Stalinismul

Stalinismul este o ideologie și un sistem politic și economic introdus de Iosif Vissarionovici

Stalin în Uniunea Sovietică

Termenul „Stalinism” este uneori folosit pentru denumirea unei ramuri a teoriei comuniste,
dominantă în Uniunea Sovietică și în țările din sfera de influență a URSS-ului, pe timpul
vieții și după moartea lui Stalin. Termenul folosit în Uniunea Sovietică și de cei mai mulți
care i-au susținut moștenirea este de fapt „marxism-leninism”, denotând faptul că Stalin
însuși nu era un teoretician, ci mai degrabă un lector care a scris câteva cărți într-un limbaj
lesne de înțeles și, în contrast cu Marx și Lenin, a adus puține contribuții teoretice noi. Mai
degrabă, stalinismul este o interpretare a ideilor celor de mai înainte, un anumit sistem politic
clamând că aplică acele idei în moduri potrivite cu nevoile de schimbare ale societății, așa
cum a fost tranziția de la „socialismul în pas de melc” de la începutul anilor treizeci la
industrializarea forțată a planurilor cincinale. Uneori, termenul compus marxism-leninism-
stalinism, (sau învățăturile lui Marx,  Engels, Lenin și Stalin), era folosit pentru a demonstra
pretinsa moștenire și succesiune. În același timp, multe persoane
credincioase marxismului sau leninismului, vedeau stalinismul ca o pervertire a ideilor
marilor gânditori de stânga. Troțkiștii, în particular,sunt antistaliniști virulenți, considerând
stalinismul o politică contrarevoluționară care folosește marxismul ca scuză.
Termenul de "stalinism" a fost prima oară folosit de troțkiștii care se opuneau regimului din
Uniunea Sovietică. Troțkiștii afirmau ca URSS-ul stalinist nu era socialist, (și în mod sigur nu
era comunist), ci un stat muncitoresc degenerat birocratizat – adică era un stat noncapitalist,
în care exploatarea era controlată de o castă conducătoare care, deși nu stăpânea mijloacele
de producție și nu era o clasă socială adevărată, se bucura de beneficii și privilegii obținute pe
spinarea clasei muncitoare. Stalinismul nu ar fi putut exista fără răsturnarea inițială a
capitalismului în timpul Revoluției din Octombrie, dar este notabil că Stalin însuși nu a fost
un element activ în această revoluție, fiind un avocat al colaborării cu guvernul provizoriu,
mai degrabă decât al cuceririi puterii.
Transformând și folosindu-se de moștenirea lui Lenin, Stalin a extins sistemul administrativ
centralizat din Uniunea Sovietică pe durata anilor douăzeci și treizeci. O serie de două planuri
cincinale au dezvoltat masiv economia sovietică. Au apărut creșteri în multe sectoare, în mod
special în producția de cărbune și de oțel. Societatea sovietică a fost adusă de la o situație de
înapoiere de zeci de ani față de occident, la una de egalitate și asta în numai treizeci de ani,
(cel puțin conform anumitor aprecieri statistice). Unii istorici economici apreciază azi ca a
fost cea mai rapidă creștere economică atinsă vreodată.

Stalin si-a inceput studiile la seminar ca un bun si devotat crestin ortodox. El a fost
curand expus ideilor radicale ale colegilor sai si a inceput sa citeasca carti interzise
bazate pe opera germanului Karl Marx. In 1899 inainte de a absolvi renunta la
 educatia religioasa si este absorbit de miscarea revolutionara rusa anti - monarhica.
In timp ce lucra ca contabil in T’bilisi, Stalin raspandea propaganda  Marxista in
interesul organizatiei Social Democratice locale printre lucratori feroviar. Dupa ce
se muta lin portul Bat’umi, unde organizeaza miscari de protest in 1902, Stalin este
urmarit si arestat de politia imperiala. Un an mai tarziu este exilat in Siberia.
Reuseste sa scape si revine in Georgia in 1904.

Cand Partidul Social Democratic Muncitoresc Rus (PSDMR) s-a impartit in

Mensevici si Bolsevici in 1903, Stalin a fost atras de militantii Bolsevici condusi
de  Vladimir Lenin. In Georgia, Mensevismul predomina, Stalin a castigat o
reputatie  de urmas beligerant si fidel a lui Lenin pe care la intalnit prima oara in 1905
in Finlanda la o conferinta.

In 1905 Stalin s-a casatorit cu Yekaterina Svanidze, a georgianca care a murit doi
ani mai tarziu. Stalin a fost arestat si exilat de politia imperiala in 1908 datorita
activitatilor sale ilegale subpamantene. A scapat in anul urmator fiind din nou de
mai multe ori arestat si exilat. In 1912 Lenin la ridicat pe Stalin, care pe acum avea
pseudonimul de „om de fier”, la conducerea Comitetului Central al Partidului
Bolsevic. La cererea lui Lenin, Stalin scrie opera sa teoretica, Marxismul si
Intrebarea Nationala. Stalin a fost arestat si trimis in Siberia inainte ca eseul sa fie
publicat in 1913.

