlamentar internaţional nu este atât de bine pregătit precum Adunarea
parlamentară pentru a integra noile democraţii din Europa centrală şi răsăriteană în familia celorlaltor
democraţii europene. Rolul său este de a contribui la pregătirea ţărilor candidate pentru aderare şi de a
încuraja evoluţia democratică a statele membre. Fără îndoială, Adunarea parlamentară, care, regrupează
în mod progresiv toate ţările Europei geografice, “rămâne cel mai bun instrument de cooperare
europeană, pe cea mai largă scară posibilă, respectând criteriile fundamentale ale democraţiei pluraliste,
ale întâietăţii dreptului şi ale drepturilor omului”.

2.3. Convenţia privitoare la apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale din 1950
(Convenţia europeană a Drepturilor Omului) şi Curtea europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
Convenţia europeană a Drepturilor Omului reprezintă probabil cel mai important eveniment din
istoria Consiliului Europei. “Reafirmând profundul lor ataşament faţă de aceste libertăţi fundamentale,
care constituie însăşi baza justiţiei şi păcii în lume, şi a căror menţinere se bazează, pe de o parte pe
existenţa unui regim politic cu adevărat democratic, iar pe de alta, pe o concepţie comună şi pe respectul
comun al drepturilor omului”, statele au semnat Convenţia de la Roma în data de 4 noiembrie 1950. Ea a
intrat în vigoare în septembrie 1953. Părţile semnatare se angajau să recunoască drepturile garantate ale
tuturor persoanelor, care se aflau sub jurisdicţia lor. Douăsprezece Protocoale adiţionale au fost adăugat
la Convenţie.

Drepturile garantate sunt:

 ● dreptul la viaţă;
● interzicerea torturii;
● interzicerea sclaviei şi a muncii forţate;
● dreptul la libertate şi la siguranţă;
● dreptul la un proces echitabil;
● nici o pedeapsă fără lege;
● dreptul la respectarea vieţii private şi familiale;
● libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie;
● libertatea de exprimare;
● libertatea de reuniune şi de asociere;
● dreptul la căsătorie;
● dreptul la un recurs real;
● interzicerea discriminării;
Drepturile garantate prin protocoalele adiţionale ale Convenţiei europene a Drepturilor Omului
sunt următoarele:
Protocolul nr. 1: protejarea proprietăţii, dreptul la educaţie, dreptul la alegeri libere.
Protocolul nr. 4: interzicerea trimiterii la închisoare din cauza datoriilor, libertatea de circulaţie,
interzicerea expulzării conaţionalilor, interzicerea expulzărilor colective ale străinilor.
Protocolul nr. 6: abolirea pedepsei cu moartea.
Protocolul nr. 7: garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor, dreptul la un dublu grad de
jurisdicţie în materie penală, dreptul la indemnizaţie în caz de eroare judiciară, dreptul de a nu fi judecat
sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă, egalitatea între soţi.
Protocolul nr. 12: interzicerea generală a discriminării.

Dispozitivul în funcţiune
Dispozitivul pus în funcţiune iniţial pentru a supraveghea respectarea de către statele
contractante a obligaţiilor asumate, era constituit din Comisia europeană a Drepturilor Omului,
Comitetul de miniştri al Consiliului Europei şi Curtea europeană a Drepturilor Omului.

De către cine poate fi sesizată Comisia?

● de către orice stat contractant care invocă o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei;
● de către orice persoană particulară, victimă a unei violări a drepturilor sale.
Dreptul la reclamaţie individuală a trebuit recunoscut de către state prin intermediul unei declaraţii
speciale. Recunoaşterea a devenit cu timpul obligatorie în virtutea Protocolului nr. 11 al Convenţiei.
Rolul Comisiei
● Comisia decide asupra acceptabilităţii reclamaţiilor;
● ea face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru ca părţile aflate în litigiu să ajungă la o
reglementare amiabilă.
● în caz de eşec, ea redactează un raport pe care îl transmite Comitetului de minştri.
Din momentul transmiterii raportului către Consiliu, Comisia sau oricare alt sat membru, are la
dispoziţie un răgaz de trei luni pentru a sesiza Curtea.
Rolul Comitetului de miniştri al Consiliului Europei
● supraveghează executarea hotărârilor Curţii;
● are menirea de asigura o aşa-numită “satisfacţie echitabilă” victimei, în cazul unei violări, dacă
afacerea respectivă nu a fost încredinţată Curţii.
 Rolul Curţii
În sistemul iniţial, Curtea era cea care examina, de fapt, afacerea şi emitea o hotărâre obligatorie
pentru părţi. Protocolul nr. 11 a fost cel care a restructurat mecanismul de control cu scopul de a scurta
durata procedurilor şi de a întări caracterul judiciar al sistemului:
● vechea Curte şi Comisie, care nu funcţionau în mod permanent, au fost înlocuite cu o Curte
unică şi permanentă, căreia reclamanţii urmau să i se adreseze în mod direct;
● acceptarea dreptului la recurs individual era automată;
● Curtea se pronunţa asupra fondului şi eligibiltăţii reclamaţiilor;
● rolul decizional al Comitetului de miniştri era abolit.
CEDO, cu sediul la Strasbourg, are în alcătuire un număr de judecători egal cu numărul statelor
contractante. Judecătorii sunt aleşi pe o perioadă de 6 ani de către Adunarea parlamentară a Consiliului
Europei, iar mandatul lor este reînnoit la fiecare trei ani, pentru jumătate dintre ei.

2.4. Congresul Puterilor Locale şi Regionale ale Europei (CPLRE)

Începând cu anul 1957, Consiliul Europei a militat în favoarea reprezentării puterilor locale. În
anul 1994, CPLRE a fost stabilt în calitate de organ consultativ al Consiliului Europei, înlocuind astfel
Conferinţa puterilor locale şi regionale din Europa. Misiunea sa este de a oferi asistenţă noilor state
membre ale Organizaţiei, cu scopul de a le ajuta să îndeplinească sarcinile practice necesare construirii
unei adevărate autonomii locale şi regionale.

Câteva proiecte ale Consiliului Europei

Printre proiectele elaborate de către Consiliul Europei, pot fi amintite mai ales cele privitoare la
democraţie şi violenţă.
Primul are drept obiectiv “dezvoltarea de standarde europene comune, care să permită atât
statelor membre, cât şi societăţii civile să pună în aplicare politici coerente prin care să se întărească
instituţiile democratice, astfel încât ele să devină mai reprezentative, mai transparente şi mai accesibile
tuturor, precum şi să încurajeze participarea mai largă şi mai activă a cetăţenilor europeni”.
Cel de-al doilea proiect are drept scop “să acorde asistenţă factorilor de luare a deciziei şi
actorilor politici, în general, în vederea punerii în aplicare a unor politici globale de luptă împotriva
violenţei şi în lupta pentru respectarea drepturilor omului şi a statului de drept”. Atât programele, cât şi
textele fundamentale pot fi consultate pe site-ul Consiliului Europei www.coe.int.

2.5. Aspecte ale activităţii Consiliului Europei în materie socială: Carta socială europeană
Carta socială europeană a fost adoptată la Torino, în anul 1961, fiind revizuită în anul 1996. Ea
garantează drepturile sociale şi economice ale omului, precum: dreptul la locuinţă, la sănătate, la
educaţie, la muncă, la protecţie socială, la circulaţia persoanelor, la nediscriminare. Controlul se
efectuează în mod indirect, prin intermediul unui raport anual adresat Comitetului eropean al Drepturilor
Sociale. Comitetul, alcătuit din membri independenţi şi imparţiali, aleşi pe o perioadă de 6 ani de către
Comitetul de miniştri al Consiliului Europei, judecă dacă legislaţiile şi practicile naţionale sunt
conforme cu prevederile Cartei. Rezultatele sunt făcute publice, sub forma unor “concluzii”. Dacă sunt
constatate inadvertenţe, statul în cauză va face obiectul unei recomandări, în vederea realizării
modificărilor legislative necesare. Comitetul euopean al Drepturilor Sociale poate fi sesizat prin
intermediul unor recursuri care invocă violări ale Cartei, urmând procedura reclamaţiilor colective,
introdusă printr-un Protocol semnat în 1998. Această procedură are menirea de a întări participarea
partenerilor sociali şi a organizaţiilor nonguvernamentale.

2.6. Aspecte ale activităţii Consiliului Europei în materie de prevenire a torturii

Articolul 3 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului prevede că “nimeni nu poate fi supus
torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”. Convenţia europeană pentru
prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor degradante (adoptată de către Consiliul Europei în
anul 1987 şi intrată în vigoare în anul 1989) stipula, în chiar primul său articol, faptul că “prin
intermediul vizitelor, Comitetul examinează tratamentul persoanelor private de libertate cu scopul de a
întări, dacă este cazul, protecţia lor împotriva torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante”. Articolul face referire şi la Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor
sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT), al cărui membri, experţi independenţi şi imparţiali,
sunt aleşi pe o perioadă de 4 ani de către Comitetul de miniştri al Consiliului Europei. Acesta din urmă
poate invita orice stat nemembru al Consiliului Europei să adere la Convenţia europeană pentru
prevenirea torturii, în urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 1, la 1 martie 2002.
Au fost puse, astfel, bazele unui sistem non-judiciar, a cărui organizare se bazează pe vizitele
efectuate de către experţii CPT la locurile de detenţie. Constatările făcute în cursul vizitelor, privitoare
la maniera în care persoanele lipsite de libertate sunt tratate, servesc drept bază pentru recomandările
formulate de către CPT, astfel ca statul în cauză să procedeze la îmbunătăţirea sistemului său
penitenciar. Statele au datoria de a coopera cu CPT. Rapoartele acestuia din urmă rămân confidenţiale,
atât timp cât statul respectiv se conformează recomandărilor sale.

2.7. Acţiunile Consiliului Europei în domeniul cultural

Acţiunea Consiliului Europei în acest domeniu vizează, după cum el însuşi o proclamă
“favorizarea conştientizării şi punerii în valoare a acestei identităţi care constituie mozaicul cultural al
continentului nostru, şi căutarea de răspunsuri la provocările cu care se confruntă societatea europeană”.
Membrii Consiliului Europei au devenit conştienţi de faptul că era nevoie nu numai să încheie
convenţii culturale bilaterale între ei, ci şi să adopte o politică de acţiune comună pentru a proteja cultura
europeană şi pentru a-i încuraja dezvoltarea. În acest scop, ei au încheiat, în anul 1954, Convenţia
culturală europeană, care avea menirea de a încuraja studiul limbilor, a istoriei şi civilizaţiei părţilor
contractante. În plus, au fost elaborate şi alte programe de cooperare culturală care vizau păstrarea şi
valorizarea patrimoniului cultural european, precum şi examinarea politicilor culturale naţionale
(informaţii privitoare la cele mai recente tendinţe în materie de politică culturală) de către Consiliul
Europei.
CAPITOLUL 3. NAŞTEREA CELOR TREI COMUNITĂŢI EUROPENE

3.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Jean Monnet, împreună cu colaboratorii săi apropiaţi, Etienne Hirsch, Paul Reuter şi Pierre Uri,
au redactat, în perioada ultimelor zile ale lunii aprilie 1950, o notă de câteva pagini, care conţinea atât o
expunerea de motive, cât şi schema unei propuneri care va bulversa întreg eşafodajul diplomaţiei
clasice. Încredinţând documentul său lui Bernard Clappier, directorul de cabinet al lui Robert Schuman,
Jean Monnet ştia că decizia ministrului de externe putea modifica cursul evenimentelor. De asemenea,
documentul a fost încredinţat şi cancelarului german Konrad Adenauer, care a aprobat pe deplin această
propunere.
Obţinând dublul acord al guvernelor francez şi german, Robert Schuman şi-a făcut publică
declaraţia în cursul unei conferinţe de presă ce a avut loc în Salonul Orologiului din sediul Ministerului
de Externe francez, de pe Quai d’Orsay. Franţa propunea Germaniei să se asocieze, în termeni de
deplină egalitate, în cadrul unei noi entităţi, a cărei menire iniţială era de a administra sectoarele
cărbunelui şi oţelului din cele două ţări, dar care constituia, în sens mai larg, prima piatră pusă la
fundaţia viitoarei Federaţii europene („această propunere va pune primele baze concrete ale unei
Federaţii europene indispensabilă păstrării păcii”).
Declaraţia impunea o serie de principii. În primul rând, ea sublinia faptul că Europa nu se poate
edifica dintr-o dată, ci ea trebuie construită prin intermediul unor realizări concrete. Pentru aceasta,
trebuiau stabilite mai întâi câteva „solidarităţi de fapt”:
● opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania trebuia eliminată; astfel că propunerea viza în
primul rând aceste două ţări, dar era deschisă tuturor celorlalte naţiuni europene care împărtăşeau aceste
obiective;
● se prevedea o acţiune imediată, cu un caracter “limitat dar decisiv”: producţia franco-germană
de cărbune şi oţel trebuia plasată sub jurisdicţia unei Înalte Autorităţi comune;
● fuziunea acestor interese economice va contribui la ridicarea nivelului de trai şi la stabilirea
unei comunităţi economice;
● deciziile Înaltei Autorităţi vor lega ţările care vor adera; ea va fi compusă din personalităţi
independente, pe bază paritară; deciziile ei vor fi executorii.
Franţa va convoca, pe data de 20 iunie 1950, la Paris, o conferinţă interguvernamentală,
prezidată de către Jean Monnet. Cele trei ţări ale Beneluxului (Belgia, Olanda, Luxemburg) au răspuns
la apel, regăsindu-se, astfel, la masa negocierilor.
Prin intermediul discuţiilor s-au pus la punct ultimele detalii privitoare la structura viitoarei organizaţii.
Independenţa şi prerogativele Înaltei Autorităţi nu au fost puse în discuţie. La cererea Olandei, a fost
instituit un Consiliu de Miniştri reprezentând statele membre. El urma să-şi acorde avizul în anumite
probleme. Structura instituţională era completată de o Adunare parlamentară şi o Curte de Justiţie. De
reţinut este faptul că acest dispozitiv stă la baza sistemului instituţional al Uniunii Europene de astăzi.
Negociatorii nu au pierdut nici o clipă din vedere faptul că deţineau mandatul politic care le
permitea să construiască o organizaţie cu totul nouă ca şi obiective şi metode de lucru. Era esenţial ca
noua instituţie să nu fie împovărată cu neajunsurile instituţionale proprii organizaţiilor
interguvernamentale clasice: necisitatea unanimităţii, contribuţii financiare naţionale, supunerea
executivului reprezentanţilor statelor naţional etc.
Pe 18 aprilie 1951, Tratatul care instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), era semnat la Paris, pe o perioadă de cincizeci de ani. El a fost ratificat de către cele şase state
semnatare (Germania, Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda) iar, pe 10 august 1952, Înalta
Autoritate, prezidată de către Jean Monnet, se instala la Luxemburg.
 Preambulul tratatului CECO conţine întreaga filozofie, care nu încetează să-i inspire şi astăzi pe
promotorii construcţiei europene:
“Considerând că pacea mondială nu poate fi păstrată decât prin eforturi creatoare, pe măsura pericolelor
care o ameninţă;
- convinşi că, contribuţia pe care o Europă organizată şi puternică o poate aduce civilizaţiei este
indispensabilă la menţinerea relaţiilor paşnice;
- conştienţi că Europa nu se poate construi decât prin realizări concrete, mai întâi prin crearea unei
solidarităţi de fapt şi prin stabilirea de baze comune ale dezvoltării economice;
- dornici de a contribui, prin creşterea producţiei economice, la ridicarea nivelului de trai şi la
progresul procesului de pace.
- hotărâţi să înlocuiască rivalităţile seculare cu un complex de interese comune esenţiale, precum
şi să pună bazele, prin crearea unei comunităţi economice, a unei comunităţi mai largi şi mai
profunde între popoare de mult timp opuse de diviziuni sângeroase, şi să fundamenteze instituţii
capabile să orienteze un destin, care este de acum comun, […]”.
Înalta Autoritate era protejată printr-o serie de garanţii. Acestea sunt de trei tipuri:
● numirea membrilor se efectua de comun acord de către guvernele naţionale; era vorba de
personalităţi care îşi exersau puterea în mod colegial, ei neputând primi instrucţiuni din partea statelor
membre;
● independenţa financiară, concretizată prin prelevări din resurse proprii, spre deosebire de
organizaţiile interguvernamentale, care se bazau pe contribuţiile naţionale, adeseori incriminate;
● Înalta Autoritate răspundea doar în faţa Adunării.
Pentru Jean Monnet, independenţa Înaltei Autorităţi, constituia cheia de boltă a noului sistem.
Dar el a admis, în cursul negocierilor, necesitatea de a acorda posibilitatea statelor naţionale să-şi
valorifice interesele naţionale. Astfel, a fost creat un Consiliu de miniştri, cu un rol limitat: el urma să
decidă pe baza majorităţii şi nu a unanimităţii. De avizul său nu era nevoie decât în anumite cazuri.
Înalta Autoritate păstra monopolul iniţiativei legislative. Începând din 1951, dialogul dintre cele patru
instituţii s-a desfăşurat nu pe baze de subordonare, ci de colaborare, fiecare dintre ele exercitându-şi
funcţiile specifice în interiorul sistemului decizional, care avea un caracter prefederal.

3.2. Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi EURATOM

În urma abandonării proiectului Comunităţii europene de apărare (proiect respins la 30 august
1954 de către Adunarea naţională franceză), Jean Monnet a relansat procesul de integrare europeană
(aceasta după ce reînarmarea Germaniei a fost asigurată prin alte mijloace). După cărbune şi oţel, venise
momentul să se realizeze cooperarea şi într-un al treilea domeniu: cel al energiei atomice folosite în
scopuri paşnice. Era vorba de un domeniu care necesita investiţii considerabile din partea tuturor statelor
membre, având în vedere creşterea cererii de energie. Toate statele au avut posibilitatea să contribuie la
acest proiect şi să beneficieze ulterior de pe urma lui. Germania urma să participe în mod egal la acest
proiect, însă sub controlul comun al celorlalte state.
Jean Monnet, preşedintele Înaltei Autorităţi până la 20 februarie 1955, şi-a declarat intenţia de a
nu mai rămâne în funcţie „pentru a putea avea întreaga libertate de acţiune în vederea realizării
unităţii europene. Ceea ce este pe cale de a se realiza în domeniul cărbunelui şi oţelului în cele şase
ţări ale Comunităţii noastre, trebuie continuat până la atingerea scopului final: Statele Unite ale
Europei…”.
Datorită reticenţelor germanilor (teama de a aparţine unei Comunităţi atomice cu caracter dirijist,
precum şi preferinţa cooperării cu americanii sau britanicii, mai avansaţi în acest domeniu) era nevoie să
se bună bazele unui acord mai larg referitor la o piaţă comună care să cuprindă ansamblul produselor
industriale. La iniţiativa lui Paul-Henri Spaak (în acel moment ministrul Afacerilor Externe din Belgia),
ţările Benelux-ului au propus crearea unei adevărate Pieţe comune care să înglobeze şi alte produse în
afara celor industriale. În acest context, miniştrii de externe ai celor şase ţări membre CECO, reuniţi la
Messina, în Sicilia, la 1 iunie 1955, au convenit asupra faptului că era necesar să se dea un nou impuls
construcţiei europene, insistându-se pe integrarea de noi sectoare şi pe integrarea economică generală.
Conferinţa de la Messina a decis crearea unei comitet interguvernamental asistat de către experţi. Acesta
va purta numele de Comitetul Spaak, după numele preşedintelui acestuia, care va conduce negocierile.
Lucrările comitetului vor fi finalizate prin redactarea raportului Spaak, care a fost aprobat de către
miniştrii de externe ai celor şase în cadrul conferinţei de la Veneţia, desfăşurată în perioada 29-30 mai
1956.
Pornind de la principiile enunţate în cadrul raportului, comitetul a redactat două tratate distincte
în care se îmbina abordarea sectorială cu cea globală. Cele două noi tratate vor fi semnate la Roma, la 25
martie 1957: primul era tratatul prin care se crea Comunitatea Europeană de Energie Atomică (CEEA-
Euratom), iar cel de-al doilea era tratatul prin care se crea Comunitatea Economică Europeană. Cele
două tratate au intrat în vigoare la 1ianuarie 1958.
Tratatele prevedeau crearea unui Consiliu de miniştri, a unei Comisii, a unei Adunări
parlamentare, compusă din parlamentari naţionali, şi a unei Curţi de justiţie.
 Comisia constituia executivul independent de guvernele naţionale
 Consiliul de miniştrii, organ interguvernamental avea atribuţiile cele mai importante
 Adunarea parlamentară (care va primi denumirea de Parlament european din martie
1962) şi Curtea de justiţie a CECO au devenit comune şi pentru celelalte două
Comunităţi create prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957.
În urma semnării tratatului de la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, au fuzionat şi restul de instituţii
(Consiliul şi Comisia). Sediul provizoriu al CEE şi al Euratom a fost fixat la Bruxelles, în timp ce sediul
CECO a rămas la Luxemburg, acolo unde se afla şi sediul Curţii de Justiţie. Secretariatul Adunării
Parlamentare rămânea la Strasbourg. Obiectivul principal al Comunităţi europene de energie atomică era
să contribuie la formarea şi dezvoltarea industriei nucleare europene (prin stimularea investiţiilor de
capital în industria nucleară, prin dezvoltarea cercetării în domeniul fizicii atomice, etc).
După cum se precizează în preambului Tratatului de la Roma, prin care se instituie Comunitatea
Economică Europeană, statele semnatare “hotărâte să pună bazele unei uniuni din ce în ce mai strânse
între popoarele europene” şi “să asigure printr-o acţiune comună progresul economic şi social al ţărilor
lor, eliminând barierele care divizează Europa”, şi-au propus ca scop principal al acţiunilor lor
“ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale popoarelor lor”. Ele erau “hotărâte să
întărească, prin constituirea acestui ansamblu de resurse, apărarea păcii şi libertăţii”. Ele au făcut de
asemenea apel “la celelalte popoare ale Europei, care le împărtăşeau idealul, să li se alăture în acest
efort”.
Misiunea atribuită CEE era “prin stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a
politicilor economice ale statelor membre, aceea de a promova o dezvoltare armonioasă a activităţilor
economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate mărită, o creştere
accelerată a nivelului de trai şi de a încuraja stabilirea de relaţii mai strânse între statele pe care le
reunea”.
Acţiunea Comunităţii viza libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor, precum şi implementarea de politici comune. Piaţa Comună urma să fie stabilită în mod
progresiv pe parcursul unei perioade de tranziţie de 12 ani. Perioada de tranziţie era divizată în trei
etape, fiecare etapă fiind de 4 ani. Scopul acestei perioade de tranziţie era acela de a armoniza acţiunile
economice ale statelor membre.
 Astfel, planul inspirat de Jean Monnet şi iniţiat de Robert Schuman a dus la crearea primei
instituţii supranaţionale europene şi a oferit Europei, răvăşită de război, o nouă orientare.

