I. Viziuni despre modernizare în Europa secolelor XIX-XX.

Curente si politici culturale, identitati nationale si identitate europeana

1. EUROPA SECOLELOR XIX-XX SI MODERNIZAREA

Secolul al XIX-lea în Europa poate fi considerat un secol al revolutiilor. Fie ca au fost revolutii sociale sau nationale, industriale sau culturale
ele au ca rezultat modernizarea statelor europene. În acelasi timp, secolul al XIX-lea a fost secolul în care s-au cristalizat noi ideologii cu o contributie
marcanta la schimbarile majore pe care le cunoaste Europa în secolul al XIX-lea, cu prelungire si în secolul urmator. Societatea europeana a
cunoscut în secolul al XIX-lea transformari fundamentale în domeniile cultural, economic, politic si social prin comparatie cu Vechiul Regim. Aceste
transformari poarta generic numele de modernizare. Procesul modernizarii s-a manifestat în viata culturala si sociala a europenilor prin extinderea
instructiei scolare, în consecinta prin alfabetizare, prin crearea unei culturi omogene, care sa fie liantul societatii de masa ce îsi facuse aparitia în
urma exploziei demografice si a urbanizarii. Explozia demografica, urbanizarea si societatea de masa au fost expresia în plan social a modernizarii
economice si politice europene din veacul al XIX-lea, care s-a manifestat prin revolutia industriala, respectiv prin afirmarea ideologiei liberale ori a
ideii democratice.
Secolul XX si globalizarea.În secolul al XX-lea procesul de modernizare a continuat. Acesta se desfasoara accelerat în conditiile create de
globalizare. Globalizarea este un fenomen controversat, dar obiectiv. Datorita globalizarii sunt puse în legatura zone ale globului aflate la mare
distanta unele de altele. De exemplu, activitati economice sunt transferate în arii în care forta de munca este mai ieftina, ceea ce provoaca mutatii
sociale profunde în structura ocupationala din acea zona. Existenta unor resurse naturale într-o anumita parte a pamântului transfera în acel loc
resurse financiare si schimba modul de viata traditional; se schimba functiile traditionale ale statului.

Atitudini în fata modernizarii. Modernizarea a generat atitudini diverse, în functie de problemele pe care societatile trebuiau sa le rezolve. În
societatea româneasca, odata cu intrarea în epoca moderna au existat dezbateri în ceea ce priveste calea dezvoltarii si modernizarii. Astfel, adeptii
unei dezvoltari dupa modelul occidental sustineau necesitatea industrializarii si urbanizarii (Dionisie Pop Martian, A. D. Xenopol, Petre S. Aurelian
etc). Adeptii dezvoltarii prin conservarea societatii traditionale românesti considerau ca un astfel de tip de modernizare se îndeparta de dezvoltarea
naturala, organica a tarii noastre. Modernizarea ar trebui sa se realizeze tinându-se cont de structurile si valorile culturale românesti traditionale;
institutiile aduse din Occident alcatuiesc forme care nu au nimic în comun cu fondul constituit din structurile traditionale românesti (teoria "formelor
fara fond" sustinuta de junimistii din jurul revistei "Convorbiri literare"). Ideea dezvoltarii cu prioritate a agriculturii a stat în atentia asa-numitilor
samanatoristi (grupati în jurul lui Nicolae Iorga) si a poporanistilor (condusi de Constantin Stere). Dupa realizarea Marii Uniri, disputa a continuat între
europenisti (între care Eugen Lovinescu, Stefan Zeletin) si traditionalisti (Nechifor Crainic, Lucian Blaga, Constantin Radulescu-Motru).
Dupa 1989, în general, s-a considerat ca modernizarea României este facilitata si încurajata de revenirea la democratie si de reluarea
legaturilor cu lumea occidentala prin aderarea României la Uniunea Europeana, eveniment care a avut loc la 1 ianuarie 2007.
Exista si pareri conform carora problemele omenirii sunt produse chiar de dezvoltare; astfel, au fost respinse modernizarea si civilizatia,
propunându-se întoarcerea la epoca preindustriala; astfel de opinii erau sustinute de membrii miscarii hippy din anii '60 si începutul anilor '70, în SUA
si Europa occidentala.

2. MODERNIZARE ÎN PLAN POLITIC

Alexis de Tocqueville (1805-1859), autorul faimoasei lucrari "Despre democratie în America" considera ca modernizarea se realizeaza prin
democratizarea societatii. A vizitat Statele Unite (1830-1832) cu scopul de a studia sistemul de penitenciare din aceasta tara. Acolo a vazut însa
functionând un sistem de guvernare mai democratic decât oricare din Europa acelei vremi. Alexis de Tocqueville a extras anumite concluzii:
pe termen lung democratia este superioara oricarui alt sistem de organizare a statului, chiar daca pe termen scurt viciile sistemului sunt foarte
vizibile;
— statul democratic asigura prosperitatea pentru întreaga societate, nu numai pentru anumite grupuri sociale;
— baza statului democratic o constituie principiul suveranitatii poporului;
— statele democratice nu sunt interesate sa poarte razboi împotriva altor state democratice etc.
În secolul al XX-lea au continuat discutiile asupra democratiei. Amenintata de aparitia regimurilor totalitare, democratia se dovedeste a fi cea
mai viguroasa forma de organizare a societatii, în ciuda imperfectiunilor sale. Ea a asigurat o lunga crestere economica, prosperitatea cetatenilor,
protectia drepturilor si libertatilor omului, o lunga perioada de pace. La aceste realizari au contribuit mai multi factori ca, de exemplu, faptul ca exista o
capacitate de reînnoire manifestata prin alternanta la putere a oamenilor si a ideilor data de competitia dintre partide. Este necesar, însa, ca sistemul
democratic sa se perfectioneze datorita necesitatii adaptarii la schimbarile sociale si la amenintarile la care este supusa societatea prin: globalizare,
terorism, criza de materii prime si surse de energie, pericolul unei catastrofe ecologice (de exemplu, încalzirea globala), pericolul unui nou conflict
generalizat.
Ideologiile semnificative ale secolului al XIX-lea au fost conservatorismul, liberalismul, socialismul, iar cele ale secolului al XX-lea fascismul si
comunismul. Fiecare dintre aceste ideologii au exercitat influente în plan cultural, dar si invers: actul cultural a reprezentat o sursa de inspiratie pentru
unele ideologii.

2.1. Conservatorismul. Nascut ca o critica a violentei Revolutiei Franceze, a rationalismului ei exacerbat care inventa o societate artificiala,
conservatorismul secolului al XIX-lea a fost o ideologie a moderatiei, ce nu ignora experienta timpurilor trecute si traditia politica ori culturala. Din
aceasta perspectiva, conservatorii sustineau ca modernizarea societatii nu se putea realiza prin schimbarea brusca, necontrolata a institutiilor
existente, validate în timp, ci printr-un reformism lent, progresiv, care sa fie initiat si condus de autoritatile politice legitime. Asadar, din punctul de
vedere al conservatorismului politic, progresul (notiune inseparabila de cea a modernizarii), nu era un proces infinit, continuu, ci unul gradual si atent
contextualizat. În ultimele doua secole termenul de conservatorism a fost folosit mai mult în sensul de opozitie fata de progres. Conservatorismul nu
trebuie confundat cu traditionalismul care se opune la ce este nou fata de schimbare si reforma. Ideologia conservatoare a aparut ca o reactie la
schimbarile provocate de revolutia franceza, dar si fata de liberalism pe care îl considera a fi o conceptie revolutionara. Esenta acestei ideologii se
afla în dictonul contelui Falkland care spunea: "atunci când nu este necesar sa schimbi ceva, este necesar sa nu schimbi nimic".
Cel care a fundamentat ideologia conservatoare a fost englezul Edmund Burke. În lucrarea " Reflectii pe marginea revolutiei din Franta " arata
ca a distruge o veche ordine sociala pentru a o înlocui cu alta duce la o inutila varsare de sânge si la despotism. Numai statul poate garanta libertatea
oamenilor. În afara statului nu poate exista nici libertate si nici drepturi. Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate. Oamenii sunt prin
natura lor intima inegali. Nu se opun reformelor, dar doresc sa amelioreze o situatie si nu sa o schimbe, fiind preocupati de continuitate cu trecutul,
sustinând respectarea ordinii traditionale, în care fiecare om sa-si accepte pozitia mostenita în ierarhia sociala. Monarhia si aristocratia trebuie
pastrate, iar biserica trebuie sa-si mentina autoritatea spirituala.
Conservatorismul românesc se aseamana cu cel european. A aparut ca o reactie la liberalism si a militat pentru dezvoltarea organica a
societatii prin pastrarea traditiilor. Crearea institutiilor moderne trebuia sa se faca, în conceptia lor, în masura în care societatea însasi le simtea
nevoia. Promova politica "pasilor marunti", ceea ce însemna un ritm mai lent dar temeinic de înfaptuire a progresului.Conservatoristii romani au
constituit Partidul Conservator in 1880 alternand la guvernare cu Partidul National Liberal pana la Primul Razboi Mondial.

2.2. Liberalismul. Liberalismul este o doctrina politica si economica care proclama principiul libertatii politice si economice a indivizilor si se
opune colectivismului, socialismului, etatismului si în general tuturor ideilor politice care pun interesele societatii, ale statului sau natiunii înaintea celor
individuale. În veacul al XIX-lea, concurentul ideologic principal al conservatorismului în lupta politica a fost liberalismul. Liberalii promovau proiectul
politic al unei societati în care primau libertatea individuala si rationalitatea actiunii umane, crezând sincer ca modernizarea era un proces neîntrerupt,
ce-si avea izvorul în progresul continuu, întretinut de competitia dintre oameni. Din punct de vedere politic, cetatenii participau la conducerea statului
prin reprezentantii lor alesi în parlament. Votul era cenzitar, întrucât liberalii se aratau reticenti fata de sufragiul universal, idee centrala a miscarii
democratice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Treptat, pâna catre 1918, regimurile liberale europene au acceptat si ideea democratica a sufragiului
universal. Modelul politic liberal se mai definea si prin separatia puterilor în stat sau prin neinterventia statului în mecanismele de functionare ale
pietei libere.
Liberalismul "clasic" a aparut în Europa secolelor XVII-XVIII ca un curent filosofic ce pleca de la ideea ca fiecare fiinta umana are, prin nastere,
drepturi naturale precum: dreptul la viata, la libertate si proprietate. A fost fundamentat teoretic de gânditorii englezi Thomas Hobbes, Benedict
Spinoza si John Locke si de iluministii francezi, iar ca ideologie politica, de englezul John Mill si fiul acestuia John Stuart Mill.
Liberalismul economic este componenta cea mai importanta a ideologiei liberale. Bazele lui au fost puse de creatorii englezi ai economiei
politice moderne, în primul rând de Adam Smith si de fiziocratii francezi. Adam Smith publica în 1776 cartea "Bogatia natiunilor", considerata a fi la
originea economiei politice ca stiinta. El considera ca „bogatia unui popor consta în marfurile create atât în industrie cât si în agricultura”. Pentru a
asigura cresterea acestei bogatii trebuie asigurate diviziunea muncii si libertatea concurentei. Dupa Adam Smith statul nu trebuie sa intervina în
economie, deoarece oamenii actioneaza liber în cautarea propriului interes. Fiziocratii sunt promotorii unui suflu nou, lansând lozinca "laisser faire,
laisser passer" (lasati sa se faca, lasati sa treaca) care a devenit deviza liberalismului de mai târziu. Bogatia unei natiuni nu consta numai în bani sau
metalele pretioase pe care le detin, ci si în produsele utile care pot satisface diferitele trebuinte.
Pornind de la aceste idei din secolul al XIX-lea se afirma ideologia liberala, considerând ca economia se dezvolta atunci când este asigurata
libertatea individuala, care impune concurenta si reglementeaza raporturile economice pe baza legii "cererii si ofertei". Este totodata respinsa orice
interventie a statului în economie. În conceptia liberalilor, statul trebuie sa asigure ordinea publica si sa realizeze protectia întreprinzatorilor, sa
respecte libertatile individuale si sa aplice aceeasi lege pentru toti.
În România ,liberalismul a avut pronuntate trasaturi nationale. Liberalii români au adoptat principiul protectionismului, sustinând politica "prin
noi însine" care sa duca la dezvoltarea societatii prin propriile eforturi. Nu excludeau participarea capitalului strain, însa considerau ca acesta trebuie
sa fie subordonat intereselor tarii. Liberalii români au constituit în 1875 Partidul National Liberal, participând la guvernarea tarii, în alternanta cu
Partidul Conservator, pâna la primul razboi mondial. Liberalismul a fost unul din cele mai reprezentative curente social politice ale secolului al XIX-lea.
Aplicarea modelului liberal a asigurat dezvoltarea si modernizarea societatii prin sustinerea liberei initiative si larga participare a cetatenilor la viata
publica.

