Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688)

Istorie

Domnia lui Şerban Cantacuzino a însemnat biruinţa facţiunii cantacuzineşti. Sfatul domnesc
era format din boierii cei mai bogaţi: Cantacuzino, Bălăceanu, Golescu, Năsturel, Filipescu,
Brâncoveanu, Rudeanu şi alţii. Boierii din facţiunea adversă sunt deposedaţi de avere, unii
sunt ucişi, ca Hrizea, fostul mare vistier. Totuşi, în 1688, Şerban, care se gândea să asigure
moştenirea tronului pentru familia sa, se împacă cu Bălenii, pecetluind această împăcare
printr-o căsătorie.

Această apropiere de facţiunea împotriva căreia luptase atâta timp se impunea, deoarece
domnul nu voia să fie instrumentul marilor boieri şi încerca să realizeze o domnie autoritară.
Este adevărat că el a favorizat în toate felurile câteva familii din boierimea mare, ajutându-le
să se îmbogăţească, dar în schimbul acestor foloase el înţelegea să fie ascultat. Şerban
Cantacuzino luă măsuri împotriva tuturor celor ce cutezau să i se împotrivească. El se baza
şi pe averea sa uriaşă, care îi permitea să cumpere pe demnitarii otomani, atunci când
boierii nemulţumiţi mergeau cu plângeri la Poartă. „Au biruit banii”, scrie cronicarul facţiunii
adverse.

Atitudinea aceasta a domnului i-a înstrăinat cu încetul pe boierii care constituiseră facţiunea
Cantacuzinilor. Aceşti boieri înţelegeau să cârmuiască ţara ca şi mai înainte, în formele
regimului nobiliar. Opoziţia marii boierimi, mai întâi ascunsă, începe să devină vădită spre
sfârşitul domniei, când domnul ajunge în conflict chiar cu fraţii săi. Pentru masele populare,
domnia lui Şerban Cantacuzino a însemnat o epocă de grea fiscalitate şi de deposedări de
pământ în folosul marelui domeniu.

Politica externă a Ţării Româneşti sub Şerban Cantacuzino este legată de situaţia creată de
războiul dintre Imperiul Otoman şi Liga formată de Austria, Veneţia, Polonia şi Rusia,
cunoscută sub numele de Liga sfântă. Şerban Cantacuzino este silit să participe la asediul
Vienei în tabăra turcească (1683), cu o oaste de 4.000 de oameni. Domnul muntean ajută
însă pe imperiali, informându-i în timpul asediului de forţele şi de mişcările turcilor, ceea ce
face pe generalul austriac Wallstein să-i amintească mai târziu de „acele frumoase fapte ce
Maria-ta ai făcut în vremea încunjurării Vienei”.

După marile înfrângeri suferite de turci, Şerban începe tratative secrete în vederea trecerii
de partea imperialilor şi a scuturării jugului turcesc, dar fără a îndrăzni să se declare pe faţă.
Deşi Transilvania ajunsese sub austrieci, nu lipsesc nici ezitările din partea domnului, mai
ales din cauza atitudinii Habsburgilor, care revendicau Ţara Românească ca pe o fostă
„provincie” a Ungariei. Şi propaganda catolică, patronată de Habsburgi, neliniştea
conducerea Ţării Româneşti. Pe de altă parte, unii boieri se grăbiră să denunţe turcilor
uneltirile domnului cu duşmanii Porţii, şi demnitarii otomani îi însărcinară să-l supravegheze
de aproape.

Şerban vodă şi sfetnicii lui, pentru a nu risca să cadă în dependenţa Austriei, Intră în
legătură şi cu regele Ioan Sobieski, în timpul expediţiei polone în Moldova din 1686. În
acelaşi timp, domnul Ţării Româneşti caută să câştige sprijinul Rusiei. El trimite la Moscova
în 1688 pe arhimandritul Isaia spre a protesta împotriva catolicizării cu sila a Transilvaniei
de către austrieci şi a cere intervenţia oştirilor ruseşti în Bugeac împotriva tătarilor.

