Revirimentul democratiei

Jean-Francois Revel

Democratia moderna, conceputa in sec al V-lea , aplicata foarte partial si in

putine tari in sec al -lea, ar fi trebuit sa piara in sec al -lea, dar a fost salvata in
ultimul moment de la loviturile nazismului si comunismului. A continuat insa sa fie
vulnerabila. Dintr-o data, catre mijlocul anilor ’80, lucrurile s-au schimbay in favoarea ei.
Brusca euforie democratica a oferit o consolare morala putinilor aparatori ai
liberalismului si democratiei politice, care erau pe vremea aceea destul de izolati si rau
vazuti. Pentru ei, democratia politica reprezenta o prioritate absoluta, ce nu putea fi
subordonata nici unui alt obiectiv si gandeau ei, nici un obiectiv nu putea fi atins : nici
prosperitatea, nici dreptatea, nici pacea.
Aceasta convingere fusese considerata o ipocrizie, in numele unei prioritati
considerate a fi mai concrete : dezvoltarea economica a tarilor sarace, justitia sociala,
egalitatea materiala si culturala, pacea in lume. Astfel, drepturile omului faceau o figura
lipsita de continut, ca o amagire pentru cei slabi de inger, pentru deposedati si ignoranti
erau privite ca un scut benefic pentru cei avantajati de statutul opulentei si al cunoasterii.
Prabusirea acestei constructii se explica prin verificarea concreta si experimentala
a inanitatii sale. Democratia era privita drept idealul libertatilor celor multi care este
unicul bun simplu si sigur de care se pot bucura imediat.
Noul val al democratiei s-a extins de-a lungul anilor ’80 in toate cele 3 tipuri de
societati existente : societatile democratice dezvoltate, soc in curs de dezvoltare si in
sfarsit, societatile comuniste.

Iluzii si realitati ale euforiei democratiei

Democratia a castigat teren atat ca ideal al oamenilor, cat si in realitate, ca forma

