COMUNISMUL SOVIETIC

Imperiul rus a crescut si s-a consolidat pana cand, la inceputul secolului XX,
ocupa un teritoriu foarte vast. Cu toate acestea marea parte a populatiei traia insa in sate
agricole lipsite de orice cai de legatura si comunicare si doar o mica parte a populatiei
traia la oras. Slaba alfabetizare a populatiei impiedicase triumful revolutiei burgheze si
liberale ce izbandise in alte tari europene. Forma de guvernare se evidentia printr-o
extraordinara concentrare a puterii intr-un stat monarhic absolutist.
Primul razboi mondial a facut ca dinastia tarista, deja foarte slabita, sa intre in
criza si sa cada. In conflictele referitoare la preluarea puterii s-au infruntat doua
programe de guvernare radical diferite, proiectul liberal al lui Kerensky si cel statal al
bolsevicului Lenin.
Ultimul a fost cel care a castigat si a initiat un experiment
social de o amploare fara precedent. Un nou sistem economic,
despre care nu se stia decat in teorie, se impune intr-o tara imensa.
De-a lungul istoriei umanitatii conflictul intre
administratorii societatii si individ era constant. Acesta se rezolva
mereu, fara insa ca vreuna dintre parti sa fi castigat. In
comunismul sovietic se incearca pentru prima data sa se instaleze
un sistem in care toate deciziile economice sa fie planificate de
stat. La mijlocul anilor treizeci, Stalin anunta ca ar fi reusit sa faca
acest lucru. Intreaga proprietate privata a mijloacelor de productie
disparuse. Pamantul si fabricile, comertul, constructiile, toate
mijloacele de transport, comunicare si informare sunt proprietatea aparatului de stat si
sunt controlate de acesta. Toti cetatenii lucreaza in posturile distribuite lor de catre
Guvern; toate bunurile si serviciile dobandite sau primite sunt proportionate de stat.
Cu toate acestea in balanta sistemului comunist se pot nota impresionante
realizari economice. Toti cetatenii acestor tari au acces la educatia elementara, la
serviciile sanitare si la alimentatia de baza, inclusiv cetatenii din regiunile mai putin
dezvoltate. Unele domenii ale cunoasterii si tehnologiei avanseaza notabil. In schimb in
altele, cum ar fi informatica, regresul este evident. Marile probleme care apar sunt de
natura sociala. Lipsa stimulilor economici se resimte in productivitatea muncii. Solutia
teoretica consta in crearea unui "om nou" la care disparea egoismul si care lucra pentru
motive de solidaritate. In realitate, puterea trebuie sa exercite un control puternic si
foarte represiv  pentru a mentine functionarea sistemului.
Libertatile individuale dispar complet. Zidul Berlinului, construit pentru a evita
ca cetatenii sa fuga de sistem, se transforma intr-un simbol evident al esecului social.
Dupa moartea lui Stalin, in anii '60 si '70, sunt multe incercari de reforma si
liberalizare, promovate atat de putere cat si de intelectuali sau grupuri de cetateni. Toate
se termina cu un esec.
In anii '80 economia comunista era de asemenea in criza. Cetatenii au pierdut
respectul pentru autoritati si legi si ca o consecinta apar erori foarte grave - cel mai grav
accident nuclear din istorie, cel de la centrala nucleara de la Cernobil scoate in evidenta
faptul ca regulamentele si normele nu se indeplinesc. Planurile cincinale
esueaza. Rafturile din magazine sunt goale. Nu se gasesc nici macar produsele de
baza. Nu se importa practic nimic din exterior si tarile comuniste reprezinta mai putin
de 5% din comertul international. Capacitatea productiva a SUA, Europei si Japoniei
este coplesitor superioara. Cu scopul de a mentine echilibrul in concurenta dintre
blocuri, se aloca cele mai bune mijloace in cursa pentru inarmare si spatiu. In ciuda
acestui lucru esecurile in dezvoltarea informaticii demonstreaza clar ca aceasta cursa
este pierduta.
In final sistemul isi recunoaste esecul si se surpa aproape instantaneu in jurul
anului 1990. Toate tarile comuniste au initiat un proces de tranzitie mai mult sau mai
putin rapid spre sistemul capitalist. Economiile in tranzitie au pus noi probleme teoriei
economice. Cu putin ajutor sau chiar fara din partea FMI si a tarilor occidentale, unele
tari excomuniste au atins o tranzitie si recuperare rapide, in timp ce altii, ca Bielorusia,
continua sa mentina intacte vechile institutii sovietice si continua sa se scufunde intr-o
grava depresie economica. China, care a initiat lente reforme in trecut, atinge
impresionante nivele de crestere economica sustinute, de doua decenii. Unele tari
europene au reusit sa acopere repede costul transformarilor si se pregatesc pentru
integrarea europeana.

