Tema 14.

Revoluţiile europene din anii 1848-1849

Istoricul, filozoful şi politologul francez Alexis Tocqueville îşi avertiza
compatrioţii, la începutul anului 1848, într-un discurs fulminant ţinut în Camera
Deputaţilor, de pericolul şi valul schimbărilor ce aveau să se abată asupra
încercatului continent: “Dormim pe un vulcan nu vedeţi că pământul se cutremură
din nou - Suflă un vânt de revoluţie, furtuna e la orizont.”
În aceeaşi perioadă doi tineri exilaţi germani, Karl Marx şi Friederich Engels,
îşi exprimau principiile revoluţiei proletare la care Tocqueville făcea referire, în
programul pe care fuseseră însărcinaţi să îl alcătuiască de către Liga Comunistă
Germană, publicat la Londra, în 24 februarie 1848, în limbile franceză, engleză,
italiană, flamandă şi daneză, sub titlul de Manifestul Partidului Comunist.
Revoluţia europeană din anii 1848-1849, prevăzută de eminentul gânditor
politic francez, a fost cel mai important eveniment unitar, pe care l-a consemnat
istoria, în perioada anilor 1815-1914. Au existat o mulţime de revoluţii mai mari şi
mai pline de succes în lumea modernă, dar nici una nu s-a răspândit mai rapid, mai
profund şi mai cuprinzător, trecând peste frontiere şi chiar peste oceane. Statutul său
istoric provine din înţelegerea sa ca un proces general european, chiar dacă au
persistat “diferenţe naţionale” semnificative, datorate premiselor zonelor geo-
politice foarte variate. Cu o forţă deosebită s-a manifestat ideologia naţională. De la
Atlantic la Dunărea de Jos, din Danemarca până în Sicilia, se vor ciocni forţe
revoluţionare şi contrarevoluţionare şise va manifesta asaltul victorios al
“Congresului de la Viena” (Sfintei Alianţe) împotriva Europei cuprinse de valul
revoluţiei.
Această primă revoluţie potenţial globală (a cărei influenţă directă poate fi
detectată în insurecţia de la Pernambuco din Brazilia - 1848 şi câţiva ani mai târziu
în îndepărtata Columbie) a fost de două tipuri, în funcţie de ordinea în care au fost
înscrise în program doleanţele democratice sau cele naţionale. Totodată, este singura
revoluţie care a afectat în Europa, atât părţile dezvoltate, cât şi pe cele înapoiate ale
continentului. A fost, în acelaşi timp, cea mai răspândită şi cea mai puţin plină de
succes dintre revoluţiile de acest gen. La mai puţin de 6 luni de la izbucnire,
înfrângerea ei universală era previzibilă, iar la mai puţin de 18 luni toate regimurile
(cu excepţia unuia - Republica Franceză) pe care le-a răsturnat fuseseră restaurate.
Această “Primăvară a popoarelor” s-a dovedit a fi foarte departe de a
reprezenta punctul de cotitură, pentru o Europă doritoare de schimbare. Pentru
aceasta, anul 1848/1849 rămâne izolat, o uvertură, dar nu o operă principală, o poartă
pentru o perioadă care avea să fie dominată de marile imperii doritoare de menţinere
a echilibrului politic, dar şi o perioadă a apariţiei unor state naţionale independente.
 La originea valului revoluţionar de la 1848 s-a aflat o criză economică
complexă, dar şi o dorinţă din ce în ce mai puternică de afirmare naţională. În Franţa
şi parţial în Sicilia şi la Viena, s-au desfăşurat revoluţii democratice, care au urmărit
fie lărgirea şi adâncirea cadrului politic democratic al statului, fie instaurarea
acestuia. În Europa dintre Rin, Gurile Dunării, Marea Baltică şi Sudul Italiei s-au
desfăşurat revoluţii cu caracter predominant naţional. Aici drepturile şi libertăţile
naţionale, precum şi problemele specifice regimurilor feudale târzii (absolutismul
monarhic, privilegiile şi inegalitatea juridică a cetăţenilor, lipsa libertăţilor şi
drepturilor individuale şipolitice, marea proprietate agrară şi condiţia servilă a
ţăranului etc.) au cerut înlăturarea structurilor sociale şipolitice feudalo-absolutiste,
modernizarea societăţii şi statului prin instaurarea libertăţilor şi drepturilor
cetăţeneşti fundamentale şi promovarea independenţei şi unităţii naţionale de
sisteme de guvernare constituţional – parlamentare.