de regim politic. Asociatia Freedom House, care publica anual in New York un raport
despre libertatea in lume, care se bazeaza pe numeroase criterii subtile, printre care
libertatile politice si libertatile civile sau individuale, conchidea in 1986 ca, la o populatie
mondiala de 4,816 miliarde, 1,747 miliarde de oameni traiau intr-un regim democrat,
1,121 miliarde in tari semi-democratice, iar 1,947 miliarde erau captivi unor regimuri
care nu lasa nicio libertate.
Important este ca libertatea progreseaza pentru ca in 1974, un raport ai aceleasi
asociatii arata o ameliorare reala. In 1988, la o populatie mondiala care depasea
5miliarde, procentajul de oameni liberi se marise. Acesta era de 38,29%, in timp ce
procentajul tarilor private de orice fel de libertate atinse cel mai scazut nivel – 37,72%.
Primul val al resurectiei democratice privea exclusiv tarile comuniste sau cel
putin cele socialist-comuniste precum Algeria, Benin si Birmania. Daca nu cadea,
comunismul suferea cel putin lovituri dure de pretutindeni. Dintre toate dezmintirile
aduse teoriei marxiste de catre realitatea istorica, eficienta economica si sociala a
democratiei politice era poate cea mai clara. Evidentei valorii practice a democratiei
« formale » (chiar pentru reducerea inegalitatilor sociale) i se adauga o discreditare a
statului sau mai degraba a etatismului si dirijismului, ce se revela ca o frana a dezvoltarii.
Erau aici revansa si reabilitarea nu doar a liberalismului politic ci mai ales a
liberalismului economic.
Era limpede ca progresismul marxist si tiermondist ducea la pierderi pe toate
planurile la socialism si comunism : pe cel material, pe cel spiritual, pe cel al bunastarii
ca si pe cel al libertatii, in planul drepturilor sociale si politice, al demnitatii umane, al
sigurantei economice, al culturii, dar si al resurselor de hrana zilnica. Inferioritatea
comunismului fata de sistemele democratice era limpede de mult insa a trebuit sa treaca
multa vreme pentru ca sintagma « revolutie democratica » sa fie admisa si indreptata
impotriva comunismului.
Pana in 1985 comunismul s-a dovedit de neinvins. Apoi, brusc, valul
democratizarii a inceput sa zguduie si universul comunist. Economia de piata le aparea
tot mai clar conducatorilor acestuia, ca si celor din lumea a treia, ca fiind mijlocul cel mai
sigur de iesire din marasmul socialist. Inca de la finele anilor ’70, China a precedat URSS
in aceasta strategie de mariaj intre libertatea intreprinzatorilor si proprietatea colectiva
asupra mijloacelor de productie. Unele tari precum Ungaria si Polonia studiau trecerea de
la socialism la capitalism. In scopul de a-si masca incapacitatea economica, dovedita de
la inceput si confirmata apoi, comunismul a recurs la slabiri sistematice si provizorii ale
sistemului, pentru a-i convinge pe occidentali sa-i vina in ajutor. Insa, odata cu Mihail
Gorbaciov, proiectele de reforma au mers mult mai departe decat pana atunci. Acestea
erau insotite de prelungiri in politica ale reformismului, de revizuirea critica a istoriei, de
o liberalizare a informatiei si a dreptului la expresie, conturand o situatie inedita. In
sfarsit, in august 1989 in Polonia s-a format un Guvern condus de un necomunist, cu o
majoritate necomunista, dupa 40 de ani de regim al partidului unic.
Disparitia catorva dictaturi din lumea a treia si fisurarea totalitarismului au exaltat
spiritele in o asa masura incat lumea a inceput sa creada ca procesul democratizarii
planetei era deja infaptuit. In acel 1989, cand doua miliarde de oameni inca traiau in
regiuni comuniste, printre care unele liberale precum Algeria, Romania, Vietnam sau
Etiopia ; in acel 1989 care asistase la reluarea terorii in masa si la represiunile sangeroase
din China, Cuba, Tibet, Birmania, cand Uniunea Sovietica continua sa fie prima putere
militara mondiala, in acel an, teza care era la moda era « comunismul a disparut,
democratia a triumfat ! » Inca o data demonstrarea esuarii comunismului ca teorie era
confundata cu miraculoasa disparitie a realitatii comunismului si cu imediata sa inlocuire
