1848

Care au fost cauzele revoluțiilor?

Anul 1848 a fost martorul unui val revoluţionar de o proporţie nemaiîntâlnită până în acel moment pe
continentul european. Europa jumătăţii de secol XIX trecea printr-o criză economică acută, provocată în
special de procesul de industrializare şi urbanizare, proces ce urmărea înlocuirea sistemului economico-
social preindustrial co nouă structură. 

Modernizarea societăţilor europene, în ciuda numeroaselor avantaje, presupunea crearea şi implementarea

unui concept politic modern, acţiune ce a întâmpinat o puternică rezistenţă din partea conservatorilor. 
Neînţelegerile dintre politicienii reformişti şi conservatori, nobilimea proprietară de pământ şi
ţăranii aserviţi, burghezia în continuă ascensiune şi muncitorii din fabricile lor, au generat în mişcări de
protest de stradă în numeroase state europene. Acestea au degenerat în adevărate revoluţii pentru a
produce schimbările dorite utilizând forţa. Cererile mişcărilor de protest s-au transformat în veritabile
programe revoluţionare.
Deşi cauzele majore ale acestor mişcări revoluţionare au fost lipsa unor reforme sociale,
economice şi politice adecvate, fiecare ţară a avut specificul ei. Europa secolului al XIX-lea era încă
dominată de monarhii absolutiste, reticente la schimbări ce ar fi afectat distribuţia puterii în stat.
Două curente ideologice au fost specifice în această perioadă: liberalismul (Europa de Vest)
şi naţionalismul (Europa Răsăriteană). De notat este faptul că zona centrală a Europei a îmbinat cele
două ideologii. Revoluţionarii liberali aveau ca şi obiective: limitarea influenţei Bisericii, diminuarea
puterii statului, adoptarea unei forme de guvernământ republican, libertăţi economice şi civile.
Naţionaliştii îşi cereau „drepturile naţionale”: o reprezentare politică raportată la numărul populaţiei,
învăţământ în limba maternă, protejarea culturii, religiei şi a istoriei proprii. O a treia categorie de
revoluţionari a fost reprezentată de către radicali, atât democraţi, cât şi socialişti. Aceştia doreau
implementarea unor noi legi politico-sociale care să permită o mai bună reprezentare politică şi să reducă
nivelul ridicat de șomaj, în special în rândul tinerilor. Pe lângă acestea, radicalii şi-au propus şi unele
reforme considerate a fi extreme la acea vreme, cum ar fi: votul universal pentru bărbaţi şi proprietatea
privată a muncitorilor asupra mijloacelor de producţie. 

Diferitele grupări de revoluţionari nu au format un front comun, ba chiar uneori au luptat

unele împotriva celorlalte. De obicei interesele liberalilor erau diametral opuse cu ale radicalilor, iar
între diversele mişcări naţionaliste s-a creat o rivalitate. Guvernele statelor aflate în criză revoluţionară au
profitat de lipsa de unitate a răsculaţilor, dezbinându-i şi mai tare. Nobilii conservatori aflaţi la conducere
s-au opus cu deosebită înverşunare împotriva oricăror concesii în favoarea revoluţionarilor, deşi, în unele
cazuri, aceştia au fost obligaţi să accepte anumite compromisuri temporare. 
Un alt aspect important al Revoluţiilor de la 1848 a fost comunicarea internaţională dintre
diferitele focare revoluţionare. Telegraful a reprezentat un element esenţial care a permis răspândirea
rapidă a noilor idei între statele europene. Astfel, vestea unor evenimente ce se petreceau la Paris ajungea
în Prusia într-o perioadă de timp relativ scurtă. Deşi nu a existat o coordonare internaţională, programele
revoluţionare s-au inspirat unele de la altele.