Stalin a fost eliberat din exil dupa rasturnarea monarhiei ruse in Februarie
(sau  Martie, dupa calendarul nou). Merge la Petrograd, unde devine membru al
biroului Comitetului Central al partidului. Aici ia controlul asupra ziarului
partidului Pravda (Adevarul).
Stalin și schimbările din societatea sovietică:
Industrializarea:
Primul Război Mondial și războiul civil rus au avut un efect devastator asupra economiei
țării. Producția industrială în 1922 era doar 13% din cea a anului 1914. Sub conducerea lui
Stalin, Noua Politică Economică , care permitea o libertate limitată a pieței în contextul
economiei socialiste, a fost înlocuită cu un plan cincinal hotărât de la centru, la sfârșitul celui
de-al treilea deceniu. Acesta presupunea un program extrem de ambițios de industrializare
forțată, ghidată de stat, și de colectivizare a agriculturii. În ciuda poticnelilor și greșelilor de
început, primele două planuri cincinale au dus la o rapidă industrializare, pornind de la o bază
economică foarte scăzută. Uniunea Sovietică, catalogată în general ca cea mai săracă națiune
din Europa în 1922, se industrializa acum într-un ritm fenomenal, depășind de departe viteza
industrializării Germaniei din secolul al XIX-lea și al Japoniei din secolul al XX-lea.
Fără capital de investiție, cu un comerț exterior nesemnificativ și fără nici o industrie
modernă ca sprijin, guvernul lui Stalin a finanțat industrializarea atât prin restrângerea
consumului unei părți a cetățenilor sovietici (pentru asigurarea capitalului reinvestit în
industrie), cât și prin spolierea fără milă a bogăției țărănimii. Nu în puține cazuri, munca
industrială era cu bună știință plătită sub valoarea ei reală. Era, în primul rând, cazul muncii
aproape gratuite a prizonierilor din lagărele de muncă. Iar în al doilea rând, erau frecventele
„mobilizări” ale comuniștilor și ale membrilor de Komsomol pentru diferite proiecte de
construcție.
Se apreciază că Stalin este creatorul cultului personalității contemporan.
Colectivizarea:
Regimul lui Stalin a colectivizat agricultura. Teoria care justifica colectivizarea era aceea că
se vor înlocui fermele mici, nemecanizate și ineficiente cu ferme puternic mecanizate, care
vor produce recolte cu mult mai multă eficiență. Colectivizarea a însemnat schimbări sociale
dramatice, de o amploare nemaivăzută de la abolirea iobăgiei din 1861 și alienarea țărănimii
față de controlul asupra pământului și a producției agricole. Colectivizarea a însemnat și o
cădere dramatică a standardului de viață a numeroși țărani (dar nu a tuturor, cei mai săraci
țărani au simțit o creștere a nivelului de trai). Colectivizarea a avut de înfruntat o rezistență
generală și adeseori violentă a țărănimii.
În primii ani de colectivizare, producția agricolă a scăzut, de fapt. Stalin a acuzat de această
scădere neașteptată pe culaci, chiaburi, care se opuneau colectivizării. De aceea, cei catalogați
drept „culaci”, „ajutoare ale culacilor” și mai târziu „foști culaci”, erau unii împușcați, alții
trimiși în Gulag – lagăre de muncă sau erau deportați în zone îndepărtate ale țării, fără a
exista o regulă în această privință.
Desfășurarea în două etape a colectivizării, întreruptă un timp de un an de faimosul editorial
al lui Stalin „Amețiți de succes” („Pravda”, 30 martie 1930), este un exemplu perfect al
abilității sale de a aplica retrageri tactice. Mulți istorici sunt de acord că distrugerile
provocate de colectivizarea forțată au fost responsabile de foametea teribilă care a cauzat
moartea a până la 5 milioane de oameni, între anii 1932-33, în mod special în Ucraina și în
regiunea inferioară a fluviului Volga.
Știința:
Știința în Uniunea Sovietică era sub strictul control ideologic al partidului, alături de artă,
literatură și orice altceva. Partea pozitivă a fost aceea a unui progres semnificativ în
domeniile „sigure din punct de vedere ideologic”, datorită sistemului de educație și
învățământ gratuit și al cercetării științifice finanțate de stat. Totuși, în câteva cazuri,
consecințele presiunii ideologice au fost dramatice, exemplele cele mai cunoscute fiind acele
ale „pseudo-științelor burgheze”: genetica și cibernetica.
La sfârșitul celui de-al cincilea deceniu, au fost, de asemenea, încercări de a suprima teoriile
relativității speciale și generale, precum și a mecanicii cuantice, considerate idealiste. Până în
cele din urmă, fizicienii sovietici de frunte au afirmat, în mod hotărât, că fără folosirea
acestor teorii, ei nu ar fi în stare să facă bomba nucleară.
Lingvistica a fost singurul domeniu al științei sovietice la care Stalin a contribuit direct și
personal. La începutul guvernării staliniste, figura dominantă în lingvistica sovietică era
Nicolai Iakovlevici Marr, care afirma că limba este o construcție de clasă și că structura
limbii este determinată de structura economică a societății. Stalin, care scrisese mai înainte
despre politica limbii, dată fiind funcția lui de Comisar al Poporului pentru Naționalități, a
simțit că stăpânea suficient problemele de bază ca să se opună în mod coerent acestui
formalism marxist simplist, sfârșind dominația ideologică a lui Marr asupra lingvisticii
sovietice. Principala lucrare a lui Stalin în domeniul lingvisticii a fost un mic eseu numit
Marxismul și problemele lingvisticii . Deși nu a adus o mare contribuție teoretică sau
practică, nu sunt erori aparente în modul în care Stalin înțelegea lingvistica și influența sa a
eliberat, în mod sigur, această știință de teoriile orientate ideologic care dominau genetica, de
exemplu.
Cercetarea științifică în aproape toate domeniile a fost stânjenită de faptul că mulți oameni
de știință au fost trimiși în lagăre de muncă (printre alții Lev Landau, un câștigător de mai
târziu al Premiului Nobel, care a petrecut un an în închisoare, în 1938-1939), sau au fost
executați (precum Lev Șubnikov, care a fost împușcat în 1937). Ei au fost persecutați pentru
disidențe (reale sau imaginare) sau, cel mai adesea, pentru cercetări „incorecte din punct de
vedere politic”.
Totuși, s-au făcut progrese în anumite domenii ale științei și tehnologiei pe timpul lui Stalin,
precum dezvoltarea computerului BESM-1, în 1953, și lansarea, la 4 ani după moartea sa, a
satelitului Sputnik în 1957. În mod real, mulți politicieni din Statele Unite începuseră să se
teamă după „Criza Sputnik” că țara lor a fost eclipsată de către Uniunea Sovietică în știință și
învățământul public.
Serviciile sociale:
Guvernul lui Stalin a pus un accent mare pe asigurarea de servicii medicale gratuite. S-au dus
campanii împotriva tifosului, holerei și malariei. Numărul de doctori a crescut atât de repede
pe cât a permis capacitatea învățământului medical și a facilităților medicale. Rata mortalității
și mortalității infantile au scăzut în mod continuu. Învățământul de toate gradele era gratuit și
s-a dezvoltat în mod spectaculos, tot mai mulți cetățeni sovietici învățând să scrie și să
citească, mulți devenind absolvenți ai unei forme mai înalte de învățământ. Generațiile care
au crescut pe vremea lui Stalin, în special femeile, au avut parte și de mai mari posibilități de
obținere a unei slujbe.
Cultura și religia:
Pe timpul regimului stalinist, stilul realismului socialist a fost stabilit în mod oficial și pentru
lungă vreme ca obligatoriu pentru pictură, sculptură, muzică, teatru. Tendințele
„revoluționare” la modă mai înainte: expresionismul, arta abstractă, și experimentalismul
avangardist au fost descurajate sau denunțate ca formalism.
S-au făurit și s-au prăbușit cariere, unele de mai multe ori. Nume celebre erau reprimate, atât
„revoluționari” (printre ei: Isaac Babel, Vsevolod Meierhold), cât și „nonconformiști” (de
exemplu: Osip Mandelștam). Alții, reprezentând atât „omul sovietic” (Arkadi Gaidar), cât și
rămășițele Rusiei pre-revoluționare (Constantin Stanislavski), au prosperat. Anumiți
emigranți s-au reîntors în Uniunea Sovietică, precum Alexei Nicolaevici Tolstoi, în 1925,
Alexandr Kuprin - în 1936, și Alexander Vertinski - în 1943. Trebuie amintit cazul Annei
Ahmatova, care a suportat mai multe cicluri de represiune-reabilitare, dar care nu a fost
vreodată arestată, deși primul ei soț, poetul Nicolai Gumiliov, fusese, deja, împușcat în 1922,
iar fiul ei, istoricul Lev Gumiliov, a petrecut două decenii în Gulag.
Cât de implicat a fost Stalin atât în problemele generale, cât și în cele specifice a fost apreciat
în mod diferit. Oricum, numele lui era folosit, în mod constant, pe timpul cât a fost la cârma
statului în discuțiile despre cultură, ca, de altfel, în orice altceva, iar în câteva cazuri
faimoase, părerea sa a fost cea finală. Bunăvoința ocazională a lui Stalin se făcea simțită în
moduri ciudate. De exemplu, Mihail Bulgakov ajunsese la sărăcie și disperare și, totuși, după
un apel către Stalin personal, i s-a permis să lucreze. Piesa sa, „Zilele vârtejurilor”, care
prezenta cu compasiune situația unei familii antibolșevice prinsă în războiul civil, a fost, în
cele din urmă, reprezentată, se pare, la intervenția personală a lui Stalin și și-a început cariera
neîntreruptă de mai multe decenii pe scena Teatrului de Artă din Moscova.
În arhitectură, un stil imperial stalinist (practic, un neoclasicism modernizat, dezvoltat la
scară mare, exemplificat de câțiva zgârie-nori din Moscova) a înlocuit constructivismul din
deceniul al treilea. O anecdotă amuzantă spunea că hotelul Moskva a fost construit cu două
aripi care nu se potriveau între ele, deoarece Stalin semnase din greșeală amândouă proiectele
aduse spre aprobare, iar arhitecții se temeau prea tare să clarifice problema.
Rolul lui Stalin în soarta bisericii ortodoxe ruse este complex. Persecuția continuă din anii
1930-1940 a dus la dispariția ei aproape completă. Pe la 1939, mai puteau fi numărate câteva
sute de parohii active (față de aproape 57.000 în 1917). Multe biserici au fost demolate și zeci
de mii de preoți, călugări și călugărițe au murit sau au fost întemnițați. Pe durata celui de-al
Doilea Război Mondial, bisericii i s-a permis o revigorare parțială, ca o organizație patriotică:
mii de parohii au fost reactivate până la o nouă rundă de represiuni, pe timpul lui Hrușciov.
Recunoașterea de către Sinodul Bisericii Ruse a guvernului sovietic și a lui Stalin personal a
condus la o schismă în cadrul bisericii ortodoxe ruse din diasporă, ruptură care nu s-a
vindecat până târziu (în mai 2007, când s-a produs reconcilierea).
Stalin a avut un efect nefast asupra culturilor micilor popoare indigene din Uniunea Sovietică.
Politica cunoscută sub numele de korenizația, dar și cea a culturilor naționale prin formă, dar
socialiste în esență au fost benefice pentru populațiile indigene, permițându-le să se integreze
mai ușor în societatea rusă. Însă, uniformizarea culturilor, mai evidentă în a doua parte a
perioadei, în care dictatorul sovietic a fost la putere, a avut efecte foarte dăunătoare.
Represiunile politice și epurările au avut repercusiuni mai devastatoare asupra culturilor
indigene decât asupra culturii urbane, de vreme ce intelectualii micilor popoare de pe întinsul
uniunii nu erau așa de numeroși. Modul tradițional de viață a numeroaselor popoare din
Siberia, Asia Centrală și Caucaz a fost distrus și grupuri mari, uneori popoare întregi, au fost
dislocate și împrăștiate în toată uniunea pentru a preveni revoltele naționaliste. Numeroase
religii specifice anumitor grupuri etnice sau naționalități – catolică, iudaică, baptistă,
islamică, budistă – au avut de suferit aceleași prigoniri ca și Biserica Ortodoxă Rusă (sau
chiar și mai rele): mii de călugări au fost torturați și executați, sute de biserici, sinagogi,
moschei, temple, monumente sacre și mânăstiri au fost demolate sau desacralizate prin
transformarea în depozite, spații de producție, etc.
Epurările și deportările:
Epurările:
Stalin, ca șef al Politburo al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice,
și-a consolidat puterea aproape absolută în deceniul al patrulea prin intermediul Marii Epurări
îndreptate împotriva (suspecților) oponenților politici și ideologici, culminând cu
exterminarea majorității membrilor Comitetului Central bolșevic și a mai mult de jumătate
dintre delegații foarte docili de la cel de-al XVII-lea Congres al Partidului din ianuarie 1934.
Măsurile luate variau de la întemnițarea în lagărele de muncă ale Gulagului, la execuții care
urmau proceselor-spectacol sau proceselor rapide ale troicii NKVD-ului. Se argumentează că
unele dintre motivații ar fi fost nevoia ca partidul să fie unificat în fața anticipatului conflict
cu Germania Nazistă. Alții cred că toate acestea au fost motivate de dorința lui Stalin de a-și
consolida propria putere.
S-au desfășurat mai multe procese cunoscute sub numele de Procesele de la Moscova, dar
procedurile au fost multiplicate de-a lungul și de-a latul țării. Au fost patru procese cheie în
această perioadă: Procesul celor șaisprezece (august 1936); Procesul celor șaptesprezece
(ianuarie 1937); Procesul generalilor Armatei Roșii (incluzându-l pe mareșalul Tuhacevski -
iunie 1937); și, în final, Procesul celor douăzeci și unu (incluzându-l pe Buharin) - în martie
1938.
Asasinarea lui Troțki, august 1940, în Mexic, unde el trăia în exil din 1936, a eliminat ultimul
oponent al lui Stalin dintre foștii conducători ai partidului. Numai trei membri dintre „vechii
bolșevici” (Politburo-ul din vremea lui Lenin), au rămas: Stalin, „Starostele întregii Uniuni”
Mihail Kalinin, și Președintele Sovnarkom-ului, Viaceslav Molotov. Represiunea la care au
fost supuși așa de mulți foști revoluționari și membri de partid de rang înalt l-au făcut pe Lev
Troțki să afirme că „un râu de sânge” separa regimul lui Stalin de cel al lui Lenin.
Nici un segment al societății nu a fost lăsat neatins de procesul epurării. Articolul 58 din
codul penal, care pedepsea „activitățile antisovietice”, a fost aplicat în cea mai largă manieră.
La început, listele pentru executarea inamicilor poporului erau confirmate de Politburo. De-a
lungul timpului, procedura a fost simplificată la maxim și delegată celor de pe treptele
inferioare de comandă. Cuvântul rusesc troika (grup format din trei elemente) a căpătat un
nou înțeles: un proces rapid și simplificat ținut de comitetul format din trei subordonați ai
NKVD-ului. Spre sfârșitul epurărilor, Politburo-ul l-a destituit pe șeful NKDV-ului, Nicolai