cu o democratie universala.
Relativa redresare a democratiei s-a rezumat la 3 fenomene independente de
actiunea lor si anume : primul fenomen a fost falimentul total si iremediabil al sistemelor
comuniste. Al doilea fenomen : popoarele lumii a treia au respins, in multe tari,
progresismul tiermondist, devenind solicitanti ai capitalismului si democratiei, contrar
pronosticurilor si dorintelor partidelor de stanga si ale elitelor intelectuale din Europa si
America. Cel de-al treilea fenomen este vigoarea cu care capitalismul a depasit criza
inceputa in 1973 si a regasit ritmul de crestere atat in tarile bogate deja, cat si in cele
aflate in curs de dezvoltare si care refuzasera sociallismul.
Adevarata masura a rezistentei la primejdii si capacitatea de a supravietui a
civilizatiei democratice rezida nu in slabirea anumitor pericole, ci in comportamentul ei
fata de amenintarile care persista , chiar si cu o intensitate mica. Printre acestea din urma:
terorismul international de stat, luarea de ostatici ca metoda de santaj politic, intoleranta
integrismului islamic etc.
 Existenta totalitarismului comunist ne-a pervertit in sec  insasi maniera de a
pune prolema democratiei. Constient, deliberat si foarte limpede a creat Benito Mussolini
in 1922 totalitarismul: mai intai conceptul, apoi realitatea. Dimpotriva, comunismul s-a
pretins o perfectionare a democratiei si a reusit vreme de trei sferturi de veac sa fie
acceptat ca atare de o mare parte a Occidentului. Acesta a fost un rezultat al ideologiei
marxiste care facea ca imaginarul sa primeze asupra realului si pretentiile teoretice asupra
rezultatelor practice.
Insa totalitarismul ne-a falsificat intr-o maniera grava in ceea ce priveste
libertatea. El ne-a impus intr-un fel – chiar daca ii eram inamici – principiul sau
clasificator si ne-am obisnuit sa impartim lumea in doua tabere politice : intr-una
democratia, in cealalta restul, ce nu poate fi decat totalitarism. Ne-am multumit sa
reproducem pe invers clasificarea comunista, conform careia democratia reala exista
numai in tarile comuniste, restul lumii fiind supus opresiunii, de vreme ce teoria marxixt-
leninista spune ca diferenta dintre democratie si dictatura nu e decat o aparenta. In
aceasta teorie, democratia nu e decat un fascism deghizat. Chiar si cei care resping
aceasta analiza utilizeaza inconstient impartirea lumii implicata de ea, adica : tot ce nu e
democratic e totalitar. Asta inseamna sa ignori faptul ca omenirea a trait mii de ani si
traieste inca in regimuri nici democrate, nici totalitare, adica in sociatati traditionale, unde
insa intalnim o scara larga de drepturi, libertati si garantii ale puterii individuale. Ceea ce
a falsificat si inca falsifica intelegerea problemei democratiei in sec  este asadar
obisnuinta de a gandi totul prin raportare la totalitarism. Trebuie pornit de la o anumita
intelegere a normalitatii, care vizeaza acele guvernari ce tin cont de necesitatile societatii
civile, fie ea si cu clase privilegiate ; necesitati care pe de alta parte fac obiectul unui
control prin presiunile si reactiile societatii civile insasi. Un regim poate foarte bine sa
aiba o anume normalitate functionala si organica fara a fi inca o democratie. Sau daca
vrem, orice societate viabila are un grad de democratie. Cu comunismul, lucrurile au stat
invers : el nu a fost viabil niciodata si nu a avut niciodata vreun grad democratic.
Impotriva acestei impartiri a lumii in doua jumatati antitetice, politologii au
introdus distinctia intre regimurile totalitare si cele autoritare. In cele dintai, statul nu
acorda niciun grad de autonomie societatii ; in celelalte, statul nu confisca decat puterea
politica si lasa societatea sa-si vada de treaba asa cum intelege ea.
In schimb, statul democratic are rolul de a permite dezvoltarea libertatilor
personale, carora le traseaza niste limite legale de manifestare si nicidecum nu le prescrie
ca o reteta modul de folosire. E de la sine inteles ca o democratie este implinita numai
daca se bazeaza pe alegeri libere si secrete, pe vot universal.