Frământările politico-sociale din Europa anilor 1848-1849 se delimitează
după densitatea şi caracterul lor, în trei zone:
Prima, în care s-au desfăşurat revoluţiile propriu-zise (Franţa, Confederaţia
Germană, Italia, Imperiul Austriac, Principatele Române);
A doua, în care au avut loc încercări de revoluţie sau tulburări pe cale de a se
transforma în insurecţii (demonstraţia pentru vot universal din aprilie de la Londra,
insurecţia cu caracter republican din mai de la Madrid, Sevilia şi Barcelona,
răscoalele din sud-estul Irlandei din luna iulie);
A treia, unde sub influenţa mişcărilor revoluţionare s-au impus legi constituţionale
cu profund caracter liberal (Belgia, Elveţia, Olanda, Danemarca).

1. Cauzele şi caracterul Revoluţiei

Izbucnirea aproape simultană, la 1848, a unui val de revoluţii care a cuprins
întreaga Europă pune problema existenţei unor cauze comune de natură să explice
acest fenomen. Simpla imitare a modelului Revoluţiei Franceze, de către
celelalte ţări europene, nu este un răspuns capabil să furnizeze o explicaţie
completă, în marea majoritate a cazurilor. Răspunsul cel mai general este acela că
societăţile europene, marcate de puternice tendinţe modernizatoare în toate
domeniile, nu reuşesc să descopere modalităţile de dezvoltare cele
mai potrivite, drumul cel mai scurt de la Vechiul Regim către modernitate. Anglia,
de pildă, a izbutit să parcurgă această cale, în secolele XVIII-XIX, fără să cunoască
vreo revoluţie sau vreo criză majoră. Dar majoritatea societăţilor de pe continent,
având condiţii diferite de cele ale Angliei, nu au reuşit această performanţă, iar
drumul lor spre modernitate a fost unul mult mai întortocheat, presărat cucrize şi
revoluţii, cu regretabile suferinţe şi vărsări de sânge.
 Istoricii şi posteritatea, amăgiţi adeseori de seducător
u l d i s c u r s a u t o - j u s t i f i c a t i v a l revoluţiilor, le-au prezentat multă vreme
într-o lumină favorabilă, ca pe o luptă nobilă a popoarelor î mp o t r i v a
o p r e s i u n i i . Ei a u t r e c u t î n s ă c u v e d e r e a u n a s p e c t e s e n ţ i a l ş i a n u me
a c e l a c ă d a c ă idealurile revoluţiilor au fost într-adevăr nobile, reprezentând, în
fond, valorile lumii în care trăim, în schimb, modalităţile concrete prin care s-a
încercat transformarea acestor idealuri în realitate, de către revoluţii, nu au
condus decât la eşecuri şi experimente nereuşite. Ceea ce a rămas în mod
concret de pe urma Revoluţiei au fost zecile de mii de victime pe care ea
le-a produs. Prăpastia dintre idealurile generoase ale modernităţii şi incapacitatea
societăţii europene de a le transforma în realităţi la acea dată explică Revoluţia şi
uriaşa suferinţă umană generată de ea. Această motivaţie generală a Revoluţiei s-a
manifestat prin numeroase cauze şi situaţii denatură particulară, diferite de la caz la
caz.