2.3. Socialismul. Ideologia socialista este un produs al lumii moderne si în special al dezvoltarii capitalismului industrial în secolul al XIX-lea.
Ea apare ca un protest la adresa liberalismului, a burgheziei în ascensiune. Socialistii preconizau o forma de organizare sociala, în care interesul
societatii primeaza în fata interesului individual sau al unui grup restrâns. Primele manifestari ale ideologiei socialiste aveau un caracter utopic
deoarece solutiile propuse se bazau pe existenta egalitatii depline între membrii societatii. Cei mai de seama reprezentanti ai socialismului utopic din
secolul al XIX-lea au fost englezul Robert Owen si francezii Charles Fourier si Saint Simon.
Ideologia socialista propriu-zisa, asa numitul "socialism stiintific", a fost fundamentata de germanii Karl Marx si Friedrich Engels. Acestia
publica în 1848 lucrarea "Manifestul Partidului Comunist" care devine baza teoretica a ideologiei socialiste. Marx sustinea ca societatea capitalista
este împartita în clase sociale antagonice datorita modului inechitabil de repartitie a mijloacelor de productie si a bunurilor. Socialismul marxist este o
teorie bazata pe conceptia materialismului istoric care sustine ideea ca "lupta de clasa" este motorul istoriei. Clasa muncitoare este cea oprimata si
munca ei exploatata de burghezie. De acea "proletariatul" era clasa revolutionara care va înlocui capitalismul cu o noua societate, cea socialista în
care se va institui proprietatea comuna, va avea loc o repartitie echitabila a bunurilor, iar membrii societatii se vor bucura de egalitate deplina.
Ideologia socialista a cunoscut însa forme diverse de interpretare, determinând ample confruntari ideologice în a doua jumatate a secolului al
XIX-lea. Socialistii anarhisti criticau mult mai radical societatea capitalista si toate formele de guvernare, inclusiv statul si partidele politice. Ei sperau
ca o greva generala spontana va provoca prabusirea acestuia. Folosesc atentatul ca instrument politic de destabilizare a societatii. Spre sfârsitul
secolului al XIX-lea câstiga tot mai multi adepti socialismul reformator, care preconiza folosirea mijloacelor nonviolente de cucerire a puterii. Spre
sfârsitul secolului al XIX-lea ideile socialiste au patruns si în România. Principalul teoretician al socialismului a fost Constantin Dobrogeanu
Gherea(1855-1920),sociolog si critic literar,a contribuit la dezvoltarea si răspândirea ideilor socialiste), care a publicat în 1886 manifestul "Ce vor
socialistii români?". Ideile cuprinse în acest manifest au stat la baza programului Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, înfiintat în
1893.

3. MODERNIZARE ÎN PLAN ECONOMIC

Revolutia industriala, aparuta în Anglia sfârsitului de veac al XVIII-lea, s-a generalizat în Europa Occidentala pe parcursul secolului urmator.
Inventarea masinilor cu aburi, folosirea lor în industria textila, în minerit si în transporturi au avut drept consecinta o crestere fara precedent a
productivitatii muncii. Productia obtinuta în fabricile si uzinele europene a luat drumul pietei, care, reglata de mecanismul liber al cererii si al ofertei,
punea în circulatie produse din ce în ce mai ieftine pentru o populatie din ce în ce mai numeroasa.
Dupa 1880, lumea a trecut prin "a doua revolutie industriala". Înlocuirea în industria siderurgica â fierului cu otelul, descoperirea si
generalizarea unor noi surse de energie (electricitatea, petrolul, gazele naturale etc.), care se impuneau treptat în fata celei clasice, carbunele, au
constituit doua dintre cele mai importante elemente ale acesteia. Era perioada în care suprematia economica a Angliei lua sfârsit, locul ei fiind ocupat
în spatiul european de Germania, iar în competitia mondiala de Statele Unite ale Americii.
Secolul al XIX-lea este secolul revolutiei industriale, cauza marelui avans al Europei si a prelungirilor sale (în primul rând America de Nord)
asupra restului lumii. Modernizarea economica a continuat în secolul al XX-lea, în special în a doua jumatate a veacului, prin introducerea noilor
tehnologii. Utilizarea computerului personal (PC), a comunicatiilor prin satelit, a robotilor si a Internetului reprezinta câteva dintre marile inventii ale
epocii contemporane. A crescut enorm cantitatea de informatie care circula prin diferite medii (în special prin Internet). Toate evenimentele care au
loc sunt transmise în timp real pe întreg globul datorita acestor noi tehnologii. În fenomenele economice contemporane cel mai important element al
procesului de productie a devenit informatia. În acest mod, cei mai calificati oameni nu mai participa în mod direct la fabricarea bunurilor materiale, ci
prin crearea, stocarea si prelucrarea informatiei cu ajutorul noilor tehnologii.

4. URBANIZAREA SI LUMEA ORASELOR

Activitatile industriale, comerciale si de credit erau în veacul al XIX-lea în mare masura urbane. Numarul angajatilor în aceste domenii a
crescut sensibil, initial prin migratia populatiei rurale catre oras, unde se câstiga mai bine si erau mai multe oportunitati. Ulterior, populatia urbana a
cunoscut o crestere spectaculoasa ca urmare a revolutiei demografice, determinata în mare masura de îmbunatatirea conditiilor de viata si de
progresele din medicina. Daca în prima parte a secolului al XIX-lea, oamenii de curând veniti în orase se stabileau în cartiere periferice, insalubre si
acceptau salarii mici, în cea de-a doua jumatate a veacului, statele moderne s-au preocupat de îmbunatatirea conditiilor de viata ale populatiei
urbane: apar serviciile publice, orasele se sistematizeaza, iar reteaua sanitara si învatamântul primar obligatoriu devin constante ale vietii cotidiene.
Aceasta populatie urbana, cu o cultura omogena, nutrita din lectura foiletoanelor la moda din periodicele populare de mare tiraj ale timpului,
dobândea o noua identitate. Ea nu mai apartinea unei lumi ierarhizate, închise, traditionale, ci uneia egalitare, deschise, moderne. Se transformase
într-o asa-numita societate de masa, în interiorul careia diferentele dintre diversele categorii sociale care o compuneau erau minime, atât din punctul
de vedere al conditiilor de trai, cât si din cel al instructiei scolare. Totodata, în Europa celei de-a doua parti a veacului al XIX-lea a aparut si clasa
mijlocie, o categorie care avea câstiguri financiare însemnate si o cultura consistenta. Atenta la modul de viata al elitelor burgheze ori aristocratice,
clasa mijlocie îsi conturase un mod de viata care includea investitia în locuinte mai aspectuoase, o anumita moda în vestimentatie sau frecventarea
anumitor productii culturale.

5. MODERNIZAREA PRIN STIINTA

Stiinta a cunoscut o dezvoltare spectaculoasa care a schimbat viziunea oamenilor asupra lumii. La începutul secolului al XIX-lea se credea ca
stiinta reprezinta speranta pentru un viitor mai bun al omenirii bazat pe posibilitatea de cunoastere a adevarului pus în slujba crearii unei societati
apropiate de perfectiune. Secolul al XX-lea este veacul unei dezvoltari uluitoare a stiintei. Descoperirile în fizica, chimie, biologie, cercetarea spatiului
cosmic au fost utilizate în economie si în viata cotidiana, ducând la cresterea calitatii vietii. În ziua de astazi exista opinii autorizate care considera ca
problemele complexe cu care se confrunta omenirea (criza de materii prime, criza energetica, poluarea, încalzirea globala etc.) îsi vor gasi rezolvarea
cu ajutorul cuceririlor stiintei.
Încrederea neconditionata în progresul continuu, idee preluata de la enciclopedistii francezi ai secolului al XVIII-lea, a dus la un optimism
excesiv al oamenilor de stiinta, care si-au închipuit ca pot explica totul în mod rational. Progresul epocii industriale a fost sustinut de o schimbare radi-
cala a modului de a gândi.
Pozitivismul,caci astfel se numea aceasta conceptie ce a dominat Europa pana spre sfarsitul sec. XIX,s-a manifesta in biologie prin
evolutionismul lui Charles Darwin(1859) sau in stiintele sociale ale lui Auguste Comte.Astfel, secolul al XIX-lea este dominat de pozitivismul lui
Auguste Comte, curent care exprima încrederea în puterea ratiunii si a cunoasterii. Aflata într-un proces de evolutie, societatea umana este
guvernata de legi asemanatoare universului fizic, totul fiind supus observatiei si experimentului. Încrederea nemarginita în puterea stiintei eliberate de
orice implicatii metafizice a dus la combaterea Bisericii si la tendinta de laicizare a societatii. Oamenii de stiinta erau sfintii epocii industriale. Pe
aceeasi directie se înscrie si evolutionismul lui Charles Darwin(1859), potrivit caruia toate fiintele vii se înscriu pe o linie de dezvoltare ascen denta, de
la simplu spre complex.
Începutul secolului XX a amendat însa radacinile pozitivismului si ale evolutionismului. Sigmund Freud (1916) si Carl Gustav Jung pun în
evidenta rolul inconstientului în viata omului, sustinând ca indivizii nu sunt condusi în actiunile lor de ratiune, ci de instincte. Albert Einstein
redefineste bazele newtoniene ale fizicii, punând totul sub semnul relativitatii (teoria relativitatii - 1905). William James propune o abordare
pragmatica, potrivit careia orice idee care "functioneaza" este adevarata, iar adevarul nu mai este imuabil, ci creat prin actiunea umana. Henri
Bergson analizeaza timpul, spatiul sau libertatea dintr-o perspectiva metafizica, respingând abordarile materialiste si mecaniciste ale realitatii. Din
perspectiva sa, elanul vital este forta creatoare care determina evolutia vietii, iar intuitia este metoda de cunoastere cu adevarat profunda. Friedrich
Nietzsche se opune cu vehementa credintei în existenta unei structuri obiective a lumii, unei realitati profunde, propunând în schimb simturile si simtul
comun ca mijloace utile de întelegere a lumii. Având puternice radacini în secolul al XIX-lea, materialismul dialectic si istoric exprima viziunea marxist-
leninista despre evolutia societatii. Intuitionismul lui Henri Bergson, fenomenologia lui Edmund Husserl sau existentialismul reprezentat de Martin
Heidegger si Jean-Paul Sartre vor influenta puternic dezvoltarea stiintei, literaturii si artei secolului XX.