Ejov, pentru abuzuri. El a fost executat în cele din urmă. Unii istorici precum Amy Knight și
Robert Conquest pretind că Stalin i-a îndepărtat pe Ejov și pe predecesorul său, Iagoda,
pentru a arunca vina proprie pe umerii lor.
Deportările:
Puțin înaintea, în timpul și imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, Stalin a dirijat,
personal, o serie de deportări la o scară nemaiîntâlnită, care a afectat profund harta etnică a
Uniunii Sovietice. Peste 1,5 milioane de oameni au fost deportați în Siberia și în republicile
central-asiatice. Separatismul, rezistența împotriva regimului sovietic și colaboraționismul cu
ocupantul german au fost motivele cele mai des invocate pentru deportările în masă.
Următoarele grupuri etnice au fost total sau parțial deportate: polonezii, coreenii, germanii de
pe Volga, tătarii din Crimeea, calmîcii, cecenii, ingușii, balkarii, karaciaii, turcii meskhetiani,
bulgarii, grecii, armenii, lituanienii, letonii, estonii. Un mare număr de culaci (chiaburi) fără
deosebire de naționalitate au fost deportați în Siberia sau în Asia Centrală. De asemenea,
românii și basarabenii au fost deportați cu miile în lagărele din Siberia, iar numeroși alții au
fost asasinați la Fântâna Alba și lângă Odesa. A ordonat lichidarea a 20.000 de prizonieri
români în lagărul de la Bălți, una dintre cele mai mari crime de după război.
În februarie 1956, Nikita Hrușciov a condamnat deportările ca pe o violare a principiilor
leniniste și le-a permis celor mai mulți deportați să se întoarcă la casele lor. Totuși, nici până
la sfârșitul anului 1991 tătarilor, turcilor, și germanilor de pe Volga nu li se permisese să se
reîntoarcă, în masă, pe pământurile strămoșești. Deportările au avut un efect profund asupra
popoarelor Uniunii Sovietice. Amintirea deportărilor a jucat un rol major în mișcările
separatiste din republicile baltice, din Tatarstan, Crimeea, Transnistria, Abhazia, Georgia și
din Cecenia.
Exterminarea:
Aproximativ un milion de oameni au fost uciși în perioadele 1935-1938, 1942 și 1945-1950
și milioane de oameni au fost încarcerați în Gulag = lagărele de muncă. În Georgia,
aproximativ 80.000 de oameni au fost împușcați pe timpul anilor 1921, 1923-1924, 1935-
1938, 1942 și 1945-1950 și mai mult de 100.000 de oameni au fost transportați în Gulag. Pe 5
martie 1940, Stalin și alți lideri sovietici au semnat un ordin pentru executarea a 25.700 de
intelectuali, inclusiv 14.700 ofițeri prizonieri de război polonezi. Aceasta a devenit cunoscut
ca Masacrul de la Katyn. Au mai fost și alte masacre josnice ale prizonierilor de război,
totalizând aproximativ 30.000 – 40.000 de oameni.
Istoricii sunt, în general, de acord că foametea, mortalitatea din lagărele de muncă și din
închisori, ca și terorismul de stat (deportările și epurările politice) au făcut milioane de
victime de care Stalin și tovarășii săi sunt responsabili direct sau indirect. Câte milioane de
victime au murit pe vremea lui Stalin este o chestiune îndelung disputată. Deși nu s-a
recunoscut o cifră oficială de către guvernele sovietic sau rus, cele mai multe estimări sunt
între 8 și 20 de milioane de victime. Comparații ale rezultatelor recensămintelor din perioada
1926-1937 sugerează decesul a 5 – 10 milioane de oameni în plus față de ce ar fi fost normal
în acea perioadă, cei mai mulți morți de foame în perioada 1931-1934. Recensământul din
1926 arată că populația Uniunii Sovietice era de 147 milioane, iar în 1937 recensământul da
un total de 162-163 milioane. Aceste cifre sunt cu 14 milioane mai puțin decât valoarea
estimată a populației și nu au fost dezvăluite, totul fiind considerat „sabotaj” iar cei care s-au
ocupat de organizarea recensământului au fost aspru pedepsiți. Un alt recensământ s-a făcut
în 1939, totuși cifra de 170 milioane este atribuită direct deciziei lui Stalin (vezi și Populația
Uniunii Sovietice). Trebuie notat faptul ca cifra de 14 milioane nu trebuie să însemne, în mod
automat, 14 milioane de morți suplimentari, atâta vreme cât 3 milioane s-ar putea să fie
nașteri care nu au avut loc ca urmare a reducerii fertilității sau a controlului nașterilor. 50 de
milioane reprezintă cifra cea mai mare care a fost estimată pentru perioada 1920 – 1953, dar,
probabil, ea este exagerată. Un citat atribuit lui Stalin este: „Moartea unui om este o tragedie.
Moartea a milioane este statistică.” (răspuns dat lui Churchill în timpul Conferinței de la Ialta
în 1945).
În discursul din 19 august 1939, Stalin și-a pregătit tovarășii pentru marea cotitură din
politica sovietică, Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania Nazistă, care a împărțit Europa
Centrală în două sfere de influență, care, mai târziu, vor genera împărțirea fizică, politică și
ideologică a Europei în două părți, Europa de Vest și Europa de Est, printr-o cortină de fier.
Motivele exacte ale acestui pact sunt încă disputate, dar se pare că nici o parte nu părea să
creadă că va rezista foarte mult timp.
La 1 septembrie 1939, invazia Germană a Poloniei a declanșat Al Doilea Război Mondial.
Conform pactului Molotov-Ribbentrop, Polonia de răsărit urma să rămână în sfera de
influență sovietică. Dat fiind acest fapt, Stalin a decis să intervină și, la 17 septembrie,
Armata Roșie a invadat Polonia. Germania și Uniunea Sovietică au căzut de acord să
modifice puțin sferele de influență și Polonia a fost împărțită între aceste două state.
În 1941, Hitler a încălcat tratatul și a invadat Uniunea Sovietică, în cadrul Operațiunii
Barbarossa. Stalin nu s-a așteptat la așa ceva, sau cel puțin nu s-a așteptat să se producă o
invazie atât de curând. Uniunea Sovietică nu era pregătită pentru a face față agresiunii. Până
în ultima clipă, Stalin a căutat să evite orice pregătire evidentă de apărare care ar fi provocat
atacul german, sperând să câștige timp pentru modernizarea și întărirea forțelor armate. Chiar
și după ce atacul a început, Stalin nu părea capabil să accepte realitatea și, după cum spun
unii istorici, a fost prea uimit ca să reacționeze, corespunzător, mai multe zile. O teorie
controversată enunțată de Viktor Suvorov susține că Stalin pregătea o invazie a Germaniei,
neglijând, în același timp, pregătirile pentru războiul de apărare care au lăsat forțele sovietice
vulnerabile în ciuda marii concentrări de oameni și echipament din preajma granițelor.
Asemenea speculații sunt greu de susținut, atâta vreme cât informațiile despre armata
sovietică pentru perioada 1939-1941 rămân clasificate, dar se știe că sovieticii aveau
avertizări detaliate făcute din timp de rețeaua întinsă de spioni externi (precum ce a lui
Richard Sorge), în legătură cu intențiile germane. Inițial, naziștii au avansat extrem de mult,
ucigând și luând prizonieri milioane de soldați sovietici. Executarea în perioada 1937-1938 a
numeroși generali experimentați ai Armatei Roșii a avut un efect devastator asupra capacității
URSS-ului de a-și organiza apărarea. Experții lui Hitler se așteptau la cel mult opt săptămâni
de război.
Ca răspuns, la 6 noiembrie 1941, Stalin s-a adresat populației sovietice pentru a doua oară pe
durata celor 30 de ani de guvernare (prima dată a fost mai devreme, în același an, la 2 iulie).
El a pretins că deși 350.000 de militari ruși fuseseră uciși în timpul atacului german,
agresorul ar fi pierdut 4,5 milioane de soldați (o cifră exagerată) iar victoria sovietică ar fi
aproape. Armata Roșie a opus o rezistență înverșunată, dar, în primele faze ale războiului era
ineficientă pe scară largă în fața forțelor germane mai bine pregătite și echipate. Până în cele
din urmă, invadatorii au fost opriți și mai apoi respinși din fața Moscovei, în decembrie 1941.
Stalin a colaborat, mai apoi, cu inteligentul mareșal sovietic Gheorghii Konstantinovici Jukov
pentru victoria decisivă asupra germanilor în lupta pentru apărarea Stalingradului.
Nepriceperea lui Stalin în problemele de strategie este deseori amintită în legătură cu
pierderile masive sovietice și înfrângerile de la începutul războiului. (În autobiografia sa,
Hrușciov pretindea ca Stalin încerca să ia decizii tactice folosind un glob terestru.) Trebuie
spus însă că Stalin a ordonat mutarea rapidă a făbricilor la est de râul Volga, în afara razei de
acțiune a aviației germane, Luftwaffe. De aici, industria sovietică a susținut Armata Roșie cu
o eficiență remarcabilă. În plus, Stalin și-a dat seama că celelalte armate europene au fost
complet dezintegrate când au trebuit să facă față naziștilor foarte eficienți din punct de vedere
militar și de aceea și-a supus armata atât tirului propagandistic și patriotic-revoluționar, cât și
unei terori copleșitoare. Ordinul nr. 227 al lui Stalin din 27 iulie 1942 ilustrează lipsa de
scrupule cu care el încerca să crească hotărârea în luptă a militarilor: toți cei care se retrăgeau
sau își părăseau pozițiile fără ordin erau împușcați pe loc. Alte ordine priveau familiile celor
care se predau, familii care deveneau ținte ale terorii NKVD-ului. Bariere ale forțelor
SMERȘ au fost în scurtă vreme puse în spatele liniilor întâi pentru a mitralia pe oricine
încerca să se retragă. Militarii sovietici care s-au predat au fost aruncați în Gulag după ce au
fost eliberați din lagărele de prizonieri. În primele faze ale războiului, Armata Roșie în
retragere a căutat să interzică inamicilor accesul la orice fel de resurse mai înainte ca
germanii sa le poată lua în stăpânire, aplicând tactica pământului pârjolit și a distrugerii
infrastructurii. Din nefericire, aceste măsuri împreună cu abuzurile armatei germane au
cauzat suferințe și o foamete de neînchipuit populației civile rămase în spatele frontului.
Uniunea Sovietică a suportat greul luptelor și a avut cele mai mari pierderi de militari și de
civili din Al Doilea Război Mondial. Aproximativ 7 milioane de soldați ai Armatei Roșii și
aproape 20 de milioane de civili au murit. Naziștii îi socoteau pe slavi „suboameni” și de
aceea aceștia din urmă au devenit o țintă a genocidului etnic. Acest concept al inferiorității
slave a fost, de asemenea, motivul care a făcut ca Hitler să nu accepte în armata germană
până în 1944 (când războiul era practic pierdut de Germania), mulți ruși care doreau să lupte
împotriva regimului stalinist. În Uniunea Sovietică, Al Doilea Război Mondial a lăsat un
uriaș deficit de bărbați din generația celor care au luptat în conflict. Până în zilele noastre, Al
Doilea Război Mondial, Marele Război pentru Apărarea Patriei, este viu în amintirile
cetățenilor din Rusia, Belarus și din alte republici ale fostei URSS, iar ziua de 9 mai, Ziua
Victoriei, este cea mai mare sărbătoare națională în Rusia.
Epoca postbelică:
Stalin ca teoretician:
Stalin a avut foarte puține contribuții la teoria comunistă (sau mai bine zis, marxist-leninistă),
dar cele câteva pe care le-a făcut au fost acceptate pe timpul vieții sale de către toți
cercetătorii sovietici din domeniul științelor politice.
În 1936, Stalin a enunțat că societatea sovietică este formată din două clase sociale
neantagoniste: muncitorii și țăranii colhoznici. Acestea corespundeau la două forme diferite
de proprietate asupra mijloacelor de producție care existau în Uniunea Sovietică: proprietatea
de stat (pentru muncitori) și proprietatea colectivă (pentru țărănime). În plus, Stalin a distins
pătura socială a intelectualilor. Conceptul claselor neantagoniste a fost, în întregime, nouă în
teoria leninistă.
Stalin și sprijinitorii săi, în timpul guvernării sale și de atunci până azi, au subliniat ideea că
socialismul poate fi construit și consolidat într-o singură țară, chiar într-una subdezvoltată
cum era Rusia la începutul secolului.
Moartea:
După cum afirmă Hrușciov în autobiografia sa, Stalin participa deseori la petreceri nocturne
alături de aghiotanții săi, după care el dormea toată ziua, așteptând ca ei să rămână treji și să
conducă țara. La 1 martie 1953, după un dineu întins pe durata întregii nopți, alături de
ministrul de interne Lavrenti Beria și viitorii premieri Gheorghi Malenkov, Nicolai Bulganin
și Nikita Hrușciov, Stalin a cedat, suferind un atac cerebral care i-a paralizat partea dreapta a
corpului. El a murit patru zile mai târziu, la 5 martie 1953, la vârstă de 73 de ani. În mod
oficial, hemoragia cerebrală a fost declarată drept cauză a morții. Trupul său a fost mumificat
și păstrat în Mausoleul lui Lenin până la 3 octombrie 1961, când a început destalinizarea în
Uniunea Sovietică. Trupul lui Stalin a fost îngropat, după aceea, lângă zidul Kremlinului.
S-a sugerat că Stalin ar fi fost asasinat. Fostul exilat comunist Avtorhanov a adus în discuție
această ipoteză în 1975. Viaceslav Molotov, în memoriile sale politice publicate în 1993,
afirmă că Beria s-a lăudat în fața sa că l-ar fi otrăvit pe Stalin. În 2003, un grup de cercetători
ruși și americani au enunțat ipoteza că Stalin ar fi ingerat o puternică otravă folosită
împotriva șobolanilor, care provoacă fluidizarea sângelui și hemoragii și atacuri cerebrale.
Cum acest tip de otravă este insipidă, varianta aceasta este plauzibilă. Cum a murit Stalin, se
va putea afla cu certitudine doar dacă se va face autopsia cadavrului care este îmbălsămat.
Cultul personalității:
Stalin este binecunoscut pentru crearea cultului personalității lui Lenin (dar și al său propriu)
în Uniunea Sovietică. Îmbălsămarea trupului fondatorului statului sovietic și depunerea sa
într-un mausoleu a fost făcută împotriva obiecțiilor soției lui Lenin, Nadejda Krupskaia.
Stalin devenise centrul cultului și adorației colective. Numeroase orașe și sate au fost
redenumite cu numele liderului sovietic (vezi Lista locurilor care au primit numele lui Stalin),
au fost înființat în onoarea sa Premiul Stalin și Premiul Stalin pentru Pace. Troțki, bolșevic
din „vechea gardă”, a criticat cultul personalității ca fiind împotriva valorilor socialismului și
bolșevismului, prin ridicarea individului deasupra partidului și clasei muncitoare. De aceea,
în ciuda refugierii politice a lui Troțki în Mexico, acesta a fost asasinat de mâna lungă a INO
GUGB-ului, bineînțeles, la îndemnul tovărășesc al „mult-iubitului” Stalin. Cultul
personalității a atins noi dimensiuni pe durata Marelui Război pentru Apărarea Patriei, când
numele lui Stalin a fost introdus în noul imn național sovietic. Stalin a devenit subiectul
artelor sovietice: literatura (inclusiv poezia), muzica, pictura și filmul.