Scurta istorie
În ianuarie 1924 Lenin murea, iar la conducerea puterii
sovietice venea Stalin, de numele căruia se leagă noua viziune
asupra problematicii construirii socialismului, cunoscută sub
numele de stalinism. Stalin a dat dictaturii proletariatului forma
şi conţinutul totalitarismului de stânga, adică dictatură absolută
în care partidul comunist are rolul conducător, caracterizată de
greşeli grave, voluntarism împins pănă la abuzul de putere,
teroarea ridicată la rangul de politică de stat, controlul total al
societăţii şi cultul personalităţii.
Direcţiile către care a canalizat Stalin efortul construcţiei
socialismului prin planurile cincinale au fost: colectivizarea
gospodăriilor ţărăneşti, dezvoltarea industiei grele şi electrificarea. Procesul de
transformare a proprietăţii private în proprietate cooperatistă ("colhoznică") în
agricultură a fost săvârşit forţat, asupra ţăranilor exercitându-se presiuni care au mers
până la execuţii şi deportări în masă în Siberia. Cazul Ucrainei, unde Stalin a povocat
voit o foamete cumplită în 1932, când au murit 6 milioane de oameni, este cel mai
cunoscut.
În acelaşi timp, centralizând toate mijloacele productive şi financiare, statul
sovietic a intrat într-un program masiv de investiţii industriale care, cel puţin cantitativ,
au ridicat URSS-ul în rândul marilor puteri economice ale lumii. Creşterea economică
a fost forţată, cu preţul unor costuri uriaşe, căci orientarea planurilor economice spre
dezvoltarea precumpănitoare a sectorului industrial a creat o stare cronică de
neacoperire a necesităţilor de bunuri de consum ale populaţiei. Intensificarea
procesului de colectivizare a pământului a generat deseori, la nivelul întregii ţări,
foamete şi sărăcie în lumea satelor.
Stalin a făcut greşeli grave nu numai în conducerea proceselor economice, dar a
întărit peste măsură aparatul birocratic şi de represiune internă, creând adevărate
instrumente ale teroarei şi încălcării drepturilor omului, între care se detaşează
gulagurile, spaţii concentraţionale unde deţinuţilor, mulţi "foşti tovarăşi de drum"
căzuţi în disgraţie, deveniţi simpli adversari politici, le erau încălcate toate drepturile
cu scopul obţinerii recunoşterii unor vini imaginare pentru a fi înlăturaţi, de cele mai
multe ori fizic. Sub egida lui şi din dispoziţia sa expresă, au avut loc numeroase epurări
în rândul oamenilor politici, intelectuali şi militari. În 1927 Troţki, rivalul principal al
lui Stalin, a fost înlăturat din partid pentru ca în 1940 să fie ucis la Mexico City. Între
1936-1938 au pierit, între alţii, în urma epurărilor, Kirov, Kamenev, Briharin,
Tuhacevski; peste 8 miliarde de cetăţeni au fost închişi în lagărele şi închisorile de
muncă forţată din Siberia.
Dorinţa lui Stalin de a controla întreaga societate nu cunoaşte limite; totul
trebuia să se subordoneze "genialului cunducător" căci pin el era glorificat proletariatul
din întreaga lume. Au fost puse în acest fel bazele unui cult al personaităţii la
dimensiuni pe care istoria nu le mai cunoscuse. Din păcate stalinismul, model de
construcţie a socialismului definit prin Constituţia sovietică din 1936, în care se
specifica supemaţia partidului comunist, a fost singurul aplicat până în 1989.

Partidul Comunist al Uniunii Sovietice 

a fost numele folosit de succesorii facțiunii bolșevice a Partidului Social Democrat al
Muncitorilor din Rusia din 1952 până în 1991.
Denumirea de Partid Comunist a fost prezentă în numele partidului încă
din 1918, atunci când bolșevicii au devenit Partidul Comunist al Întregii Rusii
În 1925 partidul a devenit Partidul Comunist al Întregii Uniuni.
În 1934 a devenit Partidul Comunist (bolșevic) al Uniunii
Sovietice (PC(b)US).
În cele din urmă, în 1952, el a devenit Partidul Comunist al Uniunii
Sovietice sau, mai simplu, PCUS.
Odată ce s-a format Internaționala a treia sau Cominternul în 1919,
structura marxist-leninistă centralist democratică a PCUS a fost copiată de alți membri
ai Cominternului, ceea ce a dus la formarea de partide comuniste în întreaga lume.
Pentru cea mai mare parte a istoriei Rusiei Sovietice și a Uniunii Sovietice,
Partidul Comunist a fost nelipsit de la guvernare și a fost singurul partid politic tolerat
de guvern și de forțele lui de securitate. Ca o consecință, istoria URSS și a PCUS se
întrepătrund și se suprapun. Pentru cei interesați de istoria PCUS este util să consulte
seria de articole Istoria Rusiei.