CAPITOLUL 4. CONSTRUCŢIA PE ORIZONTALĂ A EUROPEI

Europa comunitară s-a construit în jurul a şase ţări:

 Belgia;
 Franţa;
 Italia;
 Luxemburg;
 Olanda;
 Republica Federală Germania.
Europa a cunoscut şase valuri de extindere începând cu anul 1957 şi mai multe precizări referitoare
la evoluţia procesului de construcţie europeană, concretizate prin semnarea de diferite tratate şi acte care
au modificat tratatele de bază din 1951 şi 1957.
Numărul de state membre a crescut de la 6, în anul 1957, la 25, în anul 2004 şi la 27 în anul 2007.
Statele membre au negociat şi au semnat acorduri economice şi cu statele europene care nu făceau parte
din Europa comunitară, precum:
 statele aparţinând AELE (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb);
 ţările din Estul Europei;
 anumite state mediteraneene.
Precizăm faptul că, din anul 2004 şi apoi din anul 2007, o parte din statele est-europene şi anumite
state mediteraneene au fost integrate în UE.

4.1. Edificarea Europei comunitare

 A. Europa comunitară: de la 6 la 27 de membri
Tratatele de bază ale Europei comunitare (Tratatul de la Paris din 1951 şi Tratatul de la Roma din
1957) au fost negociate şi semnate de cele 6 state amintite anterior. Istoria Uniunii Europene cunoaşte
şase valuri de extindere, care au determinat un număr de state europene să adere la aceste tratate şi să
accepte principiul acquis-ului comunitar. Conform Tratatului de la Roma “orice stat european poate cere
să devină membru al Comunităţii”.
Remarcă: Textele de aderare cuprind trei capitole:
 acceptarea principiului acquis-ului comunitar;
  modificarea alcătuirii instituţiilor;
 introducerea de măsuri tranzitorii.

1. Prima extindere: Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca (Europa celor 9)

- Semnarea tratatului de aderare: 22 ianuarie 1972.
- Data intrării în vigoare a tratatului de aderare: 1 ianuarie 1973.
- Trebuie remarcat faptul că cererea Marii Britanii de aderare la Comunităţile Europene s-a lovit de un
dublu refuz al generalului de Gaulle în anii 1963 şi 1967. Reticenţele francezilor au dispărut în
momentul în care s-a deschis Conferinţa de la La Haye în decembrie 1969 (generalul de Gaulle s-a
retras de la putere în aprilie 1969, fiind înlocuit de Georges Pompidou, care era mult mai favorabil
extinderii Comunităţii. De fapt, generalul de Gaulle a contribuit în mod substanţial la blocarea
funcţionării Comunităţii).
- La 22 ianuarie 1972, la Bruxelles, reprezentanţii Marii Britanii ai Danemarcei, Irlandei şi Norvegiei au
semnat tratatul de aderare a ţărilor lor la CEE.
- Norvegia, însă, a refuzat să ratifice tratatul de aderare prin referendum, nedevenind membră a CEE.
Observaţie: Din punct de vedere economic, aceste patru state erau relativ omogene, cu excepţia Irlandei,
care înregistra la acea dată o dezvoltare economică mai lentă.

2. Cea de-a doua extindere: Grecia (Europa celor 10)

- Semnarea tratatului de aderare: 23 mai 1979.
- Data intrării în vigoare a tratatului de aderare: 1 ianuarie 1981.
- Începând cu anul 1959, Grecia a solicitat CEE încheierea unui acord de asociere. Acest acord a fost
semnat în anul 1961 şi a intrat în vigoare în anul 1962. Acordul se referea la crearea progresivă a unei
uniuni vamale şi prevedea acordarea unor ajutoare financiare Greciei. Rezultatul a fost întărirea
schimburilor dintre CEE şi Grecia.
- În urma venirii la putere a coloneilor (1965-1974), Grecia s-a distanţat de Comunitatea Europeană. În
anul 1975, după înlăturarea regimului autoritar, Grecia a depus o cerere de aderare la CEE. Negocierile
au început un an mai târziu şi au dus la semnarea tratatului de aderare la 23 mai 1979, tratat care a intrat
în vigoare în anul 1981.
Observaţii:
Această aderare are un caracter specific, prin raportarea sa la situaţia geografică, economică şi politică a
statelor membre:
- Ea a extins pentru prima dată Europa comunitară înspre Sud;
- Prin intermediul ei a fost integrat un stat cu un PIB (Produs Intern Brut) scăzut, ceea ce a
determinat creşterea diferenţelor de dezvoltare între statele membre;
- Ea a permis întărirea democraţiei în Grecia.

3. Cea de-a treia extindere: Spania şi Portugalia (Europa celor 12)

- Semnarea tratatului de aderare: 12 iunie 1985.
- Data intrării în vigoare a tratatului de aderare: 1 ianuarie 1986.
- Cererile de aderare ale acestor state datează din 1977.
- Aderarea acestor state nu prezenta doar avantaje, ci şi numeroase inconveniente, ceea ce a determinat
angajarea de lungi negocieri, în diverse domenii (agricultură, pescuit, armonizarea procesului de
dezvoltare, instituţii).
- Mai ales domeniul agricol a reprezentat un subiect sensibil pentru Franţa şi Italia, deoarece aceste două
state se vedeau concurate de acum înainte în domeniul producţiei de vinuri, a fructelor şi legumelor,
sectoare în care Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă (FEOGA), intervenea pentru
susţinerea preţurilor.
- Pescuitul a fost, la rândul său, la originea unui contencios între Franţa şi Spania, care nu este nici astăzi
pe deplin rezolvat. El se referea la stabilirea drepturilor de pescuit între cele două state.
- Nivelul scăzut de dezvoltare al celor două noi state membre a făcut necesară finanţarea lor masivă din
partea CEE, în vederea reducerii diferenţelor de dezvoltare regională şi ridicării nivelului de trai din
regiunile defavorizate.
Observaţii:
La fel ca şi în cazul Greciei:
- Aderarea Spaniei şi Portugaliei a avut consecinţe geografice, economice şi politice. De fapt,
Comunitatea a realizat o nouă extindere spre Sud, integrând încă două state cu un nivel economic
scăzut.
- Aderarea a permis acestor state să-şi întărească democraţiile.
- Aderarea a determinat o îmbunătăţire a activităţii instituţiilor acestor state.
4. Cea de-a patra extindere: Austria, Finlanda şi Suedia (Europa celor 15)
- Semnarea tratatului de aderare: 12 iunie 1994.
- Data intrării în vigoare a tratatului de aderare: 1 ianuarie 1995.
- Este vorba de prima extindere a Uniunii Europene (UE), creată prin Tratatul de la Maastricht.
- Negocierile de aderare au fost iniţiate de patru state, dar Norvegia a refuzat din nou prin referendum să
adere la UE.
Observaţii:
- Aderarea acestor trei noi state a creat mai puţine probleme decât cele două valuri de aderare
precedente. Spre deosebire de statele mediteraneene, ţările din acest val de extindere aveau un
nivel de dezvoltare ridicat.
- Cu toate acestea, negocierile au ridicat o serie de probleme în domeniile agriculturii şi protecţiei
mediului. În acest ultim domeniu, cele trei state au elaborat reglementări mult mai
constrângătoare decât cele impuse de Uniunea Europeană

5. Cea de-a cincea extindere: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, Ungaria,
Slovacia, Slovenia, Malta (Europa celor 25)
- Semnarea tratatului de aderare: 16 aprilie 2003 (la Atena).
- Data intrării în vigoare a tratatului de aderare: 1 mai 2004.
- Extinderea istorică a UE de la 15 la 25 de membri reprezintă punctul culminant al unui lung proces de
aderare, al cărui principal scop a fost reunificarea Europei, divizată pentru mai bine de o jumătate de
secol de Cortina de Fier şi de Războiul Rece.
- Este vorba de cel mai mare val de extindere (10 ţări) din istoria procesului de construcţie europeană.
- Populaţia reunită a celor 10 ţări este de 75 de milioane de locuitori, astfel că populaţia Uniunii
Europene (cu 25 de state) a crescut la 450 milioane de cetăţeni.
Observaţii:
- Creşterea numărului de state membre cu situaţii economice diferite, mărimea populaţiei UE,
precum şi numărul mare de limbi vorbite în cadrul Uniunii, au determinat o creştere a eforturilor
statelor membre, în special pe plan financiar.
- Ca parte a procesului de pre-aderare, UE a pus la dispoziţia statelor candidate o serie de
instrumente financiare (Phare, Ipsa şi Sapard), care să le ajute să îndeplinească cerinţele impuse
pentru a deveni membre cu drepturi depline.
 - În perioada 2000-2003, Comisia Europeană a alocat 13,2 miliarde de euro pentru cheltuielile de
pre-aderare. În perioada 2004-2006 au fost alocate nu mai puţin de 41 de miliarde de euro (40,8
miliarde pentru noile state membre: subvenţii în agricultură, asistenţă regională şi infrastrcutură,
siguranţa nucleară, administraţie publică şi protecţia frontierelor; 540 milioane de euro pentru
toate statele membre: cercetare, cultură şi educaţie).
- În momentul în care cele 10 noi state membre au aderat la UE, la 1 mai 2004, nu au mai
beneficiat de strategia de pre-aderare, dar ele beneficiază în continuare de instrumentele
financiare din perioada de pre-aderare pentru proiectele prezentate înainte de anul 2005 şi care
au devenit eligibile pentru Fondurile Structurale şi de Coeziune.
- Cu toate acestea, pe lângă costurile inevitabile ale acestei extinderi masive, există şi numeroase
avantaje. În primul rând, această creştere a numărului de membri de la 15 la 25 a făcut posibilă
extinderea zonei de stabilitate şi pace la nivelul întregului continent european, evitându-se astfel
reapariţia unor conflicte, precum cel din fosta Iugoslavie. În al doilea rând, a fost stimulată
creşterea economică şi schimburile comerciale prin extinderea pieţei unice de la 378 de milioane
de consumatori la 453 de milioane de consumatori în anul 2004 şi mai mult de 480 de milioane
în 2007. Nu în ultimul rând, extinderea din anul 2004 a permis Europei să joace un rol mult mai
important pe scena internaţională, mai ales în negocierile comerciale.
- Noile state membre au contribuit, de asemenea, cu 15 miliarde de euro la bugetul Uniunii
Europene. Având în vedere că nu toate fondurile disponibile au fost cheltuite, Comisia
Europeană a estimat că, costurile bugetare nete ale celei de-a cincea extinderi nu au depăşit 10
miliarde de euro până în anul 2006.

6. Cea de-a şasea extindere: România şi Bulgaria (Europa celor 27)

- Semnarea tratatului de aderare: 25 aprilie 2005 (la Luxemburg).
- Data intrării în vigoare a tratatului de aderare: 1 ianuarie 2007.
- România şi-a depus cererea de aderare pe 22 iunie 1995, iar Bulgaria pe 14 decembrie 1995.
- Ambele ţări au început negocierile de aderare la 15 februarie 2000.
- Odată cu integrarea României şi Bulgariei în Uniunea Europeană, procesul de extindere va fi stopat
pentru o perioadă de timp, pentru a permite Uniunii să rezolve o serie de aspecte fundamentale, precum
cel legat de adoptarea proiectului de Constituţie Europeană.
- Negocierile de aderare continuă totuşi cu Turcia, care şi-a depus cererea de aderare pe 14 aprilie 1987
şi a obţinut statutul de ţară candidată în cadrul Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999.
- În ceea ce priveşte Croaţia, ea şi-a depus cererea de aderare pe 21 februarie 2003, a fost recunoscută
ca ţară candidată în noiembrie 2004, dar pe 16 martie 2005 Consiliul de Miniştri a decis să amâne pe
termen nelimitat începerea negocierilor datorită necooperării Croaţiei cu Tribunalul Internaţional de la
Haga.

Condiţiile de aderare la comunităţile europene au fost stabilite în cadrul SUMMIT-ului de la Copenhaga

din 1993. Acestea sunt:
 O identitate europeană: statele candidate trebuie să aparţină din punct de vedere geografic,
economic şi cultural Europei;
 Instituţii stabile şi democratice: statele candidate trebuie să asigure respectarea drepturilor
omului şi protecţia minorităţilor (problemă importantă în Europa Centrală);
 O economie de piaţă viabilă, capabilă să suporte şocul concurenţial pe care îl implică intrarea
în piaţa unică;
  Capacitatea de a-şi asuma obligaţiile pe care le presupune aderarea: acceptarea regulilor,
principiilor comunitare şi a acquis-ului juridic al UE (ex.: acceptarea euro).

4.2. Construcţia extracomunitară

Tratatele de la Paris şi de la Roma au impulsionat acele state europene care nu le-au semnat să se
asocieze. Este vorba însă, de o integrare mult mai puţin structurată decât cea realizată prin Tratatul de la
Roma (care a dus la crearea unei uniuni vamale), deoarece aceasta a dus doar la creerea unei zone de
liber-schimb. Statele nesemnatare ale Tratatului de la Roma s-au asociat în cadrul AELE (Asociaţia
europeană a liberului-schimb).
Majoritatea statelor care au făcut parte din AELE, au aderat în cel din urmă la CEE, cu excepţia
câtorva dintre ele. Aceste state, care nu s-au integrat în CEE, au semnat cu statele membre ale
Comunităţilor un acord numit EEE (Spaţiul economic european), creând astfel o mare zonă de liber-
schimb.

AELE (Asociaţia europeană a liberului-schimb)

 Data semnării: 4 ianuarie 1960.
 Data intrării în vigoare: 3 mai 1961.
 Ca reacţie la crearea CEE în 1957 şi a gradului ridicat de integrare pe care
aceasta îl presupunea şi ca urmare a unei propuneri britanice din 1959, şapte
ţări dispersate din punct de vedere geografic, su semnat Convenţia de la
Stockholm, la 4 ianuarie 1960, creând astfel AELE.
 Ea a intrat în vigoare la 3 mai 1961. Statele semnatare au fost: Austria,
Danemarca, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie, Suedia şi Elveţia. Lor li s-
au adăugat apoi: Finlanda, Islanda şi Liechtenstein. După cum am arătat,
structura AELE a fost modificată prin aderarea unora dintre statele semnatare
la Uniunea Europenă. Astfel, AELE nu are la ora actuală decât patru state
membre: Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia.

Caracterizarea AELE
AELE reprezintă o zonă de liber-schimb. Trebuie precizat că ea nu reprezintă o uniune vamală.
Diferenţa constă în faptul că într-o zonă de liber-schimb, statele membre rămân libere să stabilească
taxele vamale pe importurile provenind din terţe state, în timp ce în cazul unei uniuni vamale, toate
statele membre aplică un tarif vamal unic şi o politică comercială comună, în ceea ce priveşte produsele
ce provin din terţe ţări. Avem de-a face, astfel, în cazul zonelor de liber-schimb cu un proces de
integrare mai puţin intens decât în cazul uniunilor vamale. De asemenea, zona de liber-schimb
presupune absenţa tarifelor vamale faţă de terţe state.
Politica comercială a AELE se aplică doar la câteva produse (în principal cele industriale şi cele
agricole procesate), fiind excluse, astfel, produsele agricole de bază şi peştele. Mecanismul de
funcţionare a AELE, constă în eliminarea tarifelor vamale pentru acele produse care sunt destinate
schimbului în interiorul său. Această zonă de liber-schimb a intrat în funcţiune începând cu 1 ianuarie
1967. De la această dată va fi supus prevederilor AELE şi comerţul cu peşte şi cu produse maritime.
În concluzie, se poate afirma, deci, că AELE este restrânsă la un număr limitat de domenii.

EEE (Spaţiul economic european)

 Data semnării: 2 mai 1992 (acordurile de la Porto)
 Data intrării în vigoare: 1 ianuarie 1994.
  În urma creşterii numărului de schimburi comerciale, AELE s-a văzut nevoită
să iniţieze negocieri cu CEE (Comunitatea economică europeană) pentru
creerea unei zone de liber-schimb între CEE şi AELE. În urma acestor
negocieri a luat fiinţă EEE (Espace économique européen= Spaţiul economic
european).
 Elveţia a refuzat, prin referendum să participe. La ora actuală, doar trei state
din cadrul AELE fac parte din acest acord. EEE numără, astfel, 30 de state (27
UE + 3 AELE).

În interiorul acestei zone se aplică cele patru libertăţi consacrate prin Tratatul de la Roma.
Mărfurile, serviciile, muncitorii, capitalurile pot, deci, să circule liber. De asemenea, în interiorul EEE
se aplică şi regulile referioare la aceste patru libertăţi: regulile concurenţei, ale ajutoarelor de stat,
protecţia consumatorului etc. Astfel, EEE reprezintă o zonă de liber-schimb cu un caracter particular.
După cum am văzut mai sus, Tratatul de la Roma, semnat la 27 martie 1957 şi intrat în vigoare la
1 ianuarie 1958, a instistituit CEE şi CECO. De la această dată, construcţia europeană a urmat un curs
ascendent, până la începutul anilor ’70, când pentru o perioadă de zece ani, ea a fost ameninţată de o
serie de crize: criza dolarului, criza petrolului etc.
Criza dolarului a izbucnit brusc, în anul 1971. La această dată, preşedintele american Richard
Nixon a anunţat că dolarul nu va mai fi raportat la aur. Toate aceste crize au provocat serioase dificultăţi
CEE, dar au fost în cele din urmă rezolvate (mai ales prin intrarea în funcţiune a SME – Sistemul
monetar european şi prin aplicarea unei politici energetice comune). Mai mult decât atât, aceste crize au
stimulat un amplu efort de reflecţie asupra viitorului Comunităţii Europene şi au dat naştere la o serie de
documente (cel mai bun exemplu în acest sens este Cartea albă publicată de către Comisia europeană în
anul 1985).
Cel mai important rezultat al acestui proces de reflecţie a fost semnarea Actului unic european.
Alte lucrări au determinat constituirea de conferinţe interguvernamentale, care s-au finalizat cu
semnarea Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa.

CAPITOLUL 5. TRATATUL DE LA ROMA: CONSTITUIREA PIEŢEI COMUNE

Data semnării:
 Tratatul de la Roma a fost semnat la 25 martie 1957.
Intrarea în vigoare:
 1 ianuarie 1958.
Obiectivele Tratatului:
 Articolul 2 al Tratatului de la Roma + Preambulul
Obiective politice Obiective economice
 Să permită stabilirea de relaţii mai  Să garanteze stabilitatea în cadrul
strânse între state. procesului de extindere.
 Să promoveze pacea în Europa.  Să permită o creştere a nivelului
de trai şi a numărului de locuri de
muncă.

1.5.4. Mijloace
 Mijloace

Crearea de Crearea unei pieţe Crearea de politici

instituţii comune

 Instituţii
Înfiinţarea instituţiilor (a se vedea secţiunea 2).
 Crearea pieţei comune
Obiective
 Liberalizarea schimburilor.
Instrumente
 Crearea unei uniuni vamale prin intermediul eliminării drepturilor de vamă şi prin
instituirea unei politici comerciale şi a unui tarif exterior comun în raport cu statele din
afara Uniunii, pe o perioadă de 12 ani;
 Eliminarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent;
 Libera circulaţie a persoanelor, mai ales a muncitorilor salariaţi, a serviciilor şi
capitalurilor.
Bilanţ
 Eliminarea drepturilor de vamă şi instituirea tarifului vamal comun la 1 iulie 1968;
 Eliminarea restricţiilor cantitative;
 Eliminarea obstacolelor ce stăteau în calea liberei circulaţii a muncitorilor în Comunitate
în iulie 1968;
 Consecinţe: creşterea de şase ori a schimburilor intra-comunitare.
În ciuda acestor progrese, criza economică din anii 1970-1980 a determinat statele membre să
adopte măsuri protecţioniste, care au încetinit procesul de realizare a pieţei comune:
 Persistenţa reglementărilor tehnice impuse de către statele membre, care împiedicau
libera circulaţie;
 Persistenţa reglementărilor naţionale, care frânau libera circulaţie a serviciilor;
 Menţinerea controlului la frontiere pentru persoane şi mărfuri.
 Elaborarea de politici
În cadrul Tratatului de la Roma sunt prevăzute o serie de politici. Scopul acestora era de a
armoniza economiile naţionale ale statelor membre. Ele au fost cele care au permis crearea
Pieţei Comune. Aceste politici au fost aplicate în domeniul agricol (Politica Agricolă Comună:
PAC), comercial (Politica Comercială Comună: PCC) şi în cel al concurenţei (Politica privind
Concurenţa).

a. Politica agricolă comună (PAC)

Este vorba de politica cea mai veche, cea mai integrată şi cea mai importantă dintre
politicile europene. Cheltuielile comunitare în acest domeniu reprezintă aproximativ 45% din
bugetul comunitar, la ora actuală.
Ea a fost prevăzută de la bun început în Tratatul de la Roma, dar aplicarea ei a început doar din
anul 1962, într-o perioadă de penurie alimentară.
 Această politică ţine în mod exclusiv de competenţa comunitară, fiind o politică dirijistă. Astfel,
ea favorizează punerea în aplicare a supranaţionalităţii. Aceasta înseamnă că statele membre
abandonează orice competenţă naţională în acest domeniu.
În cadrul Tratatului de la Roma sunt enumerate cinci obiective principale în acest domeniu:
 Garantarea securităţii materiilor prime;
 Creşterea productivităţii în agricultură;
 Asigurarea de preţuri rezonabile consumatorilor;
 Stabilizarea pieţelor;
 Asigurarea unui nivel de viaţă echitabil pentru cei care muncesc în agricultură.