Regimul stalinist

1944 – 23 aug, inlaturarea lui ion antonescu, iesirea romaniei din Axa si inrolarea in tabara
Natiunilor Unite si in razboiul contra germaniei, n-a avut consecintele cele mai favorabile
romaniei. Din pacate insa, urmarea imediata a evenimentelor a fost ocuparea romaniei de
catre trupele armatei rosii, care a reprezentat principalul mijloc prin care stalin a reusit sa
realizeze un raport de forte favorabil URSSului.

Sistematic si organizat, beneficiind de sprijinul tacit dar total al moscovei, PCR avea sa
demareze in toamna anului 1944, lupta pentru acapararea structurilor de putere ale tarii.

1945 – 6 martie, interventia directa a comisarului sov Andrei Visinski la regele Mihai, in fapt
un adevarat act de forta in relatiile internationale, s-a obtinut si rezultatul dorit; instalarea
unui guvern pro-comunist condus de Petru Groza. Practic, drumul comunizarii si sovietizarii
era deschis.
Urmatorul obiectiv al PCR l-a reprezentat eliminarea totala din viata publica a partidelor
politice de opozitie si acapararea intregii puteri.

1947 – 30 dec, regele Mihai este obligat sa adbice, monarhia este inlaturata si este proclamata
Republica Populara Romana iar PCR preia intreaga putere.

Toate aceste schimbari s-au petrecut sub ochiul neputincios al anglo-americanilor, a caror
influenta in problemele romanesti a disparut cu totul dupa semnarea tratatului de pace de la
paris (1947, 10 feb).

Stalinizarea, sovietizarea, a cuprins perioada 1948-1964 cand s-a impus modelul sovietic prin
mijloace economice si politice; prin reorganizarea institutiilor statului, incalcarea drepturilor
si libertatilor democratice, modificari aduse culturii, lichidarea rezistentei politice, culturale si
militare. Toate acestea au avut drept scop crearea statului totalitar condus de un partit unic, a
unei economii centralizate dar totodata subordonate URSS.

Industrializarea a fost o problema esentiala pentru regimul comunist. Modelul marxist-

stalinist de modernizare preluat de comunistii romani viza inlocuirea proprietatii private cu
cea de stat (colectivizarea) prin nationalizarea mijloacelor de productie, fapt realizat prin
legea din 11 iul 1948 si industrializarea fortata cu accentul pus pe industria grea.

Planul de stat lansat in 1948 urmarea dezvoltarea extensiva, autahia economica, planificarea,
investitii masive in industria agrara, in dauna celei de consum si sovietizarea industriei
romanesti.

In primii ani de „democratie populara”, subordonarea economica fata de URSS a impiedicat

statul sa dispuna eficient resurse, in special de materii prime.

Ocupatia sovietica in economie consta in plata datoriilor de razboi, existenta sovromurilor,

companii mixte romano-ruse, care functionau exclusiv in profitul URSS, schimburi
comerciale numai cu statele membre CAER.

Consecinte: Programul de modernizare rapida dupa 1948 a fost un esec. Parametrii propusi
nu au fost realizati, economia se confrunta cu aceleasi probleme, inapoiere, eficienta redusa,
o structura sociala predominant agrara.

Fapt istoric pe plan international

Dupa 1945  s-au produs modificari importante is in domeniul relatiilor internationale.

Aservirea de catre URSS a statelor din sud estul si estul europei si izbucnirea razboiului rece
au dus la remodelarea treptata a politicii externe a marilor puteri; in acest context s-a plasat si
noul curs al diplomatiei romaniei, devenita un stat comunist. Statul roman in prezenta
trupelor sovietice a fost redus la statut international de satelit sovietic integrat in sistemul
socialist dominat de URSS.

Pana la moartea lui stalin, 1953, politica externa romaneasca s-a caracterizat prin docilitate
deplina fata de Moscow. Situat dincolo de cortina de fier, statul roman s-a aliat intereselor
URSS integrandu-se in 1949 la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), organizatie
infiintata la initiativa Moscow. Integrarea presupunea departajarea si specializarea
economiilor statelor membre pe diverse ramuri. Conform programului elaborat de CAER,
romania ca exportatoare de materii prime a fost nevoita sa-si limiteze orizontul comercial
doar la tarile din acest organism, ca de altfel si importurile de tehnica si de produse
industriale. Pentru a controla fidelitatea statelor de democratie populara, URSS a incercat sa
le integreze si politico-militar, infiintand in 1955 Tratatul de la Varsovia (Romania este
membra fondatoare). In cadrul tratatului, adoptarea deciziilor si modul de lucru au fost
reglementate strict de catre URSS astfel ca statele membre erau puse in fata faptului implinit.

Pozitia romaniei in primii ani de existenta a tratatului a fost prudenta si mai curand rezervata,
neurmarindu-se o implicare activa. Astfel, in timpul revoltei din 1956 anticomuniste din
Ungaria, Romania a facilitat trecerea trupelor rusesti spre ungaria si a acceptat ca premierul
Imre Naghy si membrii guvernului sau arestati, sa fie dusi la Snagov unde au fost interogati
de sovietici.

Consecinte:Toate acestea au constituit un avantaj pentru accelerarea eliminarii prezentei

militare sovietice in romania (1958).

Regimul national comunist:1948 – absorbtia PSD de catre PCR à PMR (partidul muncitoresc

roman)

1953 – dupa moartea lui Stalin, Hrusciov a denuntat crimele acestuia à perioada de

destalinizare, a insemna o relativa relaxare a prigoanei, timide incercari de descentralizare
economica si o relativa destindere est-vest. ex: 1958 – retragerea trupelor sov a permis
reorientarea interna si externa a regimului dej dupa 1960; 1961 – schimbarea denumirilor
localitatilor, strazilor, intreprinderilor cu nume sovietice.

Perioada mai lungă în care s-a aflat la conducerea Uniunii Sovietice îl indică pe Stalin ca
fiind mai ”sângeros” decât Hitler, deşi metodele aplicate nu par atât de dure în raport cu
Germania nazistă. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Mituri despre Hitler: era obsedat de curăţenie
şi a trăit până la adân... Cifrele maxime indicate de mai mulţi istorici indică faptul că Iosif
Stalin ar avea o răspundere privind moartea a peste 20 de milioane de oameni, în timp ce
Adolf Hitler ar fi vinovat pentru mai mult de 15 milioane de victime. Amândoi au pus în
aplicare două metode proprii de exterminare: gulagul şi holocaustul.  

Iosif Stalin a fost Secretarul General al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică din 1922
până la moartea sa în 1953. În această perioadă, Ucraina a trecut printr-o mare foamete
cauzată de deciziile politice şi administrative ale dictatorului. Între cinci şi 10 milioane de
oameni au murit în urma acestui genocid, doar în Ucraina.   Regimul impus de dictatorul
sovietic viza o politică de epurare a Uniunii Sovietice de orice persoană care era considerată a
fi inamicul statului. Istoricii sunt, în general, de acord că foametea, mortalitatea din lagărele
de muncă şi din închisori, ca şi terorismul de stat (deportările şi epurările politice) au făcut
milioane de victime de care Stalin şi tovarăşii săi sunt responsabili direct sau indirect. Câte
milioane de victime au murit pe vremea lui Stalin este o chestiune îndelung disputată.

Deşi nu s-a recunoscut o cifră oficială, cele mai multe estimări sunt între 15 şi 20 de milioane
de victime.    Comparaţii ale rezultatelor recensămintelor din perioada 1926-1937 sugerează
decesul a 5 – 10 milioane de oameni în plus faţă de ce ar fi fost normal în acea perioadă, cei
mai mulţi morţi de foame în perioada 1931-1934. Recensământul din 1926 arată că populaţia
Uniunii Sovietice era de 147 milioane, iar în 1937 recensământul da un total de 162-163
milioane. Aceste cifre sunt cu 14 milioane mai puţin decât valoarea estimată a populaţiei şi
nu au fost dezvăluite, totul fiind considerat ”sabotaj” iar cei care s-au ocupat de organizarea
recensământului au fost aspru pedepsiţi. 50 de milioane de morţi reprezintă cifra cea mai
mare care a fost estimată pentru perioada 1920 – 1953, dar, cel mai probabil, ea este
exagerată.     

Gulagul a fost principala modalitate de exterminare în perioada cât Stalin a condus Uniunea
Sovietică. În traducere din limba rusă cuvântul reprezintă prescurtarea de la ”Administraţia
Generală a Lagărelor de Muncă Forţată” şi  a fost o ramură a poliţiei interne şi serviciilor de
securitate sovietice care controla sistemul penal al lagărelor de muncă, a închisorilor şi
lagărelor de detenţie.  Cum aceste lagăre găzduiau criminali de toate tipurile, sistemul Gulag-
ului a devenit cunoscut ca un loc pentru deţinuţii politici şi ca un mecanism de represiune a
opoziţiei politice în Uniunea Sovietică. Chiar dacă a întemniţat milioane de oameni, numele a
devenit familiar în Occident după publicarea de către Aleksandr Soljeniţîn a cărţii
Arhipelagul Gulag în 1973 care făcea asemănarea dintre numeroasele lagăre împrăştiate în
toată ţara cu un lanţ de insule.  

Psihopat ucigaş   În volumul intitulat ”Red terror” (Teroarea roşie), Jorg Baberovski, profesor
la Universitatea Humboldt îl descrie pe Stalin că fiind un violent şi nemilos psihopat, un
despot crud şi, totodată, un ucigaş în masă, omul care a aruncat o întreagă naţiune în haos şi
teroare. Omul care a condus Uniunea Sovietică timp de 26 de ani este descris drept un ucigaş
care dorea să simtă plăcerea reală a agresiunii şi violenţei asupra semenilor, totul fiind
executat, potrivit autorului, ca un pur antrenament. Dictatorul sovietic nu a fost capabil să
facă distincţia între prieteni şi duşmani. În imperiul sau paranoic, oamenii erau lichidaţi fără
discriminare.

Pentru Stalin nu existau conceptele de ”bun sau rău”, toţi cetăţenii fiind consideraţi potenţiali
duşmani. Viaţă de zi cu zi era marcată de foamete, persecuţie, teroare, tortură, exproprieri
forţate, distrugerea mijloacelor de subzistenţă a oamenilor obişnuiţi, continuă autorul german.

Un citat celebru atribuit lui Stalin este ”Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane
este statistică”. Acesta ar fi fost răspunsul dat de dictatorul sovietic lui Churchill în timpul
Conferinţei de la Ialta în 1945. Stalin a murit la 5 martie 1953, la vârstă de 73 de ani, iar
cauza oficială a morţii a fost o hemoragie cerebrală. Trupul său a fost mumificat şi păstrat în
Mausoleul lui Lenin până la 3 octombrie 1961, când a început destalinizarea în Uniunea
Sovietică. Trupul lui Stalin a fost îngropat, după aceea, lângă zidul Kremlinului.  