Structura PCUS
În 1919 a fost creat un Birou Politic, care a avut inițial cinci membri, având ca
sarcină conducerea treburilor zilnice ale partidului. La început, cea mai înaltă instanță a
Partidului era Comitetul Central. Primii membri plini ai Politburo au
fost: Lenin, Troțki, Kamenev, Stalin și Krestinski.
Cea mai înaltă instanță conducătoare a PCUS era Congresul Partidului, care la
început se țineau anual pentru ca apoi să devină mai rare, în special pe vremea
lui Stalin. Congresul Partidului alegea Comitetul Central care, la rândul lui,
alegea Politburo – Biroul Politic.
Sub Stalin, cea mai importantă poziție din partid a devenit cea de Secretar
General care era ales de Politburo. În 1952, titulatura de Secretar General a
devenit Prim Secretar iar Politburo a devenit Prezidiu, asta până și-au recăpătat numele
în timpul lui Brejnev, în 1966.
În teorie, puterea supremă aparținea Congresului Partidului dar, în practică,
structura de putere era inversă și, după moartea lui Lenin, puterea supremă a fost
concentrată în mâinile Secretarului General.
La nivelurile de jos, conducerea partidului era asigurată de Comitetele de
Partid. Un Comitet de Partid era condus de secretarul comitetului de partid. La
intreprinderi, colhozuri, instituții, etc. existau aceste comitete si structuri. Acestea se
regaseau si la nivele mai înalte, raion,  regiune (gubernii), oraș, etc.
La nivelurile de jos ale partidului se aflau organizațiile de bază sau celulele de
partid. Erau create în înteriorul oricărei organizații de orice fel unde erau cel puțin trei
comuniști. Conducerea celulei era denumită biroul partidului. Un birou de partid era
condus de un secretar de birou ales.
La celulele de partid mai mici, secretarii erau de regulă angajații
uzinei/spitalului/scolii corespondente. Organizațiile suficient de mari erau conduse
de secretari cu scoatere din producție, care-și primeau salariul din fondurile
partidului.

Calitatea de membru
Calitatea de membru de partid a devenit până la urmă un privilegiu, cu
posibilitatea de a accede în elita societății sovietice, nomenclatura. Membrii
nomenclaturii se bucurau de privilegii speciale: accesul la magazinele cu circuit închis,
la stațiunile de odihnă și la dacea (vilele de protocol), se bucurau de repartizarea
preferențială de apartamente, le era permis să călătorească peste hotare, puteau să-și
trimită copii la cele mai bune școli și puteau obține cele mai bune slujbe pentru ei. Era
practic imposibil să ajungi în elita conducătoare a Uniunii Sovietice fără a fi membru al
Partidului Comunist.
Calitatea de membru își avea riscurile ei, în mod special pe vremea epurărilor
lui Stalin. Calitatea de membru al partidului nu era accesibilă oricui. Pentru a deveni
membru de partid, candidatul trebuia să obțin aprobarea diverselor comitete, iar trecutul
fiecărui candidat era cercetat cu atenție.
Cum noile generații creșteau fără să știe altceva decât viața în URSS, calitatea
de membru era în general obținută după ce se parcurgeau anumite stagii obligatorii.
Copilul erau încadrat în mișcarea de pionieri, la vârsta de 14 ani intra in Organizația
Tineretului Comunist și la sfârșit, ca adult, dacă acesta arătase că aderă la disciplina de
partid, (sau dacă avea relațiile potrivite), putea deveni membru de partid.
Atunci când bolșevicii au redenumit partidul drept Partidul Comunist al Întregii
Rusii erau aproximativ 200.000 de membri. Pe vremea lui Stalin, partidul s-a angajat
într-o amplă campanie de recrutări de noi membri, atât din zona rurală cât și din orașe.
Această acțiune avea ca scop atât "proletarizarea" partidului cât și încercarea lui Stalin
să-și întărească baza de susținere prin depășirea numerică a veteranilor bolșevici și prin
reducerea influenței lor în partid.
Până în 1933, partidul avea aproximativ 3,5 milioane de membri dar, ca un
rezultat al epurărilor, numărul lor a scăzut la 1,9 milioane până în 1939. În 1986,
Partidul Comunist avea peste 19 milioane de membri, aproximativ 10% din populația
adultă a URSS-ului. Peste 44% dintre membrii partidului erau clasificați muncitori și
12% țărani colhoznici. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice avea organizații naționale
în 14 dintre cele 15 republici ale URSS.
Cu unele excepții, politica Partidului Comunist al Uniunii Sovietice era dictată
de Secretarul General.
Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice după moartea lui Lenin poate fi
divizată în epocile lui Stalin, Hrușciov, Brejnev și Gorbaciov.
Sfârșitul conducerii comuniste
Probabilitatea tot mai mare a disoluției URSS a condus elementele
conservatoare ale PCUS să lanseze lovitura de stat din august din 1991, când Gorbaciov
a fost înlăturat temporar de la putere. Pe 19 august 1991, cu o zi înainte de semnarea
noului Tratat Unional care dădea o mult mai multă libertate republicilor, un grup care s-
a autointitulatComitetul pentru Starea de Urgență a luat în mâini puterea în Moscova,
declarând că Gorbaciov este bolnav și de aceea eliberându-l din funcție.
Vicepreședintele Ghenadi Ianaiev a fost numit ca președinte în funcție. Comitetul din
opt membri includea pe președintele KGB, Vladimir Kriucikov, ministru de
interne, Boris Pugo, ministrul apărării, Dmitrii Iazov și primul-ministru, Valentin
Pavlov. Lovitura de stat a fost învinsă datorită marilor demonstrații populare ca și
eforturilor lui Boris Elțân, care a devenit astfel adevăratul om puternic al zilei.
Gorbaciov s-a reîntors la Moscova ca președinte, dar a demisionat din funcția de
Secretar General și și-a luat angajamentul să curețe partidul de conservatori. Elțîn a
interzis formal Partidul Comunist în Rusia. KGB-ul a fost dizolvat ca și alte agenții și
organizații ale partidului. Acțiunile lui Elțîn au fost declarate mai apoi
neconstituționale, dar în acel moment URSS încetase să mai existe.
După colapsul Uniunii Sovietice, rușii care aderaseră la tradițiile Partidului
Comunist, în mod particular așa cum existase acesta înainte de Gorbaciov, s-au reunit
în Partidul Comunist al Federației Ruse.
 FASCISMUL