Din punct de vedere al obiectivelor politice urmărite, au
e x i s t a t , ma i î n t â i, c e l e d o u ă c o mp o n e n t e t r a d i ţ i o n a l e a l e mi ş c ă r i l
o r o p o z i ţ i o n i s t e a n t e r i o a r e , mişcarea liberală şi cea naţională, care îşi trăgeau
rădăcinile din ideologia secolului al XVIII-lea şi a Revoluţiei Franceze. Lor li s-a
adăugat acum, ca un element de noutate, radicalismul democratic. Acesta a fost
ilustrat de ideea democraţiei politice, care urma să se realizeze prin votul universal,
şi de ideea democraţiei sociale, care avea în vedere protecţia muncitorilor
în statele din Occident, precum şi emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor în
Europa Centrală şi Răsăriteană. Pe de altă parte, puternicele rămăşiţe ale
trecutului feudal, instituţii, legi sau prejudecăţi opresive, existente încă
în multe părţi ale Europei, întreţinute de regimuri impopulare şi devenite
total anacronice în raport cu noile idei, au provocat, în mod firesc, o reacţie explozivă
a societăţii împotriva lor. O cauză care nu a fost una de fond, dar care a grăbit
izbucnirea Revoluţiei la momentul r e s p e c t i v , e r a r e p r e z e n t a t ă d e
c o n ju n c t u r a e c o n o mi c ă ş i s o c i a l ă .
Î n c e p â n d c u a n u l 1 8 4 6 s - a u înregistrat o serie de recolte proaste
de cereale, iar culturile de cartofi au fost distruse de o maladie aacestei plante, ceea
ce a generat foamete (mai ales în Irlanda).
S/a adăugat o criză financiară, provocată de lipsa creditului.
Î n c e p â n d c u a n i i 1 8 4 0 , construcţia de căi ferate luase un mare avânt în
Europa Occidentală, stimulând, totodată, industria minieră şi metalurgică. O dată
iniţiată, dezvoltarea industrială necesita însă mereu noi capitaluri, pentru a
fi întreţinută pe mai departe. Dar aceste capitaluri au început să lipsească, la un
moment dat. Dobânzile pentru credite au crescut, investiţiile s-au împuţinat, ceea ce
a provocat închiderea fabricilor. Sutele de mii de muncitori care fuseseră atraşi în
anii precedenţi în industrie, venind de laţ a r ă î n ma r i l e o r a ş e , e r a u a r u n c a ţ i
î n ş o ma j , f o r mâ n d , ma i a l e s î n F r a n ţ a , o u r i a ş ă a r ma t ă a
nemulţumiţilor, concentrată îndeosebi la Paris. C u t o a t e a c e s t e a , R e v o l u ţ i a
n u t r e b u i e p u s ă î n p r i mu l r â n d p e s e a ma a c e s t e i p r e s i u n i populare a
unor mase nemulţumite, ci, mai curând, în contul incapacităţii generale a societăţii
şi a regimurilor politice existente de a găsi rezolvări adecvate noilor
probleme ridicate de procesul mo d e r n i z ă r i i .
F o r ţ a p e c a r e o do b â n d e a u a c u m i d e i l e l i b e r a l e , d e mo c r a t i c e
ş i n a ţ i o n a l e c a instrumente în mâinile unor segmente sociale destul de înguste, s-
a dovedit a fi mult mai importantă decât nemulţumirile maselor, care o duseseră
prost, din punct de vedere material, şi înainte, fără caacest lucru să provoace o
revoluţie. Revoluţiile au putut fi reprimate tocmai pentru că au avut o bază socială
restrânsă la orăşeni, la intelectuali, la diferite elite şi minorităţi
revoluţionare, în timp ce masa rurală a rămas, în general, indiferentă la idealurile
revoluţionare, ba chiar a putut fi antrenată uneori împotriva acestora.

2. Revoluţia din Franţa

Pe fondul crizei economice şi sociale, în anul 1847 se intensifică
opoziţia politică faţă de
g u v e r n u l Gu i z o t , s u s ţ i n u t ă d e l i b er a l i i c e n t r i ş t i ş i d e “s t â n g a d i n a
stică”, dar şi de radicalii
r e p u b l i c a n i . To ţ i a c e ş t i a s o l i c i t ă r e f o r ma e l e c t o r a l ă ş i l ă r g i r e a b a
z e i p o l i t i c e a r e g i mu l u i , î n Parlament sau prin discursuri rostite în aşa-
numita “campanie a banchetelor”. Agitaţia politică provocată de liberali
este exploatată de republicani şi de socialiştii din societăţile secrete, care
mobilizează muncitorii şi mica burghezie nemulţumită în manifestaţii de stradă. În
februarie 1848, aceste manifestaţii debordează într-o insurecţie a populaţiei
pariziene, la care participă îndeosebi muncitorii. Guvernul Guizot demisionează,
iar regele Ludovic-Filip abdică. Revoluţionarii proclamă republica (Republica a II-
a) şi desemnează un guvern provizoriu, alcătuit din liberali moderaţi
(Lamartine), radicali (Ledru-Rollin) şi socialişti (Louis Blanc). Membrii
extremişti ai fostelor societăţi secrete, care manipulaseră cu succes
proletariatul, ocupă poziţii-cheie în principalele instituţii pariziene.