Şerban făgăduise să cheme la răscoală pe sârbi şi pe bulgari, cu care intrase în legături

prin mijlocirea patriarhului sârb de la Pec şi a lui Gheorghe Brancovici (fratele mitropolitului
ortodox din Transilvania). Domnul Ţării Româneşti, care se socotea urmaşul împăraţilor
bizantini, visa chiar la stăpânirea Constantinopolului şi adoptase stema bizantină a
vulturului cu două capete. El îşi formase o oaste de ţară înzestrată cu tunuri şi pregătea
intrarea în luptă a Ţării Româneşti.

Evenimentele din 1688 - căderea Belgradului sub imperiali şi incursiunea trupelor nemţeşti
sub generalul Veterani în Ţara Românească - hotărâră în sfârşit pe Şerban Cantacuzino să
se declare pentru Austria. El ceru atunci împăratului Leopold recunoaşterea sa ca domn
ereditar al Ţării Româneşti, garantarea independenţei Ţării Româneşti, libertatea religioasă,
respectarea vechilor obiceiuri ale ţării, restituirea raialelor. Tratativele se desfăşurau încet
din cauza deosebirii de poziţie dintre cele două părţi. Habsburgii aveau nevoie de sprijinul
Ţării Româneşti, dar, recunoscându-i independenţa în cazul înfrângerii Porţii, voiau să-şi
rezerve posibilitatea ca mai târziu, după moartea lui Şerban, să transforme ţara în provincie
a imperiului lor.

Pe de altă parte, Şerban Cantacuzino avea foarte mari ambiţii, pe care Habsburgii nu erau
dispuşi să le satisfacă. El pretindea ca familia Cantacuzinilor să domnească şi în Moldova,
solii lui evocând domnia în acea ţară a lui Dumitraşco Cantacuzino. Politica internă urmărită
de Şerban vodă în Ţara Românească se vede din două cereri ale sale către guvernul de la
Viena.

Ca preţ al colaborării sale împotriva Imperiului Otoman, el cerea Habsburgilor domnia

ereditară şi autoritatea absolută înăuntrul ţării. Nici aceste condiţii nu fură primite de
imperiali, pentru că nu doreau crearea unei dinastii într-o ţară pe care doreau să şi-o
rezerve. Ei declarară solilor, poate şi la sugestia unor boieri ai Ţării Româneşti, că nu este
obiceiul ca domnul să fie ereditar, „ci din aleagerea ţării (a boierilor) să să pue”, ca să nu
ajungă în domnie „oameni răi dintr-un neam, pe carii obştea nu-i va pohti”.
În privinţa caracterului domniei, Curtea de la Viena pretindea că „a fi domni samavolnici” (cu
depline puteri) însemna o tiranie în felul celei exercitate de sultanul turcilor, şi ei nu o vor
admite. Se va menţine deci regimul nobiliar. Nici pretenţia de a se da Cantacuzinilor
Banatul (Lugojul, Caransebeşul, Lipova şi Mehadia) precum şi vechiul feud al Amlaşului, nu
a fost acceptată. Austriecii au recunoscut însă independenţa ţării. Şerban trimite atunci la
Viena o solie solemnă pentru încheierea alianţei şi pentru depunerea jurământului de
credinţă. Din ea făceau parte Iordache, fratele domnului, şi Constantin Bălăceanu, ginerele
lui. Dar, înainte de sosirea delegaţiei la Viena, Şerban Cantacuzino moare (28 octombrie
1688).

Politica externă dusă de Şerban Cantacuzino la sfârşitul domniei sale, organizarea unei oşti
de ţară, legăturile cu popoarele balcanice, arată pregătirea luptei pentru independenţă.
Moartea domnului însă aduse la cârmă iarăşi pe partizanii expectativei şi ai păstrării
legăturilor cu turcii.

Share