Fascismul este o ideologie politică radicală și

autoritară de aripă dreaptă definită, în primul rând, de un
naționalism radical (numit și "ultranaționalism"), de o putere
dictatorială, de suprimarea opoziției și de o puternică
regimentare a societății și a economiei.
Fasciștii încearcă să organizeze o națiune în
conformitate cu perspectivele, valorile și sistemele
corporatiste, inclusiv sistemul politic și economia. Ei susțin
crearea unui stat totalitar cu un singur partid, care urmărește
mobilizarea în masă a unei națiuni și crearea unui ideal „om nou”, pentru a forma o elită
care reglementează prin îndoctrinare, educație fizică și politici familiale, inclusiv
eugenism.
Fasciștii cred că o națiune presupune o conducere puternică, o singură identitate
colectivă și capacitatea de a comite violențe și război, cu scopul de a menține națiunea
puternică. Guvernele fasciste interzic și suprimă opoziția față de stat.
Fascismul a fost fondat de către sindicaliștii naționaliști italieni în Primul
Război Mondial, care au combinat atat viziuni politice de stânga cat și de dreapta, dar
gravitau spre dreapta la începutul anilor 1920.
Aparut in anii '20 in Italia, a fost doctrina Partidului National Fascist (PNF). In
fruntea acestui partid s-a aflat dictatorul Benito Mussolini (Il Duce). Doctrina fascista
pune accentul pe natiune si virtutile acestuia. Ei fac apel la trecutul glorios al Romei.
Atat fascistii cat si nazistii au imprumutat o serie de simboluri antice: cuvantul fascist
provine de la fasccii romane; salutul fascist este preluat din Roma antica; acvila romana
a fost preluata de catre fascisti; simbolul clasic al nazismului si anume svastica intoarsa,
neagra intr-un cerc alb pe fond rosu a fost preluat din Antichitatea asiatica. Pentru a-si
consolida putera fascismul a apelat la aparatul represiv. Aacesta era format din:
camasile negre. Fascismul avea si un caracter corporatist. O corporatie este o uniune
economica compusa din toti aceea (muncitori si patroni) care isi desfasoara activitatea
intr-un anumit domeniu.
Pentru ca toti sunt membrii ai aceleiasi corporatii, intre ei nu pot exista
conflicte. Astfel grevele, sindicatele si asociatiile patronale au fost interzise. Fasciștii
sprijină violența, războiul și militarismul, ca furnizor de transformare pozitivă în
societate, de aducerea unui nou spirit, educație, insuflarea unei dorințe de a domina în
caracterul oamenilor și crearea de camaraderie națională prin intermediul serviciului
militar. Fasciștii văd violența și războiul ca acțiuni care creează regenerare, spirit și
vitalitate națională.
Fascismul este anticomunist, antidemocratic, antiindividualist, antiliberal,
antiparlamentar, anticonservator, antiburghez și antiproletar și în multe cazuri,
anticapitalist. Fascismul respinge conceptele de egalitarism, materialism și raționalism
în favoarea acțiunii, disciplinei, ierarhiei, spiritului și a voinței. În economie, fasciștii se
opun liberalismului (ca o mișcare burgheză) și marxismului (ca o mișcare proletară)
pentru că sunt mișcări economice exclusive bazate pe anumite clase. Fasciștii prezintă
ideologia lor ca o mișcare din punct de vedere economic între clase, care promovează
soluționarea conflictului dintre clasele economice în vederea asigurării solidarității
naționale. Aceștia susțin o piață reglementată, multiclasă într-un sistem economic
integrat național.
După al Doilea Război Mondial, puține partide au avut curajul de a se descrie
ca fasciste. În schimb, termenul a ajuns să fie folosit la modul peiorativ de către
oponenții politici. Denumirea "neofascism" este în prezent folosită pentru a descrie
partide politice de extremă dreaptă similare cu mișcările fasciste ale secolului 20.
Istoria Italiei Fasciste (perioadă pentru care se folosește uneori expresia cei
douăzeci de ani fasciști sau mai simplu cei douăzeci de ani) se referă la perioada din
istoria Italiei cuprinsă între momentul cuceririi puterii de către Benito Mussolini până la
sfârșitul dictaturii sale (25 iulie 1943).
Această perioadă este extinsă uneori la perioada dintre sfârșitul primului război
mondial si până la încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, sau la perioada
1925 – 1945, dat fiind faptul că, în 1925, toate partidele politice, cu excepția Partidului
Național Fascist, au fost scoase în afara legii, iar în 1945 și-a încetat existența
Republica Socială Italiană (RSI).