Notiunea de revolutie

Indiscutabil, putine rataciri spirituale au contribuit intr-o masura mare la

impiedicarea realizarii efective a democratiei, incetinind dezvoltarea libertatii, asa cum a
facut-o idolatria fenomenului revolutionar. Ea este parte integranta a culturii de stanga
inca de la sfarsitul sec XVIII. Ea a impus faptul ca numai revolutia poate perfectiona
societatea , ca o ameliorare graduala a acesteia este cu neputinta si ca, prin urmare, pentru
a construi ceva nou, trebuie mai intai sa distrugi complet tot ce exiosta. Prejudecata
aceasta a atras dupa sine dispretuirea reformelor eficiente si exaltarea regenerarii iluzorii.
Ea a condus la nazism si comunism si a servit drept principiu justificator al terorismului.
Ideea de revolutie se sprijina masiv pe convingerea ca exista un remediu unic, masiv,
imediat si definitiv al starii proaste in care se crede ca a ajins societatea. La randul ei,
aceasta convingere presupune ca societatea sufera de o unica maladie, bine determinata,
universala si nefasta. La o singura boala – o unica interventie chirurgicala. O revolutie nu
poate fi pasnica. Libertatea a fost dintotdeauna obsesia revolutionarilor. A avea spirit
revolutionar inseamna a crede ca este suficient sa inlaturi otrava ca sa asezi pe deplin
societatea pe calea bunastarii, a dreptatii si egalitatii. In viziunea lui Revel, termenul de
revolutie se limiteaza la semnificatia esentiala de regenerare completa prin punerea in
aplicare a unui proiect de societate, mai intai national si apoi international. Tocmai o
atare acceptie a prevalat in numeroase tari de doua secole incoace, ca obstacol in
cresterea si consolidarea democratiei.
Desigur, termenul revolutie se intrebuinteaza si in alte sensuri, pentru a desemna
transformarile importante, schimbarile de directie, rasturnarile rapide in planul
moravurilor, al artei, medicinei, modei, invatamantului sau divertismentului, ca si in
obiceiurile alimentare sau in strategie. In toate aceste contexte, termenul de revolutie a
devenit mai degraba un tic, un automatism de limbaj, inlocuind alti termeni mai precisi,
cum ar fi, dupa caz, inventie, descoperire, creatie, evolutie, progres, dezvoltare, inovatie,
liberalizare, dereglare, democratizare, simplificare, toleranta, disparie sau aparitie.

Drepturile omului

Omniprezenta problemei drepturilor omului in dezbaterile internationale de dupa

cel de-al doilea razboi mondial incoace dovedeste un progres incontestabil al constiintei
democratice. Faptul ca libertatile fundamentale si respectul pentru persoana slujesc drept
referinta pentru judecarea statelor, a societatilor si a religiilor constituie un factor inedit in
relatiile dintre tari si influenteaza reactiile opiniei publice.
In cele din urma, democratia s-a dovedit unicul regim politic legat prin legi
organice de drepturile omului si singurul in care fiecare catatean are dreptul sa solicite
aplicarea acestor legi. Pe de alta parte, democratia prin insasi natura sa presupune
libertatea informatiei ; exercitarea acesteia asigura dreptul presei, al mediilor de
informare, al organizatiilor neguvernamentale sa ancheteze situatia respectarii drepturilor
omului in tarile nedemocrate. Politica drepturilor omului este deci inca un castig al
democratiei, in prezent sau in viitor.
 Democratia in statele democratice