IMPUNEREA MODELULUI STALINIST IN ROMANIA

IMPUNEREA MODELULUI STALINIST IN ROMANIA La sfârşitul anului 1947 şi
începutul lui 1948 s-a trecut la impunerea regimului stalinist, la implementarea modelului
sovietic. Un pas decisiv s-a făcut în octombrie 1947, când a început acţiunea de contopire a
Partidului Comunist cu Partidul Social Democrat, în vederea făuririi Partidului Unic
Muncitoresc. Au fost elaborate Platforma (programul) şi Statutul, s-a stabilit planul
organizatoric pentru operaţiunile unificării.
La 4 ianuarie 1948 s-a constituitComisia centrală pentru organizareaCongresului de unificare
şi s-au aprobat instrucţiunile pentru alegerea organelor de conducere locală şi a delegaţilor la
Congres. S-a trecut şi la contopirea organizaţiilor comuniste şi social-democratice. În
perioada 10-20ianuarie au avut loc alegeri pentru organele de conducere pe întreprinderi,
instituţii şi circumscripţii, precum şi alegeri ale delegaţilor pentru conferinţele de plasă şi
judeţene; în intervalul 20-25 ianuarie s-au desfăşurat conferinţele judeţene la care au fost
alese comitetele judeţene şi de partid şi delegaţii şa Congresul general. Operaţiunea alegerilor
a însemnat, în fapt, completarea organelor Partidului Comunist cu reprezentanţi ai Partidului
Social-Democrat. Din totalul de 8.243 cadre de conducere (la nivel de judeţ, plasă şi sector)
numai 1.501 proveneau din Partidul Social-Democrat, iar din cei 760 delegaţi, doar 194 erau
social-democraţi.
Congresul general pentru constituirea partidului unic, Partidul Muncitoresc Român, s-a
desfăşurat în zilele de 21-23 februarie 1948 în sala Ateneului Român. Congresul a ales
Comitetul Central, care în prima sa şedinţă, din 24 februarie 1948, a ales Biroul Politic şi
Secretariatul Comitetului Central (format din Gheorghe Gheorghiu-Dej – secretar general, Ana
Pauker, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu – secretari). Unificarea a însemnat
preponderenţa absolută a comuniştilor în toate organele de conducere.
În perioada imediat următoare Congresului, s-a trecut la aplicarea hotărârilor acestuia,
întreaga conducere politică aflându-se, practic, în mâinile Partidului Muncitoresc Român,
care şi-a realizat modelul propriu de organizare a societăţii. Acest model era cel stalinist,
sovietic, impus în toate ţările de „democraţie populară”.
În epocă s-a folosit denumirea de „regim democratic-popular”, o formulă pleonastică,
deoarece demos înseamnă popor; era utilizată pentru a deosebi acest regim de celelalte
democraţii (sclavagistă, burgheză); denumirea a fost preluată din limba rusă şi impusă tuturor
ţărilor ocupate de sovietici în 1944-1945. astfel, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Republica
Democrată Germană, Bulgaria, dar şi Iugoslavia şi Albania au avut regimuri de „democraţie
populară”.
Din 1948, statutele şi programele partidelor aflate la putere în aceste ţări menţionau că
„democraţia populară se realizează prin dictatura proletariatului”; clasa muncitoare
(proletariatul) fiind clasa cea mai avansată a societăţii, exprimând interesele generale ale
poporului, îşi impunea propria dictatură împotriva celor care se opuneau înaintării pe calea
„bunăstării şi fericirii poporului”; duşmanul de clasă era identificat cu burghezia şi moş-
tenirea, care acţionau „deschis, dar şi perfid”, reuşind uneori să-şi strecoare „agenţii” chiar în
conducerea partidului şi a statului; de aceea, lupta hotărâtă, „necruţătoare”, împotriva
„duşmanului” trebuia dusă cu toate mijloacele, până la lichidarea lui.
După abolirea monarhiei se impunea adoptare unei noi Constituţii, care să consacre forma de
stat republicană. În acelaşi timp, se aveau în vedere transformările economice şi politice
înregistrate în ultimii ani. La 23 ianuarie 1948, Adunarea Deputaţilor a adoptat o nouă lege
electorală, prin care vârsta alegătorilor cobora de la 21 la 20 de ani. Apoi, la 25 februarie
1948, Adunarea Deputaţilor, alesă la 19 noiembrie 1946, s-a autodizolvat, în vederea
organizării de noi alegeri, pentru Marea Adunare Naţională, cu caracter de Constituantă.
Peste două zile, la 27 februarie 1948, s-a constituit Frontul Democraţiei Populare, menit să
asigure „unitatea de acţiune a forţelor democraţiei populare din România”. Acesta era condus
de un Consiliu Naţional, compus din următorii delegaţi: Partidul Muncitoresc Român: Vasile
Luca, Lothar Rădăceanu, Iosif Chişinevschi; Frontul Plugarilor: dr. Petru Groza, Anton
Alexandrescu, Ion Ontaru; Partidul Naţional-Popular: P. Constantinescu-Iaşi, Mihail
Dragomirescu, Alexandru Şteflea; Uniunea Populară Maghiară: Kuko Alexandru, Ludovic
Tákács, Cziko Ferdinand. Preşedintele Consiliului Naţional al Frontului Democraţiei
Populare a fost ales dr. Petru Groza; secretar general Vasile Luca, iar secretar adjunct Iosif
Chişinevschi.
Alegerile, desfăşurate în ziua de 28 martie 1948, s-au încheiat cu victoria Frontului Naţional-
Democrat, care a obţinut 93,2 % din voturi şi 405 mandate. Acestea au fost ultimele alegeri
din anii socialismului în care au mai existat şi alte liste, alături de cea guvernamentală.
Partidul Naţional- Liberal (Petru Bejan) a obţinut 7 mandate, iar Partidul Ţărănesc-Democrat
(dr. N. Gh. Lupu), 2 mandate.
Obiectivul fundamental al Marii Adunări Naţionale era adoptarea unei noi Constituţii.
Proiectul acesteia, depus la 8 aprilie, a fost votat, în unanimitate, în ziua de 13 aprilie. Încă
din primul articol se stabilea noua formă de stat: „Republica Populară Română este un stat
popular, unitar, independent şi suveran”. Spre deosebire de Constituţiile anterioare, această
lege fundamentală introducea în definiţia statului calitatea de „popular, independent şi
suveran”. Desigur că o asemenea precizare avea un caracter propagandistic, în condiţiile în
care România era, practic, o ţară ocupată de sovietici, care aveau aici Armata Roşie,
consilieri, agenţi K.G.B., societăţi mixte (sovromuri), iar liderii politici români nu
întreprindeau nici o acţiune fără avizul prealabil al Kremlinului. În Constituţie erau prevăzute
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Toţi cetăţenii Republicii Populare Române, „fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie
sau grad de cultură sunt egali în faţa legii” (art. 16); dreptul de a alege în aveau toţi cetăţenii
(bărbaţi şi femei) de la 18 ani împliniţi, iar cel de a fi ales – de la 23 de ani împliniţi. După
cum se poate observa, limita dreptului de vot se reducea de la 20 de ani la 18 ani. Pentru
prima dată, prin Constituţie, femeile aveau drepturi egale cu bărbaţii, „în toate domeniile
vieţii de stat, economic, social, cultural, politic şi de drept privat.
La muncă egală, femeia are drept de salarizare egal cu bărbatul” (art. 21). Se mai prevedea
„libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă”; „libertatea individuală a cetăţenilor este
garantată”; „domiciliul este inviolabil”; „libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor,
a mitingurilor, cortegiilor şi manifestaţiilor este garantată”: cetăţenii aveau „drept de a se
asocia şi organiza, dacă scopul urmărit nu este îndreptat în contra ordinii democratice stabilite
prin Constituţie”; „cetăţenii au drept la învăţătură”.
Desigur, proclamarea acestor drepturi era importantă, dar esenţială era aplicarea lor. Din
acest punct de vedere, chiar Constituţia conţinea şi anumite restricţii în domeniul politic.
Astfel, nu aveau drept de vot „persoanele interzise, lipsite de drepturi civile şi politice şi
nedemne, declarate ca atare de organele în drept, conform legii” (art. 18); „orice asociaţie cu
caracter fascist sau antidemocratic este interzisă şi pedepsită de lege” (art. 32). Erau lipsiţi de
drepturi numeroşi cetăţeni, adversari ai regimului, sub acuzaţia că desfăşoară activitate
fascistă, hitleristă, ostilă Uniunii Sovietice. De asemenea, nu erau îngăduite organizaţiile
„antidemocratice”; guvernul fiind considerat a avea caracter „democrat popular”, orice
activitate potrivnică era interzisă.
Constituţia desfiinţa principiul democratic al separării puterilor în stat, subliniind că „Organul
suprem al puterii în stat în Republica Populară Română este Marea Adunare Naţională” (art.
37). Aceasta ea „singurul organ legislativ al Republicii Populare Române” (art. 38). Marea
Adunare Naţională avea următoarele atribuţii: alegea Prezidiul Marii Adunări Naţionale;
hotăra formarea guvernului, modificarea Constituţiei; stabilea numărul, atribuţiile şi
denumirile ministerelor, desfiinţarea sau contopirea; vota bugetul statului, încheia exerciţiile
bugetare, fixa impozitele şi modul de percepere; decidea în chestiunile războiului şi ale păcii,
consultarea poporului prin referendum; acorda amnistia (art. 39). Durata mandatului Adunării
Naţionale era de 4 ani. Parlamentarii nu puteau promova alte opinii decât cele ale partidului,
astfel că Marea Adunare Naţională a devenit un instrument în slujba politicii Partidului
Muncitoresc Român.
Atribuţiile de şef al statului erau exercitate de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, care era
alcătuit din preşedinte, trei vicepreşedinţi, un secretar şi 14 membri, aleşi pe o perioada de 4
ani. Prezidiul era răspunzător de întreaga sa activitate în faţa Marii Adunări Naţionale şi avea
următoarele atribuţii: convoca Marea Adunare Naţională în sesiuni ordinare şi extraordinare;
emitea decrete; interpreta legile votate de Marea Adunare Naţională; exercita dreptul de
graţiere şi comuta pedepsele; conferea decoraţii şi medalii; reprezenta Republica Populară
Română în relaţiile internaţionale; acredita şi rechema reprezentanţii diplomatici ai României;
primea scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor statelor străine în
intervalele din sesiunile Marii Adunări Naţionale; numea şi revoca miniştrii la propunerea
preşedintelui Consiliului de Miniştri; stabilea gradelemilitare, rangurile diplomatice şi titlurile
onorifice la propunerea guvernului; făcea numiri şi confirmări în funcţii publice, la
propunerea miniştrilor de resort sau a guvernului; în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări
Naţionale, la propunerea guvernului, declara starea de război şi mobilizarea parţială sau
generală; ratifica sau denunţa tratatele internaţionale la propunerea guvernului. Prezidiul
Marii Adunări Naţionale aera un organism colectiv al cărui preşedinte nu se individualiza
decât prin faptul că semna, împreună cu secretarul, decretele. Comparativ cu puterile regale,
cele ale preşedintelui Marii Adunări Naţionale erau mai mici, deoarece acesta nu putea refuza
sancţionarea legilor, nu era „capul puterii armate”, nu putea numi (şi destitui) guvernul, nu
putea dizolva Parlamentul.
Organul „suprem executiv” era guvernul (art. 66); acesta era răspunzător pentru activitatea sa
în faţa Marii Adunări Naţionale, iar în intervalul dintre sesiuni, în faţa Prezidiului Marii
Adunări Naţionale. Guvernul conducea activitatea administrativă a statului, coordona şi
dădea directive generale ministerelor de resort, dirija şi planifica economia naţională, realiza
bugetul statului, asigura ordinea publică şi securitatea statului; conducea politica generală în
domeniul relaţiilor internaţionale; organiza şi înzestra forţele armate.
Teritoriul României era împărţit, din punct de vedere administrativ, în comune, plăşi, judeţe
şi regiuni; organele locale ale puterii de stat erau consiliile populare locale, alese prin vot
universal, direct, egal şi secret, pe timp de 4 ani. Noua Constituţie introducea denumirea de
„regiuni” şi de „consilii populare” (care o înlocuia pe ce de „consilii” din vechile Constituţii),
prefigurând o nouă organizare administrativă şi instaurarea puterii sfaturilor (sovietelor) la
nivel local.
Constituţia avea un titlu special – inexistent în vechile legi fundamentale – intitulat Structura
social-economică, în care se preciza: „În Republica Populară Română, mijloacele de
producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului popor sau organizaţiilor cooperative, sau
particulare, persoane fizice sau juridice” (art. 5). De asemenea, se prevedea: „Bogăţiile de
orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie
naturală, căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă, în aer, poşta, telegraful, telefonul şi
radioul aparţin statului, ca bunuri comune ale poporului. Prin lege se vor stabili modalităţile
de trecere în proprietatea statului, a bunurilor enumerate în alineatul precedent, care, la data
intrării în vigoare a prezentei Constituţii, se aflau în mâinile particulare” (art. 6).
Calea unor exproprieri era deschisă prin articolul 10: „Pot fi făcute exproprieripentru cauză de
utilitate publică pe baza unei legi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie”. De asemenea,
şi prin art. 11, care prevedea: „Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi
societăţile de asigurare, care sunt proprietatea particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot
deveni proprietatea statului, adică un bun al poporului, în condiţiile prevăzute de lege”. Art.
15 introducea ideea de planificare centralizată: „Statul îndrumează şi planifică economia
naţională în vederea dezvoltării puterii economice a ţării, asigurării bunei stări a poporului şi
garantării independenţei naţionale”. Prin toate aceste prevederi se anticipa o masivă
reorganizare a economiei naţionale, în baza concepţiei Partidului Muncitoresc Român,
potrivit căreia „mijloacele de producţie aparţin statului”, drept care se putea trece la
naţionalizare şi la planificarea economiei naţionale.
Într-o formă sau alta, asemenea prevederi existau şi în Constituţiile celorlalte state de
„democraţie populară”, adoptate până în aprilie 1948, Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Polonia,
toate inspirate din Constituţia U.R.S.S. Era o lege fundamentală menită să asigure trecerea de
la capitalism la socialism.
Pe baza noii Constituţii au fost alese organele de conducere a statului: Prezidiul Marii
Adunări Naţionale, alcătuit din 19 membri, care avea ca preşedinte pe savantul de renume
mondial C. I. Parhon. De asemenea, s-aconstituit un nou guvern. Dr. Petru Groza a fost
reinvestit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, Gh. Gheorghi-Dej era prim-vice-
preşedinteal Consiliului de Miniştri (funcţie nou înfiinţată), preşedintele Consiliului
Economic Superior, preşedintele Comisiei de Redresare Economică şi Stabilizare Monetară,