Ascensiunea fascismului italian

Ajungerea la putere a fasciștilor italieni a fost favorizată de factori sociali, economici și
politici. Pot fi evidentiate, astfel, urmatoarele premise:
1. Creșterea numărului de șomeri după Primul Război Mondial
2. Scăderea nivelului de viață după începutul războiului mondial
3. Nemulțumiri legate de unele hotărâri ale Tratatului de la Versailles, de după
Primul Război Mondial
4. Conflict între adepții căii revoluționare și cei reformiști din mișcarea
muncitorească
5. Dezorientarea mișcării muncitorești în fața propagandei fasciste
6. Formarea de către muncitori a unor grupări denumite "fascii"
7. Dezirabilitatea unei personalizări a puterii politice paralel cu criza democrației și
ideologiei liberale
8. Impresia capitaliștilor italieni, a celor bogați, că fascismul este mai puțin rău
decât comunismul.

Accederea la putere
Partidul Național Fascist a luat naștere în 1921. Adepții mișcării fasciste italiene
agreau ca semn distinctiv purtarea de cămăși negre. În octombrie 1922, Mussolini și alți
proeminenți fasciști italieni au declarat pe față intenția de a ajunge prin forță la putere.
Între 27 ÷ 29 octombrie ei au organizat așa zisul "Marș al Romei", când peste 14.000 de
"cămăși negre", fasciști și adepți, au asaltat prin marș Roma, și au forțat căderea prim
ministrului Facta, obligând pe regele Victor Emmanuel II să retragă sprijinul acordat
acestuia.

Căderea lui Mussolini

Ca urmare a insucceselor militare și a invaziei Aliaților (debarcării) în Sicilia,
pe 25 iulie 1943 Marele Consiliu al Fascismului (italian) a retras lui Mussolini
competența de conducător (al fasciștilor) și implicit calitatea de prim-ministru.
Cronologie - Fascismul italian

1919 - Mussolini formează "grupări de luptă" ("fascio di Combattimento").

1919 - Fascistii câștigă 2% din voturi în alegerile generale.
1921 - Mussolini formează Partidul Național Fascist.
1921 - Alegerea generală - 35 de locuri pentru fasciști.
August 1922 - Greva generală în Italia - Fasciștii ajută la ruperea unei greve generale.
Octombrie 1922 - Mussolini cere să fie prim-ministru. Martie la Roma - Regele se află
în cerințele lui Mussolini.
1923 - Mussolini salvează Banca Catolică din Roma de dificultăți financiare.
1923 - Mussolini ocupă Corfu. Retrage când Grecia plătește "compensație".
Nov. 1923 - Legea Acerbo - partidul care a câștigat cel mai mare număr de voturi în
alegeri va primi două treimi din numărul de locuri.
1924 - Mussolini ocupă Fiume.
Aprilie 1924 - Fascistii castiga votul de 65% in alegerile generale - folosesc violenta si
intimidarea.
Aprilie 1924 - Fascistul ucide liderul Partidului Socialist, Matteotti. Parlamentul de
opoziție demisionează din Parlament în semn de protest (Seventionul Aventine).
Greșeală și îi permite lui Mussolini să își consolideze poziția.
Ianuarie 1925 - a fost introdusă cenzura de presă. Toate ziarele independente s-au
închis.
 NAZISMUL SAU NAȚIONAL-SOCIALISMUL

Nazismul sau național-socialismul a fost ideologia și politica totalitară naționalistă,

rasistă, antisemită și anticomunistă a Germaniei naziste, care au fost aplicate în timpul
dictaturii lui Adolf Hitler în statul german între 1933 și 1945.