6. MODERNIZARE ÎN CULTURA SI ARTA

Formarea societatii moderne a impus conditii favorabile înfloririi literaturii si artelor. Mai multi factori au facut ca realizarile culturale, pâna
atunci accesibile unui numar restrâns de oameni, sa poata fi apreciate de cercuri din ce în ce mai largi de cetateni: dezvoltarea presei si a tiparului,
deschiderea saloanelor de expozitie în care erau expuse publicului larg productiile artistilor plastici, cresterea procentului de populatie instruita în
urma extinderii retelei de învatamânt. Democratizarea accesului la cultura a fost posibila cu precadere datorita fotografiei, cinematografului, radioului
si presei scrise. Stralucirea marilor capitale, Paris, Berlin, Viena, Londra, a atras circulatia ideilor si a curentelor culturale si a demonstrat unitatea
intelectuala a elitelor europene occidentale. Principalele curente culturale si artistice apar în contextul în care omul este capabil sa descopere
mecanismele universului si încearca sa dirijeze evolutia societatii omenesti. Modernizarea structurilor politice si economice, sociale si juridice în
Europa Rasariteana a generat, în contextul afirmarii fiintei nationale, o noua ideologie. Conflictul de idei în lumea europeana a condus la noi viziuni
despre modernizare în rândul elitei intelectuale, reflectat prin manifestarea succesiva, dar si concomitenta a curentelor culturale precum: romantismul,
realismul, impresionismul, naturalismul, parnasianismul, simbolismul.

6.1. Romantismul(cu deosebire dupa 1815). În domeniile literaturii si artei, secolul al XIX-lea a debutat prin afirmarea romantismului, curent
cultural care respingea canoanele impuse de academism (curent artistic manifestat la sfarsitul sec. XVIII si in sec XIX,caracterizat prin respectarea
regulilor impuse de academiile de arte frumoase,inspirate indeosebi din arta Renasterii). Exprimarea libera a sentimentelor si trairilor, cautarea mode-
lelor eroice în istorie, valorizarea idealurilor nationale si democratice au reprezentat trasaturi definitorii ale operelor artistice si literare romantice,
manifestându-se în proza lui Victor Hugo si Walter Scott, în poezia lordului Byron, a lui Heinrich Heine sau Aleksandr Puskin, în creatia muzicala a lui
Schubert, Schumann sau Chopin, în pictura lui Eugene Delacroix. Romantismul românesc se adreseaza deopotriva istoriei si folclorului ca surse
pentru afirmarea unei spiritualitati nationale. La aceasta au contribuit deopotriva istorici si oameni politici revolutionari - Balcescu si Kogalniceanu -
scriitori - Ion Heliade Radulescu, Cârlova, Bolintineanu, Asachi - pictori - Constantin Lecca, Theodor Aman - poeti ca Alecsandri si, mai apoi, ca
ultimul mare romantic al Europei, Mihai Eminescu - înnoitor neegalat si profund al expresiei poetice românesti, gânditor si spirit superior, carturar de
impresionanta eruditie.
!!! In plan ideologic,romantismul a fost asociat cu liberalismul.

6.2. Realismul. Daca romantismul a însemnat exteriorizarea sentimentelor, a emotiilor, realismul a cautat sa descrie cu atentie si raceala
societatea acelor vremuri, constituindu-se astfel într-o reactie antiromantica. La mijlocul secolului al XIX-lea, realismul aducea o viziune noua în
creatia artistica, încercând sa realizeze o fotografie a societatii contemporane asa cum era ea, prin reproducerea fidela si obiectiva a realitatii si a
psihologiei umane, se manifesta un nou curent cultural si artistic, realismul. Realismul a lansat în literatura nume prestigioase: Balzac si Flaubert - în
Franta, Dickens - în Anglia, Ibsen - în Norvegia, Lev Tolstoi si Feodor Dostoievski - în Rusia, Mark Twain - în Statele Unite ale Americii. Realismul
românesc - pus în slujba idealurilor nationale în epoca Razboiului de Independenta - a oferit creatii atât în literatura, cât si în pictura Nicolae
Grigorescu si Ion Andreescu. Critica sociala a burgheziei a dat nastere creatiei dramaturgice a lui Ion Luca Caragiale.
Progresul cultural românesc se realiza pe fondul înfruntarii de idei în jurul problemei necesitatii modernizarii, a ritmului si cailor acesteia. În
acest context, dând glas temerilor ca un ritm rapid ar putea altera fondul spiritual national, ar crea o societate bazata pe valori false si imitatie, Titu
Maiorescu lanseaza teoria "formelor fara fond", fara a respinge însa nevoia de modernitate. Adeptii progresului rapid si profund justificau greutatea
schimbarilor si nu le considerau un motiv de respingere a progresului.
Catre sfârsitul veacului, dar mai ales în secolul urmator, cultura si arta moderna au depasit granitele impuse de realism, cautând sa dea glas
impresiilor abstracte ale artistilor, ca reflex al irationalitatii umane. Astfel, au aparut, spre exemplu, impresionismul sau cubismul în artele plastice ori
simbolismul în literatura. Societatea de masa, nascuta în amurgul veacului al XIX-lea, nu aprecia însa cultura moderna, ea fiind atrasa de spectacole
de varietati, de cinematograf, de reviste ilustrate etc., adica de asa-numita cultura de masa urbana.
La cumpana secolelor al XIX-lea - al XX-lea, simbolismul si parnasianismul exprimau dorinta de desprindere de realitatea imediata si de
cautare a unor noi valori culturale. În artele plastice, ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au fost marcate de impresionism, exprimare a cautarilor
pentru redarea unor nuante si fenomene subtile ale luminii si ale miscarii. Mijloacele de expresie utilizate de oamenii de cultura sunt atât de noi si de
neasteptate, încât se poate vorbi, în a doua jumatate a veacului al XIX-lea, de o revolutie în creatia literara si artistica.

6.3. Impresionismul(a marcat ultimele decenii ale sec. XIX) . Aparitia impresionismului reprezinta un moment revolutionar în istoria artelor.
Artistii îsi arata trairile si sentimentele fara a se mai preocupa de reprezentarea fidela a realitatii, asa cum este perceputa de ochiul omenesc. Pictând
în aer liber, impresionistii fac din lumina elementul principal al compozitiilor lor. Figurile, obiectele sunt estompate de culoarea stralucitoare care
irumpe din tablourile artistilor. O astfel de maniera de a picta nu era înteleasa de publicul vremii, picturile impresionistilor nefiind expuse în saloanele
oficiale de expozitie. Franta este centrul unde apar aceste inovatii revolutionare, numele unor artisti precum Monet(Impression, soleil levant
-Impresie, răsărit de soare(acum în Musée Marmottan, Paris), un peisaj din Le Havre, care a fost expus la prima expoziţie impresionistă din 1874),,
Manet, Renoir, Pissaro, Degas, fiind întâlnite astazi în cele mai de seama muzee ale lumii. Curajul impresionistilor de a se îndeparta de modul
traditional de a face arta a deschis câmp larg inovatiilor celor mai îndraznete.
 6.4. Naturalismul. Inspirat de fiziologia experimentala dezvoltata de Claude Bernard,a accentuat interesul pentru influenta mediului,dar si a
fiziologicului sau a ereditatii,asupra evolutiei omului si a societatii.

6.5. Curente artistice de la cumpana sec. XIX – XX. Simbolismul si parnasianismul exprimau dorinta de desprindere de realitatea imediata si
de cautare a unor noi valori culturale.
Tot acum a aparut o multitudine de curente artistice care se îndepartau de modul traditional în care artistii creasera timp de doua milenii, pe baza
regulilor puse în aplicare înca în antichitatea greaca. Între cele mai însemnate sunt: postimpresionismul (Van Gogh, Cezanne, Gauguin), fovismul
(Matisse), cubismul (Picasso) etc.

Curente Perioada Domenii Trasaturi Reprezentanţi

culturale predilecte
Academism Sf. sec. XVIII, Arte -curent artistic caracterizat prin
dar si in sec. respectarea regulilor impuse de
XIX academiile de arte
frumoase,inspirate indeosebi din arta
Renasterii

Romantism Prima jumătate Literatura,arte -imaginatie,sensibilitate, V. Hugo,W. Goethe,A. de Musset,G.

a sec. al XIX- plastice subiectivitate Byron,M. Lermontov,A.E. Poe,M.
lea ,muzica -sentimentul naturii Eminescu(literatura);
-evadare in trecut E.Delacroix(pictura);
-interes pentru istorie,folclor,pitoresc Fr. Chopin,H. Berlioz,R.
-eroi excepţionali,revoltaţi. Schumann(muzica)

Realism După 1850 Literatura, -obiectivitate,veridicitate. H. de Balzac,

pictura -critica si implicare sociala H.B. Stendhal,
-exactitate N.V Gogol,
-sobrietate Ch. Dickens,
G. Flaubert,
H. Ibsen,
I.L.Caragiale(literatura);
G.Courbet(pictura).
Naturalism Sfârşitul sec. al Literatura -ilustrarea biologicului,a instinctelor. G.de Maupassant,
XIX-lea E.Zola,B.St. Delavrancea
Simbolism Ultimele decenii Literatura -stari sufleteşti confuze P. Verlaine, Ch Baudelaire, A.
ale sec. al XIX- -muzicalitate,sugestie, Rimbaud,G. Bacovia, I. Minulescu.
lea lirism
Parnasianismul Ultimele decenii Literatura -descrieri ale naturii,miturilor, L. de Lisle, Th. Gauthier.
ale sec. al XIX- legendelor.
lea -meditatie filozofica.
Impresionism/ 1870-1890 Arte -interes pentru redarea impresiilor,a Cl. Monet, A.Sisley, E. Degas, C.
postimpresionism plastice(exprim efectelor luminii. Pissaro,P. Cezanne, V.van Gogh, I.
are a -nuante si contururi noi. Andreescu, N. Grigorescu.
simbolismului in
pictura)

6.6. Preocupari culturale în spatiul românesc, pâna la Primul Razboi Mondial. Dezvoltarea literaturii si artei a fost caracterizata, pe de o parte,
de racordarea mediului cultural românesc la cel occidental si, pe de alta parte, de cultivarea specificului national, prin alegerea temelor de inspiratie
din creatia folclorica sau din trecutul istoric.
Inceputurile afirmarii culturale au fost puse in perioada prepasoptista,odata cu dezvoltarea gustului pentru lectura si aparitia primelor publicatii
in limba romana:
Curierul românesc,aparut a Bucuresti la 8/20 aprilie 1829,sub conducerea lui Ion Heliade Radulescu.E prima gazeta romaneasca cu
periodicitate constanta si cu aparitie indelungata,gazeta care pune bazele presei romanesti.Cu unele intreruperi,ziarul a aparut pana la data de 12
decembrie 1859,fiind difuzat in special prin librarul Iosif Romanov;
— Albina româneasca - 1829;
— Romania – primul cotidian romanesc,aparut in 1837;
— Gazeta de Transilvania - 1838.
— Arhiva romaneasca – prima publicatie istorica in spatiul romanesc (1840-1841);
— Propasirea – 1844;
 — „Magazin istoric pentru Dacia” – 1845;
— Dacia Literara – 1849.
Un rol deosebit în promovarea culturii nationale a revenit societatilor literare, artistice si stiintifice ca de pilda, Societatea Academica Româna
(Bucuresti, 1867), devenita, din 1879, Academia Româna.
În plan cronologic si tematic, literatura româna moderna s-a structurat pe doua etape:
 pasoptismul, atasat valorilor romantismului, reprezentat de I.H. Radulescu, V Alecsandri, D.Bolintineanu, Al.Odobescu, C. Negruzzi.
 epoca marilor clasici, ilustrata de T. Maiorescu, M. Eminescu, I. Creanga, I.L. Caragiale, G. Cosbuc, O. Goga, I. Slavici.
Arta româneasca a secolului al XIX-lea fost reprezentata de Th. Aman, Gh. Tatarescu, N. Grigorescu, I. Andreescu, st. Luchian (pictura) ;
Carol Stork (sculptura) ; Ciprian Porumbescu,George Enescu (muzica).
Istoriografia s-a interesat in mod deosebit de valorificarea izvoarelor,de aspecte economice,sociale,ale vietii cotidiene,fiind ilustrata de operele
lui D.Onciul, A.D.Xenopol, N.Iorga, I.Bogdan.Din aceeasi epoca dateaza si preocuparile pentru arheologie legate de activitatea lui Al.Odobescu si
Gr.Tocilescu.