coordonator al activităţii ministerelor economice şifinanciare. Astfel, secretarul general al
Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român devenea îndrumătorul întregii politici
economice a ţării.
Obiectivul economic fundamental al Partidului Muncitoresc Român eranaţionalizarea
principalelor mijloace de producţie. Încă din decembrie 1946 s-a introdus, prin
naţionalizarea Băncii Naţionale a României, controlul de stat asupra tuturor instituţiilor
naţionale de credit; în iulie 1947 s-a creat o comisie ministerială pentru refacerea economică,
ale cărei atribuţii vizau controlul materiilor prime, producţiei şi desfacerii mărfurilor. La 4
februarie 1848 au trecut în patrimoniul statului bunurile Eforiei Spitalelor Civile,
Aşezămintelor Brâncoveneşti, precum şi ale Eforiei Sfântului Spiridon din Iaşi. La 27 mai au
fost trecute în proprietatea statului bunurile Casei Regale.
În octombrie 1947 s-a realizat inventarierea întreprinderilor particulare, industriale,
comerciale şi de transport, apoi s-au constituit Comisia Superioară de Naţionalizare, comisii
judeţene de naţionalizare şi colective pentru fiecare întreprindere, având menirea de a duce la
îndeplinire operaţiunile de naţionalizare pe întreg cuprinsul ţării. Aceste comisii şi colective
îşi desfăşurau activitatea ca organe ale Consiliului Superior Economic.
În zilele de 9-11 iunie 1948 a avut loc Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc
Român, care a aprobat lucrările premergătoare privind naţionalizarea principalelor mijloace
de producţie. În dimineaţa zilei de 11 iunie, proiectul de lege, aprobat de guvern, a fost depus
în Marea Adunare Naţională.
După discuţii sumare, acesta a fost votat în unanimitate, în aceeaşi zi. Potrivit art. 1, „se
naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data
intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprinderile indus-
triale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări,
miniere, de transporturi şi telecomunicaţii”. Legea din 11 iunie a fost completată cu noi acte
legislative de aceeaşi natură; la 3 noiembrie au fost naţionalizate industria cinematografică şi
cinematografele (în total 383 cinematografe şi un platou de 200 m2). În aceeaşi zi au fost
naţionalizate instituţiile medico-sanitare, astfel că întreaga asistenţă medicală a trecut în
seama statului.
Prin naţionalizările realizate în 1948 s-a făcut un pas decisiv pe calea lichidării proprietăţii
private, desfiinţării economiei de piaţă concurenţiale.
Cetăţenii nu mai erau siguri că-şi vor păstra averea, trăind cu teama că în orice moment ar
putea fi expropriaţi. La 1 iulie 1948 s-a creat Comisia de Stat a Planificării, organ
guvernamental de planificare economică, iar în decembrie, Marea Adunare Naţională a
adoptat primul plan anual de dezvoltare economică a României (pe 1949). În domeniul agri-
culturii, principala decizie luată în 1948 afost înfiinţarea Staţiunilor de Maşini şi Tractoare
(S.M.T.) pentru mecanizarea lucrărilor agricole.
Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie1949 aelaborat
programul vizând transformarea socialistă a agriculturii, prin care s-a urmărit ca această
ramură a economiei naţionale să fie trecută sub controlul statului. După modelul sovietic, s-
au înfiinţat Gospodării Agricole Colective (G.A.C.) şi Gospodării Agricole de Stat (G.A.S.).
Practic, ele erau conduse de către stat, care indica tipurile de cultură şi fixa preţurile bunurilor
agricole. Membrii cooperatori aveau voie să-şi păstreze mici loturi de pământ, care nu
depăşea 0,15 ha.
În septembrie 1952 afost adoptată o nouă Constituţie, care consacra, pentru prima oară în
istoria României, rolul politic conducător al unui partid politic (Partidul Muncitoresc
Român).
Anul 1948 s-a caracterizat prin declanşarea „revoluţiei culturale”. Întregul aparat de
propagandă a fost pus în slujba proslăvirii Uniunii Sovietice şi a denigrării „lagărului
imperialist”. Acest aparat era dirijat de Iosif Chişinevschi, secretar al Comitetului Central al
Partidului Muncitoresc Român, şi de adjunctul său, Leonte Răutu; ei erau secondaţi de Sorin
Toma, Silviu Brucan, Ion Felea. La 4 ianuarie 1948, Silviu Brucan publica în Scânteia un
vehement articol împotriva „acceselor isterice ale imperialiştilor de peste mări şi ţări”,
elogiind „invincibila şi titanica Uniune Sovietică”.
Alături de economie, ştiinţa, cultura şi învăţământul au constituit domenii prioritare în
politica Partidului Muncitoresc Român vizând „ruperea cu trecutul” şi formarea „omului
nou”. Atacul a fost îndreptat împotriva instituţiilor fundamentale: Academia Română, Şcoala,
Biserica.
Peste puţin timp a apărut decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Din 9 iulie 1948 prin
care Academia Română devenea instituţie de stat, primind numele de Academia Republicii
Populare Române. Sub egida Secţiei Ştiinţă şi Cultură a Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român s-a elaborat Statutul Academiei Române a Republicii Populare Române,
potrivit căruia aceasta acea ca sarcină fundamentală „să contribuie la propăşirea generală a
ştiinţelor, literelor şi artelor în Republica Populară Română”; această instituţie trebuia să
pună „la baza lucrărilor ei folosirea organizată şi metodică a cuceririlor ştiinţei şi culturii,
precum şi consolidarea democraţiei populare în drum spre socialism”.
Academia, ca instituţie de stat, depindea de Consiliul de Miniştri, căruia ăi prezenta periodic
dări de seamă asupra activităţii ei. În baza unei hotărâri a Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român, academicienii primeau un spor de retribuţie de 15 %, precum şi
automobile pentru folosinţă personală. Prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale din
12 august, au fost numiţi 27 membri titulari activi şi 15 membri titulari onorifici ai Academiei
Române.
La Secţiade Ştiinţe istorice, filozofie şi economico-juridice au fost numiţi membri titulari
activi: Petre Constantinescu-Iaşi, Barbu Lăzăreanu şi AndreiRădulescu, iar Constantin Moisil
ca membru onorific. Printr-un alt decret, din aceeaşi zi, a fost stabilită componenţa
Prezidiului Academiei: Traian Săvulescu (preşedinte), Gheorghe Nicolau (secretar general),
Barbu Lăzăreanu, Simion Stoilov, Eugen Macovschi, Nicolae Porfiri, Ştefan Nicolau, P.
Constantinescu-Iaşi, Mihail Sadoveanu, membri.
Potrivit Statutului, nu puteau fi membri ai Academiei „persoanele care, prin activitatea lor, s-
au pus în slujba fascismului şi a reacţiunii, dăunând prin aceasta intereselor ţării şi ale
poporului”. Pe această bază au fost înlăturate numeroase personalităţi: Lucian Blaga, P. P:
Negulescu, Ştefan Ciobanu, Ion Petrovici, C. Rădulescu-Motru, Onisifor Ghibu, Nicolae
Bănescu, Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Dimitri Gusti, Alexandru Lapedatu, Ioan
Lupaş, Simion Mehedinţi, Ion Nistor, Dragomir Hurmuzescu ş.a., în total aproape o sută de
persoane. În zilele de 1-2 noiembrie a avut loc şedinţa de alegere, de către Adunarea Generală
a Academiei, a unor noi membri. Între aceştia, Mihail Roller, cu o activitate ştiinţifică nulă,
dar care era un colaborator de bază al lui Iosif Chişinevschi la Secţiade Ştiinţă şi Cultură a
Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român; Roller a fost ales şi vicepreşedinteal
Academiei, cu misiunea de a reorganiza activitatea în domeniul ştiinţelorsociale, mai ales al
istoriei. Între noii membri s-au numărat persoane care, la 14 februarie 1945, îşi exprimaseră
adeziunea la Frontul Naţional-Democrat, cerând demisia guvernului Rădescu; între aceştia,
Constantin Daicoviciu, Andrei Oţetea, Emil Condurachi, Grigore Moisil, Mihai Ralea. În
aceeaşicategorie intrau şi cei fără operă ştiinţifică, dar care-şi manifestaseră adeziunea la ideile
Partidului Muncitoresc Român: Geo Bogza, Emil Isac, Mihail Andricu. Totodată, au fost
primite şi personalităţi de marcă, mai ales în domeniul ştiinţei tehnice; de asemenea, s-a
atribuit titlul de membru post-mortem al Academiei marilor scriitori Eminescu, Creangă şi
Caragiale.
Preluându-se modelul sovietic, s.au creat în cadrul Academiei institute de cercetare. La 15
iulie s-a înfiinţat Institutul de istorie al Republicii Populare Române, desfiinţându-se
Institutul de Istorie Naţională, Institutul de Studii Bizantine, Institutul pentru Studiul Istoriei
Universale, Institutul de Cercetări Balcanice, precum şi institutele de istorie din Cluj şi Iaşi.
Noul institut avea patru secţii (istorie naţională, istorie universală, istoria popoarelor slave şi
balcanice, bizantinologie) şi două filiale: la Cluj şi Iaşi. Mulţi oameni de cultură au făcut
concesii politice pentru a-şi putea continua activitatea ştiinţifică, în mod profesionist. Spre
exemplu, cel dintâi director al Institutului de Istorie
al RepubliciiPopulare Române a fost Andrei Oţetea, unul dintre puţinii istorici care îşi
proclamase convingerile marxiste înainte de 1944 (el avea să fie înlăturat în 1949 şi să revină
în 1956). Temele de cercetare erau impuse de conducerea partidului şi aveau menirea de a
sluji obiectivele politice ale acestuia.
altă instituţie care a fost supusă controlului a fost şcoala. Faptul că, prin tradiţie, şcoala
românească făcea o educaţie morală, patriotică tineretului, nu era agreat de sovietici; de aceea,
s-a cerut „reformarea” din temelie a întregului sistem de învăţământ. În ziua de 3 august 1948
afost votată legeaînvăţământului, care marca o schimbare fundamentală a concepţiei în
acestdomeniu. Legea prevedea că învăţământul era organizat de stat şi unitar, fapt ce însemna
desfiinţarea şcolilor particulare şi confesionale. De asemenea, întregul învăţământ devenea
laic, religia fiind desfiinţată ca obiect de studiu. Şcoala elementară era de 7 clase, iar
învăţământul obligatoriu de 4 ani. O atenţie specială se acorda reducerii analfabetismului şi
„ridicării nivelului de cultură al poporului”. Şcoala medie dura 4 ani şi era împărţită în patru
tipuri: licee, şcoli pedagogice, şcoli tehnice şi şcoli profesionale; accentul era pus pe ultimele
două tipuri de şcoli, considerându-se că ele răspundeau direct necesităţilor economiei
naţionale. Pregătirea superioară se realiza prin universităţi, politehnici, institute de
învăţământ superior, care se puteau înfiinţa în diferite centre industriale, miniere şi agricole.
Se creau şcoli pentru muncitorii necalificaţi (care aveau vârsta între 18 şi 25 de ani), cu o
durată cuprinsă între 6 luni şi un an, având menirea de a-i califica în meserie. S-au înfiinţat
facultăţi muncitoreşti, cu durata de 2 ani, pentru cei ce nu aveau liceul; absolvenţii acestora
puteau urma studiile universitare sau ale instituţiilor de învăţământ superior. Pornindu-se de la
criterii extraprofesionale, s-a urmărit asigurarea unei anumite structuri sociale a studenţilor:
în octombrie 1948, s-a adoptat o decizie prin care 30 % din locurile din universităţi şi
institutele de învăţământ superior erau rezervate fiilor de muncitori şi de ţărani muncitori
(care aveau până la 3 hade pământ). Pe lângă aceste transformări de structură, „reforma” a
urmărit politizarea învăţământului prin introducerea unor discipline de ştiinţe sociale (în
spiritul teoriei marxist-leninist-staliniste), eliminarea altora, socotite burgheze (sociologie,
psihologie etc.).
Epurările începute după 23 august 1944 au continuat în noile condiţii. Încă de la 1 septembrie
1947 au fost înlăturaţi din învăţământ, fiind „comprimaţi”: Alexandru Otetelişanu, Teofil
Sauciuc-Săveanu, Emil Panaitescu; alţii au fost scoşi la „pensie”: Dimitrie Gusti, Gh.
Oprescu, Traian Nasta, Florian Ştefănescu-Goangă ş.a. Ulterior, au fost eliminaţi: Lucian
Blaga, Tudor Vianu, G. Călinescu, Liviu Rusu. Locul lor a fost luat de cunoscuţi stalinişti ca:
Mihai Novicov, Savin Bratu, Ion Vitner, C. I. Gulian, Ovidiu S. Crohmălniceanu, Vicu
Mândra ş.a.
Pentru învăţământul general şi liceal (mediu) s-a instituit sistemul „manualului unic”,
punându-se capăt „manualelor alternative”, specifice învăţământului românesc. Din noile
manuale şcolare de literatură au fost scoase personalităţi precum Titu Maiorescu, Eugen
Lovinescu, Octavian Goga, Ion Barbu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu ş.a. Eminescu era
prezent cu poezia Împărat şi proletar, iar Coşbuc cu Noi vrem pământ, accentul punându-se
pe latura socială şi nu pe cea estetică a creaţiei literare.
Cel mai afectat a fost domeniul istorie naţionale. Încă din 1947 a apărut manualul de Istorie
a României, sub redacţia lui Mihail Roller, devenit în 1948Istoria Republicii Populare
Române. Trecutul istoric al românilor era abordat prin prisma a două idei fundamentale: 1)
ajutorul primit din partea slavilor, Rusiei, Uniunii Sovietice; 2) dezvoltarea societăţii are la
bază lupta de clasă. Din acest „manual pentru învăţământul mediu”, momente fundamentale
din istoria românilor lipseau. De exemplu, capitolul Stăpânirea romană în Dacia avea
următoarele subtitluri: 1) Hotarele Daciei sub ocupaţia romană. Starea populaţiei; 2) Lupta
de eliberare a populaţieidin Dacia. Următorul capitol se intitula Migraţia popoarelor şi trata:
1) Ocupaţia populaţiei şi organizarea socială după eliberarea Daciei; 2) Slavii; 
3)  Creştinismul pe teritoriul României de azi. După cum se poate observa, formarea
poporului român şi formarea limbii române nu figurau ca teme distincte, pentru a nu se
reliefa  originea romană a acestora.
Revoluţia de la 1848 era tratată pe „felii”: în Moldova, în Muntenia, În Transilvania; obiecti-
vul politic urmărit era acela de a nu prezenta caracterul unitar al acesteia pe întreg spaţiul
românesc şi de a o scoate din ansamblul procesului revoluţionar european înregistrat în 1848.
Şi mai semnificativ era faptul că în acel manual, care avea aproape 700 de pagini, nu exista
măcar un paragraf consacrat Marii Uniri de la 1918, capitolul respectiv – intitulat România
înperioada avântului revoluţionar creat sub influenţa Marii Revoluţii Socialistedin Octombrie
(1917-1923)  – având următoarele subtitluri: 1)Însemnătatea istorico-mondială a Marii
Revoluţii Socialiste din Octombrie; 2)Intervenţia imperialistă împotriva revoluţiei socialiste
din Rusia; 3)Situaţia economico-socială a României după războiul imperialist (1914-1918);
4) Lupta  clasei muncitoare între 1917-1920; 5) Greva generală din 1920; 6)
Crearea  Partidului Comunist din România; 7) Congresul al II-lea al Partidului Comunist din
România.