Noul regim, care se dorea a fi o republică “democratică şi socială”, introduce
în primul rând democraţia politică, prin adoptarea principiului votului universal.
Totodată, se restabileşte totala libertate a presei şi se deschid rândurile Gărzii
Naţionale pentru toţi cetăţenii, inclusiv pentru şomeri. Muncitorii pretind însă
realizarea unei democraţii sociale (adevăratul obiectiv care îi interesa), solicitând
garantarea dreptului la muncă, pentru a fi protejaţi de şomaj. Aceste
deziderate produc dispute în guvernul provizoriu, în condiţiile
unei mari efervescenţe politice, provocată de
activitatea cluburilor radicale, care continuă linia extremistă a fostelor societăţi sec
rete. S u b presiunea socialiştilor, se creează Atelierele Naţionale, o instituţie menită
să ofere locuri de muncă tuturor muncitorilor, prin realizarea de lucrări publice,
finanţate de stat. Aceasta nu va reuşi însă să funcţioneze în mod eficient. Al e g e r i l e
p a r l a me n t a r e d i n l u n a a p r i l i e , o r g a n i z a t e î n g r a b ă d e c ă t r e g u v e r n,
p e n t r u a stabiliza situaţia politică, au reprezentat un eşec pentru democraţii sociali,
dând câştig de cauză republicanilor moderaţi. Provincia, majoritar rurală, chemată
pentru prima dată să se exprime prin sufragiu universal, a votat într-un sens mai
conservator, neîmpărtăşind revendicările proletariatului din marile oraşe. Ca urmare
a alegerilor, regimul ia o turnură moderată, propriu-zis liberală, formându-se un nou
organism executiv, din care socialiştii erau excluşi. Adunarea Legislativă intră acum
în conflict deschis cu cluburile revoluţionare, conduse de Barbès şi Blanqui. O
insurecţie muncitorească este înăbuşită în luna mai, iar Atelierele Naţionale,
considerate focare ale agitaţiei, sunt desfiinţate. Muncitorii, conduşi de liderii
socialişti, reacţionează din nou, printr-o revoltă extrem de violentă, declanşată în
luna iunie, care acoperă Parisul cu baricade.
Pentru a face faţă situaţiei, Adunarea Legislativă încredinţează puteri excepţi
onale
generalului Cavaignac, care va reprima cu duritate insurecţia muncitorească. Repre
siunea se soldează cu mii de victime şi peste 10.000 de deportări. Decapitarea
mişcării socialiste, plătită cu un preţ atât de sângeros, a fost bine primită de către
burghezia republicană, partizană a menţinerii stabilităţii sociale, dar şi de către
majoritatea populaţiei rurale, care dorea acelaşi lucru.
Ordinea fiind restabilită, republica se concentrează asupra organizării sale interne.
Constituţia din noiembrie 1848 acorda puterea legislativă unei Adunări alese
prin vot universal, iar pe cea executivă unui Preşedinte al Republicii, ales tot prin
sufragiu universal, pentru un mandat de patru ani. Alegerile prezidenţiale din
decembrie 1848 vor fi câştigate de prinţul Ludovic-Napoleon Bonaparte, nepotul
fostului împărat. Acesta a fost susţinut de toate forţele conservatoare, dornice să
asigure un echilibru social, grupate mai târziu în Partidul Ordinii. Aici intrau
reprezentanţii marii burghezii, ai proprietarilor funciari şi ai Bisericii, toţi cei care
doreau fie restaurarea monarhiei, fie i n s t a u r a r e a u n u i r e g im c â t ma i s t a b i l ,
d e n a t u r ă s ă p r e v i n ă z g u d u i r i l e s o c i a l e c ă r o r a r e g i mu l republican le
făcuse faţă cu atâta greutate. Ludovic-Napoleon a câştigat în mod detaşat alegerile
şi datorită numelui glorios pe care îl p u r t a , e x t r e m d e p o p u la r î n p r o v i n c i e .
