INTRODUCERE IN FILOSOFIE

Filosofia (din greaca antică: φιλοσοφία, philosophia, „iubire de înțelepciune”), sau

filozofia, este studiul întrebărilor generale și fundamentale, precum cele despre existență,
cunoaștere, valori, rațiune, minte și limbaj.
Astfel de întrebări sunt adesea puse ca probleme care trebuie studiate sau rezolvate.
Termenul a fost inventat probabil de Pitagora (c. 570 - 495 î.Hr.). Metodele filosofice includ
interogarea, discuția critică, argumentul rațional și prezentarea sistematică. Din punct de
vedere istoric, filosofia cuprindea toate grupurile de cunoștințe și un practicant era cunoscut
ca filosof.
De pe vremea filosofului grec Aristotel până în secolul al XIX-lea, „filosofia naturală”
cuprindea astronomie, medicină și fizică.
De exemplu, ”Principiile matematice ale filosofiei naturale” din 1687 a lui Newton a
devenit ulterior clasificată drept carte de fizică.
În secolul al XIX-lea, dezvoltarea universităților moderne de cercetare a condus
filosofia academică și alte discipline la profesionalizare și specializare. De atunci, diferite
domenii de cercetare care au făcut tradițional parte din filosofie au devenit discipline
academice separate, cum ar fi psihologia, sociologia, lingvistica și economia.
Astăzi, subdomeniile majore ale filosofiei academice includ metafizica, care se
preocupă de natura fundamentală a existenței și a realității; epistemologia, care studiază
natura cunoașterii și a credinței; etica, care se referă la valoarea morală; și logica, care
studiază regulile inferenței ce permit deducerea concluziilor din premise adevărate.
Alte subdomenii notabile includ: filosofia științei, filosofia politică, estetică, filosofia
limbajului și filosofia minții.
Privire de ansamblu istorică
Într-un sens general, filosofia este asociată cu înțelepciunea, cultura intelectuală și o
căutare a cunoașterii. În acest sens, toate culturile și societățile alfabetizate pun întrebări
filosofice, cum ar fi „cum să trăim” și „care este natura realității”. Prin urmare, o concepție
largă și imparțială a filosofiei găsește o cercetare argumentată în chestiuni precum
realitatea, moralitatea și viața în toate civilizațiile lumii.
 Filosofia occidentală

Bustul lui Socrate în muzeul Vatican Statuia lui Aristotel în parcul Aristotel din Stagira