PAC este fondată pe trei principii:

Principiile PAC

 Unitatea  Preferinţa  Solidaritatea

pieţei comunitară financiară
Aceasta implică Aceasta implică Aceasta implică
libera circulaţie a obligaţia de a cumpăra susţinerea preţurilor în
produselor în mod prioritar din mod indirect prin
agricole. unul din statele intermediul FEOGA.
membre.

Politica Agricolă Comună (PAC) este finanţată prin intermediul Fondurilor de Orientare şi
Garanţie Agricolă (FEOGA), care au fost create la 14 ianuarie 1962 şi au devenit funcţionale începând
din anul 1964.
Bilanţ: este în ansamblu pozitiv. Politica agricolă comună a permis Comunităţii să devină
autosuficientă şi a determinat creşterea veniturilor agricultorilor. În acelaşi timp, însă, finanţarea PAC a
devenit o sarcină din ce în ce mai împovărătoare.
Reforme: mai multe reforme au fost elaborate.
Prima dintre ele a fost aprobată de către Consiliul de miniştri în 1992. Această reformă se
bazează pe principiile de bază ale politicii agricole comune, enunţate începând cu Tratatul de la Roma,
dar ea aduce şi o serie de modificări importante. Reforma a vizat trei aspecte importante:

Scăderea preţurilor garantate pentru

a permite alinierea lor la cursurile
mondiale.

Scăderea preţurilor compensate prin

Reforma din 1992 acordarea de ajutoare directe
agricultorilor.
 Protecţia mediului încurajată prin
acordarea de ajutoare agricultorilor.

Având în vedere proiectata extindere a Uniunii, a fost adoptată o nouă reformă, în anul 1999,
pentru perioada 2000-2006. Bazată pe aşa-numita “Agenda 2000”, propusă de către Comisia europeană
în 1997, ea confirmă modificările anterioare şi insistă asupra protecţiei consumatorului în domeniul
sanitar.
Dezbaterea privitoare la finanţarea PAC reprezintă de mult timp un subiect spinos. Germania, de
exemplu, dorea reducerea contribuţiei sale la bugetul comunitar, apreciind că PAC costă prea mult, iar
ea nu este principala beneficiară a propriilor sale subvenţii, spre deosebire de Franţa. Cele două state au
ajuns, însă, la un acord cu ocazia întâlnirii de la Bruxelles din octombrie 2002. Marea Britanie nu a
aprobat acest nou acord, exprimându-şi intenţia de a renegocia contribuţia sa la bugetul PAC. În final,
trebuie semnalat faptul că problema finanţării PAC rămâne una extrem de delicată, mai ales dacă luăm
în considerare procesul de extindere spre Est şi costurile pe care acesta le presupune.
Negocierile au continuat şi după încheierea acordului franco-german. În final, statele membre au
ajuns la un acord privind reforma PAC, la sfârşitul lui iunie 2003, în aceeaşi perioadă în care avea loc
întâlnirea la vârf de la Thessalonic. Acordul insista pe decuplarea subvenţiilor acordate agricultorilor,
care urmau să fie separate de cantităţile produse. O parte a subvenţiilor urma să fie acordată doar dacă se
respectau condiţiile sanitare şi cele de protejare a mediului etc. Se pare, însă, că unele state membre
(Portugalia, de exemplu) intenţionează să nu accepte acest acord. În Franţa, acordul a fost denunţat de
către sindicate.

b. Politica comercială comună

Obiective
Principalul obiectiv al politicii comerciale comune este de a apăra produsele comunitare în faţa
produselor provenind din terţe ţări. De asemenea, ea permite afirmarea puterii comerciale a Europei.
Trebuie remarcat faptul că începând cu anii 1960, Comunitatea a început să negocieze acorduri cu ţările
aflate în curs de dezvoltare, pentru a le favoriza dezvoltarea economică.
Modul de funcţionare
Politica comercială comună se aplică cu ajutorul mai multor instrumente. Cel mai
important dintre ele este Tariful Exterior Comun (TEC). Acesta cuprinde un ansamblu de
drepturi vamale decise în comun de către statele membre şi aplicate tuturor produselor
provenind din exteriorul Uniunii. Trebuie precizat faptul că instituirea acestui tarif comun
reprezintă o caracteristică a uniunii vamale care o diferenţiază de zona de liber-schimb.
Drepturile de vamă percepute în acest fel, alimentează bugetul comunitar. Cotele şi restricţiile
cantitative sunt determinate tot în cadrul politicii comerciale comune.
Politica comercială comună conţine şi măsuri anti-dumping. Dumping-ul se relizează atunci când
un terţ stat îşi vinde produsele mai ieftin, pe o piaţă externă, decât o face pe propria-i piaţă naţională.
Politica comercială comună presupune şi elaborarea luarea de măsuri protecţioniste, de
salvgardare, atunci când industria unui stat membru sau cea a ansamblului Comunităţii se află în pericol.
În conformitate cu prevederile dreptului comunitar, instituţia însărcinată cu elaborarea
propunerilor de acte comunitare este Comisia Europeană. De exemplu, în cazul acordurilor comerciale
încheiate cu state din afara Comunităţii, instituţia care poartă negocierile este Comisia Europeană, cu
autorizaţia Consiliului. Această ultimă instituţie aprobă încheierea acestor acorduri cu majoritate
calificată de voturi.
 Aplicând această procedură, Comunitatea a încheiat un număr semnificativ de acorduri de
asociere şi de dezvoltare cu terţe ţări, mai ales cu anumite ţări ale Americii Latine (MERCOSUR), cu
ţări mediteraneene (acordul de la Barcelona din 1995), şi cu ACP (Africa, Caraibe, Pacific) – a se vedea
în acest sens convenţiile de la Lomé.
Bilanţ
Obiectivul politicii comerciale comune a fost în mare măsură atins, aceasta fiind una
dintre cele mai eficiente politici europene. În urma aplicării acestei politici, Europa unită a
devenit o putere comercială mondială, capabilă să concureze cu cele mai mari puteri în acest
domeniu.

c. Politica privind Concurenţa

Tratatul de la Roma cuprinde mai multe articole consacrate protejării liberei concurenţe în
sânul Europei comunitare. Aceste articole reglementează acordurile şi ajutoarele acordate de
către statele membre întreprinderilor naţionale şi interzic abuzurile generate de obţinerea unor
poziţii dominante sau de monopoluri. Aceste prevederi sunt completate de o reglementare
comunitară din 1989 privitoare exclusiv la realizarea monopolurilor.
În concluzie, se poate afirma faptul că, semnarea Tratatului de la Roma, a declanşat un
amplu proces de integrare europeană, proces încetinit de criza economică survenită la
începutul anilor ’70.
Dificultăţile întâmpinate de procesul de integrare în urma acestei crize economice, au determinat
factorii de decizie europeni să reflecteze asupra viitorului Uniunii. În urma acestui proces de evaluare s-
a născut o nouă noţiune: cea de piaţă internă. Această noţiune este consacrată în Cartea albă, elaborată
de către Comisia Europeană, sub egida lui Jacques Delors, în 1985. Ea a fost reluată în cadrul
Consiliului european din iunie 1985. Cartea albă conţine aproximativ 300 de măsuri, majoritatea dintre
ele adoptate sub formă de directive.
La cererea Comisiei a fost elaborat un raport asupra situaţiei Pieţei Comune. Este vorba de
raportul Cecchini, prezentat în 1988. Raportul evidenţia faptul că nerealizarea pieţei comune
ar avea un cost economic considerabil, prezentat în raport sub numele de “costul non-
Europei”. Raportul arăta că înlăturarea obstacolelor în calea schimburilor (care încă existau la
acea oră), ar avea consecinţe pozitive în domeniul economic.
Ansamblul acestor reflecţii au dus la revizuirea Tratatului de la Roma, prin intermediul unui nou
tratat, numit Actul Unic European.

CAPITOLUL 6. ACTUL UNIC: ÎNFIINŢAREA PIEŢEI UNICE

Data semnării:
 17 şi 28 februarie 1986 la Luxemburg şi la La Haye.
Intrarea în vigoare:
 1 iulie 1987.
Obiective:
 Relansarea activităţii comunitare prin realizarea unei mari pieţe unice, cel mai târziu la 1
ianuarie 1992, precum şi prin elaborarea de noi politici.
Mijloace:
 Mijloace

Organizarea Realizarea pieţei Elaborarea de noi

instituţiilor interne politici
A. Organizarea instituţiilor
Consiliul de Comisia Parlament Consiliul Tribunalul de
miniştri European Primă Instanţă
Votează pe Putere Rol extins, Instituţionalizarea Crearea
baza executivă deoarece, din acest Consiliului Tribunalului
majorităţii extinsă moment, European, a cărui de Primă
calificate, Parlamentul este existenţă şi Instanţă, care
extinsă şi la asociat mult mai alcătuire oficială asistă CJCE.
deciziile strâns puterii sunt consacrate
privitoare la normative, graţie prin Actul Unic.
realizarea procedurii de
pieţei cooperare. Este
interioare. nevoie de avizul
său conform,
necesar în ceea ce
priveşte aderarea şi
asocierea terţelor
ţări.
CJCE= Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene.

 B. Realizarea pieţei unice

a. Stabilirea celor patru libertăţi

Cele patru libertăţi

Libera Libera Libera circulaţie Libera circulaţie

circulaţie a circulaţie a a persoanelor a persoanelor
mărfurilor serviciilor

Definiţia pieţei interne: “spaţiul fără frontiere interne, în cadrul căruia sunt asigurate libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor”. Piaţa internă implică, deci, existenţa şi
respectarea acestor patru libertăţi.

Libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor

 În ciuda faptului că drepturile de vamă au fost eliminate începând cu anul 1968, piaţa unică
nu funcţiona încă datorită numeroaselor bariere netarifare.
 Patru serii de măsuri au fost prevăzute în acest sens:
 - Eliminarea obstacolelor tehnice cu ajutorul indirect al armonizării (elaborarea de norme
europene) şi al recunoaşterii reciproce, în virtutea căreia un stat membru nu poate refuza un
produs provenind dintr-un alt stat membru (principiu impus prin hotărârea Cassis de Dijon), în
afara cazurilor legate de protecţia sănătăţii publice (exemplu: cazul vacii nebune).
- Eliminarea obstacolelor vamale: renunţarea la formalităţile vamale, fiscale şi sanitare la
frontieră.
- Deschiderea pieţelor publice (până atunci închise concurenţei europene). Este vorba de contracte
specifice încheiate între stat şi întreprinderi.
- Libertatea de prestaţie şi libertatea de stabilire. Libertatea de prestaţie se referă la posibilitatea
lăsată unei întreprinderi de a-şi propune serviciile pornind din ţara de origine (bănci, finanţe,
transporturi). Libertatea de stabilire presupune acordul dat unei întreprinderi să se instaleze în
orice stat membru al Uniunii, fără a fi supusă vreunei discriminări. Pentru ca aceste măsuri să
poată fi puse în aplicare a fost nevoie de o armonizare privind recunoaşterea diplomelor şi
calificărilor. Se produce, astfel, o liberalizare în multiple domenii: bancar, al asigurărilor, al
transporturilor aeriene, al electricităţii (liberalizare parţială).
Libera circulaţie a persoanelor
 Persoanele pot circula libere în UE de la 1 ianuarie 1993, chiar dacă această libertate se aplică în
cazul muncitorilor din 1968.
Libera circulaţie a capitalurilor
 Ea vine în prelungirea liberei circulaţii a mărfurilor şi a libertăţii de stabilire.
 Pentru o perioadă îndelungată de timp ea a rămas puţin dezvoltată. Puţine directive au fost
adoptate în acest sens, iar unele state precum Danemarca, Franţa, Italia şi Irlanda au recurs la
clauze de salvgardare.
 Această libertate a devenit efectivă de la 1 iulie 1990. Ea se inserează în prima etapă a uniunii
monetare.
 Ea se bazează pe renunţarea totală la controlul asupra schimburilor.
b. Consecinţele anticipate ale instituirii pieţei unice
Crearea pieţei unice prezintă numeroase avantaje, atât pe plan microeconomic, cât şi pe
plan microeconomic.
Consecinţe microeconomice Consecinţe macroeconomice
 Concurenţă crescută între
întreprinderi (în termeni de  Efect pozitiv asupra echilibrului
inovaţii şi de preţuri). macroeconomic: creştere
 Piaţă potenţial lărgită la 377 suplimentară, scăderea preţurilor,
milioane de consumatori. crearea de locuri de muncă,
 Încercare de a face economie pe precum şi ameliorarea soldului
scară largă, ceea ce determină extern.
restructurări: fuziuni, alianţe etc.

Cu toate acestea, lipsa unei armonizări fiscale şi sociale ar putea determina întreprinderile să-şi
concentreze investiţiile în acele ţări membre unde fiscalitatea şi costurile salariale sunt mai reduse.
c. Bilanţul privind aplicarea dispoziţiilor Actului unic privitoare la cele patru libertăţi
Cea mai mare parte a dispoziţiilor privitoare la piaţa unică prevăzute în Cartea albă din 1985 au
fost adoptate graţie noii proceduri de adoptare a textelor pe baza majorităţii calificate. Cu toate
acestea, statele membre au întârzâiat în aplicarea acestor directive, aşa după cum ne indică şi tabelul
de mai jos.
 Recursurile intentate de către Comisia europeană statelor membre
pentru neaplicarea prevederilor tratatelor:
Recursuri introduse 2001 1953-2000
împotriva
Italia 21 247
Franţa 20 265
Grecia 15 205
Spania 15 91
Belgia 13 256
Germania 13 156
Irlanda 12 123
Marea Britanie 11 62
Luxemburg 10 121
Portugalia 7 71
Austria 7 28
Olanda 5 77
Finlanda 3 8
Suedia 3 8
Danemarca 2 24

Comisia a reacţionat în momentul în care statele membre nu au pus în aplicare prevederile

tratatelor europene, impunându-le o serie de sancţiuni.
Pentru a asigura o concurenţă sănătoasă între intreprinderi, politica privind concurenţa, prevăzută în
Tratatul de la Roma, este pusă în aplicare într-o manieră extrem de riguroasă de către Comisia
Europeană, pentru a putea controla înţelegerile dintre întreprinderi, abuzurile determinate de poziţiile
dominante, concentrările de întreprinderi şi ajutoarele publice acordate de către state intreprinderilor
naţionale.

 C. Noile politici introduse prin Actul unic European

O serie de noi politici au fost introduse prin Actul Unic European. Ele privesc următoarele domenii:
 Cercetarea;
 Mediul;
 Dezvoltarea tehnologică;
 Politica regională;
 Sfera socială.
Actul Unic European conţine noi dispoziţii privitoare la cooperarea europeană în materie de
politică externă, care nu fac, însă, decât să reia practicile deja existente.
Introducerea unei monede unice şi crearea unei uniuni monetare constituiau urmarea logică a
instituirii pieţei comune. Europa monetară a început să fie schiţată în urma Consiliului European de la
Hanovra din iunie 1988. Cu această ocazie s-a decis crearea uniunii monetare. În vederea realizării
acestei uniuni a fost redactat raportul Delors (Jacques Delors îndeplinea în acea perioadă funcţia de
preşedinte al Comisiei Europene). Raportul a fost adoptat în cadrul Consiliului European de la Madrid
din iunie 1989, pe baza acestuia iniţiindu-se negocierile care s-au finalizat cu semnarea Tratatului de la
Maastricht.

CAPITOLUL 7. TRATATUL DE LA MAASTRICHT SAU TRATATUL UNIUNII EUROPENE

Data semnării:
 7 februarie 1992 la Maastricht.
Data intrării în vigoare:
 1 noiembrie 1993.
Contextul politic
Contextul politic internaţional în care a fost semnat tratatul a fost marcat de o serie de evenimente
politice importante:
 prăbuşirea blocului sovietic;
 căderea zidului Berlinului;
 războiul din Golf;
 evenimentele sângeroase din Iugoslvia.
Ca răspuns la aceste evenimente internaţionale de maximă importanţă, Comunitatea Europeană a
adoptat o serie de dispoziţii, cu ocazia diferitelor Consilii europene, dispoziţii care vor duce la
organizarea a două conferinţe interguvernamentale (la 15 decembrie 1990). Conferinţele se vor finaliza
cu elaborarea a două tratate, reunite într-unul singur, semnat la 7 februarie 1992.
Obiective
Odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht, obiectivele economice, predominante în tratatele
anterioare, au fost depăşite. Tratatul adaugă obiectivelor economice şi obiectivele politice. Astfel,
arhitectura comnunitară şi-a schimbat în mod radical înfăţişarea prin crearea Uniunii europene.
Conform articolului 2 (articolul B) al Tratatului de la Maastricht, “Uniunea are drept obiective:
 promovarea progresului economic şi social, precum şi creşterea numărului de locuri de muncă…
prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale;
 afirmarea identităţii sale pe scena internaţională;
 întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre;
 menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca şi spaţiu al libertăţii şi justiţiei;
 menţinerea în întregime a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui”.

Conţinut
Tratatul de la Maastricht se prezintă sub forma unui ansamblu de texte complexe, alcătuit din textul
propriu-zis al Tratatului, la care se adaugă o serie de protocoale şi declaraţii, dintre care unele se referă,
de exemplu, la UEM (adică statutul SEBC sau sistemul european de bănci centrale, criteriile de
convergenţă) şi la politica socială (Protocolul social, încheiat între statele membre, cu excepţia Marii
Britanii, care a refuzat semnarea lui).
Tratatul integrează Comunităţile într-un prim pilon şi elaborează doi noi piloni. Cel de-al doilea
pilon se referă la Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), care schiţează o apărare comună
europeană. Cel de-al treilea pilon este consacrat mecanismelor de cooperare interguvernamentală în
domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI).
 Există, însă, o diferenţă fundamentală între primul pilon şi ceilalţi doi. Dacă primul pilon aduce un
nivel de integrare crescut între statele membre, ceilalţi doi se bazează mai mult pe cooperare, pe care
statele membre o acceptă doar dacă doresc acest lucru.
 A. Primul pilon: Comunităţile Europene
Este compus din cele trei comunităţi europene (CEE, CECO şi CEEA). Comunitatea europeană (CE)
a luat locul CEE, având competenţe supranaţionale lărgite.
Acest prim pilon se bazează pe principiul subsidiarităţii, în virtutea căruia Uniunea nu intervine (în
afara domeniilor care ţin de competenţa sa exclusivă), decât atunci când acţiunea sa este mai eficientă
decât o acţiune întreprinsă la nivel naţional, regional sau local. Ceilalţi doi piloni, în schimb, se bazează
pe principiul cooperării interguvernamentale, ceea ce înseamnă că statele îşi păstrează suveranitatea.
a. Dispoziţii în domeniul politic
Modificări instituţionale
 Extinderea puterii Parlamentului European: procedura de cooperare introdusă prin Actul
Unic este extinsă la noi domenii (UEM, transporturi, Fonduri sociale europene, formare,
reţeaua transeuropeană de comunicaţii, mediu…).
 Introducerea unei noi proceduri decizionale: procedura de codecizie, care întăreşte
puterea Parlamentului.
 Aprobarea prin vot a numirilor pentru ansamblul Comisiei.
 Extinderea controlului Parlamentului asupra bugetului comunitar.
 Crearea unui Comitet al Regiunilor. Este vorba de un organ consultativ al Consiliului UE
şi al Comisiei. Crearea acestei instituţii demonstrează voinţa UE de a acorda o importanţă
sporită colectivităţilor regionale şi locale din Uniune, care pot astfel să-şi apere interesele
şi să participe la procesul de integrare.
Tratatul de la Maastricht aduce cu sine şi o serie de noi dispoziţii, prin care se întăreşte procesul de
integrare dintre statele membre:
 Cetăţenia europeană;
 Adoptarea unei monede unice, relizarea uniunii economice şi monetare (UEM). Acest
punct este abordat în dispoziţiile referitoare la domeniul economic.
Cetăţenia europeană
Este vorba de un concept novator, consacrat prin articolul 8 al Tratatului de la Maastricht : “Este
cetăţean al Uniunii, orice persoană care are naţionalitatea unui stat membru”. Cetăţenia europeană
implică o serie de drepturi, care deschid calea cetăţenilor europeni înspre participarea la viaţa politică.
Ea implică caracteristici particulare în măsura în care fiecare stat membru este liber să definească
cetăţenia locuitorilor săi, astfel că cetăţenia europeană nu vine decât să completeze cetăţenia naţională,
acordând drepturi suplimentare cetăţenilor europeni.
Ea consacră următoarele drepturi:
 Dreptul de şedere şi de liberă circulaţie pe teritoriul oricărui stat membru;
 Dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile municipale şi la cele pentru Parlamentul European,
pentru orice cetăţean care locuieşte în alt stat decât cel de origine;
 Dreptul cetăţenilor europeni de a se refugia la reprezentanţele diplomatice şi consulare ale
oricărui stat membru al Comunităţii;
 Dreptul de a înainta petiţii Parlamentului european;
 Dreptul de a se adresa mediatorului european.
b. Dispoziţii în domeniul economic: moneda unică
Introducerea unei monede unice în cadrul Europei comunitare reprezintă rezultatul unui amplu
proces de reflecţie şi de elaborare, care a luat naştere cu mult înainte de semnarea Tratatului de la
Maastricht. Astfel, primele propuneri ce vizau relizarea independenţei monetare a CEE faţă de alte
blocuri economice, au fost lansate în anii ’70.
După cel de-al doilea război mondial, statele învingătoare au conştientizat faptul că doar o
intensificare a schimburilor economice dintre ele, precum şi un amplu proces de cooperare
internaţională, puteau feri lumea de un al treilea conflict mondial. Aceasta nu se putea realiza fără
introducerea unui sistem monetar internaţional şi semnarea de acorduri internaţionale privind atât
schimburile (semnarea acordurilor GATT în anul 1947) cât şi menţinerea păcii (crearea ONU în 1945).
Noul sistem monetar internaţional (SMI) a fost introdus în urma semnării acordurilor de la Bretton
Woods din iulie 1944. Aceste acorduri răspundeau necesităţii creării unui cadru monetar stabil la scară
internaţională. Noul sistem monetar a impus o serie de noi principii:
 Un sistem de schimb fix: fiecare monedă era evaluată în funcţie paritatea sa în raport cu aurul
sau cu dolarul;
 Dolarul este convertibil în aur la preţul de 35 de dolari uncia de aur;
 Statele se angajau să intervină atunci când paritatea devizelor lor varia cu plus sau minus 1% faţă
de paritatea fixată în raport cu dolarul;
 Funcţionarea sistemului se baza pe crearea unui fond, Fondul monetar internaţional (FMI). Este
vorba de un organism care colectează fondurile cu care contribuie statele, în funcţie de puterea
lor economică, fonduri care asigură finanţarea balanţei de plăţi a acestor state, în caz unor
dezechilibre ce pot apărea.
Sistemul monetar internaţional va fi folosit până la începutul anilor ’70, când eficienţa lui a început
să fie pusă în discuţie datorită creşterii necontrolate a masei de dolari aflată în circulaţie în lume.
Preşedintele american Richard Nixon va suprima în mod unilateral convertibilitatea dolarului cu
aurul, în august 1971. Acordurile de la Washington din decembrie 1971 au crescut marja de fluctuaţie a
monedelor naţionale în raport cu dolarul la plus sau minus 2,25%, iar dolarul a fost devaluat la 38 de
dolari uncia de aur.
Ca urmare a crizelor economice şi monetare (devaluările dolarului), începând cu anul 1973 s-a
impus de fapt un sistem de schimb fluctuant. Acest sistem a fost instituţionalizat în anul 1976, în urma
acordurilor din Jamaica.
De la sfârşitul anilor ‘60, cele şase state fondatoare ale CEE au intuit apropiata prăbuşire a SMI. În
anul 1969, în cadrul conferinţei de la La Haye, cele state membre a CEE au stabilit ca şi obiectiv de
primă importanţă al Comunităţii, realizarea uniunii economice şi monetare. Cei şase i-au încredinţat
luxemburghezului Pierre Werner sarcina de a examina posibilitatea realizării unui sistem monetar
european. Pe baza observaţiilor sale, statele membre au concluzionat, în anul 1970, faptul că aceste crize
monetare afectează în mod negativ Comunitatea, punând în pericol integrarea. Acelaşi raport Werner s-a
aflat şi la originea introducerii şarpelui monetar european (acordurile de la Bâle din 10 aprilie 1972).