La sfarsit de secol XX, cand toate popoarele lipsite pana acum de democratie
lupta sau pretind ca lupta pentru cucerirea sau restaurarea acesteia, in tarile cu traditie in
democratie, aceasta pare sa se discompuna si sa-si piarda continutul tocmai in tarile care
se bucura cel mai mult de binefacerile ei. Tocmai in momentul cand inventatorii libertatii
ar fi trebuit sa slujeasca altora drept modele, de calauze si agenti propagatori ai
liberalismului democratic pentru restul lumii, o rasturnare paradoxala face ca vechiul
sistem democratic se se altereze, sa se goleasca de substanta.
Dintre multele cauze ale acesteianemii, Jean-Francois Revel trece in revista
4dintre cele mai importante : coruptia, influenta tot mai puternica a campaniile electorale,
iar in general in viata politica – influenta agentilor publicitari, a consilierilor pe
problemele comunicatiei : ei i-au inlocuit pe astrologii, ghicitorii si profetii de odinioara ;
indiferenta cetatenilor fata de viata si lucrul public, cu exceptia stictelor interese
categoriale, de unde si declinul participarii lor la viata politica (primul semn fiind si tot
mai slaba participare electorala) ; in sfarsit, disocierea intre libertate si drept, adica
definirea libertatii nu ca facultate de elaborare a legii, cu conditia ca dupa aceea sa te
angajezi sa o respecti, ci ca pe o legitimitate, fara nici o conditie sau restrictie, a tuturor
revendicarilor si impulsurilor individuale sau particulare.
In toata lumea, statul fura si saraceste popoarele. E lucru curent in regimurile
dictatoriale, comuniste sau fasciste, dar mai grav pentru tarile democrate, carora le
deterioreaza mecanismele si e la un pas de a le denatura insasi ratiunea de a fi. O ratiune
care inseamna controlul exercitat de cetateni supra gestionarii finantelor publice si asupra
probitatii conducatorilor. Astfel, cum sa mai fie in stare unele democratii sa extirpe
coruptia ? fireste, nu toate tarile democrate, nu toate partidele, nu toti sefii de stat si de
guverne sunt atinsi de coruptie in mod egal. Statele Unite sau Marea Britanie practica mai
putin coruptia decat Franta, Grecia, Spania, Italia sau Japonia.
In Japonia coruptia este asa de bine organizata si integrata in metodele extrelegale
ale sistemului incat presa a numit-o coruptie structurala, ceea ce presupune ca in
absenta ei, sistemul nici n-ar putea sa mai functioneze.
De-a lungul anilor ’80, democratiile au fost atinse de patima intoarcerii la unele
forme arhaice, primitive de deturnare a fondurilor publice. Intr-un stat de drept,
deturnarea banului public beneficiaza de metode mult mai subtile care, desi tin de codul
penal, il ocolesc cu mare gratie.
A fi corupt inseamna a utiliza dirext sau indirect puterea politica sau
administrativa in afara campului ei legitim, pentru a-ti procura avantaje in bani sau in
bunuri, distribuindu-le la randul tau prietenilor, rudelor sau oamenilor de incredere.
Democratia este grav afectata de coruptie, de vreme ce banul public fuge in buzunarele
personale ceea ce contribuie la anemia economiei. Si fara indoiala, omul corupt le va
face servicii amicilor si nu va avea o clipa sentimentul ca face un lucru rau.
Spectacolul oferit de imensa majoritate a societatilor trecute si contemporane ne
arata ca, peste tot, coruptia dominanta este foate rar considerata o anomalie.
Jaful e posibil chiat si intr-o democratie evoluata ; el are la dispozitie mii de
metode de deturnare : birouri de studii a caror unica menire este de a incasa sume din
facturi false, retribuirea de catre municipalitate a liderilor de partid in scopuri electorale,
donatii nominale nemotivate. Din acest punct de vedere, regionalizarea puterilor a
multiplicat ocaziile de mituire si complicitate. Utilizarea ofertelor falsificate provoaca
alaturi de alte nereguli, perturbarea generala a economiei ; colectivitatea plateste pentru
ele un prêt mult mai mare decat totalul facturilor false. In ultima instanta, diferenta e
platita tot de consumatori. Antreprenorii se descurajeaza drept care somajul creste.
Exista in principal 2 tipuri de coruptie. Cel dintai, la care sunt predispuse mai cu
seama regimurile liberale, rezida in posibila ciocnire dintre intreprinderi si puterea
politica : adjudecari, piete de stat, derogari, evaziuni fiscale, subventii. Riscul ca aceste
lupte sa fie declansate creste direct proportional cu dirijismul si interventionismul
statului. Al doilea tip de coruptie priveste in special sistemele colectiviste sau masiv
nationalizate, unde proprietatea de stat se confunda cu patrimoniul national. De
altminteri, existenta unui tip de coruptie nu exclude nicidecum practicarea simultana a
celuilalt. Ele se amesteca in proportii variabile, dupa tipul regimului statal. Coruptia
creste proportional cu descresterea democratiei.
Imperiul ideologiei marxiste a denuntat coruperea democratiei prin forta banului.