6.7. Curente culturale europene în secolul al XX-lea. Realitatile si problemele societatii secolului al XX-lea, evenimentele istorice majore si
transformarile petrecute în istoria omenirii au generat noi forme de gândire intelectuala si de atitudine culturala. Protestul fata de razboi, fata de
uniformizare si tehnicizare, cautarea unor noi forme artistice au reprezentat câteva dintre trasaturile culturii perioadei interbelice. Totodata, aparitia
culturii de masa a dus la decaderea culturii traditionale si, prin intermediul publicitatii, la încurajarea consumului de masa, dar si la standardizarea
gusturilor publicului, la impunerea unor modele comportamentale noi. În tarile cu regimuri politice totalitare, cultura de masa a reprezentat un
instrument de propaganda în slujba puterii politice.
O noua miscare culturala, modernismul, incluzând domeniile artei, arhitecturii, muzicii si literaturii, a aparut înainte de 1914, când artistii se
revolta împotriva traditiilor academice si istorice, refuza ideea de frumos, de perfectiune. Temele abordate si, mai ales, formele noi de expresie
artistica sunt în strânsa legatura cu ideile si starea de spirit generate de realitatile istorice. Modernismul se caracterizeaza printr-o varietate de curente
literar-artistice sau doar artistice; cubismul, expresionismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul, abstractionismul Proza genereaza productii literare
moderne în: romanul istoric, romanul de analiza interioara (Marcel Proust, James Joyce); romanul existentialist (Franz Kafka, Albert Camus, William
Faulkner). În creatia poetica se remarca poezia revolutiei, a rezistentei, cea militanta socialista si lirica personala. În dramaturgie, modernizarea
creatiei se reflecta în teatrul de idei de catre Bernard Shaw, Luigi Pirandello, Eugene O'Neill, Federico Garcia Lorca.
În arta exceleaza cubismul, prin picturile francezului Georges Braque si ale spaniolului Pablo Picasso, expresionismul germanilor Ernst Ludwig
Kirchner, Emile Nolde, dar si al norvegianului Edvard Munch, futurismul promovat de pictorii italieni Umberto Boccioni, Gino Severini, suprarealismul
lui Salvador Dali, dar si al românului Victor Brauner , precum si abstractionismul lui W.Kandinsky care expune,in 1910,prima opera abstracta.
Filosofia europeana interbelica a fost dezvoltata de gânditori si scriitori ca Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus. Cultura
europeana a continuat sa fie perceputa, în mare parte, datorita diplomatiei culturale, ca un model pentru restul lumii. Aceasta s-a dezvoltat cu
precadere dupa al Doilea Razboi Mondial, urmarind strângerea legaturilor dintre state.
Dupa al Doilea Razboi Mondial, progresele în plan tehnic si social, mai ales în statele occidentale, dezvoltarea rapida a mijloacelor de comu -
nicare în masa au produs anumite modificari ale practicilor culturale în favoarea cinematografiei, a televiziunii(1929 – primele emisiuni de televiziune
BBC) si a noilor tehnologii informatice.
In arhitectura s-a impus conceptia functionala,moderna,cu noi forme si materiale (aluminiu,beton,sticla).Cel mai important curent a fost Scoala
de arhitectura si arte plastice Bauhaus,intemeiata in 1919,la Weimar,de W.Gropius.
În perioada postbelica, modelele arhitecturale au accentuat caracterul functional si social al edificiilor, printre arhitectii epocii numarându-se
Le Corbusier, A. Aalto, M. Breuer, R. Bofil.
Începând cu mijlocul secolului XX, a început sa se manifeste o noua forma de cultura, specifica tinerilor, care, îmbracând forma unei "contra-
culturi", se constituie într-o alternativa la cultura oficiala. Foarte influenta, cultura tinerilor indica existenta unor valori, idealuri si aspiratii specifice, o
schimbare profunda a raportului dintre generatii. Din aceasta perspectiva, secolul XX poate fi perceput si ca o epoca a protestelor tineretului, a unui
conflict tot mai evident între valorile promovate si maniera de exprimare a diferitelor generatii. Din punct de vedere al artelor, dar si al filosofiei,
ultimele decenii ale secolului XX fac trecerea de la modernism la postmodernism.

6.8. Tendinte în cultura româneasca a secolului al XX-lea. Constituirea statului national unitar si afirmarea României în rândul statelor
europene moderne s-a reflectat în plan cultural printr-o ampla efervescenta a formelor si modalitatilor de expresie, ca si prin deschiderea spre cultura
europeana, fara a nega valoarea specificului national. Scriitori din perioada interbelica, precum Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil
Petrescu, George Bacovia, Tristan Tzara si Sasa Pana (ultimii doi fiind fondatorii dadaismului)Mircea Eliade, Lucian Blaga si Al. Phillipide, au ilustrat
curentele culturale ale vremii. Printre reprezentantii culturii române s-au numarat si femei, devenite cunoscute în Europa pentru preocuparile lor
literare, precum Elena Vacarescu, prima femeie primita în Academia Româna, Martha Bibescu si Anna de Noailles.
Cultura româneasca a perioadei interbelice este marcata de confruntarea dintre modernism si traditionalism. Traditionalismul ramâne o
componenta fundamentala, argumentata de Garabet Ibraileanu, teoretician al "specificului national", promovata neobosit de revista Viata
Româneasca, ilustrata de poezia lui Goga, de proza lui Sadoveanu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu si chiar de o parte a creatiei lui Lucian Blaga.
Traditionalismul este accentuat de teoreticienii ideologiei de dreapta, Nae Ionescu, în special. Aspiratia spre europenism, componenta opusa, dar
fericit complementara era cea de-a doua orientare a culturii românesti. În anii '20, raspunzând curentelor traditionaliste, Eugen Lovinescu sustinea
necesitatea sincronizarii cu modernitatea occidentala. Revista Sburatorul si cenaclul cu acelasi nume au devenit principalele tribune de imprimare a
modernismului în evolutia literaturii române. Ca scriitori modernisti români s-au consacrat nume precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George
Bacovia, Ion Barbu, Camil Petrescu, George Calinescu. În cultura româna modernismul a luat si formele avangardismului, promovat de reviste ca
Unu , Contimporanul si ilustrat de nume devenite celebre în cultura europeana: Tristan Tzara - doctrinarul dadaismului - si Eugen Ionesco –
reprezentant de seama al teatrului "absurdului". Pledoaria pentru concilierea modernism-traditionalism a pus în evidenta fundamentul vicios al
polemicii "îndârjirea unei superficialitati pe care o ameninta alta superficialitate" (Camil Petrescu).
Figura centrala în miscarea artistica moderna si un pionier al abstractizarii, românul Constantin Brâncusi este considerat parintele sculpturii
moderne. Sculpturile sale (Poarta sarutului, Coloana fara sfârsit, Pasarea maiastra, Masa Tacerii) se remarca prin eleganta formei si utilizarea
sensibila a materialelor, combinând simplitatea artei populare românesti cu rafinamentul avangardei pariziene. În arhitectura, miscarea artistica Art
Nouveau, cu larga raspândire europeana, dar si nord-americana, face tranzitia de la specificul secolului al XIX-lea la modernismul secolului al XX-lea.
Stilul arhitectonic Art Nouveau utilizeaza noile materiale de constructie: fierul, betonul si sticla. Modernismul este liniar, simplu si ieftin de realizat, mai
apropiat de estetica simplificatoare si relativ bruta a designului industrial. Postmodernismul respinge granitele rigide între stiluri si favorizeaza
eclectismul, amestecul de idei si forme: "Reia elemente gotice la o cladire baroca cu intrare neoclasica, iar gradina ar putea fi japoneza" (Mircea
Malita).
Arhitectura româneasca în secolul al XX-lea dezvolta atât stilul romantic, cât si stilul eclectic, în care vechile forme arhitectonice se îmbina cu
cele venite din afara. Stilul romantic se evidentiaza prin Palatul Sutu si Casa Filipescu. Stilul eclectic aduce realizari de exceptie ca: Ateneul Român,
Palatul Cantacuzino, Palatul Justitiei, Palatul Bancii Nationale, cladirea CEC-ului din Bucuresti, Teatrul National din Iasi, Casinoul din Constanta, în
timp ce modernismul monumental se regaseste în arhitectura Facultatii de Drept, a Institutului Agronomic, a Palatului C.F.R.
În perioada postbelica, legaturile culturale dintre România si restul Europei au fost limitate de regimul comunist. Eugen Ionescu, Mircea Eliade,
Emil Cioran(in 1986 publica „Exercitii de admiratie”), dirijorul Sergiu Celibidache, muzicianul Constantin Brailoiu, aflati în exil, au continuat sa
reprezinte cultura româneasca. Dupa înlaturarea regimului comunist, deschiderea politica a României spre spatiul euro-atlantic a fost însotita de
dorinta de a reveni în marea familie culturala europeana.

Curente Domenii Trasaturi Reprezentanţi

culturale predilecte
Cubism Pictura -prezinta obiectele din
realitate descompuse in
figuri geometrice
-renunta la perspectiva
traditionala
-renunta la varietatea
cromatica
Expresionism Literatura, pictura -imagini puternice
-promova nelinistea
filosofica
-preocuparea pentru
revalorificarea miturilor,a
esenţelor umane si
morale.
-personaje general
reprezentative
Dadaism Literatura -negarea gândirii logice
-promovarea hazardului
ca sursa artistica
-libertatea totala a
expresiei artistice
Suprarealism Literatura,pictura, -subconstientul si visul ca
psihanaliza surse de inspiraţie artistica
-automatism
-respingerea regulilor.
P.Picasso,
Georges Barque
St. George, L.
Pirandello, L. Blaga, G.
Trakl, R.M.
Rilke(literatura),
B. Brecht;Ed. Munch, O.
Kokoschka, E.
Barlach(arte plastice).
T. Tzara,
S. Pana,
A. Jarry
S. Beckett, G.
Apollinaire; P. Eluard,
A. Breton, L. Aragon, I.
Vinea(literatura);
S. Dali, G. de Chirico,
P. Picasso(arte plastice)