Şarpele monetar (1972-1978)

Obiective
Şarpele monetar a avut drept scop principal introducerea unui sistem de schimb, care să limiteze
variaţiile dintre monedele europene.
Modul de funcţionare
Potrivit principiilor acestui sistem, distanţa dintre oricare două monede europene nu trebuie să
depăşească 2,25%. Astfel, băncile centrale intervin ori de câte ori este depăşit acest prag, prin
cumpărarea sau revinderea devizelor europene. Pe de altă parte, nici una dintre monedele europene nu
trebuie să se îndepărteze cu mai mult sau mai puţin de 2,25% de dolar. Băncile centrale sunt, astfel,
obligate să cumpere sau să vândă dolari în schimbul devizelor europene. Monedele naţionale participă la
 un sistem fluctuant în raport unele cu altele, dar şi în raport cu dolarul. Pentru coordonarea activităţii
băncilor centrale europene, în anul 1972 a fost creat FECOM (Fondurile Europene de Cooperarea
Monetară).

Bilanţ
Şarpele monetar a întâmpinat o serie de dificultăţi în anii ’70. Astfel, băncile centrale care gestionau
monede mai slabe erau nevoite să cheltuiască o mare parte a rezervelor lor pentru a susţine aceste
monede. După criza petrolieră şi criza dolarului, mai multe monede au părăsit sistemul şarpelui monetar.
În martie 1973, în urma crizei SMI, statele europene au decis să nu mai susţină dolarul, păstrând, însă,
marja de fluctuaţie de 2,25% între monedele lor. De la sfârşitul anului 1973, ţările europene au început
să întâmpine o serie de dificultăţi economice (încetinirea creşterii economice, inflaţia…). Ca răspuns la
aceste dificultăţi, fiecare stat a adoptat propria sa politică, generând astfel tensiunii în cadrul sistemului.
De exemplu, Franţa nu a putut să mai susţină francul, părăsind şarpele monetar în anul 1974. A revenit
în cadrul sistemului în anul 1975, pentru a-l părăsi definitiv în anul 1976, până la intrarea în vigoare a
Sistemului Monetar European (SME).
Chiar dacă şarpele monetar a reprezentat un eşec, el poate fi considerat punctul de plecare al
construcţiei monetare. Franţa şi Germania au decis să creeze un nou sistem, mai independent faţă de
dolar. La originea noului sistem s-au aflat Valéry Giscard d’Estaing (preşedintele Republicii franceze) şi
Helmut Schmidt (cancelarul Republicii Federale Germania).

Sistemul monetar european (1978-1989)

Obiective
Consiliul European de la Bremen, din iulie 1978, a marcat relansarea procesului de construcţie
monetară. El s-a concretizat printr-o hotărâre adoptată cu ocazia întâlnirii de la Bruxelles, din 5
decembrie 1978. Sistemul monetar european (SME) a fost introdus începând cu 15 martie 1978. Scopul
său era să restabilească relaţiile de schimb şi să armonizeze economiile europene.

SME se bazează pe trei elemente esenţiale:

SME

ECU Indicator de divergenţă FECOM

(rol întărit)

Primul element: ECU. Elementul central al SME este reprezentat de ECU (European Currency Unit).
 Alcătuire: ECU este alcătuit dintr-un ansamblu de monede. Valoarea sa este evaluată în raport cu
valoarea medie a ansamblului de monede europene ce-l alcătuiesc. Cantitatea fiecărei devize
prezente în ECU este calculată în funcţie de importanţa economică a unui stat, aceasta la rândul
său fiind evaluată în funcţie de PIB-ul acelui stat, de comerţul exterior şi de importanţa acelui
stat pe scena monetară. Alcătuirea ECU trebuia revizuită la fiecare cinci ani.
 Rol: ECU joacă rolul de unitate de calcul. El a permis stabilirea bugetului Comunităţii, a
preţurile agricole etc., dar nu s-a concretizat niciodată prin crearea de monede sau de bancnote.
Este vorba de un instrument de tranzacţie şi de rezervă între băncile centrale.
  Mecanismul de schimb: în interiorul SME, pentru fiecare monedă participantă, este stabilit un
curs-pivot ajustabil, care este ataşat ECU. Ansamblul acestor cursuri-pivot permit fixarea
parităţilor bilaterale între diferitele monede din cadrul SME. Aceste parităţi pot fluctua cu plus
sau minus 2,25% (în afara unei derogări de 6% pentru anumite monede). Astfel, în momentul în
care o monedă ajunge la –2,25% faţă de o altă monedă din sistem, ea atinge cursul minim; iar
atunci când ajunge la +2,25, atinge cursul sau plafonul maxim. Începând cu 1 august 1993,
marjele de fluctuaţie au fost lărgite, datorită crizei în care a intrat sistemul, la 15%.
Cel de-al doilea element: un indicator de divergenţă. Acesta are rolul de a declanşa o procedură de
alertă prin care să se evite depăşirea marjei autorizate de către monedele statelor membre. Astfel, de
îndată ce o monedă îşi modifică valoarea cu mai mult de 75% în raport cu limita fixată, băncile centrale
trebuie să intervină pentru a le susţine.
Cel de-al treilea element: băncile centrale sunt obligate să dea FECOM-ului, 20% din rezervele lor
în aur şi în devize.1 Practic, pe această bază este emis ECU. La rândul său, FECOM acordă credite
statelor pentru a le permită să-şi susţină monedele naţionale.
Bilanţ
Concluziile referitoare la SME sunt atât pozitive cât şi negative.
 Pe planul stabilităţii ratelor de schimb, obiectivul esenţial al SME, au fost necesare o serie de
ajustări. Astfel, cursurile-pivot au fost schimbate de nenumărate ori. Crizele care au marcat
începutul anilor ’90 (reunificarea Germaniei, recesiunea economică, crizele monetare din
septembrie 1992 şi august 1993) au determinat statele membre să crească marjele de fluctuaţie la
15%. Trebuie remarcat, însă, faptul că devizele care aparţineau SME, au cunoscut în această
perioadă fluctuaţii mai mici între ele, decât cele dintre devizele internaţionale, precum dolarul
sau yen-ul.
 SME a favorizat schimburile intra-europene şi procesul de integrare.
 Sistemul Monetar European (SME), prin crearea ECU-ului, a întărit ideea necesităţii unei
monede unice europene (euro). Statele care doreau să meargă mai departe în acest proces s-au
angajat să pună bazele unei uniuni economice şi monetare, al cărei principal scop era realizarea
monedei unice, sub egida unei Bănci Centrale Europene.
La ora actuală, 12 state fac parte din zona euro (ultima ţară care s-a alăturat a fost Grecia, la 1
ianuarie 2001). Toate aceste state au adoptat moneda unică şi trebuie să respecte cele cinci
criterii de convergenţă.
Trei state au refuzat să adopte moneda unică. Este vorba de Danemarca, Marea-Britanie şi
Suedia (în anul 1998 ea nu îndeplinea toate criteriile de convergenţă). În cazul acestor ultime
două state, guvernele sunt favorabile introducerii euro, în timp ce opinia publică este mult mai
rezervată.

Condiţiile pentru admiterea în zona euro

Prin Tratatul de la Maastricht au fost fixate cinci criterii de convergenţă, pe care
statele membre trebuie să la respecte pentru a putea face parte din zona euro. Acestea
sunt următoarele:
 Deficitul fiecărui stat membru nu trebuie să depăşească 3% din PIB;
 Datoria publică a administraţiilor publice trebuie să fie mai mică de 60 din
PIB;
 Rata inflaţiei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% media ratelor
1
FECOM sau Fondul European de Cooperare Monetară a fost creat în anul 1972 şi a intrat în funcţiune în 1973.
 inflaţiei din trei state membre, dintre cele cu inflaţia cea mai mică;
 Procentul pentru dobânzile pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai
mult de 2% media procentelor acordate pentru dobânzile pe termen lung în trei
dintre ţările cu inflaţie mică;
 Moneda naţională a statului membru trebuie menţinută cel puţin doi ani în
limita marjelor de fluctuaţie ale SME.

Euro există în mod oficial de la 1 ianuarie 1999. De la această dată, tranzacţiile financiare şi
bursiere se fac în euro. Moneda unică nu circulă, însă, cu adevărat decât de la 1 ianuarie 2002, moment
în care bancnotele şi monedele au fost puse la dispoziţia publicului.
În afară de introducerea monedei unice, Tratatul de la Maastricht a extins competenţele comunitare
în numeroase alte domenii, precum educaţia, formarea profesională, cultura, sănătatea publică, protecţia
consumatorilor, reţelele transeuropene şi politica industrială. Aceste noi politici au fost necesare pentru
punerea cu adevărat în funcţiune a Uniunii Economice şi Monetare.

 B. PESC (cel de-al doilea pilon, instituit prin articolele J la J11 ale Tratatului de la Maastricht)
Cooperarea în domeniul politicii externe, ale cărei linii directoare au fost trasate în Actul Unic, a
fost întărită prin Tratatul de la Maastricht.
După cum am văzut, în cadrul articolului B al Tratatului (articolul 2 al noului Tratat) se precizează
faptul că, PESC are drept obiectiv protejarea identităţii UE pe scena internaţională, a securităţii sale,
menţinerea păcii şi cooperarea internaţională.
Este vorba de o procedură de cooperare interguvernamentală între statele membre, în cadrul cărei
fiecare stat îşi păstrează suveranitatea.
Această cooperare poate să ia mai multe forme.
 În primul rând poate lua forma informării reciproce şi a punerii de acord în cadrul Consiliului
asupra tuturor problemelor de politică externă şi de securitate. Această informare are drept
obiectiv adoptarea de către toate statele membre a unei poziţii convergente, astfel ca influenţa lor
combinată să fie cât mai eficientă.
 Dacă consideră ca fiind necesar, Consiliul poate merge până la adoptarea unei poziţii comune.
Statele membre trebuie, în acest moment, să-şi armonizeze politica naţională cu poziţiile comune
astfel definite. În mod necesar, statele membre trebuie să susţină poziţia comună a Consiliului în
cadrul organizaţiilor internaţionale şi a conferinţelor internaţionale.
 Statele membre pot iniţia acţiuni comune în domeniile în care au interese majore şi care
presupun colaborarea cu celelalte state membre. Aceste acţiuni comune sunt stabilite de către
Consiliul UE, pe baza orientărilor generale definite de către Consiliul European, care decide
necesitatea unei acţiuni comune. Astfel, atunci când Consiliul hotăreşte iniţierea unei acţiuni
comune, el trebuie să stabilească scopul precis al acestei acţiuni, obiectivele generale şi cele
particulare care revin UE pentru îndeplinirea acţiunii, precum şi mijloacele, procedurile,
condiţiile şi, dacă e necesar, durata necesară aplicării acţiunii”. Aceste acţiuni comune implică
statele membre.
Potrivit articolului J4 al Tratatului, scopul final al Politicii Externe şi de Securitate Comună este
crearea unei politici de apărare comună, care poate conduce la realizarea unui sistem de apărare
european.
Procedura de aplicare a PESC: competenţa aparţine instituţiilor comunitare. Cu toate acestea,
procedura de decizie nu este aceeaşi ca şi în cazul primului pilon, adică propunerea din partea Comisiei
şi votul Consiliului. În cazul PESC, procedura de decizie se realizează urmând următoarea schemă: într-
o primă fază, Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale PESC. Această instituţie
joacă deci un rol major în definirea PESC. Bazându-se pe direcţiile indicate de către Consiliul European,
Consiliul UE ia deciziile necesare pentru aplicarea PESC. Deciziile se iau pe baza votului unanim, cu
excepţia unor probleme speciale care sunt decise cu ajutorul majorităţii calificate. Trebuie remarcat
faptul că fiecare stat membru, precum şi Comisia Europeană pot sesiza Consiliul cu privire la orice
problemă referitoare la PESC şi-i pot înainta propuneri.
În cazurile în care este nevoie de o decizie rapidă, Preşedinţia UE poate convoca o reuniune
extraordinară a Consiliului (fie din oficiu, fie la cererea Comisiei sau a unui stat membru), într-un
interval de 48 de ore sau în caz de necesitate maximă, chiar mai repede.
Dar nu doar în cazul procedurii de urgenţă, Preşedinţia joacă un rol special. La modul general,
trebuie remarcat faptul că Preşedinţia are o misiune extrem de importantă în gestionarea PESC. Într-
adevăr, preşedinţia:
 Reprezintă Uniunea în problemele legate de PESC;
 Are responsabiltatea punerii în aplicare a acţiunilor comune;
 Exprimă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi a conferinţelor internaţionale.
Parlamentul European este consultat în ceea ce priveşte prinncipalelor decizii referitoare la PESC şi
evoluţia sa. În afara de aceasta, el poate să adreseze întrebări sau să formuleze recomandări Consiliului.
De asemenea, Parlamentul găzduieşte în fiecare an o dezbatere referitoare la progresele realizate în
procesul de punere în aplicare a PESC. În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie (CJCE), ea nu are nici un
fel de competenţă în ceea ce priveşte măsurile luate în domeniul PESC.
Bilanţ: datorită faptului că deciziile privitoare la PESC sunt luate pe baza unanimităţii, este extrem
de dificil ca statele membre să ajungă la un consens în ceea ce priveşte problemele majore de politică
externă. UE nu reprezintă încă o putere politică care acţionează unitar pe plan extern. O dovadă în acest
sens o reprezintă poziţiile divergente ale statelor membre privitoare la conflictul irakian şi criza politică
generată de această situaţie.

 C. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (cel de-al treilea pilon, JAI)
La fel ca şi PESC, şi cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene (JAI), se bazează tot pe o procedură
de cooperare interguvernamentală, care necesită un nivel de integrare scăzut între statele membre, în
cadrul căruia statele îşi păstrează suveranitatea naţională.
Conform articolului K1 al Tratatului, în vederea realizării obiectivelor UE, mai ales cele referitoare la
siguranţa circulaţiei persoanelor, statele membre au dreptul să ia măsuri în domeniile de interes comun,
precum:
 Politica de azil;
 Reguli privind tranzitarea frontierelor exterioare ale statelor membre, precum şi exercitarea
controlului asupra trecerii acestor frontiere;
 Politica de imigrare şi politica privitoare la cetăţenii ţărilor din afara Uniunii;
 Lupta împotriva toxicomaniei;
 Lupta contra fraudei de dimensiuni internaţionale;
 Cooperarea judiciară în domeniul civil şi penal;
 Cooperarea vamală
 Cooperarea poliţienească în vederea prevenirii terorismului (traficul de droguri şi criminalitatea).
Procedura de decizie în cazul JAI este similară cu cea prevăzută pentru PESC. Astfel, la fel ca şi în
cazul PESC, UE poate:
 Iniţia o acţiune de informare şi consultare reciprocă în cadrul Consiliului;
 Stabili poziţii comune;
  Adopta poziţii comune.
Ca şi în cazul PESC, Consiliul UE hotăreşte pe baza unanimităţii, fără excepţie. El este asistat de
către un comitet de coordonare compus din înalţi funcţionari al cărui rol, în afara celui de coordonare,
este de a formula propuneri în atenţia Consiliului şi de a pregăti lucrările sale în cadrul JAI.
Rolul celorlaltE instituţii (Comisia şi Parlamentul) este identic cu cel jucat în cadrul PESC. De
asemenea, CJCE nu are dreptul să controleze legalitatea deciziilor luate în domeniul JAI.
Cu toate acestea, articolul K3, care defineşte mijloacele de intervenţie ale JAI, dă posibilitate
Consiliului să stabilească convenţii, recomandând statelor membre adoptarea lor.
Bilanţ: în ciuda unei reale voinţe a statelor membre de a coopera în acest domeniu – mai ales în
domeniul emigraţiei, după cum a demonstrat întâlnirea europeană de la Madrid – rezultatele obţinute
sunt încă nesatisfăcătoare.
Ţinând cont de evoluţiile care au avut loc începând cu anul 1993 (noile aderări, acceptarea
extinderii spre Est), erau necesare noi reforme. În conformitate cu articolul N al Tratatului de la
Maastricht, o conferinţă a reprezentanţilor guvernelor statelor membre a fost convocată în anul 1996 în
vederea modificării Tratatului de la Maastricht, ceea ce a dus la adoptarea Tratatului de la Amsterdam.

CAPITOLUL 8. TRATATUL DE LA AMSTERDAM ŞI TRATATUL DE LA NISA

8.1. Tratatul de la Amsterdam

 A. Data semnării
 2 octombrie 1997.
 B. Data intrării în vigoare
 1 mai 1999.
Negocierile pentru acest nou Tratat au debutat în anul 1994, fiind purtate de către un grup de analiză.
Tratatul de la Amsterdam reprezintă rezultatul a doi ani de negocieri. În cadrul Consiliului European de
la Torino din martie 1996 s-a hotărât organizarea unei conferinţe interguvernamentale (CIG), care s-a
finalizat cu semnarea acestui tratat.
 C. Obiective
Tratatul de la Amsterdam are patru obiective majore:

Cele patru obiective

Pregătirea Concentrarea pe Înlăturarea Să permită
modificărilor problema ultimelor Europei să-şi
instituţionale şomajului şi a obstacole în extindă
în vederea drepturilor calea liberei influenţa pe
viitoarelor cetăţenilor. circulaţii a scena
extinderi. persoanelor şi internaţională.
întărirea
securităţii.