Cuvântul "nazism" provine de la prescurtarea numelui național-socialism

(Nationalsozialismus, prescurtat în germană Nazi, pronunțat /ˈna.t͡si).

În 1921 Hitler a devenit liderul Partidului Muncitoresc Național-Socialist German

(Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, scurt NSDAP), iar la 30 ianuarie 1933
cancelarul (prim-ministrul) Germaniei, al Reich-ului german, cunoscut drept Al treilea
Reich.

Ideologic, nazismul a preferat în permanență primatul acțiunii asupra gândirii.

Inceputuri

În timp ce se afla în închisoarea Landsberg, (în 1923-1924), Hitler și-a dictat

prima parte din „Mein Kampf” (Lupta mea), care a devenit „biblia” național-
socialismului german. Alături de programul în 25 de puncte din 1920, lucrarea a
reprezentat cadrul de bază al nazismului. Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o concepție
rasistă. El considera că omenirea poate fi împărțită pe baza unei ierarhii valorice a
raselor și că viața nu reprezintă nimic altceva decât supraviețuirea celor adaptabili.
Credea că „darwinismul social” se extinde la lupta între rase, și întocmai cum animalele
se luptă pentru hrană și perpetuare, tot așa și în specia umană cei puternici înlătură
sângele (caracterele presupus ereditare) celor slabi. „Poporul de stăpâni”
(„Herrenvolk”) era de "rasă ariană”, alcătuit fiind din populațiile Europei de Nord. La
baza piramidei rasiale Hitler îi plasează pe negri, pe slavi, pe țigani și pe evrei, pentru
aceștia din urmă având sentimente de ură exacerbată. Hitler îi socotea pe evrei drept „un
cancer ce roade trupul Germaniei”, o boală ce trebuie tratată, după cum ilustrează
următorul citat din „Mein Kampf”:

„Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică

declinul civilizațiilor străvechi; niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci
pierderea puterii lor de rezistență – caracteristica exclusivă a sângelui raselor
pure. În această lume, oricine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat
pleavă”.

După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea

dictatorială. Încă din timpul anilor petrecuți la Viena, el considerase democrația
parlamentară slabă și ineficientă. Aceasta se opunea tradițiilor istorice germane bazate
pe militarism și absolutism și, mai mult, încuraja răspândirea unui rău și mai mare:
comunismul. Cel din urmă element al ideologiei naziste era naționalismul de tip
agresiv, care se răspândise ca urmare a condițiilor specifice din Germania ultimilor ani.
În opinia multor germani ca și a lui Hitler, Armistițiul din 1918 și Tratatul de la
Versailles trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau retrocedate Germaniei.
Dar naționalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decât simpla restabilire a frontierelor
din 1914. El dorea crearea unui „Reich” care să-i cuprindă pe toți acei membrii ai
poporului german ce trăiau dincolo de frontierele Germaniei: germanii austrieci,
germanii sudeți, comunitățile germane ce trăiau de-a lungul coastei baltice – toți urmau
să fie cuprinși în limitele teritoriale ale noii Germanii. Totuși, țelurile lui Hitler nu se
sfârșeau aici. Visa la Germania Mare, o supraputere capabilă să rivalizeze cu Imperiul
Britanic și cu Statele Unite. Un asemenea obiectiv nu putea fi atins decât printr-o
extindere teritorială de mari proporții. Acesta a fost motivul pentru care Hitler ceruse
„Lebensraum” („spațiu vital”) pentru Germania. Numai prin cucerirea Poloniei,
Ucrainei și Rusiei putea obține Germania sursele de materii prime necesare industriei
germane. Inițierea „noii ordini” în Europa de est presupunea în același timp atingerea
unui obiectiv important: distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial. El susținea
în „Mein Kampf”:

„Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenței sale pe

pământ... Oamenii de același sânge trebuie să aparțină unui imperiu (Reich).
Poporul german nu are dreptul să se angajeze într-o politică colonială până în
clipa în care nu și-a adunat copiii între granițele aceluiași stat. Atunci când
teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toți germanii și nu-și va mai putea permite să
ofere acestora condiții decente de trai, numai atunci se va putea vorbi de dreptul
moral, rezultat din nevoile poporului, de a dobândi teritorii străine. Plugul se va
transforma în sabie și lacrimile războiului vor deveni pâinea zilnică a generațiilor
următoare...
Dreptul la teritoriu devine datorie în cazul în care o mare națiune pare destinată
să decadă dacă nu-și extinde posesiunile. Iar acest lucru este cu atât mai adevărat
atunci când națiunea în cauză nu este o comunitate mică, negroidă, ci însăși
Germania-mamă a tuturor celor care au conferit lumii actuala sa formă culturală.
Germania fie va deveni putere mondială, fie va dispărea. Țelul de viitor al
politicii noastre externe trebuie să fie o politică îndreptată spre est, care să
prevadă teritoriile considerate necesare poporului german.”