7. POLITICI CULTURALE

7.1. Politici educationale în secolul al XIX-lea. Propagarea revolutiei industriale, dezvoltarea economica, urbanizarea, dar si afirmarea statelor
nationale au facut ca, în secolul al XIX-lea, guvernele sa acorde o atentie sporita educatiei si învatamântului. Dezvoltarea învatamântului a fost
însotita, pe întregul continent european, de modernizarea programelor scolare, a manualelor, ca si de cresterea constanta a numarului de elevi. De o
atentie deosebita s-au bucurat învatamântul primar si cel secundar, introducerea gratuitatii scolarizarii primare, reducerea analfabetismului,
dezvoltarea învatamântului de stat. În unele tari, de pilda în Franta, au fost luate masuri în vederea laicizarii învatamântului. Totodata, obiectivele
educatiei scolare erau acelea de a asigura formarea unor cetateni devotati statului caruia îi apartineau.
Actiunea de modernizare a învatamântului porneste din Europa Occidentala aflata în plina revolutie industriala. A fost elaborata o legislatie
scolara corespunzatoare. În Franta, cu toate schimbarile politice ce au avut loc, învatamântul a fost o preocupare constanta. Prin "legea Guizot" din
1833 s-a impus fiecarei comune obligatia de a întretine o scoala elementara. În celelalte tari europene atentia guvernelor a fost canalizata în primul
rând asupra învatamântului primar, menit sa asigure baza instruita a natiunii. În Belgia legislatia scolara a determinat o vie disputa între catolici, care
doreau mentinerea controlului biserici asupra învatamântului si liberali care au introdus învatamântul primar public, laic si partial gratuit. Diferitele
tipuri de scoli au realizat difuziunea culturii în functie de cerintele fiecarui nivel social. Sporirea numarului cititorilor, alaturi de înmultirea mijloacelor
tehnice au asigurat extinderea activitatii editoriale, a publicatiilor periodice.
Daca în secolul al XVIII-lea, în Principate, cursurile scolare erau sustinute îndeosebi în limba greaca, de la începutul secolului urmator s-a
trecut la promovarea învatamântului în limba româna, un rol deosebit în acest sens revenindu-le lui Gheorghe Asachi în Moldova (fondatorul scolii de
la Trei Ierarhi, Iasi,1828) si lui Gheorghe Lazar în Ţara Româneasca (scoala de la Sfântul Sava, Bucuresti,1818).
Reteaua scolara urbana si rurala s-a dezvoltat în urma adoptarii unei legislatii menite a încuraja modernizarea învatamântului. Prima lege
speciala adoptata în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (Legea Instructiunii Publice - decembrie 1864) introducea învatamântul primar obligatoriu
si gratuit. Ea era menita sa asigure educatia scolara de baza a natiunii, garantata si prin constructia de scoli în toate localitatile, tiparirea de manuale,
plata salariilor cadrelor didactice din bugetul statului. Acesteia i s-a adaugat, mai târziu, legea initiata de Spiru Haret, sustinatorul celei mai
cuprinzatoare reforme scolare din România moderna. Legea Haret (1898) a consolidat scoala primara româneasca, prin extinderea retelei scolare ca
urmare a construirii "scolilor Haret" si a organizat scoala secundara cu opt clase, ca în majoritatea statelor europene. si în Transilvania, prin grija
comunitatilor satesti, ponderea stiutorilor de carte care frecventau cursurile se ridica la 63%, în ciuda politicii de maghiarizare a învatamântului public,
sustinuta de guvernul de la Budapesta. Ca institutii fundamentale care au stat la baza modernizarii României au fost si societatile si asociatiile
culturale. Dintre acestea,amintim:Academia Mihaileana(1835) ; ASTRA (1861) ; Junimea (1863) ; Societatea „Ateneul Roman” (1865) Societatea
literara româna (1866), Societatea Academica Romana (1867) ; Societatea Filarmonica Romana (1868) ; Societatea Academica Literara „Romania
Juna” (1871) ; Academia Româna (1879) ; Liga pentru Unitatea Culturala a Romanilor (1890). Academia Romana (1879) s-a impus ca fiind cea mai
importanta institutie de cultura. Scopul ei principal era promovarea "culturii, limbii si istoriei nationale, a literelor, stiintelor si artelor frumoase".
Învatamântul superior din a doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost reprezentat de institutii de prestigiu precum Universitatile din Iasi (1860),
Bucuresti (1864), Cluj (1871) si Cernauti (1874).
Cultura a fost asumata în secolul al XIX-lea ca o problema de stat, fiind adoptate masuri politice pentru sustinerea ei. Trasaturi fundamentale
ale epocii au fost perfectionarea învatamântului si eforturile pentru reducerea analfabetismului. Totodata, au fost încurajate constituirea de asociatii
culturale, academii nationale manifestarile expozitionale. Preocuparea pentru urbanism a permis avântul arhitecturii, construirea unor edificii
impresionante (gari, biblioteci, monumente, cladiri guvernamentale) si utilizarea unor materiale noi, precum betonul armat, otelul si sticla.

7.2. Scoala si educatia în secolul al XX-lea. Evolutia regimurilor politice, ca si formarea noilor state europene dupa Primul Razboi Mondial au
determinat guvernele sa acorde atentie sporita mediului scolar si educatiei în general. Legislatia scolara din perioada interbelica a pus accentul pe
raspândirea stiintei de carte, pe construirea de scoli noi si pe dezvoltarea învatamântului secundar si superior. În acelasi timp, mai ales din anii '20, s-
au înmultit scolile tehnice si de meserii, învatamântul raspunzând astfel nevoilor crescute ale industriei în privinta mâinii de lucru calificate.
Politica educationala a fost abordata diferit în statele cu regimuri democratice fata de cele cu regimuri totalitare. În acestea din urma, educatia
avea ca scop manipularea cetatenilor si transformarea lor în supusi devotati lipsiti de vointa de a se opune regimului politic. În Italia fascista, în
Germania nazista, în U.R.S.S. sau, dupa al Doilea Razboi Mondial, în statele europene cu regimuri comuniste, scoala a reprezentat si un mijloc de
înregimentare a tinerilor în structurile sistemului totalitar. În perioada postbelica, evolutia învatamântului s-a caracterizat prin cresterea alocarilor
bugetare pentru domeniul educatiei sporirea numarului elevilor si al absolventilor cu studii medii si superioare, preocuparea constanta pentru
dezvoltarea educatiei permanente, a educatiei pentru cetatenie democratica (îndeosebi dupa 1989, când fostele state comuniste europene au revenit
la democratie), pregatirea tinerilor pentru societatea bazata pe cunoastere.
Cultura este astazi înteleasa ca un factor care exprima gradul de dezvoltare al unei societati, calitatea vietii, integrarea sociala a unor grupuri
etc. Aderarea la Uniunea Europeana presupune un proces de echilibru între valorile culturale comune si cele nationale, specifice; astfel, diversitatea
culturala este înteleasa ca o bogatie a patrimoniului european si nu o sursa de divizare si conflicte. În acest context, o functie importanta a politicilor
culturale vizeaza conservarea identitatii si pastrarea diversitatilor, dar si stimularea creativitatii cetatenilor, protectia minoritatilor etc. În elaborarea
politicilor culturale se are în vedere:
— pastrarea patrimoniului, marturie a unor momente istorice sau a unor realizari culturale remarcabile. Pastrarea patrimoniului are un rol deo-
sebit în conservarea identitatii nationale;
— dezvoltarea turismului ca o activitate menita sa puna în valoare patrimoniul cultural si natural al unei tari, cunoasterea si întelegerea
reciproca. În acelasi timp, turismul aduce venituri necesare pentru proiectarea altor activitati în cadrul politicilor culturale;
— conservarea si dezvoltarea muzeelor, arhivelor si bibliotecilor;
— încurajarea industriilor culturale. Acestea includ, radioul, televiziunea, editurile, casele de discuri, industria mobilei si a designului, moda,
publicatiile (ziarele si revistele) etc.
În acelasi timp, politicile culturale vizeaza respectarea unor drepturi ale omului, înscrise în documente internationale: dreptul de acces la viata
culturala, dreptul de participare la viata culturala, dreptul respectarii identitatii culturale, dreptul de acces la patrimoniul cultural etc. În aceasta directie,
Consiliul European din noiembrie 2001 a adoptat "Rezolutia cu privire la rolul culturii în Uniunea Europeana", care considera cultura "un element
esential al integrarii europene, mai ales în contextul extinderii Uniunii." Uniunea sprijina politicile culturale ale statelor membre prin finantari realizate
în cadrul unor programe, cum ar fi Cultura 2000 sau Media (aprobate de Parlamentul European si Consiliul European în anul 2000). De asemenea,
fondurile structurale acordate de UE pot fi utilizate în conditiile în care, de exemplu, dezvoltarea unei regiuni sau activitati economice prezinta si o
componenta culturala (de exemplu, protejarea unei activitati traditionale sau lucrari de restaurare).

8. IDENTITATILE NATIONALE

În Europa centrala si rasariteana, alfabetizarea, industrializarea si urbanizarea au avut un ritm foarte lent. Existent înca din Vechiul Regim,
decalajul tehnologic sau de civilizatie fata de Europa occidentala s-a pastrat si adâncit în prima parte a secolului al XIX-lea. Constientizarea
decalajului de catre elita intelectuala sau politica din centrul si sud-estul batrânului continent a pus în circulatie ideea ca Occidentul este modelul ce
trebuia urmat (imitat) pentru ca Europa orientala sa se modernizeze. Astfel, îsi vor face aparitia în cultura politica a zonei ideile moderne liberale, care
au constituit esenta codului libertatilor civile. Însa tot pe aceasta cale, a prins contur si ideea diferentei, a identitatii nationale, cu atât mai mult cu cât
majoritatea popoarelor din Europa centrala si rasariteana nu aveau un stat propriu si se gaseau în componenta imperiilor austriac (Austro-Ungaria
dupa 1867), german, otoman sau rus.
Din perspectiva politica, concepte precum "natiune", "nationalism" sau "identitate nationala" au fost si sunt înca în centrul proiectelor politice
ale lumii moderne. În mod cert, lupta pentru afirmarea identitatii nationale reprezinta dominanta secolului al XIX-lea si a avut fundamente etnice.
Italienii, germanii sau românii, dar si multe alte popoare ale Europei au încercat sa se reuneasca în granitele aceluiasi stat. A fost momentul în care,
sub influenta scriitorilor romantici si a artistilor militanti, s-a creat un sentiment de solidaritate care mergea dincolo de orice alte interese. Asocierea
ideilor de libertate si de natiune a creat o fantastica emulatie în rândul popoarelor europene si a împins aproape întreaga Europa spre revolutia
pasoptista. Revolutia romantica nu a putut face fata fortei militare concentrate împotriva sa. Ideea de natiune însa a ramas si va da roade câtiva ani
mai târziu. Trecând de la romantism la realism, germanii si italienii îsi vor realiza obiectivul national utilizând aceeasi arma a razboiului. La rândul lor,
românii folosesc contextul international favorabil creat de un alt razboi, cel al Crimeii, si, prin dubla alegere a lui AI. I. Cuza, fac primul pas spre statul
national. În 1867, ungurii obtin un statut preferential în cadrul Imperiului Habsburgic, în cazul polonezilor verdictul fiind însa înca o data amânat, ca si
în cel al popoarelor din Balcani.

Constituirea statelor nationale. Expresie a evolutiei politice si istorice de la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea,
constituirea natiunilor - comunitati umane coerent structurate, cu o identitate etnica, lingvistica si istorica proprie, a reprezentat totodata rezultatul
impunerii burgheziei în plan social si politic. Acest proces a marcat cu deosebire perioada dintre anii 1815 si 1914 ("Secolul nationalitatilor"). Astfel,
de pilda, pe continentul european, în aceasta perioada, si-au îndeplinit treptat nazuintele de independenta si unitate nationala belgienii, românii,
italienii, germanii, norvegienii, în timp ce imperiile multinationale, austro-ungar, rus sau otoman, s-au confruntat cu revoltele popoarelor supuse, ce au
determinat, în cele din urma, dezagregarea lor. La asigurarea coeziunii statelor nationale europene au contribuit politicile de stat, manifestate prin
impunerea învatamântului obligatoriu, a limbii oficiale, a votului universal si a recrutarii obligatorii în sistemul militar.
Secolul al XIX-lea a fost denumit "secolul nationalitatilor" deoarece în acest secol a avut loc o puternica afirmare a ideologiilor nationale si a
actiunilor în vederea punerii lor în practica. În prima jumatatea a secolului al XIX-lea se afirma cu precadere nationalismul romantic, reprezentat de
gânditori si oameni politici precum Jules Michelet, Giuseppe Mazzini, Nicolae Balcescu. Ei porneau de la ideea ca nu se poate construi nimic durabil
decât pornindu-se de la istorie. Lupta pentru eliberarea si unitatea nationala a popoarelor aflate sub dominatia unor state de alta nationalitate si religie
este legitimata prin întrebuintarea unei limbi comune si apartenenta la aceeasi religie. Asociat cu ideea liberala, nationalismul romantic considera
statul national ca fiind ideal pentru dezvoltarea societatii moderne.