Biserica nu a scăpat nici ea acţiunii devastatoare a stalinismului. La 17 iulie1948 a fost anulat

Concordatul cu Vaticanul (semnat în 1927); la 1 decembrie 1948, guvernul a decretat
unificarea bisericii ortodoxe cu cea greco-catolică. Armata a trecut sub controlul factorului
politic, al Partidului Muncitoresc Român.

Pentru ca românii să nu vină în contact cu anumite scrieri care nu conveneau regimului, s-a
decis interzicerea unor publicaţii, în 1948 numărul acestora ajungând la 8.000, între care
cărţi semnate de Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Titu Maiorescu. În acelaşi timp erau cenzuraţi
Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu, C. Negruzzi, Panait Istrati,
Liviu Rebreanu, G. Coşbuc, Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, C. Rădulescu-Motru, H. H.
Stahl, Gh. Ionescu-Siseşti, Victor Vâlcovici etc.
Anul 1948 amarcat şi declanşarea atacului împotriva unor personalităţi în viaţă din domeniul
literaturii. Politrucul Sorin Toma, în numerele din 5-10 ianuarie 1948, apublicat
în Scânteia articolul intitulat Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei, în care îl ataca în
termeni foarte duri pe Tudor Arghezi.
Programul „revoluţiei culturale” viza: răspândirea învăţăturii lui Marx, Engels, Lenin şi
Stalin; combaterea ideologiei „imperialiste”; dezvăluirea şi combaterea rămăşiţelor
reacţionare burgheze în toate manifestările ei; popularizarea succeselor obţinute de Uniunea
Sovietică; publicarea şi prelucrarea materialelor sovietice şi aplicarea tuturor aspectelor
sociale.
A început o vastă campanie de rusificare, creându-se editura şi librăria „Cartea Rusă”
(1946), Institutul se învăţământ superior în limba rusă „Maxim Gorki”. Limba rusă a devenit
obligatorie în învăţământ, începând cu clasa a IV-a primară. Accentul era pus pe vechimea şi
profunzimea prieteniei româno-ruse, pe popularizarea valorilor culturale ruseşti (sovieti-
ce), paralel cu denigrarea celor occidentale, considerate a fi decadente, reacţionare. Patriotismul
era blamat cu vehemenţă. Mulţi cărturari au avut de suferitpentru că nu s-au „debarasat” de
naţionalism şi încă mai susţineau că Mirceacel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul,
Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alexandri, Mihai Eminescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu erau
personalităţi care au marcat pozitiv istoria românilor.
Au existat şi unii cărturari care s-au adaptat destul de repede „vremurilor noi”. În 1948 au
apărut primele volume scrise în spiritul „realismului socialist”: Vioara roşie de Victor
Tulbure, Am dat ordin să tragă, de Ion Călugăru, Otrava de Emil Dorian, Potopul de V. E.
Galan, Desculţde Zaharia Stancu. În acelaşi timp se cuvine menţionat faptul că în acelaşi an a
debutat scriitorul Marin Preda, cu volumul Întâlnirea din pământuri. De asemenea, în 1947
au văzut lumina tiparului lucrări de certă valoare ştiinţifică, între care Termodinamica de
Ştefan Procopiu şi SupplexLibellus Valachorum de David Prodan.

Politica externă a României – ca şi a celorlalte ţări de „democraţie populară” – se