Ideologia economică

Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se

îmbine și cu concepții ideologice economice recunoscute pe plan internațional.

Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale:

 eliminarea șomajului
 eliminarea inflației devastatoare
 extinderea producției de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăți
standardul (nivelul) de viață al claselor de mijloc și jos.

Toate aceste obiective ținteau spre îmbunătățirea situației Republicii de la

Weimar și întărirea partidului. În ceea ce privește evoluția economică, partidul a avut
mare succes. Între 1933 și 1936, PNB al Germaniei a crescut cu o rată anuală de 9,5 %,
în timp ce industria luată singură a crescut în medie chiar cu 17,2 %. Expansiunea
economică a scos Germania din criza economică în care se afla după primul război și a
redus drastic șomajul în mai puțin de patru ani. Consumul public a crescut anual cu
18,7 %, iar consumul particular cu 3,6 %. O mare parte din această producție a fost
îndreptată însă către mașina de război. De aceea, odată cu începerea războiului a început
să se simtă din nou o presiune economică, dar nu atât de acută ca în timpul Republicii
de la Weimar. Se pare că succesul economiei germane a fost unul dintre motivele pentru
care societatea a fost de acord cu războiul.

Ideologia internațională

Din punct de vedere internațional, partidul nazist susținea că criza economică

din anii 1930 a fost creată de către o conspirație internațională a marilor bancheri. Capul
acestei conspirații era considerat a fi un grup de evrei, ceea ce motiva o dată în plus
distrugerea acestei etnii în timpul holocaustului. Aceste organizații ale bancherilor erau
binecunoscute în acea vreme și se știa că puteau influența statele naționale prin
extinderea sau retragerea creditelor. Influența lor nu se limita la statele mici, precum
stătulețele germane care au precedat unificarea germană din anii '70 ai secolului al XIX-
lea, ci putea privi chiar și marile puteri europene începând cu secolul al XVI-lea. De
altfel multe companii transnaționale din perioada secolelor XVI-XIX (Dutch East India
Company, de exemplu) au fost create special pentru a se angaja în războaie în locul
guvernelor, și nu invers. Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii
companiilor multinaționale în raport cu statul națiune. Această opinie era comună cu
cea a partidelor politice de centru-stânga și chiar cu grupurile politice anarhiste din
partea opusă a spectrului politic.

Partidul nazist avea o concepție foarte limitată despre economia internațională.

După cum spune și numele „național-socialist”, partidul dorea să încorporeze resursele
companiilor internaționale în Reich cu forța, și nu prin comerț. În loc ca statul să ceară
companiilor bunuri din producția industrială și să aloce materiile prime necesare la
producția lor (ca în sistemul comunist/socialist), statul plătea pentru aceste bunuri.
Aceasta permitea prețului să joace un rol esențial în ceea ce privește informația în
legătură cu lipsa de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau munca pentru a
produce bunuri. De asemenea, în companii era prezentă o structură sindicalistă
superficială - atât partidul fascist german cât și cel italian au început lupta politică fiind
mișcări sindicale ale muncitorilor, dar devenind dictaturi (în cazul german, regim
totalitar). Ideea s-a păstrat în timp, anume se dorește uneori un control al statului pentru
eliminarea conflictelor potențiale din relațiile dintre patronat și muncitori.

Politica statului german nazist

Toate aceste teorii au fost folosite pentru a justifica rezultatele totalitare, de ură
rasială și opresiune, folosind toate mijloacele statului. Acestea sunt pe scurt:

 Naționalism etnic, inclusiv definiția germanilor drept „rasă stăpână”

(Herrenvolk)
 Rasismul și antisemitismul
 Anticomunismul
 Anticlericalismul
  Eugenía (omorârea raselor „sclave” și a celor „parazitare” pentru a purifica
„rasa stăpână”)

„Principiul conducătorului” (Führerprinzip) era un element cheie în ideologia

fascistă, în care conducătorul simbolizează întruparea mișcării politice și a națiunii.

Cel mai proeminent nazist a fost Hitler, care a condus Germania drept cancelar
(prim-ministru) între 30 ianuarie 1933 și până ce s-a sinucis la 30 aprilie 1945. El a
împins Germania în Al Doilea Război Mondial și a fost responsabil pentru moartea a
peste 20 de milioane de oameni precum și pentru holocaust. În timpul lui Hitler
naționalismul și rasismul au fost combinate într-o ideologie și politică militaristă de stat
exaltată și extremă, care servea propriilor sale țeluri.