Miscari nationale în prima jumatate a secolului al XIX-lea. În zona Balcanilor se dezvolta dupa 1815 primele miscari nationale, care pun în
cauza Actul final al Congresului de pace de la Viena. Zona Balcanilor formeaza un veritabil mozaic etnic dar între provinciile din zona respectiva
exista o anumita unitate data de religia ortodoxa.
În 1821 grecii încep lupta de eliberare nationala prin rascoala antiotomana condusa de Alexandru Ipsilanti si sprijinita de Rusia. În ianuarie
1822 Grecia îsi proclama independenta la care turcii raspund cu masacrarea a 22.000 de greci din insula Chios. Masacrul de la Chios determina
interventia puterilor Europei. Imperiul Otoman a fost nevoit sa recunoasca statul grec prin tratatul de la Adrianopol din 1829. La 3 februarie 1830 ia
nastere statul national grec. Miscarea nationala s-a extins în perioada urmatoare. Apar tot mai multe societati secrete: "carbonarii" în Italia,
"comuneros" în Spania, "Burchenschaften" în statele germane, "Fratia" în Ţara Româneasca, care vor impulsiona miscarea liberala si nationalista.
În 1830 în Belgia izbucneste o revolutie burgheza si nationala împotriva hotarârii marilor puteri din 1815, de unire cu Olanda. Congresul
belgian a proclamat independenta Belgiei la 4 octombrie 1830, independenta recunoscuta de Olanda în 1839.
Aspiratiile nationale au avut un rol deosebit în Imperiul Habsburgic în timpul revolutiilor de la 1848. Ele au determinat fie o miscare de
desprindere a natiunilor dintr-un imperiu formându-se state nationale - cazul Imperiului Habsburgic - fie una de reunire într-un stat national a unor
unitati statale separate (Germania), fie mixta, de deprindere de sub dominatia straina si de reunire (Italia, România).

Unificarea nationala a Romaniei. Dupa 1848 în centrul vietii politice si social-culturale a Principatelor Române se afla ideea înfaptuirii unitatii
nationale. Situatia internationala de dupa razboiul din Crimeea (1853-1856) devine favorabila îndeplinirii acestui ideal. Unirea Principatelor Române
este luata în discutia Congresului de Pace de la Paris din 1856, devenind o problema europeana. Marile puteri au hotarât aici consultarea românilor
cu privire la unire, prin intermediul unor Adunari ad-hoc. Acestea, convocate în anul 1857 la Bucuresti si Iasi, se pronunta în unanimitate pentru
unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România. Ignorând propunerile Adunarilor ad-hoc, Conventia de la Paris din 1858 a trasat un
cadru incomplet pentru unirea celor doua Principate Române. Trecând peste prevederile Conventiei si impunându-si propria vointa românii aleg, la 5
ianuarie 1859 în Moldova si la 24 ianuarie 1859 în Muntenia, pe Alexandru Ioan Cuza drept unic domnitor. Alegerea aceluiasi domnitor în ambele
Principate a avut rolul hotarâtor în înfaptuirea Unirii.

Unificarea Italiei s-a realizat în mai multe etape, prin mijloace diferite: razboiul, actiunea revolutionara si calea diplomatica. Initiativa actiunii de
unificare a avut-o Piemontul al carui rege, Victor Emanuel al II-lea (1849-1878) se bucura de sprijinul nationalistilor italieni. Artizanul acesteia a fost
însa Camillo Cavour, ajuns prim-ministru din 1852.
Prima etapa a fost razboiul contra Austriei pentru eliberarea nordului Italiei. Cavour a obtinut promisiunea de sprijin din partea Frantei. Armata
franco-piemonteza îi învinge pe austrieci la Magenta si Solferino(iunie 1859). Prin pacea încheiata, Piemontul elibereaza Lombardia, dar Venetia
ramâne austriecilor. Franta primea în schimb Nisa si Savoia. A doua etapa este reprezentata de cele doua actiuni revolutionare: ducatele Parma,
Modena, Romagna si Toscana care au rasturnat vechiul regim si s-au unit cu Piemontul, iar apoi s-a declansat o revolutie nationala în Sicilia care
apartinea regatului Neapole. Sub conducerea lui Giuseppe Garibaldi, 1.000 de voluntari au eliberat Sicilia si apoi Neapole, care s-au unit cu
Piemontul. Noul stat italian care reunea cea mai mare parte a teritoriilor italiene l-a proclamat rege al Italiei pe Victor Emanuel al II-lea. Ramâneau în
afara statului italian Venetia, detinuta de habsburgi si Statul papal aparat de francezi. În 1866, când izbucneste razboiul dintre Prusia si Austria, Italia
se aliaza cu Prusia si în urma victoriei asupra Austriei, Italia obtine Venetia. Unificarea Italiei se încheie în 1870, când trupele franceze se retrag din
Roma care este proclamata capitala statului italian.

Unificarea Germaniei a fost pregatita economic prin uniunea vamala (Zollverein) initiata de Prusia în 1828, la care au aderat cea mai mare
parte a statelor germane. Austria dorea ca unificarea statelor germane sa se realizeze sub egida sa. Rivalitatea dintre Austria si Prusia a dominat
procesul de unificare al Germaniei. Unificarea, sustinuta de cancelarul Bismarck, s-a realizat în urma a trei razboaie initiate de Prusia. Primul, în
1864, împotriva Danemarcei, pentru ducatele germane Schleswig si Hollstein. Prusia, aliata cu Austria, declara razboi Danemarcei, pe care o înving.
Danemarca cedeaza ducatele care sunt împartite între Prusia si Austria. În 1866 izbucneste conflictul între Prusia si Austria din care victorioasa iese
Prusia, în batalia de la Sadova. Prin tratatul de la Praga, din august 1866, Austria este exclusa din Confederatia Germana. Prusia pune bazele
Confederatiei Germane de Nord. Din Confederatie nu fac parte statele din sud, care erau sustinute de Franta. Unificarea Germaniei se încheie în
urma razboiului Prusiei cu Franta, din 1870-1871. Armata franceza sufera o umilitoare înfrângere si capituleaza la Sedan(august 1870). Statele
germane din sud intra în Confederatie. Acest moment marcheaza practic încheierea procesului de unificare a Germaniei. La 18 ianuarie 1871, regele
Prusiei Wilhelm I s-a proclamat împarat al Germaniei în Sala Oglinzilor din Versailles,iar Germania anexa doua provincii franceze: Alsacia si Lorena.
Dupa 1871 ideea nationala si-a schimbat în parte esenta. În anumite state (Franta, Germania) ideea nationala a fost exacerbata ajungându-se
uneori pâna la sovinism si xenofobie. La alte popoare, îndeosebi la cele care luptau pentru constituirea statelor nationale sau desavârsirea unitatii
nationale, nationalismul îsi pastreaza forma romantica si liberala. Mentinerea imperiilor multinationale la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul
secolului al XX-lea a facut ca problema nationala sa devina tot mai tensionata.