 D. Conţinut
Tratatul de la Amsterdam menţine structura stabilită prin Tratatul de la Maastricht, mai precis cei
trei piloni, dar aduce o serie de modificări în cazul fiecărui pilon.
a. Primul pilon
Modificări instituţionale
Extinderea puterilor Parlamentului
 La fel ca şi Tratatul de la Maastricht, şi cel de la Amsterdam, extinde atribuţiile
legislative ale Parlamentului, simplificându-le în acelaşi timp. Astfel, procedura de
codecizie este extinsă la o serie de noi domenii.
 Preşedintele Comisiei Europene poate fi numit numai după ce Parlamentul şi-a dat
acordul.
 Parlamentul exercită controlul bugetar în domeniul PESC.
 Numărul de parlamentari este stabilit prin Tratat la 700, în perspectiva extinderii spre Est.
Ansamblul acestor măsuri dovedesc o întărire semnificativă a puterilor Parlamentului şi, deci, a
caracterului democratic al Uniunii.
Prin Tratatul de la Amsterdam nu se modifică modul de funcţionare al Consiliului.
În acelaşi timp Tratatul extinde în mod semnificativ votul bazat pe majoritatea calificată, ceea ce are
drept consecinţă întărirea procesului de integrare.
 Votul bazat pe majoritatea calificată este extins la noi domenii. Domeniile mai sensibile,
precum fiscalitatea, concedierile, cultura etc., rămân în mod evident supuse votului unanim.
 Secretarul General al Consiliului devine “Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru PESC”.
Comisia Europeană
 Puterea de iniţiativă a Comisiei este extinsă, la fel ca şi în Tratul de la Maastricht, datorită
introducerii prin Tratatul de la Amsterdam de noi domenii de competenţă ale Comunităţii.
 Preşedintele Comisiei Europene dispune de o putere crescută: astfel, membrii Comisiei
urmau să fie desemnaţi de comun acord de către statele membre şi de către preşedinte.
 Preşedintele poate să redistribuie, în cursul mandatului său, portofoliile comisarilor europeni.
CJCE şi TPI
 Tratatul de la Amsterdam nu modifică nici alcătuirea, nici funcţionarea instituţiilor judiciare
comunitare.
 În scimb, Tratatul extinde competenţele Curţii de Justiţie (CJCE). Curtea devenea, astfel,
competentă:
 - Să vegheze la respectarea drepturilor omului, prevăzute în Convenţia europeană a drepturilor
omului;
- În domeniile care sunt transferate de la cel de-al treilea pilon la primul pilon, aşa după cum vom
vedea în continuare (imigraţie, vize, azil şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor).
Modificări aduse politicilor comunitare
Tratatul de la Amsterdam prevede ca şi măsură de protecţie a cetăţenilor, pedepsirea acelor state care
violează într-o manieră gravă şi constantă principiile democratice şi drepturile omului. Acestor state pot
să li se suspende drepturile, inclusiv dreptul de vot în cadrul Consiliului (articolul 7).
Confruntate cu rata crescută a şomajului din cadrul Uniunii Europene, statele membre au devenit
conştiente de necesitatea transformării şomajului într-o problemă de interes comun. Astfel, ele au înscris
în Tratatului de la Amsterdam ca şi obiectiv major “creşterea numărului de locuri de muncă”. În fiecare
an “liniile directoare” referitoare la problema şomajului sunt definite de către Comisie şi Consiliu, iar
statele membre trebuie să ţină cont de acestea în formularea politicilor naţionale. În afară de aceasta,
statele membre sunt obligate să trimită în fiecare an un raport acestor instituţii în care să prezinte modul
în care au pus în aplicare liniile directoare în cadrul politicii lor de angajare.
În final, Tratatul de la Amsterdam, integrează Protocolul social anexat Tratatului de la Maastricht,
care a fost acceptat în cele din urmă şi de Marea Britanie.
Domenii transferate din cadrul celui de-al treilea pilon în cadrul primului pilon
Prin faptul că aceste domenii au fost transferate primului pilon, ele au devenit comunitare. Unul
dintre scopurile principale ale Tratatului de la Amsterdam a fost acela de a creea “un spaţiu al libertăţii,
securităţii şi justiţiei”. Pentru atingerea acestui scop în cea de a treia parte a tratatului a fost introdus
noul titlu IV, privitor la politicile Comunităţii.
Acest nou titlu este intitulat “Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a
persoanelor”. În acest fel, controlul frontierelor exterioare, azilul, imigraţia şi cooperarea judiciară în
domeniul civil au intrat în competanţa Comunităţii.
Acest proces de comunitarizare a fost efectuat în mod progresiv de-a lungul celor cinci ani ce au
urmat intrării în vigoare a tratatului. În aceste domenii Consiliul hotărăşte pe baza votului unanim.
Tratatul de la Amsterdam prevede de asemenea “încorporarea acquis-ului de la Schengen"2.
Cooperarea întărită
Tratatul de la Amstredam dă posibilitatea acelor state care doresc să stabilească între ele o cooperare
întărită. Este vorba de o “integrare ca la carte”, care încurajează statele membre să meargă mai departe
pe calea integrării. Având în vedere faptul că Uniunea are tot mai multe state membre, care nu doresc să
progreseze în acelaşi ritm, a fost instituit acest mecanism de cooperare întărită care dă posibilitatea
statelor care doresc să avanseze mai repede. Acest mecanism este permis în cadrul primului şi celui de-
al treilea pilon, dar este exclus în ceea ce priveşte PESC. Cooperarea întărită reprezintă deci, în mod
clar, o frână pusă în calea integrării tuturor statelor membre pentru că ea deschide calea unei Europe cu
mai multe viteze, căreie i se opun federaliştii.
Modul de funcţionare al cooperării întărite este bazat pe reguli extreme de stricte, prevăzute la
articolul 43, care conţine dispoziţii generale. Conform acestui articol, cooperarea întărită trebuie să
răspundă anumitor principii. Astfel, ea trebuie:
 Să favorizeze obiectivele UE;
2
Acordul de la Schengen a fost semnat la 14 iunie 1985 la Schengen de către Germania, Belgia, Franţa, Luxemburg şi
Olanda. La rîndul său, Convenţia de la Schengen a fost semnată la 19 iunie 1990 de către aceleaşi cinci state. Aceasta a
stabilit condiţiile de aplicare şi garanţiile referitoare la libera circulaţie a persoanelor, fiind ratificată de următoarele state:
Italia (1990), Spania şi Portugalia (1991), Grecia (1992), Austria (1995), Suedia, Finlanda şi Danemarca (1996). Islanda şi
Norvegia, deşi nu fac parte din Comunitatea europeană sunt asociate acestui spaţiu prin acordurile de liberă circulaţie pe care
le-au stabilit cu Danemarca, Suedia şi Finlanda.
  Să nu fie utilizată decât ca ultimă soluţie, atunci când obiectivele propuse nu pot fi atinse
prin aplicarea procedurilor obişnuite;
 Să fie lansată de către majoritatea statelor membre;
 Să nu afecteze competenţele, drepturile, obligaţiile şi interesele statelor care nu participă
în cadrul ei;
 Să rămână deschisă tuturor statelor membre;
 Să fie în conformitate cu regulile acquis-ului comunitar.
În ceea ce priveşte primul pilon, Tratatul precizează, la articolul 11, că procedura de cooperare
poate fi introdusă de către statele membre. Ele adresează în acest sens o cerere Comisiei “care poate
prezenta Consiliului o propunere în acest sens. Dacă nu supune această propunere, Comisia comunică
motivele ce au stat la baza respingerii statelor membre interesate”.
Autorizaţia pentru iniţierea acestor proceduri este acordată de către Consiliu, care votează pe
baza majorităţii calificată, după consultarea Parlamentului European. Dacă un stat se opune din motive
importante de politică naţională, Consiliul nu poate hotărî în acest sens. În schimb, Consiliul UE poate
cere Consiliului European să decidă. Aceasta ia decizia pe baza votului unanim.
Subsidiaritatea
Subsidiaritatea face obiectul unui protocol anex al Tratatului de la Amsterdam. Conform acestui
protocol, orice propunere legislativă trebuie însoţită de o declaraţie în care să fie expuse motivele care
stau la baza acesteia, trebuind să se demonstreze că respectiva propunere respectă principiul
subsidiarităţii.

b. Cel de-al doilea pilon

Cu scopul de a creşte eficacitatea PESC, Tratatul de la Amsterdam prevede posibilitatea adoptării de
strategii comune. Acestea sunt stabilite de către Consiliul European, la recomandarea Consiliului UE,
care poate, astfel, adopta pe baza majorităţii calificate, acţiuni sau poziţii comune necesare aplicării
acestor strategii. Dacă o strategie comună nu este adoptată conform acestei proceduri, acţiunile şi
poziţiile comune urmează să fie adoptate pe baza votului unanim de către Consiliu. În acest caz poate
funcţiona mecanismul de “abţinere constructivă”.
Acest mecanism este instituit prin art. 23 al Tratatului şi prevede că, în cazul în care o decizie este
adoptată în unanimitate, abţinerea unuia sau mai multor state nu poate bloca adoptarea respectivei
decizii. Un stat poate “să-şi exprime abţinerea printr-o declaraţie formală. În acest caz el nu poate fi
obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte faptul că respectiva decizie implică întreaga Uniune.
Într-un spirit de solidaritate reciprocă, statul membru care apelează la această procedură are obligaţia să
se abţină de la orice acţiune care ar putea intra în conflict cu vreo iniţiativă a Uniunii bazată pe această
decizie sau să o împiedice în vreun fel. Dacă membrii Consiliului care îşi exprimă abţinerea printr-o
astfel de declaraţie reprezintă o treime din totalul voturilor din cadrul Consiliului, atunci decizia nu este
adoptată”. Trebuie precizat faptul că, Tratatul de la Amsterdam exclude posibilitatea recurgerii la
procedura cooperării întărite în cadrul acestui pilon, unde ea ar putea fi, totuşi, utilă.

c. Cel de-al treilea pilon

Modificările din cadrul celui de-al treilea pilon
După cum am văzut, o serie de domenii din cadrul acestui pilon au fost transferate primului pilon.
Acestea se referă la controlul frontierelor exterioare, azilul, imigraţia şi cooperarea judiciară în domeniul
civil.
Obiectivul Uniunii în cazul acestui pilon, este precizat în cadrul articolului 29 al Tratatului. Acesta
prevede că Uniunea trebuie să “ofere cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu al libertăţii,
securităţii şi justiţiei, prin elaborarea unei acţiuni comune a statelor membre în domeniul cooperării
poliţieneşti şi judiciare în materie penală, în prevenirea rasismului şi xenofobiei şi în lupta împotriva
acestor fenomene. Acest obiectiv este atins prin prevenirea criminalităţii, organizate sau de altă natură,
şi prin lupta împotriva acestui fenomen, mai ales a terorismului, a tratatamentului aplicat fiinţelor umane
şi crimele săvârşite împotriva copiilor, a traficului de droguri şi de arme, a corupţiei şi a fraudei…”.
Consiliul hotăreşte în acest domeniu pe baza votului unanim, la propunerea Comisiei sau a unui stat
membru.

Cooperarea întărită
Procedura de cooperare întărită se poate aplica şi în cazul celui de-al treilea pilon (JAI). Astfel,
dispoziţiile generale abordate în cadrul primului pilon se aplică în mod identic şi în cazul celui de-al
treilea, în afara celei care priveşte autorizaţia din partea Comisiei, care nu mai este necesară, fiind
limitată la un simplă înştiinţare (art.40). Această dispoziţie este în conformitate cu spiritul JAI, bazat pe
cooperarea interguvernamentală.

 E. Bilanţ
Aportul Tratatului de la Amsterdam la procesul de integrarea europeană este departe de a fi
satisfăcător. Trebuie, însă, subliniat faptul că Tratatul conţine o serie de dispoziţii care vizează crearea
unui adevărat “spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei”, permiţând şi o integrarea mai rapidă prin
mijlocirea indirectă a mecanismelor de cooperare întărită.
În schimb, Tratatul nu conţine decât puţine dispoziţii referitoare referitoare la reformele
instituţionale în vederea extinderii. Astfel, un protocol referitor la acest subiect este anexat Tratatului. El
prevede mai ales organizarea unei noi Conferinţe Interguvernamentale (CIG) privitoare la aceste
probleme.
Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare începând de la 1 mai 1999. Consiliul European de la
Köln din 3 şi 4 iunie 1999 a confirmat necesitatea organizării unei noi Conferinţe Interguvernamentale
şi a modificat calendarul stabilit în protocolul anexat Tratatului de la Amsterdam. În cadrul acestei
Conferinţe, statele membre s-au pus de acord asupra necesităţii elaborării unei carte a drepturilor
fundamentale, care să cuprindă ansamblul drepturilor fundamentale în vigoare în statele Uniunii.
Noua Conferinţă Interguvernamentală a debutat la 15 februarie 2000, ea dând naştere Tratatului de
la Nisa.

8.2. Tratatul de la Nisa

 A. Semnarea
 Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001.
 B. Data intrării în vigoare
 Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Ultimul stat care l-a ratificat pe
calea referendumului, la 19 octombrie 2002, a fost Irlanda. La această dată, 62,89%
dintre irlandezi au votat în favoarea tratatului, după ce în 2001 l-au respins. O a doua
respingere ar fi făcut probabil tratatul inutil şi ar fi compromis în mod grav viitoarele
extinderi.

 C. Conţinutul tratatului
Tratatul semnat la Nisa la 26 februarie 2001, a modificat din nou funcţionarea instituţiilor europene.
El se referă, de asemenea, şi la cooperarea întărită.
 În cadrul întâlnirii de la Nisa au fost pregătite viitoarele extinderi şi a fost stabilit calendarul
viitoarelor aderări.
Modificările instituţionale prevăzute în cadrul Tratatului de la Nisa au menirea de a permite Uniunii
lărgite să lucreze în mod eficient. Tratatul insistă mai ales pe trei puncte, care nu au fost reglementate la
Amsterdam. Concluzionând, se poate spune că Tratatul schiţează evoluţia instituţiilor europene după
viitoarele extinderi.

 D. Reformele instituţionale
Amintim aici doar principalele modificări în materie instituţională.
Parlamentul
Noua alcătuire a Parlamentului European a devenit operaţională în urma ultimelor alegeri, care au
avut loc în anul 2004.
Tratatul de la Amsterdam a fixat numărul de deputaţi europeni la 700. Trataul de la Nisa a ridicat
numărul lor la 732.
Puterile Parlamentului sunt din nou lărgite, procedura de codecizie fiind extinsă la noi domenii.
Consiliul UE
Ponderea voturilor în cadrul Consiliului UE a fost modificată, fiind aplicabilă începând cu 1 ianuarie
2005, dată la care majoritatea calificată e obţinută dacă sunt îndeplinite două condiţii.

Numărul de deputaţi din cadrul Parlamentului European3 (până în iunie 2004)

Germania 99 Portugalia 25
Franţa 87 Suedia 22
Italia 87 Austria 21
Marea Britanie 87 Danemarca 16
Spania 64 Finlanda 16
Olanda 31 Irlanda 15
Belgia 25 Luxemburg 6
Grecia 25 TOTAL 626

Numărul de deputaţi din cadrul Parlamentului european4 (din iunie 2004)

Germania 99 Bulgaria 17
Marea Britanie 72 Austria 17
Franţa 72 Slovacia 13
Italia 72 Danemarca 13
Spania 50 Finlanda 13
Polonia 50 Irlanda 12
România 33 Lituania 12
Olanda 25 Letonia 8
Grecia 22 Slovenia 7
Republica Cehă 20 Estonia 6
Belgia 22 Cipru 6
Ungaria 20 Luxemburg 6
3
În ordinea importanţei.
4
În ordinea importanţei.
Portugalia 22 Malta 5
Suedia 18 TOTAL 732

Ponderea voturilor în cadrul Consiliului UE

Germania 29 Bulgaria 10
Marea Britanie 29 Austria 10
Franţa 29 Slovacia 7
Italia 29 Danemarca 7
Spania 27 Finlanda 7
Polonia 27 Irlanda 7
România 14 Lituania 7
Olanda 13 Letonia 4
Grecia 12 Slovenia 4
Republica Cehă 12 Estonia 4
Belgia 12 Cipru 4
Ungaria 12 Luxemburg 4
Portugalia 12 Malta 3
Suedia 10 TOTAL 345

Decizia este adoptată dacă majoritatea calificată este atinsă (255/345).

Dacă un alt stat membru o cere, este necesar ca majoritatea calificată să reprezinte 62% din
totalul populaţiei UE. Dar această cerinţă nu este automată deoarece ea nu poate fi solicitată decât atunci
când se impune o verificare.
Tratatul cuprinde şi o serie de prevederi referitoare la aprofundarea procesului de integrare. Una
dintre cele mai importante măsuri în acest sens este cea referitoare la extinderea domeniilor în care se
hotăreşte pe baza majorităţii calificate. Astfel, din momentul aplicării, 90% dintre deciziile UE trebuiau
să fie luate pe baza majorităţii calificate. În câteva domenii, însă, hotărâririle trebuiau luate în continuare
pe baza votului unanim (de exemplu sănătate, fiscalitate şi securitate socială).
Pentru a proteja valorile democratice, procedura instituită prin Tratatul de la Amsterdam este
completată. Noua procedură permite introducerea unei proceduri de alertă. În acest caz, Consiliul UE,
după consultarea Parlamentului, adresează o recomandare statului membru în care s-a produs o violare a
drepturilor fundamentale. În acest caz, Consiliul hotăreşte pe baza majorităţii a 4/5 din membrii săi.

Comisia
În ceea ce priveşte Comisia, problema structurii sale nu este definitiv reglementată la ora actuală.
Se consideră, astfel, că alcătuirea sa va evolua de-a lungul timpului:
 Din anul 2005, Comisia trebuie este alcătuită din câte un reprezentant al fiecărui stat
membru (până la acest moment cele patru mari state ale UE aveau câte doi comisari);
 În momentul în care UE va număra 27 de membri, numărul de comisari va fi inferior
numărului de state membre. Membrii vor fi desemnaţi pe baza rotaţiei egalitare. Numărul
precis de membri şi ordinea rotaţiei nu sunt încă stabilite la ora actuală ele urmând a fi
stabilite în momentul în care Uniunea va număra 27 de membri.
 Articolul 214 al Tratatului de la Nisa modifică şi modul de desemnare al membrilor Comisiei.
Potrivit acestui articol, Preşedintele Comisiei urmează a fi desemnat de către Consiliul european care
hotăreşte pe baza majorităţii calificate. Desemnarea este supusă aprobării Parlamentului European.
Acest articol mai stipulează şi faptul că, Consiliul European, hotărând pe baza majorităţii calificate şi de
comun acord cu Preşedintele desemnat, adoptă lista celorlalte personalităţi pe care preconizează să le
numească ca şi comisari, listă stabilită în conformitate cu propunerile făcute de către fiecare stat
membru. Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei, astfel desemnaţi, sunt supuşi, în calitate de corp
politic, unui vot de aprobare final din partea Parlamentului European. În final, Preşedintele şi membrii
desemnaţi ai Comisiei sunt numiţi de către Consiliu, care hotăreşte pe baza majorităţii calificate.
Articolul 214 are şi un aspect mai controversat. Astfel, potrivit prevederilor acestuia, Consiliul
European statuează pe baza majorităţii calificate, ceea ce înseamnă că unele state membre pot asista la
impunerea unui Preşedinte al Comisiei şi a unor comisari cu care ele nu sunt de acord.
Tratatul prevede şi o creştere a puterilor preşedintelui (art.217).

Instituţii jurisdicţionale
Tratatul de la Nisa modifică competenţele instituţiilor jurisdicţionale. El extinde mai ales
competenţele Tribunalului de Primă Instanţă la toate recursurile directe (mai ales cele în anulare) şi la
anumite recursuri prejudiciare. Totodată, competenţele CJCE sunt extinse.
Prevăzute în Tratatul de la Amsterdam, modalităţile de punere în aplicare a cooperării întărite
sunt modificate prin Tratatul de la Nisa.
 Tratatul stabileşte la 8 numărul minim (în locul majorităţii) de state membre necesare pentru
introducerea cooperării întărite.
 Dreptul de veto acordat statelor membre prin Tratatul de la Amsterdam este acum eliminat.
Tratatul de la Nisa mai introduce şi noi dispoziţii în domeniul Politicii Externe şi de Securitate
Comună (PESC). Astfel, el autorizează statele membre să recurgă la cooperarea întărită pentru punerea
în aplicare a unor acţiuni sau poziţii comune – iniţiativă până atunci imposibilă în virtutea tratatelor
precedente. Trebuie remarcat faptul că de la aceste cooperări sunt excluse, în conformitate cu articolul
27 B, ” problemele care au implicaţii militare sau în domeniul apărării”.

 E. Carta drepturilor fundamentale

În cadrul Consiliului European din 3 şi 4 iunie 1999 de la Köln, şefii de stat şi de guvern au căzut de
acord asupra faptului că era necesară, având în vederea amploarea procesului de dezvoltare pe care îl
luase Uniunea, întărirea caracterului său democratic şi reunirea drepturilor fundamentale în vigoare într-
un document unic.
Elaborarea proiectului Cartei a revenit unei convenţii. Structura acestei convenţii era una
deosebită, având în vedere faptul că ea cuprindea un reprezentant din partea fiecărui guvern al statelor
membre, un reprezentant al Comisiei, 16 membri ai Parlamentului European şi 2 delegaţi din partea
fiecărui parlament naţional. În cadrul convenţiei se amestecă, astfel, reprezentanţii europeni şi cei
naţionali, proveniţi atât din ramura executivă, cât şi din cea legislativă. Au fost prezenţi şi doi
reprezentanţi ai CJCE (Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene) şi ai Consiliului Europei, pe post de
observatori. Mai mult, CES (Comitetul Economic şi Social), Comitetul Regiunilor (CR), precum şi
Mediatorul european au fost invitaţi să participe la dezbateri.
Proiectul Cartei a fost supus atenţiei Consiliului european, reunit la Biarritz , pe 13 şi 14
octombrie 2000, care l-a primit în mod favorabil. Parlamentul European s-a pronunţat în acelaşi sens în
noiembrie. În fine, pe 7 decembrie 2000, Carta Drepturilor Fundamentale a fost aprobată de către toate
cele trei instituţii (Comisia, Consiliul, Parlamentul), în perioada întrunirii de la Nisa.
 În cadrul Consiliului European de la Nisa s-a decis ca textul Cartei să nu fie integrat în Tratate,
ci să se examineze chestiunea statutului său juridic în cadrul dezbaterilor asupra viitorului Uniunii
Europene, ce urmau să se deschidă la 1 ianuarie 2001.
Carta este alcătutită din şapte capitole, dintre care cel de-al şaptelea defineşte dispoziţiile
generale.

Capitolul 1: demnitate
Demnitate umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii şi a
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclavajului şi a muncii forţate.

Capitolul 2: libertate
Dreptul la libertate şi la siguranţă, respectul vieţii private şi familiale, protecţia datelor cu
caracter personal, dreptul de căsătorie şi de fondare a unei familii, libertatea de gândire, de conştiinţă şi
de religie, libertatea de exprimare şi de informare, libertatea de reuniune şi de asociere, libertatea artelor
şi ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea profesională şi dreptul de a lucra, libertatea de a întreprinde,
dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecţie în caz de îndepărtare, expulzare şi extrădare.

Capitolul 3: egalitate
Egalitate în drepturi, ne-discriminare, diversitate culturală, religioasă şi lingvistică, egalitate între
bărbaţi şi femei, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor
handicapate.