Marxistii si crestinii condamna puterea banului exclusiv in forma capitalista si comerciala
a sa, cea distincta de puterea politica si o accepta cand cele doua puteri se confunda, adica
cand statul devine o masina de facut bani pentru favoritii puterii, imbogatind o categorie
sociala in defavoarea restului populatiei.
Din cat economia si puterea politica se amesteca mai mult, cu atat se dezvolta si
coruptia. Etatizarea excesiva a economiei este una din principalele surse ale coruptiei in
intreaga lume. Cu cat este mai mare controlul exercitat de puterea politica asupra puterii
economice, cu atat este mai tentant sa te servesti de puterea politica pentru a te imbogati.
Faimoasa separare a puterilor, fundamentul oricarei democratii, trebuie sa fie deci
aplicata si puterii economice. In tarile comuniste si in tarile lumii a treia, coruptia
rezultata din fuziunea stat-economie constituie un adevarat flagel. Numai ca se pare ca ea
erodeaza din interior si vechile democratii, cele care ar trebui sa serveasca ca model
democratiilor in curs de dezvoltare.
Coruptia genereaza rapid o anume stare de spirit care te face sa iti pierzi
sentimentul ca faci rau. Un om care mai degraba s-ar fi spanzurat decat sa fure banii unei
batrane devine acum vulgar si plin de tupeu.
Distributia de poeturi publice sau parapublice inutile si remunerate de catre
colectivitate in scopul recrutarii sau fidelizarii clientelei politice este o alta forma a
coruptiei, inca o perversiune a democratiei.
Intr-un numar nelinistitor de state democrate, puterea s-a transformat dintr-un
mijloc de guvernare intru binele comun – intr-o maniera de imbogatire pe spinarea
binelui comun. Coruptia determina fatalmente deteriorarea institutiilor judiciara si
parlamentara. In plus, imoral este ca statul perverteste intreaga societate. Alterarea atinge
functia publica acolo unde functionarii se considera e o exceptionala integritate. Insa
magistratii si functionarii puterii publice sunt tot mai constransi sa devina complicii
stapanilor lor pentru a supravietui. In sfarsit, coruptia din tarile democratice are un efect
accelerator asupra coruptiei din statele lumii a treia ; prin aceasta ea contribuie la franarea
dezvoltarii tarilor sarace, ai caror lideri corupti sunt ridicati in slavi de liderii democratici.
Coruptia din tarile dezvoltate si cea din tarile in curs de dezvoltare sunt realitati
complementare. Una o presupune si o determina pe cealalta. de ambele parti, liderii
deciziei politice primesc comisioane serioase la marile contracte de vanzare/cumparare de
armament, la lucrarile publice, la exporturile alimentare, de automobile, avioane, produse
farmaceutice etc. complicitatea impiedica instaurarea democratiei acolo unde ea nu exista
si slabeste democratie deja existenta , fie si prin simpla necesitate de a minti, de a cenzura
sau opri informatia, controlul parlamentar, anchetele politiei si cursul justitiei.
Extinderea coruptiei si necesitatea ocultarii ei au impins incet dar sigur sistemul
comunicarii politice catre disimulare, catre minciuna. De obicei politicul nu se face ales
spunand adevarul, o practica pe care, de altminteri nu se sfieste sa o afirme deschis. O
buna campanie electorala a devenit tocmai acea campanie care sfideaza orice legatura
dintre inteligenta alegatorilor si realitatea de fapt. Consilierii in materie de publicitate au
devenit adevarati regi . rolul publicitarilor politici este de a debransa gandirea colectiva
de la real si de a o bransa la imagini capabile sa inlocuiasca reflectia ludica prin impulsuri
instinctuale. Tehnicile moderne ale relatiilor publice tind sa-i faca pe alegatori sa aleaga
nu dupa realitati, ci dupa aparente. Confuzia e propice demagogiei. Poporul se inseala
destul de des si destul de usor.
O alta cauza a fisurarii democratiei consta in rafinarea continua a tehnicilor de
convingere a maselor, obsesia relatiilor publice, apelul la pulsiunile instinctuale si nu la
reflectia lucida, dominarea afirmatiei pure si vicleniile comunicarii genereaza la alegatori
uitarea realitatii faptice, tendinta de a neglija adevarul concret si o tot mai mare
dificultate de a-si formula votul pe baza rezultatelor reale ale unei politici sau pe baza
credibilitatii unui program. Alterarea democratiei provine partial dinspre televiziune,
dinspre necesitatile si posibilitatile create de ea.
Una din pantele degenerarii democratiei o reprezinta cand la carma vietii politice
ajunge cineva care nu are capacitatea exercitarii puterii. Fruct al coruptiei, sarlanatismul
electoral actioneaza si in amonte si in aval la alegeri. In aval, adica dupa alegeri,
incompetenta si setea de profit care au prezidat cuceririi puterii, sunt rasplatite cu posturi
si functii ne-elective. In amonte de alegeri atunci cand metodele publicitare distrug
democratia prin costul lor ridicat, ceea ce ii determina pe politicieni sa recurga la delicte
financiare.