Filosofia occidentală este tradiția filosofică a lumii occidentale, datând de la

gânditori presocratici care au fost activi în Grecia secolului al VI-lea î.Hr., precum Thales
(c.624 - 546 î.Hr.) și Pitagora (c.570 - 495 î.Hr.) care practicau „iubirea de înțelepciune”
(latină: philosophia)[ și erau numiți și „studenți ai naturii” (physiologoi).
Filosofia occidentală poate fi împărțită în trei epoci:
1. Antică (greco-romană)
2. Filosofia medievală (referindu-se la gândirea creștină europeană)
3. Filosofia modernă (începând cu secolul al XVII-lea)
Epoca antică
În timp ce cunoștințele noastre despre epoca antică încep cu Thales în secolul al VI-
lea î.Hr., se știu puține lucruri despre filosofii de dinaintea lui Socrate (cunoscuți în mod
obișnuit sub numele de presocratici). Epoca antică a fost dominată de școlile filosofice
grecești. Cele mai notabile dintre școlile influențate de învățăturile lui Socrate, au fost:
Academia Platonică fondată de Platon și școala peripatetică, fondată de Aristotel. 
Printre alte tradiții filosofice antice influențate de Socrate se numără: cinismul,
cirenaismul, stoicismul și scepticismul academic. Alte două tradiții au fost influențate de
contemporanul lui Socrate, Democrit: pironismul și epicureismul. Subiecte importante
acoperite de greci au inclus metafizica (cu teorii concurente precum atomismul și
monismul), cosmologia, natura vieții bine trăite (eudaimonia), epistemologia și logosul.
Odată cu apariția Imperiului roman, filosofia greacă a fost din ce în ce mai discutată în latină
de către romani precum Cicero și Seneca.
 Epoca medievală
Filosofia medievală (secolele V-XVI) este perioada care a urmat căderii Imperiului
Roman de Apus și a fost dominată de ascensiunea creștinismului și, prin urmare, reflectă
preocupările teologice iudeo-creștine, precum și păstrarea unei continuități cu gândirea
greco-romană.
Probleme precum existența și natura lui Dumnezeu, natura credinței și a rațiunii,
metafizica, problema răului au fost discutate în această perioadă.Printre gânditorii medievali
importanți se numără: Sfântul Augustin, Toma de Aquino, Boethius, Anselm și Roger Bacon.
Filosofia pentru acești gânditori a fost privită ca un ajutor pentru teologie (ancilla
theologiae) și, prin urmare, ei au căutat să își alinieze filosofia cu interpretarea lor a
scripturilor sacre.
Această perioadă a cunoscut dezvoltarea scolasticii, o metodă critică a textului
dezvoltată în universitățile medievale bazată pe o lectură atentă și disputarea textelor cheie.
În perioada Renașterii s-a pus accentul crescând asupra gândirii clasice greco-romane și
asupra unui umanism robust.
Epoca modernă
Filosofia modernă timpurie din lumea occidentală începe cu gânditori
precum Thomas Hobbes și René Descartes (1596–1650).
În urma ascensiunii științelor naturii, filosofia modernă s-a preocupat de dezvoltarea
unei fundații laice și raționale pentru cunoaștere și s-a îndepărtat de structurile tradiționale
de autoritate precum religia, gândirea scolastică și Biserica. Printre filosofii moderni majori
se numără: Spinoza, Leibniz, Locke, Berkeley, Hume și Kant.
Filosofia secolului al XIX-lea (uneori numită filosofie modernă târzie) a fost
influențată de mișcarea mai largă din secolul al XVIII-lea numită „Iluminism” și include figuri
precum Hegel, o figură cheie în idealismul german, Kierkegaard, care a dezvoltat
bazele existențialismului, Nietzsche, un renumit anti-creștin, John Stuart Mill, care a
promovat utilitarismul și Karl Marx, care a dezvoltat bazele comunismului.
În secolul al XX-lea a avut loc despărțirea între filosofia analitică și filosofia
continentală și s-au dezvoltat tendințele filosofice precum fenomenologia, existențialismul,
pozitivismul logic, pragmatismul și turnura lingvistică.
 Filosofia din Orientul Mijlociu
Regiunile din Cornul abundenței, Iran și Arabia găzduiesc cea mai veche literatură de
înțelepciune filosofică cunoscută care astăzi este dominată în cea mai mare parte de cultura
islamică.
Literatura de înțelepciune timpurie din Cornul abundenței a fost un gen care urmărea
să instruiască oamenii asupra acțiunilor etice, viața practică și virtutea prin povești și
proverbe. În Egiptul antic, aceste texte erau cunoscute sub numele de sebayt („învățături”)
și sunt esențiale pentru înțelegerea noastră despre filosofia egipteană antică. Astronomia
babiloniană a inclus, de asemenea, multe speculații filosofice despre cosmologie, care e
posibil să fi influențat grecii antici.
Filosofia evreiască și filosofia creștină sunt tradiții religio-filosofice care s-au
dezvoltat atât în Orientul Mijlociu, cât și în Europa, având în comun texte iudaice timpurii (în
special Tanakh) și credințe monoteiste. Gânditori evrei, cum ar fi geonimii Academiilor
talmudice din Babilonia și Maimonide s-au ocupat cu filosofia greacă și islamică. Mai târziu,
filosofia evreiască a intrat sub puternice influențe intelectuale occidentale și a inclus
lucrările lui Moses Mendelssohn, care a introdus Haskalah (Iluminismul evreiesc),
existențialismul evreiesc și iudaismul reformat.
Filosofia iraniană pre-islamică începe cu opera lui Zoroastru, unul dintre primii
promotori ai monoteismului și ai dualismului dintre bine și rău. Acest cosmogonie dualistă a
influențat evoluția ulterioară iraniană, cum ar fi maniheismul, mazdakismul și zurvanismul.
După cuceririle musulmane, filosofia islamică timpurie a dezvoltat tradițiile filosofice
grecești în noi direcții inovatoare. Această Epoca de aur a islamului a influențat evoluțiile
intelectuale europene. Cele două curente principale ale gândirii islamice timpurii sunt
Kalam, care se concentrează pe teologia islamică și Falsafa, care se baza pe aristotelianism și
neoplatonism. Opera lui Aristotel a fost foarte influentă printre falsafa, cum ar fi al-Kindi
(secolul al IX-lea), Avicenna (980 - iunie 1037) și Averroes (secolul al XII-lea). Alții precum Al-
Ghazali au fost extrem de critici cu privire la metodele falsafa aristotelică. Gânditorii islamici
au dezvoltat, de asemenea, o metodă științifică, medicina experimentală, o teorie a opticii și
o filosofie juridică. Ibn Khaldun a fost un gânditor influent în filosofia istoriei.
În Iran, mai multe școli de filosofie islamică au continuat să înflorească după Epoca
de Aur și au inclus curente precum filosofia Iluminaționistă, filosofia sufistă și teosofia
transcendentă. În secolele al XIX-lea și al XX-lea a apărut și s-a dezvoltat
mișcarea Nahda (care înseamnă literalmente „Trezirea”; cunoscută și sub numele de
„Renașterea arabă”), care a avut o influență considerabilă asupra filosofiei islamice
contemporane.
Filosofia indiană
Filosofia indiană (sanscrită: darśana, lit. „punct de vedere”, „perspectivă”) [19] se
referă la diversele tradiții filosofice apărute încă din cele mai vechi timpuri în subcontinentul
indian. Jainismul și budismul au luat naștere la sfârșitul perioadei vedice, în timp ce diferite
tradiții s-au grupat sub numele de hinduism.
Hindușii clasifică, în general, tradițiile indiene ca fiind ortodoxe (āstika) sau
heterodoxe (nāstika), în funcție de faptul dacă acceptă autoritatea Vedelor și teoriile
despre brahman („etern”, „cu conștiință”, „ireductibil”) și ātman ( „suflet”, „sine”,
„respirație”).
Școlile ortodoxe includ tradițiile de gândire hinduse, în timp ce școlile heterodoxe
includ tradițiile budiste și jainiste. Printre alte școli se numără Ajñana, Ājīvika și Cārvāka care
au dispărut de-a lungul istoriei.
Concepțiile filosofice indiene importante împărtășite de filosofiile și virtuțile indiene
includ:
 dhárma („ceea ce susține sau sprijină”);
 karma (kárman, „act”, „acțiune”, „performanță”);
 artha („avere”, „proprietate”);
 kā́ma („dorință”);
 duḥkha („suferință”);
 anitya (din anicca, „nepermanență”);
 dhyāna (sau jhāna; „meditație”);
 saṃnyāsa („renunțare”), renunțare cu sau fără monahism sau asceză;
 saṃsāra („trecere” sau „rătăcire”), diferite cicluri de moarte și renaștere;
 kaivalya („separare”), o stare de mokṣa („eliberare”, „nirvana”) de la renaștere;
și
 ahiṃsā („nonviolență”).