Capitolul 4: solidaritate
Dreptul la informare şi la consultare al muncitorilor în cadrul întreprinderilor, dreptul la
negociere şi la acţiuni colective, dreptul de acces la serviciile de plasare, protecţie în caz de concediere
nejustificată, condiţii de muncă juste şi echitabile, interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor care
muncesc, viaţă familială şi viaţă profesională, securitate socială şi ajutor social, protecţia sănătăţii,
accesul la servicii de interes economic general, protecţia mediului, protecţia consumatorilor.

Capitolul 5: cetăţenie
Dreptul de vot şi de eligibilitate la alegerile pentru Parlamentul European, dreptul de vot şi de
eligibilitate la alegerile municipale, dreptul la o bună administraţie, dreptul de acces la documente şi la
Mediator, dreptul de petiţie, libertatea de circulaţie şi de sejur, protecţie diplomatică şi consulară.

Capitolul 6: justiţie
Dreptul la un recurs efectiv şi la un tribunal imparţial, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la
apărare, principiile de legalitate şi de proporţionalitate a delictelor şi a pedepselor, dreptul de a nu fi
judecat şi pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune.
Carta reuneşte într-un singur document ansamblul drepturilor personale. Aceste drepturi sunt de
trei feluri şi se bazează pe texte juridice deja existente: civile, aşa cum sunt definite ele de Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, politice, aşa cum sunt definite prin Tratatele UE, şi sociale, aşa cum
sunt stabilite în Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale Muncitorilor adoptată la Strasbourg în
decembrie 1989.

8.3. Viitorul Europei

 Cu ocazia Consiliului European de la Laeken din 14 şi 15 decembrie 2001, şefii de stat şi de
guvern ai ţărilor membre au convenit asupra necesităţii convocării unei convenţii, în cadrul căreia să se
discute posibilitatea iniţierii unei reforme instituţionale.
Această convenţie avea drept obiectiv principal pregătirea conferinţei interguvernamentale din
2004. Convenţia s-a reunit începând cu 1 martie 2002. În cadrul acesteia s-au discutat problemele legate
de reforma instituţională şi de oportunitatea stabilirii unei constituţii europene. Preşedenţia Convenţiei a
fost asigurată de către Valéry Giscard d’Estaing (fostul Preşedinte al Republicii franceze), în timp ce
Giuliano Amato (fostul Preşedinte al Consiliului italian) şi Jean-Luc Dehaene (fostul prim-ministru
belgian) au fost cei doi vicepreşedinţi.
Structura Convenţiei pentru viitorul Europei este aproape identică cu cea a Convenţiei întrunite
pentru elaborarea Cartei Drepturilor fundamentale.
Scopul acestei noi convenţii era de a reflecta asupra problemelor legate de structura Uniunii
Europene. Era necesară o Constituţie Europeană? Trebuie mers spre o Europă federală? Trebuie să se
rămână la o Europă compusă din state naţionale?
La 28 octombrie 2002, Valéry Giscard d’Estaing a prezentat un prim proiect de constituţie
europeană. Acest text pare a realiza un compromis între tezele federale şi cele interguvernamentale, ceea
ce este evident chiar de la articolul 1: “O uniune de state europene, care îşi păstrează identitatea
naţională, care îşi coordonează în mod strâns politicile la nivel european şi care gestionează la nivel
federal, o serie de competenţe comune”.5
Lucrările Convenţiei s-au finalizat la 13 iunie 2003, cu elaborarea unui proiect de constituţie
europeană, care trebuie supus spre adoptare statelor membre în cadrul unei conferinţe
interguvernamentale. În cazul în care proiectul va fi adoptat, la fel ca orice tratat european, el va trebui
supus ratificării fiecărui stat membru.

PARTEA II.

INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL 1. SISTEMUL EXECUTIV

1.1.CONSILIUL EUROPEAN
Neprevăzută în cadrul Tratatului de la Roma, această importantă instituţie a apărut ca un rezultat
firesc al practicii politice din cadrul Comunităţii Europene (numeroasele întâlniri din perioada 1961-
1964), ea luând fiinţă în mod oficial în urma Conferinţei de la Paris din 10 decembrie 1974, fiind mai
apoi înscrisă şi în Actul Unic European. Tratatul de la Maastricht a fost cel care i-a stabilit funcţiunile,
reluând anumite propuneri ale Declaraţiei de la Stuttgart din 19 iunie 1983.
 Organizarea
Consiliul European grupează şefii de stat şi de guvern ai celor 25 (27 din 2007) de state membre
(însoţiţi de miniştrii de externe, Preşedintele Comisiei şi comisarul însărcinat cu relaţii externe).
Secretarul General al Consiliului participă şi el adeseori la şedinţele Consiliului, în virtutea unei practici
dezvoltate de-a lungul anilor.
Preşedintele Consiliului European este şeful de stat sau de guvern a cărui ţară deţine Preşedinţia
Uniunii. Tratatul de la Maastricht prevede faptul că la întrunirile Consiliului European pot participa şi
miniştrii economiei atunci când se discută probleme legate de Uniunea economică şi monetară.
5
Le Monde, 28 octombrie 2002.
 Întrunirea Consiliului European se deschide cu o intervenţie din partea preşedintelui Parlamentului
European, după care lucrările se derulează, de obicei, pe durata a două zile (o excepţie a constituit-o
Consiliul de la Nisa care s-a derulat pe durata a patru zile din 8 până în 11 decembrie 2000).
De-a lungul unui an au loc patru consilii. Iniţial, aceste consilii aveau loc în ţările care exercitau
preşedinţia Uniunii, însă, printr-un protocol anexat Tratatului de la Nisa s-a stabilit Bruxelles-ul ca loc
de desfăşurare pe viitor a şedinţelor Consiliului european.

CONSILIILE EUROPENE ORDINARE ŞI EXTRAORDINARE ŢINUTE ÎN PERIOADA 1999-2003

ORAŞE DATA
Berlin Martie 1999
Köln Iunie 1999
Tampere Octombrie 1999
Helsinki Decembrie 1999
Lisabona Martie 2000
Feria Iunie 2000
Biarritz Octombrie 2000
Nisa Decembrie 2000
Stockholm Martie 2001
Göteborg Iunie 2001
Bruxelles Septembrie 2001
Gand Octombrie 2001
Laeken Decembrie 2001
Barcelona Martie 2002
Sevilla Iunie 2002
Bruxelles Octombrie 2002
Copenhaga Decembrie 2002
Bruxelles Martie 2003
Tesalonic Iunie 2003

 Atribuţii
Organism interguvernamental, Consiliul European are menirea de a defini direcţiile majore de
evoluţie politică şi economică ale Uniunii europene, precum şi priorităţile şi calendarul Uniunii.
o Acţiuni pe plan politic: revizuirea tratatelor, construcţia politică a Europei, politica de
imigraţie.
o Acţiuni pe plan militar: în Bosnia, în Kosovo (dar în cooperare cu NATO).
o Acţiuni pe plan economic: Politica Agricolă Comună, Uniunea economică şi monetară.
o Acţiuni pe plan social: politica socială, agenda socială.
De asemenea, Consiliul ia poziţie în cazul dosarelor sensibile ale momentului şi formulează
recomandări.
 Finanţarea PAC: Consiliul de la Berlin-martie 1999
 Reforma instituţiilor: Consiliul de la Nisa-decembrie2000
 Lupta contra terorismului: Consiliile de la Bruxelles şi Laeken-septembrie şi decembrie
2001
  Politica de imigraţie: Consiliul de la Sevilla-iunie 2002

1.2. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Tratatul prin care instituţiile celor trei Comunităţi Europene au fuzionat a fost semnat la 8 aprilie
1965 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1967.
Vechiul Consiliu de Miniştri a devenit Consiliul Uniunii Europene după intrarea în vigoare la 1
noiembrie 1993 a Tratatului de la Maastricht. Această instituţie reprezintă interesele statelor membre ale
Uniunii.

■ Structura Consiliului Uniunii

Este alcătuit din 27 de miniştri ai statelor membre (Afaceri externe, Justiţie şi Interne,
Agricultură, Economie/Finanţe în funcţie de subiectul discutat). Preşedinţia se schimbă la fiecare şase
luni, în conformitate cu decizia din 1 ianuarie 1995.
LISTA ŢĂRILOR AFLATE LA PREŞEDENŢIA CONSILIULUI UNIUNII DIN 1999 PÂNĂ ÎN 2006
ANUL Primul semestru Al doilea semestru
1999 Germania Finlanda
2000 Portugalia Franţa
2001 Suedia Belgia
2002 Spania Danemarca
2003 Grecia Italia
2004 Irlanda Olanda
2005 Luxemburg Marea Britanie
2006 Austria Finlanda

Ponderea voturilor în cadrul Consiliului în anul

2003
Germania 10 Portugalia 5
Franţa 10 Austria 4
Italia 10 Suedia 4
Marea Britanie 10 Danemarca 3
Spania 8 Irlanda 3
Belgia 5 Finlanda 3
Grecia 5 Luxemburg 2
Olanda 5
Total 87
Majoritate calificată 62

Ponderea voturilor în cadrul Consiliului

Într-o Uniune de 25 de state

 În anul 2004 Din 1 ianuarie 2005
Germania 10 29
Marea Britanie 10 29
Franţa 10 29
Italia 10 29
Spania 8 27
Polonia 8 27
Olanda 5 13
Grecia 5 12
Belgia 5 12
Portugalia 5 12
Rep. Cehă 5 12
Ungaria 5 12
Suedia 4 10
Austria 4 10
Slovacia 3 7
Danemarca 3 7
Finlanda 3 7
Irlanda 3 7
Lituania 3 7
Letonia 3 4
Slovenia 3 4
Estonia 3 4
Cipru 2 4
Luxemburg 2 4
Malta 2 3
Total 124 321
Majoritate calificată 88 232

Într-o Uniune de 27 de state

(în 2007)
Germania 29
Franţa 29
Italia 29
Marea Britanie 29
Spania 27
Polonia 27
România 14
Olanda 13
Belgia 12
Grecia 12
 Ungaria 12
Portugalia 12
Rep. Cehă 12
Austria 10
Bulgaria 10
Suedia 10
Danemarca 7
Finlanda 7
Irlanda 7
Slovacia 7
Lituania 7
Cipru 4
Estonia 4
Letonia 4
Luxemburg 4
Slovenia 4
Malta 3
Total 345
Majoritate 255
calificată

Actualul Secretar General al Consiliului UE, Javier Solana, îndeplineşte şi funcţia de Înalt
Reprezentant pentru PESC, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Amsterdam şi ale Consiliului
European de la Köln din iunie 1999. El a fost desemnat în unanimitate de către Consiliu (prin majoritate
calificată de la Tratatul de la Nisa) şi conduce o structură de aproximativ 3000 de persoane.
Reuniunile Consiliului au loc în majoritatea cazurilor la Bruxelles, fiind convocate la iniţiativa
Preşedinţiei (care stabileşte şi ordinea de zi), a Comisiei sau a unui stat membru. În activitatea sa,
Consiliul este ajutat de către Comitetul reprezentanţilor permanenţi, numit COREPER, şi de către
comitetele tehnice (Comitetul economic şi financiar, de agricultură etc). În plus, în funcţie de tema
reuniunii, participă şi miniştrii responsabili, Secretarul general, Consilierul juridic şi Comisarul în a
cărui arie de expertiză intră problema discutată.
În funcţie de subiectul abordat, Consiliul poate reuni miniştrii Afacerilor externe (formaţiune
generală), pe cei ai Agriculturii, pe cei ai Economiei şi Finanţelor (Ecofin), fie separat, fie regrupaţi
(consiliu Jumbo).
În cadrul Consiliului European de la Sevilla din 21 iunie 2002, s-a hotărât reducerea numărului
de formaţiuni ale Consiliului Uniunii de la şaisprezece la nouă. De asemenea, pe marginea acestor
reuniuni se organizează o serie de conferinţe informale.
În cadrul Consiliului se utilizează trei proceduri de vot (art. 148 TCE)6:
 Regula majorităţii simple: 8 state din 15 (în cazul primului pilon).
 Regula majorităţii calificate, introdusă de către Actul unic: 62 de voturi din 87 cu o
minoritate de blocaj de 26 de voturi. Dacă textul ce urmează a fi adoptat nu provine de la
comisie, cele 62 de voturi trebuie să provină de la cel puţin 10 state. (regulă valabilă pentru
cel de-al doilea şi cel de-al treilea pilon).

6
TCE = Tratatul Comunităţii Europene
  Unanimitatea nu mai este necesară decât în ceea ce priveşte problemele de natură fiscală,
noile aderări şi revizuirea tratatelor, dar această procedură este din în ce mai evitată.
Tratatul de la Nisa prevede o majoritate calificată de 255 de voturi din 345 începând cu 1
ianuarie 2005, dar, ţinând cont de aderarea la 1 mai 2004 a zece noi state la Uniunea Europeană, precum
şi de preconizata aderare a României şi Bulgariei în 2007, Consiliul European de la Bruxelles din 25
octombrie 2002 a stabilit următoarele noi majorităţi calificate:
- de la 1 mai 2004 la 31 decembrie 2004: 88 de voturi din 124 (adaptarea sistemului
existent);
- de la 1 ianuarie 2005 la 31 decembrie 2006: 232 de voturi din 321 (adaptarea
Tratatului de la Nisa);
- în 2007: 255 voturi din 345 (aplicarea Tratatului de la Nisa).
Această majoritate calificată va trebui să reprezinte cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii.
În plus, domeniile în care se aplică procedura majorităţii calificate au fost extinse.
Lista noilor formaţiuni ale Consiliului Uniunii
(stabilite la Sevilla, în iunie 2002)
● afaceri generale şi relaţii externe;
● afaceri economice şi financiare;
● justiţie şi afaceri interne;
● şomaj, politică socială, sănătate, protecţia consumatorului;
● competitivitate (piaţa internă, industrie şi cercetare);
● transporturi, comunicaţii, energie;
● agricultură şi pescuit;
● mediu;
● educaţie, tineret şi cultură.

■ Atribuţii
Consiliul Uniunii Europene este o instituţie interguvernamentală, care are drept scop apărarea
intereselor statelor membre ale Uniunii. Competenţele sale sunt extinse la nivelul celor trei piloni ai
Uniunii, în conformitate cu articolul 202 TCE.
Consiliul exercită puterea normativă, fie singur, fie împreună cu Parlamentul, sub formă de
reglementări, directive şi decizii în cadrul pilonului comunitar vizat.
Pregătirea reuniunilor este realizată de către reprezentanţii permanenţi sau COREPER, reuniţi în
două formaţiuni: ambasadorii (care dezbat problemele politice) şi adjuncţii lor (care dezbat chestiunile
tehnice). Rezultatele acestor dezbateri sunt comunicate Consiliului, aflându-se astfel dacă există sau nu
consens în ceea ce priveşte problemele discutate.
În ceea ce priveşte politica externă (cel de-al doilea pilon), Consiliul poate să propună o serie de
acţiuni comune şi să încredinţeze aceste misiuni unei structuri speciale numită Troika, care grupează, în
conformitate cu Tratatul de la Amsterdam, preşedinţia actuală şi cea viitoare, precum şi Secretarul
general în colaborare cu Comisia.
În domeniul colaborării poliţieneşti şi judiciare (cel de-al treilea pilon), Consiliul poate
întreprinde acţiuni comune (de exemplu unitatea anti-drog a Europol) şi poate încheia convenţii.
Consiliul poate încheia acorduri internaţionale şi poate împuternici Comisia să negocieze cu terţe
ţări (de exemplu, negocierile purtate cu ţările Europei Centrale şi de Est în vederea aderării lor la
Uniune, precum şi negocierile purtate cu ţările semnatare ale Convenţiei de la Lomé) sau cu cu
organismele internaţionale (de exemplu, cu Organizaţia Mondială a Comerţului în cadrul negocierilor
comerciale).
 Consiliul are puterea de revizuire a tratatelor (articolul 48 al TCE), atât prin convocarea unei
conferinţe interguvernamentale (CIG), cât şi prin apelul la procedura simplificată care nu presupune
ratificarea din partea statelor membre.
Consiliul dispune, de asemenea, de puterea de codecizie, alături de Parlamentul European, în
numeroase domenii şi mai ales în domeniul bugetar: astfel, el are ultimul cuvânt în ceea ce priveşte
cheltuielile obligatorii.
Consiliul este cel care defineşte liniile directoare ale politicilor economice şi asigură coordonarea
lor, mai ales după Tratatul de la Maastricht şi constrângerile impuse prin pactul de stabilitate şi de
creştere. De asemenea, el este cel care decide intrarea statelor în zona euro.
El este cel care-i numeşte pe cei 25 de membri ai Curţii de conturi pe baza votului unanim
(majoritate calificată în urma semnării tratatului de la Nisa).
În fine, trebuie menţionat faptul că Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam au permis un
mai bun acces la documente şi o anumită transparenţă a deliberărilor.

1.3. COMISIA
Tratatul de fuzionare a executivelor (intrat în vigoare în 1967) a permis înlocuirea Înaltei
Autorităţi a CECO (1952) şi a comisiilor CEE şi CEEA, create prin Tratatul de la Roma (1958), cu o
Comisie unică.
Această instituţie reprezintă interesul general al Uniunii, având un caracter supranaţional. Ea
este, de asemenea, cea mai mare instituţie comunitară (aproape 20 000 de funcţionari şi agenţi),
dispunând de birouri şi delegaţii. Sediul său este la Bruxelles.
Conform prevederilor Tratatului de la Amsterdam (art.214 TCE), Comisarii sunt desemnaţi de
către statele membre, dar cu aprobarea Preşedintelui şi în urma audierii şi investiturii în Parlamentul
european. Statele mari (Germania, Franţa, Spania, Italia şi Marea Britanie) aveau câte doi comisari, în
timp ce statele mai mici aveau doar unul singur.
Sistemul a fost schimbat prin Tratatul de la Nisa, care prevede că începând cu anul 2005, fiecare
stat membru va fi reprezentat de către un singur comisar, numărul maxim de comisari fiind de 27 în
urma extinderii prevăzute pentru anul 2007. În privinţa structurii ulterioare a Comisiei, cel care va
decide va fi Consiliul Uniunii, care va statua pe baza votului unanim.
Actualul Preşedinte al Comisiei Europene este portughezul José Manuel Barroso, care i-a
succedat italianului Romano Prodi. Comisia Barroso a intrat în funcţiune la 22 noiembrie 2004, iar
preşedintele Barroso a depus jurământul în faţa Curţii europene de Justiţie de la Luxemburg la 21
ianuarie 2005.
■ Atribuţii
Principala sarcină a Comisiei este de a veghea la respectarea tratatelor comunitare, deoarece ea
este un organ supranaţional: ea poate atenţiona statele membre în cazul întârzierii în aplicarea unor
directive sau poate chiar aplica amenzi acelor întreprinderi care abuzează de poziţia lor dominantă pe
piaţă, poate autoriza acordarea de subvenţii, poate sesiza Curtea Europeană de Justiţie în cazul în care un
stat membru încalcă obligaţiile comunitare pe care şi le-a asumat şi operează, de asemenea, controlul
clauzelor de salvgardare acordate statelor membre.
Comisia deţine, în principal, puterea de iniţiativă, regăsindu-se, astfel, în centrul procesului
decizional alături de Consiliul Uniunii şi de Parlament (împreună, cele trei instituţii alcătuiesc aşa-
numitul “triunghi instituţional”). Într-adevăr, marea parte a reglementărilor, directivelor şi deciziilor
luate de către instituţiile Uniunii Europene au la bază propuneri formulate de către Comisie. Puterea de
iniţiativă este, însă, împărţită de către Comisie cu statele membre, atunci când este vorba de domeniul
politicii externe şi cel al justiţiei şi poliţiei (cel de-al doilea şi al treilea pilon).
Comisia este cea care execută deciziile Consiliului în numeroase domenii, precum bugetul,
politica agricolă comună şi politica regională prin intermediul fondurilor structurale (în special FEOGA,
FEDER şi FSE). Câmpul de acţiune al Comisiei a fost extins prin prevederile Tratatului de la
Amsterdam la domeniile sănătăţii publice şi şomajului.
O altă prerogativă a Comisiei europene este aceea de a negocia, sub tutela Consiliului, acordurile
internaţionale cu alte state sau cu organismele internaţionale (de exemplu, negocierile purtate cu
Organizaţia Mondială a Comerţului, cunoscute sub numele de millenium round). Totodată Comisia
deţine puterea de recomandare şi de aviz, care poate lua diferite forme: cărţi verzi, cărţi albe,
memorandumuri.
În fine, în virtutea principiului subsidiarităţii, introdus prin Tratatul de la Maastricht, Comisia
poate să acţioneze în locul unui stat membru “dacă acest stat nu intervine sau acţiunea sa este mai puţin
eficientă, iar interesul Uniunii este în joc”.
Activitatea instituţională a Comisiei este una general pozitivă, în ciuda criticilor formulate la
adresa ei (acţiune prea tehnocratică, insuficientă concertare, disfuncţionalităţi). Printre rezultatele
pozitive ale activităţii Comisiei pot fi amintite: crearea pieţei comune (aproximativ 300 de directive),
Uniunea economică şi monetară (raporturile Barre şi Delors), Convenţia Lomé etc.