I r o n i a s o a r t e i a f ă c u t c a v o t u l u n iv e r s a l , i n t r o d u s f ă r ă discernământ,
de către o revoluţie intempestivă, în rândurile unei populaţii nepregătite pentru aşa
ceva, să desemneze un preşedinte care va deveni tocmai groparul regimului
republican care îl adusese la putere. Ludovic-Napoleon va imprima,
treptat, un caracter tot mai conservator acestei republici, pe care o va lichida,
în final, prin lovitura de stat din decembrie 1851, în urma căreia se instaura un regim
autoritar. În anul 1852 el era proclamat împărat, sub numele de Napoleon al III-lea.

3. Revoluţiile din Monarhia Austriacă

Datorită caracterului compozit al Imperiului Habsburgic, revoluţiile
desfăşurate aici au urmat drumuri proprii, în funcţie de problemele fiecărei
regiuni. Pe de altă parte, revoluţiile din Germania şi din Italia au stat şi
ele într-o legătură strânsă cu evenimentele din Austria. Printre cauzele
principale ale Revoluţiei din monarhie s-au numărat: deteriorarea continuă
a autorităţii guvernamentale în ultimii ani ai regimului Metternich; apariţia
unor curente politice liberale şi r a d i c a l e l a Vi e n a ; d e z v o l t a r e a
s e n t i me n t u l u i n a ţ i o n a l î n Un g a r i a , î n C e h i a , î n s t a t e l e s l a v e ş i
italiene. În unele cazuri, cum era şi cel al românilor sau cel al maghiarilor,
revendicările cu caracter liberal sau social erau subsumate unui program naţional, pe
care liderii ţin să îl impună naţiunii lor, ca singura cale de modernizare şi dezvoltare.
În martie 1848, cu ocazia convocării Dietei Austriei Inferioare, o
mulţime formată din s t u d e n ţ i ş i o r ă ş e n i , î n c u r a ja t ă d e s u c c e s e l e
o b ţ i n u t e d e j a d e r e v o l u ţ i i l e d i n F r a n ţ a s a u I t a l i a , manifestează la Viena,
provocând demiterea şi fuga lui Metternich. Este numit un guvern liberal şi s e
f o r me a z ă o g a r d ă n a ţ i o n a l ă . Î n l u n a a p r i l i e , î mp ă r a t u l a c o r d ă o
C o n s t i t u ţ i e p e n t r u s t a t e l e austriece, iar în iulie este convocată o
Adunare Constituantă, care votează abolirea drepturilor senioriale. Între
timp, Curtea şi împăratul Ferdinand se refugiază la Innsbruck, pentru a se pune la
adăpost de agitaţiile populaţiei vieneze. În Ungaria, Dieta de la Bratislava numeşte
un guvern (responsabil în faţa acesteia), avându-l în frunte pe Batthyány Lajos. În
acest guvern, liberalii moderaţi, conduşi de Széchenyi, Eötvös şi Deák, împart
puterea cu partidul radical şi separatist al lui Kossuth. Dieta maghiară procedează la
acordarea drepturilor politice liberale şi desfiinţează iobăgia, menţinând o
vreme legăturile cu Curtea din Viena.
Din luna octombrie însă, Kossuth preia conducerea Revoluţiei
Maghiare şi porneşte un conflict militar de amploare împotriva Austriei, vizând
dobândirea independenţei. În Cehia, unde Revoluţia era minată de antagonismul
dintre cehi şi germani, este adoptată, la iniţiativa lui Rieger şi a lui Palacký, o Chartă
liberală a Boemiei, care susţinea drepturile istorice ale cehilor şi proclama
egalitatea între naţionalităţi. În luna iunie se întrunea la Praga un
Congres panslav, care reunea cehi, slovaci, slavi sudici, polonezi şi ruteni, şi care
îi chema pe slavii din Sud în vederea unificării blocului slav din monarhie. Liderii
cehi nu doreau desprinderea de Austria, ci doar o afirmare a slavilor din imperiu
în faţa germanismului, care să conducă la o organizare federativă, austro-
slavă sau austro-maghiaro-slavă. Confruntată cu toate aceste mişcări, la care
se adaugă şi cele din Italia, Curtea imperială reuşeşte să facă faţă situaţiei
doar datorită disensiunilor şi lipsei de colaborare manifestate între diferitele
revoluţii. Încă din iunie 1848, trupele imperiale, comandate de generalul
Windischgrätz, intră în Praga şi dizolvă Congresul panslav. În Ungaria şi
Transilvania, croaţii, sârbii şi românii seridică împotriva Revoluţiei Maghiare
atunci când Kossuth refuză să le recunoască autonomia,
luptând în continuare alături de austrieci.