caracterizează printr-o deplină docilitate faţă de Moscova. În ziua de 4 februarie 1948 a fost
semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică;
acesta prevedea angajamentul părţilor de a lua în comun măsurile necesare pentru înlăturarea
oricărei ameninţări, de a participa la toate acţiunile internaţionale având drept scop asigurarea
păcii şi securităţii popoarelor; în cazul în care una din cele două părţi ar fi fost antrenată într-
un conflict armat cu Germania sau cu oricare alt stat care, direct sau indirect, s-ar fi unit cu
aceasta, cealaltă parte i-ar fi dat ajutor armat şi de altă natură. Părţile se obligau să nu încheie
nici o alianţă şi să nu ia parte la nici o coaliţie şi nici la alte acţiuni sau măsuri îndreptate
împotriva celeilalte părţi şi să se consulte cu privire la toate chestiunile internaţionale
importante care atingeau interesele lor, să acţioneze în spiritul prieteniei şi colaborării pentru
a dezvolta şi întări legăturile economice şi culturale între ele pe baza principiilor respectului
reciproc, al independenţei şi suveranităţii naţionale, al neamestecului în treburile interne ale
celuilalt stat. Acest tratat, semnat de Petru Groza şi V. M. Molotov, era primul document de
acest fel încheiat de Uniunea Sovietică cu un fost inamic, fapt ce era prezentat de
conducătorii români ca un mare succes. În realitate, formulele diplomatice nu puteau ascunde
realitatea că România era ocupată de Uniunea Sovietică, iar aplicarea principiilor „respectului
reciproc, al independenţei şi suveranităţii naţionale, al neamestecului în treburile interne” era o
pură ficţiune. În temeiul înţelegerii dintre Petru Groza şi V. M. Molotov, din 4
februarie 1948, aurmat acordul de predare a Insulei Şerpilor către U.R.S.S., semnat la 23 mai
de Eduard Mezincescu (din partea Ministrului de Externe al României) şi N. Şutov (primul-
secretar al ambasadei sovietice la Bucureşti).
Astfel, România pierdea încă o parte a teritoriul naţional în favoarea „marelui frate” de la
Răsărit.
Pe linia subordonării tuturor statelor aflate în sfera sa de influenţă, guvernul sovietic le-a
„sfătuit” să încheie între ele tratate de colaborare. În acest spirit, România a semnat tratate cu
Bulgaria (16 ianuarie 1948) şi Cehoslovacia (21 iulie 1948). La conferinţa de le Belgrad, din
30 iulie – 18 august 1948, privind problemele navigaţiei pe Dunăre, s-a creat o nouă Comisie
a Dunării, cu sediul la Budapesta, din care au fost înlăturate statele neriverane; în Comisie
rolul hotărâtor îl avea Uniunea Sovietică.
În zilele de 20-29 iunie s-au desfăşurat la Bucureşti lucrările BirouluiInformativ al Partidelor
Comuniste şi Muncitoreşti, la care a fost blamată conducerea Partidului Comunist din
Iugoslavia, în frunte cu Iosip Broz Tito (neinvitat la şedinţă). Sovieticii i-au cerut liderului
comunist român să prezinte raportul de condamnare a lui Tito, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej
s-a conformat. În decembrie 1947, România semnase un tratat de prietenie cu Iugoslavia, dar,
după hotărârea Biroului Informativ, relaţiile româno-iugoslave au cunoscut o puternică
deteriorare.
În 1949 s-a creat Consiliul de ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) – organizaţie
internaţională de colaborare economică între statele socialiste.Membrii fondatori erau:
Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria,U.R.S.S. Ulterior au aderat: Albania –
1949 (din 1962 nu a mai participat);R.D.G. – 1951; Mongolia – 1962; Cuba – 1972 şi Vietman
– 1978. Constituitdupă modelul şi teoriile sovietice, C.A.E.R. a avut drept scop satelizarea
faţă de Moscova a ţărilor membre, atât pe plan economic, cât şi politic. Obiectivul acestui
organism consta în armonizarea planurilor economice şi organizarea unor schimburi
„avantajoase” privind produsele de bază necesare economiilor naţionale. Ţările satelizate faţă
de U.R.S.S. au fost plasate într-o totală dependenţă faţă de economia sovietică, cu
asentimentul deplin al liderilor comunişti locali (naţionali), în special cominterniştii vechi,
aserviţi Moscovei.
Economia românească a fost puternic afectată de existenţa sovrom-urilor, create în 1945, prin
care o bună parte din avuţia naţională a fost exploatată în favoarea U.R.S.S. Acestea au fost
desfiinţate în 1956.
În 1955 s-a creat Tratatul de la Varşovia, prin care armatele statelor socialiste erau puse sub
comanda Uniunii Sovietice. Tratatul de la Varşoviaera o replică a Organizaţiei Tratatului
Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), constituit în 1949 sub conducerea S.U.A.
La 25 octombrie 1954, România a adresat o nouă cerere de a fi primită la O.N.U.; forurile de
decizie ale organizaţiei mondiale nu s-au grăbit să satisfacă acest demers, întrucât totul
depindea de atitudinea celor patru Mari Puteri: S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie şi Franţa. În
cadrul Conferinţei de la Geneva a miniştrilor de externe ai celor patru, desfăşurată în zilele
de 27 octombrie – 16 noiembrie 1955, s-a discutat şi problema primirii în O.N.U. de noi state,
între care şi România. Pe baza acordului convenit la 10 decembrie 1955, ţara noastră,
împreună cu alte 16 state, a fost admisă în O.N.U. În Consiliul de Securitate, România a avut
nouă voturi pentru şi două abţineri (S.U.A. şi Taiwan). În Adunarea Generală s-au înregistrat
52 de voturi pentru şi 7 abţineri.
În primii ani, delegaţia României la O.N.U. a urmat întru totul linia de conduită a U.R.S.S.
De regulă, înaintea deschiderii Adunării Generale, miniştrii de externe din ţările socialiste
erau convocaţi la Moscova (sau altă capitală din zona de dominaţie sovietică) şi „instruiţi”
asupra modului de acţiune, a votului pe care aveau să-l dea în problemele aflate pe ordinea de
zi. La New York, în timpul sesiunilor, consfătuirile se desfăşurau zilnic, astfel că, de fapt,
U.R.S.S. dispunea de o „maşină de vot”, care era contrapusă celei controlate de S.U.A.

În plan social s-au produs importante mutaţii. În condiţiile trecerii de la o economie agrar-

industrială spre o societate industrializată, în prima perioadă, forma principală de manifestare
a mobilităţii forţei de muncă a fost deplasarea dinspre activităţile agricole spre cele
industriale.
Oamenii au fost confruntaţi, după 1948, cu rezultatele „revoluţiei socialiste”: desfiinţarea
proprietăţii private şi, prin aceasta, a burgheziei şi moşierimii, încadrarea într-un anumit plan
de activitate, impus de stat. Ulterior, mica burghezie a fost şi ea afectată, atât prin actele de
naţionalizare şi confiscare, cât şi prin politica generală a regimului. În vidul social creat a fost
promovată o clasă muncitoare obedientă faţă de directivele partidului comunist.
Pentru tineri, perioada de instruire şi pregătire profesională a fost mai scurtă, astfel că ei au
putut trece, chiar în primii ani de muncă, dintr-o categorie socio-ocupaţională în alta.
Originea socială determina evoluţiaprofesională a descendenţilor. Mulţi tineri, provenind din
familii de burghezi, moşieri, chiaburi, foşti legionari etc., nu au putut urma şcoala, au suferit
alături de părinţii lor, nu au avut dreptul de a ocupa anumite funcţii în aparatul de stat. În
acelaşi timp, numeroşi tineri din lumea satului au străbătut treptele educaţionale, devenind
intelectuali.
“Ferma animalelor” prezintã o criticã acerbã a istoriei revoluţiei bolşevice. Opera expune
in forma unei fabule povestea instaurãrii şi dezvoltãrii comunismului, alegorizând
ascensiunea la putere a dictatorului Iosif Stalin.

In operã, rãsturnarea opresorului uman Mr. Jones de cãtre coaliţia democraticã a animalelor
este însotitã de o consolidare a puterii porcilor. Asemenea intelighentiei ruseşti, ei devin clasa
dominantã în noul regim. Lupta pentru supremaţie între Lev Trotki şi Stalin este reiteratã sub
masca luptei dintre Snowball şi Napoleon. Atât in ficţiunea lui Orwell, cât şi în realitatea
istoricã, idealistul, dar în acelasi timp politicianul mai slab, Snowball, respectiv Troţki, este
deposedat de puterea din statul revoluţionar de cãtre un personaj mai maliţios, dar foarte abil,
care devine uzurpatorul puterii, anume Napoleon, respectiv Stalin.

Felul in care Stalin işi elimina gradual adversarii şi consolideazã baza politicã işi gãseşte
expresia in  mãrturiile false şi execuţiile unor animale pe care Napoleon le suspecteazã, ca
urmare a distrugerii morii. Guvernarea tiranicã stalinistã şi abdicarea de la principiile iniţiale
ale revoluţiei bolşevice se reflectã în transformarea regimului porcinelor într-unul violent şi
aderarea la atitudini si caracteristici umane împotriva cãrora ele luptau iniţial.

Deşi autorul credea în valorile socialiste, el subliniazã pe parcursul romanului ideea cã aceste
valori au fost puse în practicã într-un mod terifiant şi aberant. Acesta este şi scopul ironiei
robuste prin care Orwell aratã  pervertirea idealurilor animaliere de cãtre puterea orbitoare a
politicului. “Ferma animalelor” nu are drept scop principal condamnarea despotismului şi
tiraniei, ci mai degrabã denunţã ipocrizia delirantã a tiraniilor care s-au bazat iniţial pe
doctrine care promovau libertatea şi egalitatea. Dezintegrarea treptatã şi pervertirea celor
“şapte porunci” evidenţiazã ipocrizia fãţişã, ca şi argumentele elaborate ale lui Squealer
pentru acţiunile neprincipiale ale porcilor. Romanul atrage atenţia asupra unei duble violenţe
a stalinismului:împotriva supuşilor regimului, dar şi împotriva componentelor ideatice,
lingvistice  şi logice ale gândirii umane.

“Ferma animalelor” comenteazã asupra dezvoltãrii tiraniei în cadrul clasei unice create şi
tendinţei de a restabili structurile de clasã chiar şi în societãţi care le-au abolit. Este ilustratã
ideea cã odatã ce inamicul impotriva cãruia clasele sociale fac front comun, aşa cum este
omul pentru animale, este eliminat, se poate produce din nou o diviziune internã în cadrul
acestora. Expulzarea lui Mr. Jones creeazã un vid de putere şi este numai o chestiune de timp
pânã ca acesta sã fie umplut de un nou opresor care impune un regim totalitar.
Divizarea naturalã între munca intelectualã şi fizicã ajunge sa se exprime ca un nou set de
divizãri sociale, în care porcii, pretinzându-se a fi cei ce “lucreazã cu creierul” se folosesc de
inteligenţa lor pentru a manipula societatea în propriul beneficiu. Nu se lãmureşte însã dacã
aceasta situaţie negativã reprezintã un aspect inerent al societãţii sau doar un rezultat
condiţionat de integritatea intelighentiei din societate. Oricum ar fi, se puncteazã însã forţa
acestei tendinţe în direcţionarea stratificãrii sociale şi ameninţãrii libertãţii şi democraţiei.

realizare importantã a lucrãrii este portretizarea atât a personajelor aflate în posesia puterii,
cât şi a celor oprimate de ea. Povestea este naratã din perspectiva comunitãţii animalelor ca
întreg. Credulitatea, loialitatea şi hãrnicia acestora îi oferã lui Orwell prilejul de a ilustra cum
cazurile de oprimare işi au originea nu numai în tactica oprimanţilor, ci şi in naivitatea
oprimaţilor, care nu se bucurã de o educaţie adecvatã. De exemplu, aflat în faţa unei dileme,
Boxer preferã sã nu disece el consecinţele unor posibile acţiuni, ci sã se mulţumeascã cu
gândul cã Napoleon are mereu dreptate. Romanul aratã cum incapacitatea de a pune
autoritatea sub semnul îndoielii condamnã clasa muncitoare sã sufere oprimarea la modul
absolut.

Un alt aspect de care s-a preocupat autorul este modul în care limba poate fi manipulatã astfel
încât sã serveascã drept instrument de control. Porcinele denatureazã şi distorsioneazã o
retoricã a revoluţiei socialiste pentru a da o justificare acţiunilor şi a manipula masele.
Animalele se aratã foarte receptive la discursul idealist-socialist al lui Major (Lenin), dar
dupa moartea acestuia, porcii îi modificã treptat mesajul. In consecinţã, animalele se vãd în
imposibilitatea de a se opune porcilor fãrã a nega idealurile revoluţiei.

Pânã la sfârşitul romanului, dupã reconfigurarea reiteratã a celor “şapte porunci” de cãtre
Squealer, cu scopul de a autoriza înşelãtoriile porcilor, fundamentul fermei poate fi sintetizat
cu afirmaţia:“ toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”. Abuzul faţã
de conceptul şi idealul egalitãţii este caracteristic pentru metodele îndrãzneţe ale porcinelor.
Expoziţia sofisticatã a abuzului lingvistic rãmâne o trãsãturã esenţialã a operei lui Orwell.

In concluzie, Orwell utilizeazã contextul istoric al instaurãrii comunismului pentru a realiza o

paralelã distopicã ce criticã subordonarea acţiunii colective unei minoritãţi care o dominã şi îi
anuleazã posibilitãţile de exprimare a libertãţii. Revoluţia bolşevicã, ascensiunea lui Lenin,
lupta pentru putere dintre Stalin si Troţki, jocurile de culise ale primului, procesele regizate şi
eliminarea sistematicã a adversarilor, instaurarea regimului de teroare constituie câteva dintre
evenimentele punctate alegoric de cãtre autor. “Ferma animalelor” este aşadar un atac la
adresa puterii politice, retorice sau militare care ţinteşte abolirea libertãţii individuale sub
pretextul promovãrii un climat egalitarist, care în cele din urma degenereazã in totalitarism.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Stalinism
http://www.referatele.com/referate/istorie/online20/Stalin-Iosif-referatele-com.php
http://referate.citatepedia.ro/despre/Stalin
http://www.creeaza.com/referate/istorie/Regimul-stalinist783.php
http://adevarul.ro/locale/alba-iulia/hitler-stalin-fost-mai-mare-criminal-istorie-psihopatul-
ucigas-paranoicul-complexul-mesianic-controversa-infioratoare-lasata-urma-
1_553a338ccfbe376e3582b785/index.html
http://referat-referate.blogspot.ro/2013/02/impunerea-modelului-stalinist-in-romania.html