Odata constituite, statele-natiune au promovat la sfârsitul secolului al XIX-lea un alt tip de nationalism, cel al dominatiei si cuceririi. Este cel
care creeaza ierarhii între natiuni si chiar neaga dreptul la existenta al unor natiuni. În mod paradoxal, curentul apare în Franta, este cunoscut si în
Anglia sau în Rusia, dar va fi împins la extrem în Germania, unde va îmbraca forme agresive, xenofobe si antisemite. Noul context politic international
blocheaza dorinta de emancipare a popoarelor slave din Imperiul Habsburgic (cehi, slovaci, sloveni, croati, polonezi) sau a românilor din
Transilvania. Instalarea în 1867 a dualismului austro-ungar a avut consecinte nefaste pentru Românii din afara granitelor. Majoritatea lor, respectiv
cei din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures, se aflau sub autoritatea maghiara; cei din Bucovina traiau sub guvernarea austriaca. Ungaria, sub
a carei autoritate se aflau majoritatea românilor din monarhia dualista, a cautat sa dea statului un caracter maghiar, promovând nationalismul si
urmarind asimilarea minoritatilor din stat. Românii si-au declarat opozitia categorica fata de dualism înca din momentul proclamarii sale. Prima
manifestare deschisa împotriva dualismului a fost Pronunciamentul de la Blaj, o reafirmare a programului din 1848, prin care se solicita autonomia
Transilvaniei si se cerea aplicarea legilor votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864. În 1869, au fost create cele doua partide nationale: Partidul
National al Românilor din Banat si Ungaria (la Timisoara, în ianuarie) si Partidul National Român din Transilvania (la Miercurea Sibiului, în martie).
Partidul National Român din Transilvania milita pentru recunoasterea autonomiei Transilvaniei (obiectiv principal) si împotriva legilor prin care se
urmarea deznationalizarea natiunii române (legea nationalitatilor si legea învatamântului, adoptate de Parlamentul Ungariei în decembrie 1868,
potrivit carora în Ungaria exista o singura natiune, cea maghiara, si o singura limba oficiala, limba maghiara). Cele doua partide au fuzionat în aprilie
1881, formând Partidul National Român. Partidul a adoptat tactica pasivismului politic si nu a participat la alegerile pentru parlamentul de la
Budapesta, declarând ca refuza sa recunoasca actul din 1867. Programul partidului avea ca prevedere centrala autonomia Transilvaniei. Apogeul
politicii românesti bazate pe pasivism a fost Memorandumul din 1892. Memorandumul nu continea cereri noi, dar se opunea anexarii Transilvaniei la
Ungaria si critica maghiarizarea fortata, revendicând drepturi pentru nationalitati. Principalilor conducatori ai actiunii, în frunte cu Ion Ratiu, li s-a
intentat procesul de la Cluj din 1894, fiind condamnati la închisoare. La cererea regelui Carol I, împaratul i-a gratiat pe memorandisti. Desi
neîmplinita, miscarea memorandista a reprezentant apogeul tacticii pasiviste, având un puternic ecou european. La începutul secolului al XX-lea s-au
afirmat noi fruntasi politici români, îndeosebi tinerii "tribunisti" (Ioan Slavici, Eugen Brote s.a.), grupati în jurul gazetei politice " Tribuna". Aceasta si-a
început aparitia în aprilie 1884, la Sibiu, si sustinea ideea autonomiei etnice a românilor din întreaga Ungarie. La începutul secolului al XX-lea, tinerii
tribunisti au decis aplicarea activismului, idee sustinuta totodata de liberalii aflati la putere în România. Astfel, în 1905, Partidul National Român a
renuntat la pasivismul politic(adoptand activismul) si la cererea traditionala privind recunoasterea autonomiei Transilvaniei, reintrând în viata politica a
Ungariei. Obiectivul sau principal era acum recunoasterea individualitatii politice a românilor în cadrul statului maghiar.
În aceeasi situatie se gaseau însa si finlandezii, polonezii ori locuitorii statelor baltice, precum si celelalte popoare incluse în Imperiul Rus. Desi
în evident declin, si Imperiul Otoman continua sa blocheze aspiratia spre independenta a popoarelor balcanice. În 1912 are loc primul razboi balcanic
dintre Grecia, Serbia si Bulgaria pe de o parte si Imperiul Otoman pe de alta parte, pentru eliberarea de sub stapânirea otomana a tuturor teritoriilor
balcanice. Neîntelegerile privind împartirea acestora duc la izbucnirea, unui nou razboi, în 1913, între Bulgaria si fostele aliate Grecia si Serbia , în
care se va implica si România. Pacea de la Bucuresti din 1913 punea capat conflictului printr-o noua împartire a teritoriilor eliberate. Se constituia si
statul national albanez.
Confruntarea dintre "natiunile dominante", pe de o parte, si aspiratia spre libertate a natiunilor dominate, pe de alta parte, a condus spre
declansarea Primului Razboi Mondial. Nu întâmplator, unul dintre principiile care au stat la baza noii lumi a fost acela al dreptului tuturor popoarelor la
autodeterminare. În fapt însa, desi pacea de la Versailles recunoaste aspiratiile nationale, nu face acest lucru decât pentru puterile învingatoare,
creând astfel dorinta de revansa.
Primul Razboi Mondial a reprezentat ultimul act în procesul de formare a statelor nationale din Europa. De la un continent dominat de imperii
multinationale s-a ajuns la unul în care, în linii generale, a învins principiul autodeterminarii nationale. Dreptul popoarelor la autodeterminare a fost
unul din cele 14 puncte ale programului propus de presedintele american W. Wilson la Conferinta de Pace de la Paris (1919-1920). Aplicarea acestui
principiu a permis constituirea a noi state nationale în urma dezmembrarii Imperiului Austro-Ungar si Rus. Se formeaza astfel Austria, Cehoslovacia,
Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda. Slavii sudici din fosta monarhie austro-ungara s-au unit cu Serbia în regatul Sârbo-Croato-
Sloven, care din 1929 a luat denumirea de Iugoslavia. România si-a desavârsit unitatea nationala prin unirea Transilvaniei, Bucovinei si Basarabiei cu
Vechiul Regat. Dupa primul razboi mondial nationalismul a luat forma radicala a ultra-nationalismului care a stat la baza ideologiilor fasciste. S-au
instaurat regimuri totalitare în mai multe tari europene, unele dintre ele promovând o politica revizionista, care a condus la declansarea unui nou
razboi mondial.
Primul Razboi Mondial a pus capat definitiv încrederii europenilor în rationalitatea actiunilor fiintei umane. Mai mult, civilizatia batrânului
continent era pusa în cauza de unii gânditori europeni, care, precum Oswald Spengler, vorbeau despre un declin al Occidentului. În aceasta
atmosfera, marcata si de trauma Marii Conflagratii, modernizarea si-a continuat totusi drumul în formula consacrata în veacul al XIX-lea: progres
tehnologic si dezvoltare industriala în economie, urbanizare accentuata, instructie scolara tot mai accesibila, emancipare intelectuala si americanizare
în plan social, respectiv democratie liberala în spatiul politic. Numai ca au existat reactii violente la adresa acestui model, favorizate fie de
modernizarea incompleta a unor componente ale societatilor respective ori de imaturitatea civica a societatii de masa, fie de dezamagirea provocata
de întocmirile politice interne sau internationale care au urmat Primului Razboi Mondial. Aceste reactii, materializate prin instituirea regimurilor
totalitare interbelice (comunist, fascist, nazist etc.) sau a celor autoritare (Polonia, Portugalia, România etc.), vizau în fapt sistemul democratiei
liberale, caruia i se reprosa fragmentarea puterii si discontinuitatea în urmarirea unui proiect politic.
Imediat ce elitele elene, românesti, sârbe, bulgare sau poloneze au fondat propriile state, si-au construit si promovat, prin ample politici
educationale ori de propaganda, identitatea lor nationala. Cât priveste actiunea de modernizare culturala, economica, politica sau sociala, aceasta
cadea tot în sarcina statului. În linii mari, partidele politice din aceste tari, desi apropiate între ele prin ideologia nationala, pe care o adoptasera fara
echivoc, se deosebeau cu privire la felul în care vedeau modernizarea. Partidele de orientare liberala sau de stânga credeau ca imitatia modelului
occidental ducea inevitabil la modernizarea rapida a societatii si la sincronizarea cu civilizatia Europei vestice. Partidele conservatoare ori de dreapta
sustineau un ritm mai lent al modernizarii pentru a nu bulversa întocmirile functionale, traditionale, precum si pentru o mai mare atentie în adecvarea
formelor occidentale împrumutate la fondul autohton.
Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, ideea de natiune etnica intra într-un con de umbra, fiind tot mai mult asociata conflictelor armate,
mondiale sau regionale, care au devastat secolul XX. În locul sau este pusa natiunea civica, care ignora originea etnica si evidentiaza calitatea de
cetatean al unui stat.
Schimbarea de perspectiva este impusa de evidenta ca pretentia existentei unor natiuni pure din punct de vedere etnic a devenit o iluzie în
conditiile globalizarii si ale circulatiei tot mai intense a fortei de munca fara sa se tina cont de granitele etnice. Departe de a solutiona problematica
nationala, crearea unor entitati politice suprastatale de tipul Uniunii Europene a  creat o noua problema: aceea a respectarii identitatii nationale a
cetatenilor sai. Va reprezenta acest context sursa unei revigorari a sentimentului national? Sau vom asista la disparitia treptata a natiunilor si, implicit,
a problemei nationale?

9. IDENTITATEA EUROPEANA

La mijlocul anilor '90, dupa niciun secol de existenta, statul national constituit pe baze etnice îsi demonstrase avantajele, dar si limitele. Elanul
revolutionar specific secolului al XIX-lea s-a aflat la originea modernizarii Europei, dar excesele au generat cele mai mari catastrofe ale umanitatii,
cele doua razboaie mondiale. Harta politica a Europei a fost reconfigurata, raspunzând unor mai vechi nevoi de identitate nationala, dar au fost
frecvente situatiile în care statele nationale s-au ridicat unul împotriva celuilalt. Închis în propriile granite, statul national nu mai raspundea nici nevoilor
dezvoltarii economice. Statelor europene le era tot mai greu sa faca fata concurentei cu alte zone economice, în special cu cea nord-americana.
Solutia imaginata de europeni a fost una deosebit de îndrazneata pentru contextul politic al acelui moment istoric: unitatea. Ideea în sine nu
era noua. Au existat numeroase încercari de a pune lumea europeana sub semnul unor valori comune si al unei conduceri comune. Primele tentative
temporar reusite apartin antichitatii greco-romane Imperiul Roman), civilizatia din care si astazi mai toti europenii îsi revendica identitatea. I-a urmat
încercarea de creare a Europei crestine (Imperiul Carolingian), stindard sub care generatii întregi de cavaleri si oameni politici au luptat împotriva
"necredinciosilor". Din acest motiv, baza identitatii europene o constituie civilizatia greaca, alcatuirea politica romana si crestinismul. De-a lungul
istoriei, aceasta identitate s-a îmbogatit cu valori diverse tinând de existenta statului de drept, a democratiei, respectului pentru drepturile omului,
suprematiei legii, economiei libere de piata si concurentei loiale etc. Animati de valori mai curând seculare, suveranii Frantei încearca în doua rânduri
sa se impuna în fruntea unei Europe unite (Ludovic al XIV-lea si Napoleon Bonaparte). Proiectele politice au fost dublate de cele culturale, Europa
încercând în mai multe rânduri sa se autodefineasca fie pe principiile umanismului si rationalismului, fie pe cele ale libertatii si democratiei. În ciuda
intereselor nationale ale fiecarui stat, a pastrarii identitatii nationale, un vis vechi al europenilor la o confederatie europeana, se manifesta în faza unui
proiect propus de contele Henri de Saint-Simon, înca de la Congresul de pace de la Viena (1814-1815). Mai târziu, Mazzini lanseaza proiectul unei
federatii de republici europene (1834), iar cartea lui Joseph Proudhon - Despre principiul federator  (1863) - propune crearea unor entitati politice
pentru securitate si progres economic pe baza principiului asocierii. În secolul al XX-lea, excesul ideologic a condus la explozia orgoliilor nationale,
manifestata prin cele doua razboaie mondiale.
În anii 1920, Richard Coudenhove-Kalergi punea în circulatie ideea PanEuropei (1922), un organism care ar fi reunit tarile batrânului continent,
initial într-o uniune vamala, apoi într-un sistem politic confederal parlamentar. Asemenea lui Kalergi, raspunzând asertiunilor pesimiste ale celor care
vorbeau despre declinul civilizatiei continentale, Carlo Sforza staruia asupra unor State Unite ale Europei (precum spera la mijlocul sec. XIX, Victor
Hugo), iar Aristide Briand, ministru de externe al Frantei, propunea Adunarii Generale a Societatii Natiunilor înfiintarea unei "uniuni federale
europene" (7 septembrie 1929). Toate acestea aminteau de mai vechile proiecte europene datorate ducelui de Sully (secolul al XVII-lea) ori lui Saint-
Simon (1814). Principalele proiecte au fost cele ale lui Kalergi si Briand.
Deteriorarea relatiilor internationale in anii ’30 si declansarea celui de-al Doilea Razboi Mondial au determinat abandonarea proiectelor
interbelice.
Dupa al Doilea Razboi Mondial, Occidentul a cautat solutii postnationale pentru viitorul european. Pornind de la noua realitate geopolitica, la
19 septembrie 1946, fostul premier englez Winston Churchill, cu prilejul unei conferinte la Universitatea din Zürich, propune constituirea unor state
unite ale Europei. În acelasi an, Charles de Gaulle lanseaza ideea Casei Comune a Europei de la Atlantic la Urali. În tarile care fusesera ocupate de
nazisti, numeroase miscari de rezistenta s-au pronuntat în favoarea unei viitoare unitati europene: în Franta miscarea "Lupta", în Italia grupul numit
"Partidul de actiune". În 1949, într-un eseu pe aceasta tema, filosoful spaniol Jose Ortega y Gasset, identificând coexistenta a doua dimensiuni în
cadrul natiunilor europene, sustinea viziunea "Statelor Unite ale Europei".
Situatia în care se afla Europa la mijlocul secolului al XX-lea a impus cu necesitate parcurgerea drumului de la intentie la realitate. Proiectele
privind formarea Europei unite au fost reluate, având ca baza reconcilierea franco-germana si asigurarea, prin legaturi economice stimulative, a unei
piete comune care sa asigure dezvoltarea economica a statelor membre. În anul 1950, Planul (Declaratia) Schuman deschidea calea spre construi-
rea cadrului identitar european, pornind de la valorile democratice comune, dar fara a contesta traditiile mostenirea nationala si culturala a statelor
membre ale noii structuri politice.  Primul organism politic continental a fost Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949. Apoi, în 1951, sase state (Franta,
Republica Federala Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg) au format Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului. În 1957,
reprezentantii acestora au semnat Tratatul de la Roma, fundamentul Comunitatii Economice Europene, numita si Piata Comuna. În timp, statele
membre ale Comunitatii au dezvoltat politici comune, care au fost preluate de Uniunea Europeana. Uniunea Europeana (UE) a fost constituita prin
Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992), care avea o componenta politica (privind armonizarea sistemului politic european) si una economica
(formarea Uniunii Economice si Monetare - respectiv adoptarea monedei unice - euro, intrata în circulatie din anul 2002). În 2004, a fost elaborat
textul unei Constitutii a Uniunii.
Masurile de ordin administrativ au facut ca procesul de integrare a statelor europene sa ajunga la un nivel foarte avansat, care a presupus
dezvoltarea unei largi zone economice de liber schimb ce include în acest moment 27 de state membre care functioneaza pe principiile libertatii de
miscare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor. În afara intereselor dictate de competitia economica, se mai afla ceva în spatele
constructiei europene? Raspunsul dat a fost în general pozitiv si s-a referit la existenta unei identitati europene. Adica a unui set de valori comune, a
unor idei forta care au traversat istoria Europei. Prima dintre acestea ar fi ideea de libertate. Invocata înca din Renastere, nevoia de libertate a fost
consacrata prin Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului. Istoria Europei este una a luptei pentru libertate, a taranilor, a oraselor sau natiunilor.
Din secolul al XIX-lea, societatea europeana se concentreaza pe obtinerea libertatii de opinie si a libertatii presei, a libertatii individuale si a dreptului
la vot pentru tot mai largi categorii sociale.
Criza liberalismului si punerea sa în discutie de catre optiunile autoritariste si colectivist-corporatiste (fascismul, comunismul) a semnalat
limitele acestei doctrine, indicând necesitatea regândirii ei. Dar anii '80 si `90 au propulsat în avanscena social-politica drepturile omului si ale
cetateanului. Din acest moment, Europa si-a pus întreaga experienta si pricepere în slujba cetatenilor, conceptelor de libertate si democratie
adaugându-li-se cele de toleranta si diversitate, acceptarea valorilor celuilalt, pacea. Sa fie identitatea europeana un bun câstigat odata pentru
totdeauna? Problema de actualitate, problema identitatii europene are circumscrisa problematica pastrarii identitatii nationale. Aceasta problematica -
într-o Europa unita, supranationala - constituie o preocupare pentru noile state si natiuni care se integreaza, cât si pentru celelalte state care au initiat
procesul si s-au integrat. Chiar si occidentalii cei mai avansati în "postnationalism" pledeaza totusi pentru o Europa a statelor, deci a natiunilor, o
Europa "unita în diversitate", în care "popoarele Europei, ramânând mândre de identitatea lor si de istoria nationala, sunt decise sa depaseasca
vechile divizari si din ce în ce mai unite, sa-si faureasca un destin comun " (Preambul la Constitutia europeana).