Nazismul și fascismul

Nazismul este adesea confundat cu fascismul. Nazismul a preluat unele

elemente din fascism: dictatura, iredentismul teritorial și bazele teoriei economice.
Benito Mussolini, fondatorul fascismului, nu era antisemit până la realizarea unei
alianțe cu Hitler, cel de la care provine rasismul prezent în nazism. Dictatorul spaniol
Francisco Franco folosea des cuvântul „fascist” pentru a desemna pe cei care se
opuneau comunismului.

Din punct de vedere economic, nazismul și fascismul au multe elemente

comune. Nazismul poate fi considerat ca subdiviziune a fascismului (toți naziștii sunt
fasciști, dar nu toți fasciștii sunt naziști). O caracteristică a economiei din cele două
sisteme naționaliste este controlul exercitat de stat asupra finanțelor, investițiilor
(alocarea de credite), industriei și agriculturii. Totuși, în ambele sisteme au continuat să
existe sectorul privat (inclusiv concerne), cât și economia de piață în general.

Nazismul și religia

Relația dintre nazism și creștinism poate fi descrisă ca fiind complexă și

controversată. Hitler folosea simbolistica creștină în scopurile sale, dar rămâne sub
semnul întrebării măsura în care Hitler se mai considera creștin. Unii autori creștini îl
considerau ateu, ocultist sau chiar satanist, deși Hitler a fost botezat creștin catolic și nu
a fost exclus (excomunicat) niciodată din Biserică, și nici n-a declarat vreodată că
renunță la religia creștină în care s-a născut. Din eseul politic al lui Hitler, Mein Kampf
("Lupta mea") reiese că Hitler se considera creștin (cel puțin la începutul anilor '20) și
că la interpretarea unora dintre realitățile politice contemporane vădea unele influențe
din creștinism: Hitler citează în sprijinul antisemitismului lui Evanghelia, și anume
episodul în care Hristos îi alungă pe negustori din templu; declară că, opunându-se
evreilor, este convins că acționează în acord cu voința Atotputernicului; îi critică pe
compatrioții care încheie pact electoral cu "evreii cei atei"; și se roagă ca Dumnezeu să
binecuvânteze lupta pe care o pregătește pentru "libertate". Și după anii '20 (când a fost
scrisă și publicată Mein Kampf) Hitler se manifestă tot ca un catolic convins, așa cum
arată de exemplu discursul lui în parlament cu ocazia adoptării legii de împuternicire
(legea care acorda puteri depline cancelarului și guvernului său). Hitler a recurs la
motive religioase și figuri de stil inspirate din creștinism și în discursurile sale politice.
De exemplu, într-un alt discurs rostit la 27 octombrie 1928, Hitler declara: "Mișcarea
noastră este realmente creștină. Suntem animați de dorința de a-i vedea pe catolici și pe
protestanți regăsindu-se unii pe alții în acest ceas de cumpănă pentru poporul nostru."

Naziștii considerau că religiile care recunoșteau „adevărurile” lor erau „religii

adevărate”, iar cele care predicau iubirea și „toleranța în contradicție cu faptele” erau
„religii false”

O parte însemnată din clerul romano-catolic s-a opus nazismului din cauza
incompatibilității lui cu morala creștină dar și din cauză că ascensiunea mișcării naziste
a lui Hitler eroda popularitatea partidului catolic (Zentrum la nivel federal și BVP în
Bavaria), fapt care se repercuta, firește, asupra rezultatelor electorale ale partidelor
catolice. Catolicii germani au fost în general vehicule ale antisemitismului german cu
mult timp înainte de apariția nazismului sau a lui Hitler, iar printre protestanți
antisemitismul nu era nici el mai mic decât printre catolici. Cartea lui Hitler (Mein
Kampf) a fost editată de un preot, teolog și călugăr ieronimit catolic (Bernhard
Stempfle), care de altfel era deja la acel moment editorul unui jurnal bavarez antisemit
foarte popular în toată Germania (anume Miesbacher Anzeiger). Acesta a făcut (alături
de alți naziști) corectura scrierii politice a lui Hitler, a publicat cartea acestuia la casa lui
de publicații, dar a și avut o contribuție importantă în chiar scrierea celei de-a doua
jumătăți a Mein Kampf-ului. La fel ca opozanții politici, numeroși preoți au fost
internați în lagăre de concentrare (la început în cel din Dachau), încă din 1933. Dar
ierarhia superioară a bisericii, inclusiv Papa Pius al XII-lea, a adoptat o atitudine de
relativă pasivitate față de ideologia nazistă. Continuă și în prezent controversa privind
prezumtiva complicitate a Papei Pius al XII-lea. Antisemitismul, chiar și în forma sa
economică modernă, a fost incitat în Germania de lideri de opinie creștini: așa cum
presa catolică și conservatoare a sugerat populației berlineze lovite de faliment și șomaj
în criza economică din 1873 că vina pentru acea criză ar fi avut-o evreii, tot așa au găsit
naziștii aceeași explicație facilă pentru eșecul german în primul război mondial și
pentru marile crize economice din perioada interbelică.