În septembrie 1848, banul croat Jellačić atacă Ungaria, fiind respins
însă de trupele maghiare. La Viena, părăsită de împărat, ca şi de Dieta imperială
(mutată în orăşelul morav Kremsier, pentru a fi scoasă de sub influenţa presiunii
revoluţionare vieneze), puterea era deţinută de radicalii austrieci, care simpatizau cu
Revoluţia Maghiară. În octombrie însă, trupele imperiale conduse de
Windischgrätz, secondate de croaţii lui Jellači ć, atacă oraşul şi reprimă
Revoluţia. Este numit un nou guvern, în frunte cu prinţul Schwartzenberg, care,
deşi recunoaşte formal regimul constituţional şi îşi prezintă programul în faţa
Dietei, acţionează, în fapt, în vederea lichidării Revoluţiei.
În decembrie abdică şi împăratul Ferdinand, care acţionase cu o totală lipsă
de fermitate, pentru a fi înlocuit cu nepotul său, Franz Joseph, în vârstă de 18 ani.
Eforturile se concentrează acum împotriva Revoluţiei Maghiare, precum şi
pe frontul din Italia. În iarna lui 1848, Windischgrätz reuşeşte să cucerească Buda,
dar în martie 1849 maghiarii revin, reocupând capitala şi respingându-i pe
austrieci. În aprilie, Kossuth proclamă detronarea dinastiei Habsburgilor,
respectiv decăderea lor din calitatea de regi ai Ungariei. În aceste condiţii, în mai
1849, Franz Joseph solicită ajutorul ţarului Nicolae I. Sub presiunea
conjugată a trupelor austriece, comandate de generalul Haynau, a croaţilor
lui Jellačić şi a trupelor ruse, Revoluţia Maghiară este înfrântă, iar generalul
Görgey capitulează în august 1849, la Şiria. Kossuth pleacă în exil, iar revoluţionarii
maghiari sunt sever reprimaţi. După lichidarea ultimelor rezistenţe, Curtea
vieneză introduce în întreg imperiul regimul neoabsolutist, care va promova o
politică centralistă, de reformism dirijat de sus, ca o alternativă de guvernare şi
dezvoltare, în raport cu eşecul pe care îl reprezentase Revoluţia.

4. Revoluţia din Italia

Revoluţia Italiană a încercat să rezolve tripla problemă a libertăţilor
constituţionale, a unificării şi a independenţei, în condiţiile în care
diversele state din peninsulă evoluau în situaţii politice extrem de diferite. În
anii premergători Revoluţiei, speranţele patrioţilor italieni fuseseră legate de
reformele cu caracter liberal ale papei Pius al IX-lea, ca şi de sentimentele
anti austriece ale regelui piemontez Carol Albert.
În consecinţă, Revoluţia va izbucni cu cea mai mare forţă acolo unde
idealurile risorgimentale se izbeau de rezistenţa guvernămintelor locale,
respectiv la Neapole şi în statele austriece. În Regatul Neapolelui, unde
fiinţa cel mai reacţionar regim din Italia, Revoluţia s -a d e c l a n ş a t î n
i a n u a r i e 1 8 4 8 , s u b f o r ma u n e i i ns u r e c ţ i i s e p a r a t i st e a S i c i l i e i . C a
u r ma r e , r e g e l e Ferdinand al II-lea este nevoit să adopte o constituţie.