CAPITOLUL 2. SISTEMUL LEGISLATIV

2.1. PARLAMENTUL EUROPEAN

Vechea Adunare Parlamentară europeană a devenit “Paralmentul european” odată cu semnarea
Actului Unic.
Această instituţie a devenit din ce în ce mai importantă de-a lungul timpului, în urma semnării
tratatelor europene, ceea ce este firesc deoarece ea reprezintă popoarele Uniunii, apărându-le interesele
prin intermediul deputaţilor aleşi prin sufragiu universal direct, ca urmare a deciziei Consiliului intrată
în vigoare la 1 iulie 1978. Mai mult decât atât, Parlamentul are un rol hotărâtor în forjarea conştiinţei
europene.
■ Statutul eurodeputaţilor
Eurodeputaţii sunt aleşi pentru o perioadă de cinci ani, pe baza sufragiului universal direct,
începând cu anul 1979, prin scrutin proporţional, respectând regulile democratice.
Numărul de deputaţi a variat de-a lungul timpului. Astfel, de la 626 de deputaţi existenţi după
extinderea din 1995 s-a ajuns la 732 la ora actuală, numărul lor urmând să crească în urma aderării
României şi Bulgariei în 2007. Plafonul de 700 de deputaţi fixat de către Tratatul de la Amsterdam, a
fost depăşit în urma Tratatului de la Nisa.
Numărul de deputaţi variază în funcţie de populaţia fiecărei ţări. Astfel, Germania are 99 de
deputaţi, iar Franţa, Italia şi Marea Britanie au câte 78 de deputaţi.
Cetăţenii europeni pot vota şi pot fi aleşi fie în ţara de origine, fie în ţara de rezidenţă. Statutul de
eurodeputat este incompatibil cu cel de membru al unui guvern naţional şi cu cel de funcţionar
european. Tratatul de la Amsterdam a însărcinat Parlamentul cu stabilirea statutului şi condiţiilor de
exercitare a mandatului deputaţilor, însă doar după avizul Comisiei şi acordul Consiliului.
■Organizare
 Preşedintele actual (din anul 2004) este spaniolul Josep Borrell Fontelles, care îi succede
irlandezului Patrick Cox. Rolul său este de a prezida şedinţele plenare ale Parlamentului, reuniunile
biroului şi conferinţele preşedinţilor. De asemenea, el reprezintă Parlamentul în relaţiile externe.
Biroul este alcătuit din preşedinte, 14 vice-preşedinţi şi cinci chestori aleşi pentru doi ani şi
jumătate. Biroul numeşte un Secretar general, care conduce o structură de mai mult de 3500 de
persoane.
Conferinţa Preşedinţilor îi regrupează pe Preşedintele Parlamentului şi pe preşedinţii grupurilor
politice. Rolul său este de a stabili atribuţiile Comisiilor, calendarul şi ordinea de zi a sesiunilor.
Parlamentul actual este alcătuit din şapte grupuri politice transnaţionale:
 Grupul Partidului popular european şi al democraţilor europeni (PPE-DE);
 Grupul Partidului socialiştilor europeni (PSE);
 Grupul Partidului european al liberalilor, democraţilor şi reformatorilor (ALDE);
 Grupul verzilor/Alianţa liberă europeană (V/ALE);
 Grupul confederal al stângii unitare europene şi al stângii verzi nordice (GUE/NGL);
 Grupul Uniunii pentru Europa naţiunilor (UEN);
 Grupul Independenţilor, Grupul Democratic (IND/DEM).
Trebuie remarcat, de asemenea, faptul că există şi un grup numit al “neînscrişilor”, iar grupul
independenţilor a dispărut.
Pentru a forma un grup politic este necesar un număr minim de deputaţi (de la 29, 24, 18 la 4, cu
condiţia ca deputaţii respectivului grup să provină din două, trei, patru sau chiar mai multe state
membre).
Preşedinţii grupurilor politice sunt următorii:
 Hans-Gert Poettering (Germania): Grupul Partidului popular european şi al democraţilor
europeni (PPE-DE);
 Martin Schulz (Germania): Grupul Partidului socialiştilor europeni (PSE);
 Graham Watson (Marea Britanie): Grupul Partidului european al liberalilor, democraţilor şi
reformatorilor (ALDE);
 Monica Frassoni (copreşedinte – Italia), Daniel Cohn-Bendit (copreşedinte-Germania): Grupul
verzilor/Alianţa liberă europeană (V/ALE);
 Francis Wurtz (Franţa): Grupul confederal al stângii unitare europene şi al stângii verzi nordice
(GUE/NGL);
 Brian Crowley (copreşedinte – Irlanda), Cristiana Muscardini (copreşedinte – Italia): Grupul
Uniunii pentru Europa naţiunilor (UEN);
 Miroslaw M. Piotrowski (Polonia): Independenţii, Grupul Democratic (IND/DEM);
Evoluţia repartiţiei scaunelor de deputat în cadrul Parlamentului European în perioada 2004 şi 2009

Înaintea aderării Bulgariei şi României După aderarea Bulgariei şi României

Alegerile din 2004 Înainte de alegerile După alegerile din
din 2009 2009
Statele membre 570 570 535
Germania 99 99 99
Franţa 78 78 72
Italia 78 78 72
Marea Britanie 78 78 72
Spania 54 54 50
Olanda 27 27 25
Belgia 24 24 22
Grecia 24 24 22
Portugalia 24 24 22
Suedia 19 19 18
Austria 18 18 17
Danemarca 14 14 13
Finlanda 14 14 13
Irlanda 13 13 12
Luxemburg 6 6 6
Ţările care au aderat 162 162 151
în 2004
Polonia 54 54 50
Rep. Cehă 24 24 22
Ungaria 24 24 22
Slovacia 14 14 13
Lituania 13 13 12
Letonia 9 9 8
Slovenia 7 7 7
Estonia 6 6 6
Cipru 6 6 6
Malta 5 5 5
Ţările care au aderat 54 50
în 2007
România 36 33
Bulgaria 18 17
Total general 732 786 736

Sursa: www.europa.eu.
■ Modul de funcţionare
Parlamentul îşi are sediul la Strasbourg. Sesiunea anuală începe în cea de-a doua zi de marţi din
luna martie şi îşi continuă activitatea în fiecare lună din an timp de o săptămână. Parlamentul European
îşi desfăşoară activitatea în cadrul a 12 sesiuni plenare pe an.
În celelalte săptămâni, deputaţii se reunesc în cadrul grupurilor politice sau în cadrul Comisiei
parlamentare de la Bruxelles unde studiază textele sau rapoartele asupra cărora trebuie să se pronunţe.
Adesea, în cadrul şedinţelor plenare, sunt invitaţi şefi de state străine să se adreseze
eurodeputaţilor.
Începând cu data de 20 iulie 1999, douăzeci şi şapte de comisii permanente au fost însărcinate cu
analizarea propunerilor venite din partea Comisiei. În urma acestei analize, comisiile întocmesc rapoarte
în funcţie de domeniile lor de competenţă, care sunt înaintate spre examinare grupurilor politice,
discutate şi supuse votului în şedinţă plenară de către deputaţi (raport şi amendamente).
Parlamentul mai poate să înfiinţeze Comisii temporare şi Comisii de anchetă, la cererea unui
sfert dintre membri săi.
Pe lângă acestea, există şi Comisii parlamentare mixte (care au rolul de a lega Parlamentul
european de parlamentele ţărilor candidate) şi delegaţii interparlamentare (care fac legătura cu cele ale
terţelor state)
 ■ Atribuţii
Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam au lărgit în mod considerabil atribuţiile
parlamentului şi domeniile sale de intervenţie.

Parlamentul “colegislator”
Parlamentul European împarte cu Consiliul Uniunii prerogativa adoptării legislaţiei comunitare,
prin aplicarea mai multor proceduri:
 Codecizia, introdusă prin Tratatul de la Maastricht, pune Parlamentul pe picior de egalitate cu
Consiliul, deoarece într-un număr important de domenii, el poate împiedica adoptarea unui text
la cea de-a doua lectură (art.251 TCE).
 Cooperarea, introdusă prin Actul Unic, este pe cale de a fi eliminată după adoptarea Tratatului de
la Amsterdam. Conform acestei proceduri, Consiliul este constrâns să recurgă la regula
unanimităţii, în cazul în care propunerea sa legislativă este respinsă în cadrul Parlamentului, la
cea de-a doua lectură.
 Avizul conform, de care trebuie să ţină cont Consiliul, vizează acordurile internaţionale, noile
aderări, fondurile structurale, sistemul european de bănci centrale şi violarea repetată a
drepturilor fundamentale de către un stat membru (Tratatele de la Amsterdam şi Nisa).
 Avizul simpu permite Parlamentului să-şi exprima poziţia, dar Consiliul nu este obligat să ţină
cont de părerea acestuia. Cu toate acestea, în domeniul politicii externe şi de afaceri interne,
Parlamentul trebuie consultat în mod obligatoriu.

Domeniile de aplicare ale codeciziei:

 Domeniile prevăzute în Tratatul de la Maastricht:
- libera circulaţie a muncitorilor,
- libertatea de instalare, recunoaşterea mutuală a diplomelor,
- libera prestare de servicii,
- apropierea legislaţiilor (piaţa unică),
- educaţie şi cultură,
- sănătate (acţiuni de încurajare),
- protecţia consumatorilor,
- reţelele transeuropene (orientări),
- cercetare,
- mediu.
 Domeniile prevăzute în Tratatul de la Amsterdam:
- interzicerea discriminărilor bazate pe criterii naţionale,
- cetăţenie (circulaţia şi sejurul în alte state ale UE),
- transparenţă,
- lupta contra fraudei,
- cooperare vamală,
- statistici şi protecţia bunurilor,
- şomaj,
- politica socială (egalitatea bărbaţi/femei, securitate),
- libertatea de instalare,
- sănătate (măsuri veterinare şi fitosanitare),
- transporturi (securitate),
- reţele transeuropene (extinderea competenţelor Parlamentului),
 - FEDER (decizii de aplicare),
- cercetare (punerea în aplicare a programelor),
- mediu (aplicarea programelor),
- cooperarea în domeniul dezvoltării.

■ Parlamentul “controlor”
La fel ca în orice sistem democratic, şi în cadrul Uniunii Europene, organul deţinător al puterii
legislative exercită controlul asupra puterii executive. Parlamentul exercită acest control prin mai multe
modalităţi:
 Una dintre cele mai importante pârghii de control asupra puterii executive este reprezentată de
atribuţia Parlamentului de investire a Comisiei şi a Preşedintelui acesteia. Astfel, după intrarea în
vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Parlamentul a devenit instituţia însărcinată cu aprobarea
sau respingerea candidaturii Preşedintelui nominalizat, precum şi a candidaturilor Comisarilor, în
urma audierilor individuale. Parlamentul este cel care investeşte Comisia în ansamblul ei.
 Moţiunea de cenzură adresată Comisiei (art.201 TCE). La cererea unui grup politic sau a unei
zecimi din deputaţi, poate fi depusă o moţiune de cenzură, fiind necesară o majoritate de două
treimi din totalul voturilor pentru adoptarea acesteia. Istoria instituţională a Uniunii Europene ne
oferă, de altfel, exemplul demisiei colective a Comisiei Santer la 16 martie 1999. Membrii
Comisiei Santer au apelat la acest gest tocmai pentru a evita o posibilă moţiune de cenzură din
partea Parlamentului, fapt fără precedent până la acea dată.
 Întrebări adresate în scris sau verbal. Consiliul Uniunii şi Comisia pot fi interpelate: această
procedură a fost introdusă în anul 1973 şi este cunoscută sub numele de “question time”. Textele
conţinând întrebările adresate executivului, precum şi răspunsurile acestuia, figurează în Jurnalul
oficial al Comunităţilor.
 Crearea de Comisii de anchetă. O astfel de comisie poate fi creată la cererea unui sfert din
numărul total de deputaţi, în cazul în care se bănuieşte faptul că regulile comunitare sunt aplicate
în mod necorespunzător. (de exemplu afacerea vacii nebune).
 Sesizarea Curţii de Justiţie. Parlamentul poate intenta la Curtea de Justiţie un recurs în lipsă sau
în anulare, mai ales în cazul actelor care îi afectează prerogativele.
 Dreptul de a primi petiţii şi nominalizarea Mediatorului. Petiţiile pot fi înaintate de orice
persoană rezidentă pe teritoriul Uniunii Europene. În ultimii ani, numărul petiţiilor şi a
plângerilor înaintate Parlamentului a crescut în mod simţitor.

■ Parlamentul “mare trezorerier”

Tratatele din 22 aprilie 1970 şi din 22 iulie 1975, precum şi Tratatul de la Maastricht, au
însărcinat Parlamentul cu o serie de atribuţii în domeniul financiar:
 În primul rând, Parlamentul evaluează perspectivele financiare plurianuale şi decide asupra
bugetului. Astfel, bugetul nu poate deveni operaţional decât după ce a fost semnat de către
Preşedinte (a se vedea respingerea în bloc a bugetului în anii 1980 şi 1985).
 Parlamentul are întâietate în faţa Consiliului în ceea ce priveşte cheltuielile ne obligatorii (de
exemplu politica industrială).
 Parlamentul poate doar să propună modificări ale cheltuielilor obligatorii (de exemplu
agricultura), în acest domeniu Consiliul având ultimul cuvânt.
În afara acestor multiple atribuţii ale Parlamentului de la Strasbourg în domeniul financiar, forul
legislativ european s-a angajat şi în acţiunea de apărare a drepturilor omului. Pentru susţinerea acestei
activităţi, Parlamentul European a creat în anul 1988 premiul Sakharov, care se decernează anual.
 ■ Cum este finanţat bugetul?
Începând din anul 1970, bugetul este finanţat din resurse proprii, care sunt stabilte de comun acord
de către statele membre, după consultarea Parlamentului European. Totalul contribuţiei nu poate să
depăşească, însă, 1,27% din produsul naţional brut. Astfel, resursele proprii sunt în cele mai multe
cazuri constituite:
 Dintr-un procentaj din TVA-ul aplicat pe bunuri şi servicii în spaţiul Uniunii;
 Din drepturile de vamă percepute la frontierele exterioare ale Uniunii;
 Din diverse alte resurse, precum prelevările percepute pe produsele agricole importate din terţe
ţări;
 Dintr-o finanţare calculată pe baza prosperităţii diferitelor state membre (produsul lor intern
brut).

BUGETUL UNIUNII PE 2003

- Contribuţiile statelor membre în funcţie de produsul intern brut: 60,93%
- Reţineri din TVA: 24,74%
- Drepturile de vamă: 10,99%
- Drepturi agricole: 1,46%
- Diverse: 1,88%

2.2. MEDIATORUL EUROPEAN

Funcţia de mediator european, numit şi ombudsman, a fost creată prin Tratatul de la Maastricht.
Statutul şi atribuţiile sale au fost stabilite prin decizia Parlamentului European din 9 martie 1994, rolul
său crescând constant de-a lungul timpului.

■ Statutul Mediatorului
Mandatul Mediatorului este de cinci ani, cu posibilitatea reînnoirii lui de către Parlamentul
european. Mediatorul acţionează ca un conciliator şi un mediator independent de biroul său din
Strasbourg. Doar Curtea de Justiţie este abilitată să pună capăt activităţii sale.
Actualul Mediator European, Nikiforos Diamandouros, a fost ales la 15 ianuarie 2003,
succedându-i lui Jacob Soderman la 1 aprilie 2003.

■ Rolul Mediatorului
Orice persoană fizică sau morală, care locuieşte în spaţiul Uniunii poate să sesizeze Mediatorul
prin depunerea unei plângeri completată fie pe o foaie liberă, fie pe un formular (care poate fi depus şi
pe Internet).
Pentru a putea fi acceptată, plângerea trebuie să conţină identitatea reclamantului, motivul
plângerii, trebuie să vizeze o instituţie comunitară (în afara Curţii), să ridice o problemă de administraţie
defectuoasă, să fie depusă în termen de maxim doi ani de la săvârşirea faptelor litigioase şi să fie
precedată de demersuri la instituţiile în cauză.
După examinarea plângerii, Mediatorul decide dacă este sau nu cazul să deschidă o anchetă,
caută o soluţie amiabilă şi-l informează pe reclamant. Instituţia reclamată are la dispoziţie 3 luni pentru
a formula un răspuns.
Mediatorul transmite Parlamentului un raport anual. În anul 2002, de exemplu, au fost formulate
2511 plângeri, fiind deschise 220 de anchete, dintre care 75% vizau Comisia.
CAPITOLUL 3. SISTEMUL JURIDIC

3.1. CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

3.1.1. CURTEA DE JUSTIŢIE
Creată prin Tratatul de la Paris, care instituie CECO, această înaltă instanţă juridică şi-a extins
aria de competenţă la litigiile legate de CEE şi Euratom, după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Roma în 1958. Sediul său se află la Luxemburg.
■ Curtea este formată din 25 de judecători şi 8 avocaţi generali (în anul 2006), numiţi de către
guvernele statelor membre pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului, precum şi un
grefier numit de către Curte pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Tratatul de la
Nisa prevede faptul că fiecare stat membru va beneficia de un judecător (art. 221), însă doar statele mari
vor beneficia de un avocat general permanent, celelalte posturi fiind ocupate pe baza unui sistem de
rotaţie. Consiliul poate creşte numărul de avocaţi generali la propunerea Curţii (art. 222 al. 1). Misiunea
avocaţilor generali este de a prezenta concluziile investigaţiilor efectuate, pe baza cărora judecătorii
deliberează şi iau decizii. La rândul său, grefierul are sarcina de a conduce serviciile Curţii, precum şi de
a redacta şi consemna actele de procedură şi audienţele. Preşedintele actual Vassilios Skouris (Grecia) a
fost ales de către colegii săi, judecătorii Curţii, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului. Rolul Preşedintelui este de a dirija lucrările şi serviciile Curţii, de a prezida lucrările şi
audienţele, de a numi un judecător raportor pentru fiecare proces aflat pe rol, precum şi de a fixa datele
audienţelor şi de a pronunţa hotărârile provizorii.
Curtea se poate întruni în şedinţă plenară, în Marea cameră alcătuită din 13 judecători, sau în
camere alcătuite din 5 sau 3 judecători. Marea cameră se poate reuni la cererea unui stat membru sau a
unei instituţii aflate în componenţa instanţei, sau în cazul unor probleme importante şi complexe.
Celelalte probleme sunt examinate în cadrul în cadrul camerelor de 5 sau 3 judecători. Preşedinţii
camerelor de 5 judecători sunt aleşi pe o perioadă de trei ani, iar preşedinţii camerelor de 3 judecători pe
perioada unui an. Curtea se reuneşte în şedinţă plenară doar în cazuri cu totul excepţionale (în cazul
demisiei mediatorului european sau a unui comisar european, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate)
sau atunci când Curtea apreciază că o anumită problemă prezintă o importanţă excepţională. Quorumul
cerut de o şedinţă plenară este de 15 judecători.
■Atribuţiile Curţii de Justiţie
Misiunea principală a Curţii de Justiţie este de a veghea la respectarea dreptului comunitar în
interpretarea şi aplicarea tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, precum şi a dispoziţiilor
instituţiilor comunitare europene. Pentru a-şi putea îndeplini această sarcină, Curtea dispune de largi
competenţe jurisdicţionale, pe care le exercită prin intermediul diverselor tipuri de recursuri. Astfel,
Curtea se poate pronunţa în privinţa recursurilor în anulare şi în carenţă introduse de către un stat
membru sau de către o instituţie, în privinţa recursurilor privind încălcarea obligaţiilor comunitare de
către statele membre, a amânărilor prejudiciare şi a recursurilor înaintate împotriva deciziilor
Tribunalului.
Recursul privind încălcarea obligaţiilor comunitare:
Acest tip de recurs permite Curţii de Justiţie să controleze respectarea de către statele membre a
obligaţiilor ce le revin în conformitate cu dreptul comunitar. Sesizarea Curţii de Justiţie nu se poate face,
însă, decât după ce în prealabil Comisia a dat ocazia statului vizat să răspundă acuzaţiilor formulate.
Dacă în urma aplicării acestei proceduri, statul respectiv continuă să-şi încalce obligaţiile comunitare,
atunci poate fi înaintat un recurs privind violarea dreptului comunitar, la Curtea de Justiţie. În cazul în
care Curtea de Justiţie constată la rândul său încălcarea obligaţiilor comunitare de către statul respectiv,
atunci acesta este somat să pună capăt fără întârziere acestei situaţii. Dacă după o nouă sesizare din
partea Comisiei, Curtea de Justiţie recunoaşte că statul incriminat nu s-a conformat deciziei sale, atunci
ea poate cere Comisiei amendarea acestui stat sau impunerea unor constrângeri.
Recursul în anulare:
Prin recursul în anulare, reclamantul cere anularea unui act emis de către o instituţie
(reglementări, directive, decizii). Recursul în anulare poate fi formulat de către statele membre, de către
instituţiile comunitare (Parlament, Consiliu, Comisie) sau chiar de către o persoană particulară, dacă
aceasta este destinatara unui act, care-l implică în mod direct şi individual.
Recursul în carenţă (lipsă):
Acest tip de recurs permite Curţii de Justiţie să controleze legalitatea lipsei de reacţie a
instituţiilor comunitare. Cu toate acestea, acest tip de recurs nu poate fi introdus decât după ce instituţia
vizată a fost invitată să acţioneze. În cazul în care acuzaţia se dovedeşte a fi fondată, instituţia
comunitară trebuie să acţioneze pentru remedierea situaţiei prin măsuri proprii.
Acţiunea în reparaţie:
Această acţiune, fondată pe o responsabilitate de tip necontractual, permite Curţii să stabilească
responsabilitatea Comunităţii pentru pagubele provocate cetăţenilor sau întreprinderilor de către
instituţiile europene sau agenţii acestora în exerciţiul funcţiunii acestora.
Recursurile:
În fine, Curţii de Justiţie îi pot fi înaintate recursuri limitate îndreptate împotriva hotărârilor
pronunţate de către Tribunalul de Primă Instanţă. Dacă recursul este fondat, Curtea de Justiţie poate
anula decizia Tribunalului de Primă Instanţă. În cazul în care afacerea este pe rol, Curtea poate tranşa
direct litigiul. În caz contrar, Curtea trebuie să retrimită dosarul Tribunalului, care trebuie să ţină cont de
decizia Curţii în cazul recursului.