În România, miscarea nationala s-a repliat spre interior dupa realizarea statului national unitar la 1 decembrie 1918. În acest context, apar si
manifestari traditionaliste, de autohtonism si nationalism virulent, apartinând lui Nae Ionescu, marele guru ideologic al extremei drepte interbelice. În
perioada postbelica, nationalismul de factura comunista a fost unul artificial si propagandistic, astfel încât se poate concluziona ca România recenta,
în ciuda diversitatii etnice, a disputelor româno-maghiare în curs de atenuare si a unor manifestari izolate de fals nationalism rezidual, reprezinta mai
degraba un spatiu al sigurantei din punctul de vedere al unor posibile conflicte interetnice.
În perioada posdecembrista, tara noastra a realizat o baza legala a relatiilor cu UE, prin semnarea acordului de asociere la Comunitatea
Europeana, la 1 februarie 1993. Prin Declaratia de la Snagov, 21 iulie 1995, Parlamentul României a sustinut strategii nationale de pregatire a
aderarii. Alte etape ale procesului de integrare s-au realizat în cadrul summitului de la Helsinki - decembrie 1999 -, unde s-a hotarât deschiderea
negocierilor pentru aderare(cand Romania a fost invitata sa inceapa negocierile de aderare la Uniunea Europeana), al summitului de la Bruxelles -
decembrie 2004 -, când statele membre au votat pentru semnarea tratatului de aderare, si 1 ianuarie 2007, când, prin aderarea oficiala la UE, a
început procesul de integrare efectiva, ce va dura pâna în 2013.
Europa recenta - gratie noilor proiecte integratoare, dar si a facilitatilor tehnice de comunicare - ofera imaginea unui spatiu al disponibilitatii
pentru cunoasterea si întelegerea celuilalt. Turismul, contactele si schimburile culturale si educationale, firmele multinationale si circulatia fortei de
munca atât în spatiul Uniunii, cât si dinspre est spre Occident creeaza retele de comuniune benefice constructiei unei familii europene.
 Receptivitatea culturii române la tendintele europene este sustinuta si de patrunderea contestatului curent postmodernist, ca reactie la
modernismul poetic impus oficial în regimul comunist. Este contextul în care se afirma în literatura Generatia '80, cea mai orgolioasa generatie de
scriitori din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
 Crizele prin care au trecut natiunile europene în ultimele doua secole au aparut ca urmare a lipsei de cunoastere reciproca, a oglindirii în
celalalt, a refuzului comunicarii, a ermetizarii existentelor nationale si a mentalitatii de cetate asediata. Globalizarea nu a început în ultimele doua
decenii, ci este o manifestare a mersului istoriei: ea a început odata cu explozia dezvoltarii transporturilor si a sistemelor de comunicare electronica,
cu cresterea rolului mass-mediei ca putere supranationala si continua prin generalizarea Internetului.

Identitatea europeana se manifesta prin:

Identitatea politica, care exista prin realizarea unitatii europene, proces început odata cu Planul Schumann, înfiintarea Comunitatii Europene a
Carbunelui si Otelului (CECO), prin Tratatul de la Paris (1951), si a Comunitatii Economice Europene (CEE), prin Tratatul de la Roma (1957). De-a
lungul timpului, gradul de integrare politica a statelor membre a crescut progresiv, în urma adoptarii unor documente, precum Tratatele de la
Maastricht (1992), Amsterdam (1997), Nice (2000). S-a instituit cetatenia europeana, prin Tratatul de la Maastricht (1992), ale carei drepturi au fost
stabilite prin Carta Drepturilor Fundamentale (2000). Tot prin Tratatul de la Maastricht a fost lansat proiectul de Politica Externa si de Securitate
Comuna (PESC); în acest fel, Uniunea Europeana se manifesta din ce în ce mai mult ca o prezenta constanta în relatiile cu alte state (politice,
economice, culturale etc.).
Identitatea culturala. Cultura europeana se raporteaza la idei si valori comune înca din Evul Mediu. În special în secolul al XX-lea, se poate
vorbi de curente culturale comune culturilor europene.
Identitatea economica. Initial, Comunitatile Europene au avut ca obiectiv realizarea unei mari piete comune europene, ridicarea tuturor
obstacolelor din calea circulatiei persoanelor, marfurilor si capitalurilor. Integrarea economica a statelor europene a sporit odata cu introducerea
monedei comune, euro.
Simbolurile constituie o manifestare a identitatii europene:
— steagul european este albastru cu 12 stele, 12 fiind simbolul perfectiunii;
— imnul Europei este Oda bucuriei, parte a Simfoniei a IX-a a lui Beethoven, pe versurile poetului Schiller;
— moneda europeana comuna euro a intrat în vigoare în statele Uniunii de la 1 ianuarie 2002;
— ziua Europei este 9 mai, data ce se refera la lansarea Planului Schumann (1950), care a pus bazele Uniunii Europene;
— pasaportul european a fost lansat în 1986;
— orasele europene de care sunt legate anumite evenimente ale istoriei Uniunii Europene (Roma, Bruxelles, Maastricht etc) si orasele
"capitale culturale" (în anul 2007, capitala culturala a Europei a fost Sibiul).

Identitatea nationala este legata de ideea de natiune si de cea de stat-natiune. Exista mai multe puncte de vedere în legatura cu momentul si
cu conditiile istorice ale aparitiei identitatii nationale. Identitatea nationala se caracterizeaza prin urmatoarele elemente:
 limba, care este un aspect esential al identitatii nationale;
 cultura nationala, realizari în domeniul literaturii, artei, stiintei, tehnicii etc.;
 setul de valori care este împartasit de o anumita natiune; religia;
 simbolurile natiunii respective (steag, imn, personalitati istorice si culturale, realizari de referinta etc); teritoriul istoric, istoria, institutiile simbol
(parlamentul, banca nationala, monarhia în anumite state etc).

Identitatea româneasca  are ca fundament limba româna, în care s-au realizat lucrari de referinta ale culturii noastre, în special în secolele
XIX-XX. Ea include un teritoriu care depaseste granitele statului national. Valorile cele mai des citate, care îi caracterizeaza pe români sunt legate de
toleranta, rabdare, spirit diplomatic. Religia majoritatii românilor este crestinismul ortodox, care a contribuit la pastrarea identitatii românesti de-a
lungul istoriei.
Simbolurile nationale românesti sunt:
-   Steagul tricolor (rosu-galben-albastru). Pentru prima data cele trei culori au fost reunite în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1834). În
aprilie 1848, la Blaj, tricolorul a fost arborat pentru prima oara, având deviza VIRTUS ROMANA REDIVIVA. Steagul tricolor a fost adoptat de
revolutionarii din Ţara Româneasca, prin decretul guvernului provizoriu din 14 iunie 1848. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, tricolorul a
devenit steagul national. Stema alipita pe steag a cunoscut mai multe variante pâna la actuala forma care îmbina însemnele heraldice ale provinciilor
istorice românesti (Ţara Româneasca, Moldova, Transilvania, Banatul, Crisana, Maramuresul si Dobrogea);
-   Imnul national "Desteapta-te, române". Muzica a fost compusa de Anton Pann, iar versurile de Andrei Muresanu (1848);
-   Moneda nationala este leul. Înca din timpul domniei lui Cuza s-a încercat introducerea monedei nationale cu numele de romanat, tentativa
esuata. În perioada domniei lui Carol I a fost adoptata moneda national cu numele de "leu" (1867), afirmându-se suveranitatea nationala. Numele de
"leu" provine de la talerul olandez de argint care a circulat în secolul al XVII-lea pe teritoriul Ţarilor Române, având gravat un leu pe avers;
-   Ziua nationala este 1 Decembrie, data la care s-a încheiat procesul de desavârsire a statului national român, prin unirea Transilvaniei cu
România.
Ca simboluri nationale pot fi considerate personalitatile istorice si culturale intrate în constiinta nationala (Mihai Viteazul, Mihai Eminescu,
George Enescu etc., ca si realizarile culturale, stiintifice, tehnice - Coloana Infinitului, Rapsodiile române, Luceafarul etc, primul avion cu reactie etc.

Introducerea votului Inventii si inventatori europeni Obtinerea independentei Societati culturale

universal de catre statele din sud-
estul Europei pâna în
 1914
1848: Franta 1769: masina cu aburi (James Watt) 1830: Grecia 1861- ASTRA - Sibiu
1849: Danemarca 1829: locomotiva (George 1878: Muntenegru 1865 - Societatea culturala
Stephenson)  1866: dinamul (Ernst von "Ateneul Român"
Siemens)
1864: Grecia 1885: automobilul cu motor cu explozie 1878: România 1868 - Societatea
(Daimler si Benz) Filarmonica Româna
1871: Germania 1895: cinematograful (fratii Lumiere); 1878: Serbia 1909 - Societatea Scriitorilor
1895: telegraful fara fir (Guglielmo Români
Marconi)
1889: Spania 1908: Bulgaria
1893: Belgia 1912/1914: Albania
1905: Norvegia
1909: Portugalia
1917/1918:
România
1918: Marea
Britanie

DICŢIONAR
Cubism = curent artistic caracterizat prin analiza si recompunerea formelor în volume si planuri geometrice.
Expresionism = miscare artistica si literara care proclama primatul expresiei asupra formei.
Fiziocrati = reprezentantii doctrinei burgheze care critica mercantilismul, analizând stiintific economia capitalista si politica liberului schimb.
Futurism = curent artistic si literar italian de avangarda corespunzând avangardei tehnologice.
Dadaism = curent cultural si artistic nonconformist îndreptat împotriva rutinei în viata, gândire si arta.
Suprarealism = curent artistic si literar antiacademic. Promoveaza explorarea subconstientului, deplina libertate de expresie.
Socialism = termenul a fost folosit pentru prima data în Anglia, în 1827, pentru a-i desemna pe discipolii lui Robert Owen.
Sovinism = atitudine politica constând în afirmarea superioritatii unei natiuni asupra altora, a exclusivismului si intolerantei fata de alte natiuni.
Xenofobie = ura fata de straini si fata de tot ceea ce este strain.
Protocronism = curent de idei preocupat sa puna in valoare prioritatea unor idei,teme etc.