Apoi, în ianuarie-martie 1848, se răscoală milanezii şi veneţienii, care reuşesc
să izgonească trupele austriece de aici, comandate de mareşalul Radetzky. De
asemenea, sunt alungaţi principii austrieci din Modena şi Parma. Sub presiunea
liberalilor entuziasmaţi de aceste evoluţii, la Roma, la Torino şi la Florenţa, Papa,
regele piemontez şi ducele Toscanei adoptă constituţii liberale, după modelul
Chartei franceze din 1830. În întreaga Italie se instaurează astfel regimuri
constituţionale. Lipsiţi însă de realism, patrioţii italieni vor încerca să îndeplinească
şi obiectivul eliberării Lombardiei şi Veneţiei de sub stăpânirea austriacă, fără să ia
în considerare faptul că nu dispuneau de nici un sprijin extern.
În martie 1848, regele Carol Albert ataca Austria, pentru a veni în sprijinul
r e v o l t e i mi l a n e z i l o r ş i v e n e ţ i e n i l or . S u b p r e s i u n e a p o p u l a r ă , P a p a
, d u c e l e To s c a n e i ş i r e g e l e N e a p o l e l u i îi t r i mi t suveranului
p i e mo n t e z c o n t in g e n t e a r ma t e î n a ju t o r . De ş i s e b u c u r a u d e
superioritate numerică, italienii sunt învinşi de trupele austriece ale lui Radetzky.
După înfrângerea d e f i n i t i v ă d e l a C u s t o z z a , d i n i u l i e 1 8 4 8 , r e g e l e
C a r o l Al b e r t d e p u n e a r me l e ş i s e mn e a z ă u n armistiţiu, în luna august.
Victoria pe care o dobândiseră iniţial liberalii italieni moderaţi, prin
introducerea unor regimuri constituţionale, va fi contestată atât de la dreapta, de
către reacţiunea absolutistă susţinută militar de Austria, cât şi de la stânga, de către
radicalismul social de inspiraţie mazzinistă, care are pretenţia să preia în numele său
continuarea luptei revoluţionare. În Lombardia, austriecii reprimă orice manifestare
opoziţionistă, instaurând starea de asediu. Aceeaşi soartă o va avea în cele din
urmă şi Veneţia, chiar dacă ea rezistă cu tenacitate asediului austriac, sub
conducerea radicalului Daniele Manin, până în august 1849. În Sud, regele
Ferdinand al II-lea recucereşte Sicilia, în mai 1849, şi abrogă constituţia recent
adoptată. La Roma, în schimb, unde popularitatea lui Pius al IX-lea scăzuse mult,
datorită refuzului său de a rupe relaţiile cu austriecii, izbucneşte o revoltă, care îl
alungă pe Papă.
 În februarie 1849, la Roma se instaurează o republică radicală, cu
tendinţe democratice şi sociale. Printre liderii ei se număra însuşi Mazzini,
iar comandamentul militar era deţinut de Garibaldi. Tot în februarie, este alungat
ducele Toscanei, Florenţa dobândind şi ea un guvern provizoriu revoluţionar. În fine,
regele Carol Albert, presat de radicalii care câştigaseră alegerile şi formau guvernul
în Piemont, profitând şi de noua ofensivă a Revoluţiei Maghiare, rupe armistiţiul cu
Austria, în martie 1849, şi intră din nou în Lombardia. După câteva zile însă,
este înfrânt încă o dată de austrieci, la Novara, fiind obligat să abdice
în favoarea fiului său, Victor-Emmanuel al II-lea. Republica Romană, la rândul ei,
este desfiinţată de către o intervenţie armată franceză, care ocupă Roma, în iunie
1849. Guvernul francez, chiar dacă reprezenta el însuşi o republică rezultată dintr-o
revoluţie, ţinea să ducă acum o politică a ordinii pe continent, contra balansând, în
acelaşitimp, influenţa austriacă în Italia. Aventuroasa Revoluţie Italiană se
vedea astfel înfrântă peste tot, fără a obţine nimic în schimbul pierderilor
suferite. Piemontul umilit rămânea singura speranţă a patrioţilor italieni, într-un
viitor care le va canaliza eforturile într-o direcţie mai realistă.

5. Revoluţia din statele germane

În martie 1848, Revoluţia izbucnea şi în statele germane. Numeroşi principi
erau constrânşi să accepte constituţii liberale şi democratice, să abolească privilegiile
feudale acolo unde acestea mai existau, să accepte măsuri de protecţie a
muncitorilor. La Berlin, o revoluţie violentă îl obligă pe regele Frederic Wilhelm al
Prusiei să promită convocarea unei Diete (Landtag ), aleasă pe baza votului universal.