Amânările prejudiciare
Amânările prejudiciare sunt specifice dreptului comunitar. Deşi Curtea de Justiţie reprezintă,
prin natura sa, apărătoarea supremă a legalităţii comunitare, ea nu reprezintă singura jurisdicţie
însărcinată cu aplicarea dreptului comunitar. Această sarcină revine deasemenea şi instanţelor juridice
naţionale. Ele sunt prin natura lor primele instituţii garant ale dreptului comunitar. Pentru asigurarea
unei aplicări efective şi omogene a legislaţiei comunitare şi pentru a evita interpretările divergente,
judecătorii naţionali pot şi adeseori chiar trebuie să apeleze la Curtea de Justiţie pentru a-i cere precizări
în legătură cu anumite interpretări ale dreptului comunitar
Tratatul de la Amsterdam din 1 mai 1999 a extins atribuţiile Curţii de Justiţie la domeniile
acoperite de către cel de-al treilea pilon al Uniunii (justiţie şi afaceri interne) în materie penală. Curtea
joacă din ce în ce mai mult rolul unei “curţi de casaţie”.

3.1.2. TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ

Această instituţie nu a fost prevăzută în Tratatele de la Paris şi Roma, fiind creată printr-o
decizie a Consiliului Uniunii din 24 octombrie 1988, cu scopul de a prelua o parte din atribuţiile Curţii.
Tribunalul a intrat în funcţiune la 1 ianuarie 1989, fiind integrat în cadrul tratatului de la Maastricht (art.
225).
Sediul său se află la Luxemburg.
■ Organizare
Tribunalul este compus din 25 de judecători (în anul 2006), numiţi de comun acord de către
guvernele statelor membre, pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Membrii
Tribunalului aleg dintre ei atât pe preşedintele Tribunalului, cât şi pe preşedinţii camerelor, pe o
perioadă de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului (preşedintele actual este Bo Vesterdorf). În
cadrul Tribunalului nu funcţionează avocaţi generali, însă Tratatul de la Nisa a dat posibilitatea
Tribunalului să poată înfiinţa astfel de posturi. De asemenea, grefierul Tribunalului este distinct de cel al
Curţii.
Tribunalul se întruneşte în camere compuse din cinci sau trei judecători. Tratatul de la Nisa a
prevăzut crearea de noi camere jurisdicţionale pentru rezolvarea litigiilor determinate (art. 220): mai
precis litigiile referitoare la comunitate şi agenţii săi. Deciziile Tribunalului pot fi atacate prin recurs la
Curtea de Justiţie a Comunităţilor.
■ Atribuţii
Tribunalul hotăreşte în privinţa tuturor recursurilor în anulare, carenţă şi reparaţie formulate de
către persoanele fizice şi morale împotriva Comunităţii (decizia Consiliului din 8 iunie 1993).
Tribunalul poate judeca litigiile dintre instituţiile comunitare şi funcţionarii şi agenţii săi.
Tribunalul mai hotăreşte şi în cazul recursurilor introduse de către întreprinderi împotriva
deciziilor de sancţionare formulate de către Comisie, datorită nerespectării prevederilor din domeniul
concurenţei.

3.2. CURTEA DE CONTURI

Creată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, intrată în funcţiune la 1 iulie 1977, această
instituţie a fost instituţionalizată prin Tratatul de la Maastricht din 1 noiembrie 1993. Sediul său se află
la Luxemburg.
■ Organizare
Curtea este alcătuită din 25 de membri (în anul 2006), aleşi de către Consiliul Uniunii, hotărând
în unanimitate, după consultarea Parlamentului, pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului.
Lucrările Curţii sunt pregătite de către grupurile de audit. Preşedintele actual al Curţii este
Hubert Weber, ales pe o perioadă de trei ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
■ Atribuţii
 Curtea de Conturi controlează legalitatea cheltuielilor (art. 248), ea fiind “conştiinţa financiară a
comunităţii”, după cum se exprima Guy Isaac.
Curtea efectuează controlul financiar al instituţiilor comunitare pentru a le asigura o cât mai bună
gestionare.
Curtea publică un raport anual de activitate transmis Parlamentului European, precum şi rapoarte
speciale, formulând recomandări tuturor instituţiilor comunitare vizate.

CAPITOLUL 4. SISTEMUL BANCAR

4.1. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE)

Instituită prin Tratatul de la Maastricht, BCE reprezintă prima instituţie federală a Uniunii
Europene, independentă de statele membre. Ea i-a succedat Institutului Monetar European la 1 iunie
1998, nedevenind însă operaţională decât la 1 ianuarie 1999.
BCE reprezintă piatra unghiulară a Uniunii Economice şi Monetare. Sediul său se află la
Frankfurt.

■ Organizare
Organul principal a BCE este reprezentat de Consiliul guvernatorilor care reuneşte pe cei 12
guvernatori ai băncilor centrale naţionale a ţărilor membre în zona euro, precum şi cei 6 membri ai
Directoratului. Tratatul de la Nisa nu a modificat această alcătuire, dar a permis modificarea regulilor
privitoare la luarea deciziei.
Directoratul este alcătuit dintr-un preşedinte (Jean-Claude Trichet), un vicepreşedinte şi alţi patru
membri numiţi pe o perioadă de opt ani (cu posibilitatea reînnoirii mandatului) de către statele membre
după consultarea Parlamentului, a Consiliului Guvernatorillor şi la recomandarea Consiliului. În
perspectiva viitoarelor lărgiri s-a prevăzut un sistem de rotaţie a conducătorilor şi un plafon maxim de
21 de membri.
Consiliul General regrupează guvernatorii băncilor centrale din cele 27 de ţări membre al
Uniunii Europene.
Sistemul european de bănci centrale este alcătuit din BCE şi cele 27 de bănci centrale naţionale.

■ Atribuţii
Obiectivul principal al BCE este de a asigura stabilitatea preţurilor (creşterea preţurilor să fie <
2%) şi respectarea pactului de stabilitate şi de creştere de către statele membre.
Consiliul guvernatorilor defineşte politica monetară a Uniunii, conduce operaţiunile de schimb şi
administrează rezervele de schimb ale Uniunii. Deciziile sunt luate pe baza majorităţii simple.
La rândul său, Directoratul pune în aplicare politica monetară stabilită şi dă instrucţiuni băncilor
centrale internaţionale. El este, de asemenea, responsabil cu gestiunea curentă a BCE.
Consiliul general are rolul de a asocia statele “pre-in” (adică Danemarca, Marea Britanie şi
Suedia care nu fac parte încă din zona euro) la deciziile luate în cadrul zonei euro, fără a avea însă drept
de vot. BCE prezintă un raport anual Consiliului European şi celui al Uniunii, precum şi Parlamentului
European şi Comisiei. Preşedintele BCE poate participa la reuniunile “Ecofin” ale Consiliului dacă
acestea tratează probleme legate de BCE.
 4.2. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII (BEI)
Creată prin Tratatul de la Roma, ea a devenit prin Tratatul de la Maastricht o instituţie
comunitară. Independentă din punct de vedere financiar, ea îşi are sediul la Luxemburg având birouri la
Atena, Bruxelles, Lisabona, Londra şi Madrid.
■ Organizare
Consiliul guvernatorilor, care este alcătuit din 25 de miniştri de finanţe (27 din 2007), desemnaţi
de către statele membre, decide asupra politicii de credit a băncii, aprobă bilanţul şi raportul anual de
activitate.
La rândul său, Consiliul directorilor este alcătuit din 26 de administratori (28 din 2007)
reprezentând statele membre şi Comisia Europeană, numiţi pe o perioadă de 5 ani de către Consiliul
Guvernatorilor şi de către statele membre, având drept misiune să decidă asupra mărimii împrumuturilor
acordate. El se reuneşte o data pe lună. Tratatul de la Nisa prevede eventuala modificare a acestei
alcătuiri şi a modalităţilor de luare a deciziei.
Consiliul de administraţie este coordonat de către un preşedinte (Philippe Maystadt - Belgia),
care este asistat de 8 vicepreşedinţi numiţi pe o perioadă de 6 ani de către Consiliul Guvernatorilor la
propunerea Consiliului de administraţie. Misiunea sa este de a pune în aplicare deciziile Consiliului de
administraţie.
Comitetul de Audit reprezintă un organism independent, care răspunde în mod direct în faţa
Consiliului guvernatorilor. Misiunea sa este de a verifica corectitudinea operaţiunilor Băncii. Comitetul
de Audit este alcătuit din trei membri şi trei observatori, numiţi de către Guvernatori pe o perioadă de
trei ani.

■ Atribuţii
BEI finanţează investiţiile productive care vizează infrastructurile (de exemplu metroul din
Rennes), proiectele industriale (avioanele cargo Airbus), cele care vizează cadrul vieţii proiectele de
modernizare sau de reconversie a intreprinderilor, precum şi proiectele de interes comun a mai multor
state ale Uniunii Europene.
În anul 1997 BEI a creat Pasa (programul de acţiune specială Amsterdam) care viza stimularea
creşterii economice şi a locurilor de muncă, şi în 1999 programul Earn (euro area reference note).
În anul 2000, BEI a acordat împrumuturi în valoare totală de 36 miliarde de euro, dintre care 30
de miliarde au fost acordate statelor membre, 3 miliarde ţărilor candidate şi 2,4 miliarde altor regiuni ale
lumii. Principalii beneficiari ale fondurilor BEI sunt Marea Britanie, Germania, Italia şi Franţa. În urma
Consiliului de la Feria, BEI a lansat programul “innovation 2000” pentru sprijinirea intreprinderilor mici
şi mijlocii (în cadrul acestui program au fost alocate 15 miliarde de euro până în anul 2004).
În anul 2001, în cadrul întâlnirii de la Gand s-a decis ca BEI să finanţeze până la 75% în loc de
50% din proiectele privitoare la transporturi, mediu, turism, pe o durată de 2 ani, cu scopul de a relansa
creşterea economică europeană.
În urma Tratatului de la Maastricht, BEI finanţează proiecte şi în Asia, America Latină şi în
ţările mediteraneene.
CAPITOLUL 5. SISTEMUL CONSULTATIV

5.1. COMITETUL REGIUNILOR (CR)

Creat prin Tratatul de la Maastricht, sub influenţa Germaniei, el a intrat în funcţiune la 9 martie
1994 şi reprezintă colectivităţile locale şi regionale ale Uniunii Europene. Sediul său se află la
Bruxelles.
■ Organizare
El cuprinde 222 de membri reprezentând regiunile Uniunii, numiţi pe o perioadă de 4 ani în
unanimitate de către Consiliu la propunerea statelor membre.
Tratatul de la Nisa prevede un plafon de 350 de membri, numiţi pe baza majorităţii calificate şi
care trebuie să deţină un mandat electoral din partea colectivităţii pe care o reprezintă (Articolul 263).
El se reuneşte în ansamblu plenar de 5 ori pe an, lucrările efective realizându-se în comisii şi
subcomisii.
Preşedintele actual: Michel Delebarre (Franţa) ales pe o perioadă de 2 ani, în februarie 2006.
Numeroase regiuni şi-au deschis la Bruxelles birouri şi delegaţii (Insulele Canare, Madeira,
Azores, Polinezia).

CELE 6 COMISII PERMANENTE ALE COMITETULUI REGIUNILOR

COTER Politica de coeziune teritorială
ECOS Politica economică şi socială
DEVE Politica de dezvoltare durabilă
EDUC Politica culturii şi educaţiei
CONST Politica guvernării (instituţii)
RELEX Politica relaţiilor externe

■ Atribuţii
Este în mod obligatoriu consultată de către Comisie şi Consiliul Uniunii în probleme referitoare
la educaţie, cultură, tineret, sănătate publică şi mai ales în problemele referitoare la politica regională.
În urma semnării Tratatului de la Amsterdam, el este în mod obligatoriu consultat în problemele
sociale, de şomaj, mediu, formare profesională, Fondul Social European, cooperarea transfrontalieră.
Comitetul regiunilor redactează avize (care nu sunt obligatorii) la adresa Consiliului, Comisiei şi
Parlamentului, dacă acestea o cer.
Această nouă instituţie este chemată să joace un rol esenţial în anii care vor veni, având în vedere
rolul extrem de important pe care îl vor juca regiunile în edificarea viitoarei Europe.

5.2. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL EUROPEAN (CESE)

Creat prin Tratatul de la Roma, el a fost instituit prin articolele 257-262 ale TCE. El reprezintă
diferitele categorii socio-economice ale Uniunii, făcând cunoscută poziţia acestora referitoare la
diferitele politici comunitare.
Titulatura comitetului a fost necesară pentru a evita confuzia cu siglele similare ale Confederaţiei
Europene a Sindicatelor şi a Consiliilor sau Comitetelor Economice şi Sociale ale statelor membre.
Sediul său se află la Bruxelles.
■ Organizare
Comitetul este alcătuit din 317 membri, numiţi pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului, de către Consiliul Uniunii care hotărăşte în unanimitate, după consultarea listei de candidaţi
redactată de fiecare stat membru în parte.
 Tratatul de la Nisa prevede un număr maxim de 350 de membri în urma viitoarelor aderări,
aceştia urmând a fi numiţi pe baza majorităţii calificate.
Membri Comitetului provin din diverse medii sociale şi economice şi sunt repartizaţi în 3
grupuri: patroni, muncitori şi activităţi diverse (comercianţi, profesii liberale, etc).
CESE îşi adoptă avizele pe baza majorităţii simple în cadrul sesiunilor de lucru, în cadrul
şedinţelor plenare. Lucrările sunt pregătite în cadrul celor 6 secţiuni de lucru: agricultură, Uniunea
Economică şi Monetară, şomaj, relaţii externe, piaţa unică şi transporturi. Tratatul de la Maastricht a
acordat membrilor CESE o indemnizaţie. Preşedintele actual, Dimitris Dimitriadis (ales în cadrul
şedinţei constitutive din 24-26 octombrie 2006) se află în fruntea unui birou compus din 24 de membri
aleşi pe o perioadă de 2 ani, dintre care doi îndeplinesc funcţia de vicepreşedinţi.
■ Atribuţii
De la Actul Unic, CESE îşi dă avizul (adesea luat în considerare de către Comisie) Consiliului,
Comisiei şi chiar Parlamentului de la Tratatul de la Amsterdam.
Avizele sunt adoptate în şedinţă plenară, pe baza majorităţii simple, dar nu au un caracter
obligatoriu. Instituţiile vizate trebuie să dea un răspuns în minim o lună.
După Tratatul de la Maastricht, Comitetul îşi dă avizul în probleme de educaţie, sănătate,
protecţia consumatorului, iar după Tratatul de la Amsterdam el este consultat în problemele legate de
şomaj. În fine, CESE poate redacta avize şi din proprie iniţiativă (aproximativ 15%).
Comitetul Economic şi Social desfăşoară şi o activitate susţinută de informare prin organizarea
de colocvii şi întâlniri cu consiliile economice şi sociale ale statelor membre precum şi cu structurile
identice existente în ţările membre: AELE, PECO, ACP, etc.
BIBLIOGRAFIE

PARTEA I. CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ

1. ARCHER, Clive; BUTLER, Fionna, The European Union, London, Pinter Publishers, 1996.
2. BELLIER, Irène; WILSON, Thomas, M., An Anthropology of the European Union: Building,
Imagining and Experiencing the New Europe, New York, Berg, 2000.
3. BRETHERTON, Charlotte; VOGLER, John, The European Union as a Global Actor, London,
Routledge, 1999.
4. BURGESS, Michael, Federalism and European union: The Building of Europe, 1950-2000,
London, Routledge, 2000.
5. CEAUŞESCU, Gheorghe, Naşterea şi configurarea Europei, Bucureşti, Editura Corint, 2004.
6. DICK, Leonard, Ghidul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Teora, 2000.
7. DINAN, Desmond, Ever Closer Union: An Introduction to the European Integration, London,
Macmillan Press, 1999.
8. DINAN, Desmond, Encyclopedia of the European Union, London, Macmillan Press, 2000.
9. ***Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Iaşi, Polirom, 1999.
10. ***Enjeux et rouages de l’Europe actuelle. Culture et citoyenneté européennes, Paris, Les
editions Foucher, FEDE, 2003.
11. GILLINGHAM, John, European Integration, 1950-2003: Superstate or New Market Economy?,
Cambridge, Cambridge University Press, 2003.
12. GYÉMÁNT, Ladislau, Preistoria construcţiei europene, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru
Studii Europene, 1999.
13. JONES, Erik; VERDUN, Amy (eds.), The Political Economy of European Integration: Theory
and Analysis, New York, Routledge, 2005.
14. MILZA, Pierre; BERSTEIN, Serge, Istoria Europei, vol. IV, V, Iaşi, Institutul European, 1998.
15. Idem, Istoria secolului XX, vol. II, IIII, Bucureşti, Editura ALL, 1998.
16. McCORMICK, John, Understanding the European Union. A Concise Introduction, London,
Macmillan Press, 1999.
17. PAGDEN, Anthony (ed.), The Idea of Europe: From Antiquity to the European Union,
Cambridge, Cambridge University Press, 2002.
18. PĂUN, Nicolae; PĂUN, Adrian-Ciprian, Construcţia Europeană modernă, Cluj-Napoca,
Editura EFES, 1999.
19. PĂUN, Nicolae, Istoria construcţiei europene, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii
Europene, 1999.
20. PROCTER, Nicholas, Understanding the European Union, London, Castlewright Publ., 2000.
21. REDMOND, John; ROSENTHAL, Glenda (eds.), The Expanding European Union: Past,
Present, Future, Boulder, CO., Lynne Rienner Publishers, 1998.
22. ROSAMOND, Ben, Theories of European Integration, London, Palgrave, 2000.
23. ROSS, Cameron (ed.), Perspectives on the Enlargement of the European Union, Boston, Brill,
2002.
24. SANDHOLTZ, Wayne; SWEET, Alec, Stone, The European Integration and Supranational
Governance, Oxford, Oxford University Press, 1998.
25. TAYLOR, Paul, The European Union in the 1990s, Oxford, Oxford University Press, 1996.
 26. URWIN, Derek, W., The Community of Europe: A History of European Integration since 1945,
London, Longman, 1995.
27. VESE, Vasile; IVAN, Adrian, L., Istoria integrării europene, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2001.
28. Idem (editori), Tratatul de la Nisa, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001.
29. WALLACE, William (ed.), The Dynamics of the European Integration, London, Royal Institute
of International Affairs, 1990.
30. ZORGBIBE, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Bucureşti, Editura Trei,
1998.

PARTEA II. INSTITUŢIILE UNIUNII EUROPENE

1. BÎRZEA, Cezar, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Corint, 2001.
2. BLIN, Olivier, Les institutions communautaires, Paris, Ellipses, 2001.
3. CORBETT, Richard, The European’s Parliament Role in Closer EU Integration, New York,
Palgrave, 2001.
4. DIACONU, N., Sistemul Instituţional al Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001.
5. EDWARDS, Geoffrey; SPENCE, David, The European Commission, London, Longman, 1994.
6. HAYES-RENSHAW, F., WALLACE, H., The Council of Ministers, London, Macmillan Press,
1997.
7. HIX, Simon, The Political System of the European Union, Macmillan, 2000.
8. HOOGHE, Liesbet, The European Commission and the Integration of Europe. Images of
Governance, Cambridge, Cambridge University Press, 2002.
9. KOHLER-KOCH, B., EISING, R., The Transformation of Governance in the European Union,
London, Routledge, 1999.
10. KRAMSCH, Olivier; HOOPER, Barbara, Cross-Border Governance in the European Union,
London, Routledge, 2004.
11. MAGONE, Jose, M. (ed.), Regional Institutions and Governance in the European Union,
Westport, CT, Praeger, 2003.
12. McCORMICK, John, The European Union. Politics and Policies, Westview Press, 1996.
13. MOREAU-DEFARGES, Phillippe, Les institutions européennes, Paris, A. Collin, 1993.
14. NUGENT, Neil, The Government and Politics of the European Union, London, Macmillan
Press, 1994.
15. PĂUN, Nicolae (coord.), Instituţiile Uniunii Europene. Evoluţii şi proiecte de reformă, Cluj-
Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2004.
16. PETRESCU, Mălina, Ruxandra; GOSZTONY, Krisztina, Sistemul instituţional comunitar –
Compendiu, Cluj-Napoca, Editura Carpatica, 2003.
17. RITTBERGER, Berthold, Building Europe’s Parliament: Democratic Representation beyond
the Nation State, Oxford, Oxford University Press, 2005.
18. Van DEEMEN, Adrian, M.; HOSIL, Madeleine O.; WIDGRÉN, Mika (eds.), Institutional
Challenges in the European Union, London, Routledge, 2002.
19. WALLACE, Helen; WALLACE, William (eds.), Policy-Making in the European Union,
Oxford, Oxford University Press, 2000.
20. WARLEIGH, Alex, Understanding European Union Institutions, London, Routledge, 2002.
SURSE ELECTRONICE
1. Site-ul Consiului Europei: www.coe.int
2. Site-ul Uniunii Europene: www.europa.eu
3. Site-ul Consiliului Uniunii Europene: www.consilium.europa.eu
4. Site-ul Comisiei Europene: http://ec.europa.eu
5. Site-ul Parlamentului European: www.europarl.europa.eu
6. Site-urile grupurilor parlamentare:
a. Partidul popular european şi al democraţilor europeni (PPE-DE): www.epp-ed.eu
b. Grupul Partidului socialiştilor europeni (PSE): www.socialistgroup.org
c. Grupul Partidului european al liberalilor, democraţilor şi reformatorilor (ALDE):
www.alde.eu
d. Grupul verzilor/Alianţa liberă europeană (V/ALE): www.greens-efa.org
e. Grupul confederal al stângii unitare europene şi al stângii verzi nordice (GUE/NGL):
www.guengl.eu
f. Grupul Independenţilor, Grupul Democratic (IND/DEM): http://indemgroup.org
g. Grupul Uniunii pentru Europa naţiunilor (UEN): www.uengroup.org
7. Mediatorul european: www.ombudsman.europa.eu
8. Curtea de Justiţie: www.curia.europa.eu
9. Curtea de Conturi: www.eca.europa.eu
10. Banca Centrală Europeană: www.ecb.eu
11. Banca Europeană de Investiţii: www.eib.europa.eu
12. Comitetul Regiunilor: www.cor.europa.eu
13. Comitetul Economic şi Social European: www.eesc.europa.eu