Cunoastem prea bine care este rezultatul dispretului alegatorilor fata de o clasa
politica: neparticiparea la vot.
Istorici si teoreticieni eminenti ai constructiei democratice, precum Guy Hermet si
Giovanni Sartori refuza sa idealizeze trecutul democratiei; ei considera ca masele nu
participau la vot nici in deceniile imediat urmatoare instaurarii sufragiului universal si ne
aduc aminte ca, pana si in tarile cu veche traditie democratica, multa vreme votul era
clientelar, in favoarea notabililor, a feudalilor politici si fiefului lor.
Absenteismul, ignoranta, imitarea oarba a curentului general de opinie, supusenia,
presiunile tribale sau clientelare, frauda electorala pot fi considerate ca niste boli ale
copilariei, care apar in timpul perioadei de alfabetizare intru democratie, dar care devin
simptomele esecului sistemului atunci cand se petrec in tari cu traditie democratica de
mai bine de 2 secole.
Oriunde majoritatea populara are dreptul de a-si manifesta optiunile politice , insa
nimic nu garanteaza ca efectul acestui drept este automat si intotdeauna pozitiv. Trebuie
sa distingem intre dou notiuni : libertatea alegerii si certitudinea bunei alegeri. Cea dintai
este o notiune juridica si politica, cea de-a doua este una mistica.
 Educatia electorala precara si utopismul naiv au atins destule natiuni europene
care, desi respingeau cu tarie comunismul, nutreau inca destule iluzii in privinta acestuia,
crezand in trecerea rapida de la comunism la prosperitatea capitalista.
Descompunerea de tip mafiot a regimurilor democratice, convingerea cetatenilor
ca drumul spre eficacitate se pierde printre diversele puteri institutionale legitime,
spectacolul oferit de aceste puteri – dedicate intereselor personale, familiale, clientelare –
au impus societatile civile spre descurajare democratica. Ele au devenit sceptice fata de
virtutile legalitatii. Atunci cand intr-un stat ce se pretinde democrat lumea nu mai
asteapta nimic bun de la aplicarea legilor, nu se simte in siguranta si vede cum puterea
protejeaza pe amicii si clientii sai, oamenii nu mai sunt convinsi de respectarea legilor.
Ceea ce ii sperie si ii pune in miscare pe detinatorii puterii in statul democrat nu este forta
cetateanului ce se prevaleaza de caile juridice si constitutionale, ci scandalul de presa,
manifestatiile si tulburarile sociale, precum si alte actiuni violente iesite din normal si
intrate sub lupa presei, a mediilor de informare.
Democratia ar fi ceva usor de practicat daca toate cauzele aparate in numele ei ar
fi cauze realmente democratice. Toata lumea are nevoie de democratie ca sa traiasca sau
sa renasca. Dar numai nevoia nu e de ajuns. Democratia nu se va putea raspandi daca
popoarele care o detin de mai multa vreme nu vor extirpa din organismele lor statale cele
2 maladii de care sufera : minciuna si venalitatea.