În toate statele germane se dezvoltă o puternică mişcare pentru unificarea politică
a naţiunii. Această mişcare reuşeşte ca în locul învechitei Diete a Confederaţiei
Germane să impună întrunirea unui Parlament liberal şi democratic al întregii
Germanii, care se reuneşte în mai 1848, la Frankfurt pe Main.
Parlamentul îşi propune să elaboreze o Constituţie unică şi să
realizeze, în acest fel, unitatea Germaniei.Un a d i n t r e ma r i l e p r o b l e m e
d e z b ă t u t e î n P a r l a me n t u l d e l a F r a n k f u r t a f o s t a c e e a a configuraţiei
noii Germanii. O parte a parlamentarilor erau adepţii unei Germanii Mari,
care să cuprindă şi Austria, alţii doreau o Germanie Mică, din care Austria să
fie exclusă, deoarece Imperiul Habsburgilor cuprindea şi numeroase populaţii
negermane. Dezbaterile vizau şi problema orientării politice şi a structurii
noului Reich german. Unii deputaţi doreau un stat autoritar şi cenzitar,
alţii erau adepţii liberalismului şi ai democraţiei, unii preconizau un imperiu german
centralizat, iar alţii-unul federal. În condiţiile în care guvernul austriac al lui
Schwartzenberg, după ce va realiza pacificarea Vienei, se arată ostil
Parlamentului şi ideilor sale cu privire la unificarea Germaniei,
majoritatea d e p u t a ţ i l or g e r ma n i a d e r ă l a f o r mu l a G e r ma n i e i M i c i . Î n
c o n s e c i n ţ ă , e i o f e r ă C o r o a n a n o u l u i imperiu german regelui Frederic
Wilhelm al Prusiei, în martie 1849. În luna aprilie însă, regele p r u s a c o
r e f u z ă , p r o v o c â nd a s t f e l e ş e c u l t o t a l a l mi ş c ă r i i p e n t r u u n i f i c a r e .
R e g e l e , a n i ma t d e concepţii conservatoare, refuzase Coroana Germaniei
deoarece nu era de acord să o primească din partea unui parlament democratic.
În acelaşi timp, el se temea de reacţia Austriei, care nu ar fi acceptat o
asemenea unificare, de natură să îi anuleze în mod definitiv influenţa în Germania.
Pe de altă parte, regele Frederic Wilhelm va reuşi să anihileze cuceririle
democratice ale
Revoluţiei şi în Prusia, reinstaurând o guvernare autoritară
. E l m e n ţ i n e t o t u ş i u n r e g i m constituţional şi un parlament bicameral,
dar în locul sufragiului universal introduce votul cenzitar, împărţind alegătorii în
colegii electorale, în funcţie de venitul acestora. Atât modernizarea Prusiei, cât şi
obiectivul abandonat acum al unificării Germaniei aveau să se realizeze pe viitor
cu ajutorul forţei autorităţii centrale, şi nu pe calea liberală şi democratică
încercată fără succes de Revoluţie.
La sfârşitul anilor 1848-1849, nici una dintre marile iluzii nutrite de revoluţii
— respectiv impunerea democraţiei şi a unui regim de justiţie socială în
Franţa, o constituţie liberală pentru Austria şi autonomie pentru popoarele
din imperiu, independenţa şi unitatea Italiei, precum şi unificarea
democratică şi liberală a Germaniei — nu avea să fie înfăptuită. Rămâneau
însă în picioare valorile politice moderne în numele cărora se construiseră aceste
proiecte, iar realizarea lor practică avea să fie înfăptuită treptat, în perioada
următoare, de regulă pe căi diferite de cele ale Revoluţiei. Categoriile
sociale doritoare de ordine îşi consolidau reticenţa manifestată faţă de
violenţa inutilă şi lipsa de realism a utopiilor revoluţionare, în timp ce liberalii urmau
să prospecteze cu mai multă atenţie, de acum înainte, căile paşnice, reformiste, de
materializare a idealurilor lor.