Inițierea –definiție, componente.

Etapele inițierii lui Harap-Alb

INIȚIEREA – procesul de trecere( evoluție) a unui individ ( neofit sau novice) de la un stadiu
social/profesional/spiritual/ontologic inferior la un un stadiu
social/profesional/spiritual/ontologic superior , proces care presupune depășirea unor probe dificile
care pun la încercare rezistența fizică și emoțională a neofitului și în care neofitul beneficiază, de
obicei, de asistența formativă ( pedagogică ) unui maestru inițiator ( maestru, profesor, guru etc.)

Practici inițiatice există în toate societățile arhaice, tradiționale, dobândind întotdeauna și valori
sacre : riturile de inițiere a adolescenților –transformarea lor în războinici ori rituri de inițiere feminină
cu scopul de a le pregăti pe fetele aflate la vârsta pubertății pentru viitoarea condiție de soții și mame.
Reminiscențe numeroase ale riturilor inițiatice străvechi există și în societatea modernă laică ( de
exemplu, sistemul educativ însuși, școala ca atare ) .
Inițierea reprezintă obiectului de studiu al antropologilor sau al etnografilor, al celor cercetează
modul de organizare și funcționare a comunităților umane . În studiul ”Sacrul și profanul”, istoricul
religiilor și antrologul Mircea Eliade i-a dedicat un capitol special –”Fenomenologia inițierii.”
Cum basmul este el însuși o creație literară care absoarbe sistemul de valori al lumii arhaice, rurale,
patriarhale , se poate observa că traseul obișnuit al protagonistului respectă tiparul inițiatic.

Etapele inițierii
I. Segregarea - neofitul este obligat să-și părăsească familia și comunitatea ( satul natal) , i se
suspendă identitatea obișnuită , de dinainte de începerea practicii inițiatice ( identitate pe care el a
dobândit-o prin naștere biologică) , și primește o nouă identitate , provizorie, o identitate-surogat (
mască) pe care o va păstra doar pe parcursul inițerii. Întoarcerea în comunitate înainte de desăvârșirea
inițierii este strict interzisă (tabu) deoarece se considera că neofitul e purtător de sacru negativ
(distructiv) și ar putea abate nenorociri asupra comunității. Neofitului i se iau hainele și pielea îi este
vopsită în culori specifice ( de exemplu, albul este o culoare a neofiților, a inșilor aflați în curs de
inițiere ) sau este tatuată cu însemne inițiatice. Astfel, se delimitează cât mai strict viața de dinainte de
începerea inițierii a neofitului de inițierea prin care el trece.
Neofiții sunt trimiși în locuri , spații care au conotații ritualice – de exemplu, pădurea ( topos
simbolic inițiatic) , jungla, deșertul , de obicei spații –labirint ori spații sălbatice sau aflate la
limita dintre civilizație și sălbaticie ( spații liminale). Li se atribuie nume noi asociate direct cu
identitatea –surogat (mască) inițiatică.

II. Experiența inițiatică propriu-zisă – presupune supunerea neofitului la teste de rezistență fizică
și psihică menite a-l ”căli”, a-i modela caracterul și a conduce la dezvoltarea unor abilități și
deprinderi absolut necesare pentru obținerea statutului de inițiat. Neofitul se confruntă cu
pericole în spațiul inițiatic unde a fost exilat ( pădurea) și trebuie să se lupte cu animale sălbatice care
dobândesc ritualic proporții monstruoase. De asemenea, el este asistat de inițiatori –maeștri
spirituali care îi transmit învățătura secretă a clanului/comunității respective , cunoștințe
ezoterice ( secrete, codate) fără de care inițierea nu ar avea succes.
Dintre probele inițiatice, cea mai dramatică , așa cum arată și Mircea Eliade, este proba morții și a
învierii ritualice. Neofitul experimentează ”moartea” ( una ritualică, nu reală) , moment dilematic
figurat frecvent printr-un ritual cvasifunerar. Neofitul poate fi îngropat la un nivel superficial , în
pământ ( element simbolic și matern, și funerar) în poziție fetală. Poziția fetală simbolizează
metamorfozarea morții în viață , precum și regresiunea ori întoarcerea în mediul intrauterin (
”regressus ad uterum”) a individului.
III. Reagregarea –”învierea” individului marchează, de fapt, finalul inițierii . Acesta ”moare” în
calitate de neofit și ”se trezește” la o nouă ”viață” în calitate de inițiat. ”Nașterea” aceasta nu este una
fizică, ci una culturală. Inițiatul se întoarce în comunitate și i se alătură din nou , dar face aceasta sub
o nouă identitate, având un alt nume și un cu totul alt statut social/profesional /spiritual/ontologic,
superior celui inițial. Noul nume și statut au fost câștigate cu efortul și suferința proprie în cadrul
inițierii , iar individul este mândru de ele, mult mai mândru, de fapt, decât de achizițiile primite prin
naștere biologică ( ”de-a gata”).

Etapele inițierii protagonistului în basmul (cult) ,,Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

La fel ca ori chiar mai mult decât în basmul popular obișnuit, în basmul cult al lui Creangă se
acordă atenție temei inițierii . Urmărirea transformării fiului de crai din ”boboc” naiv , superficial
și neexperimentat în împărat –autentic lider, apt să se conducă pe sine și să-i conducă pe alții,
înțelept, foarte bun cunoscător al suferinței, bun și plin de compasiune, tolerant , răbdător și
profund , cu ajutorul numeroșilor inițiatori, conferă operei lui Creangă un caracter de
bildungsroman. Scriitorul cult subliniază componenta pedagogică a inițierii și, în același timp,
construiește un protagonist lipsit aproape complet de puteri supranaturale , mai degrabă realist decât
fantastic, asemănător oricărui tânăr țăran din societatea rurală tradițională ( moldovenească) . Inițierea
eroului vizează exclusiv componenta morală și psihologică – ea este o autentică maturizare.
Astfel:
În stadiu inițial, personajul este mezinul anonim al craiului ( statutul de mezin l-ar favoriza ușor,
conform convenției basmului –motivul superiorității mezinului ) , statututul aristocratic pe care îl are
l-a primit prin naștere biologică și nu este rezultatul unui efort de autoconstrucție.
1. Faza de preinițiere ( de pregătire) a inițierii și întâlnirea primilor inițiatori
-întâlnirea cu cerșetoarea ( Sfânta Duminică –personaj sapiențial feminin inițiator): băiatul se
dovedește superficial, țâfnos, naiv și judecă după aparențe (este incapabil să deosebească esența de
aparență , adevărul de fals ); își demonstrează și bunătatea –o miluiește pe bătrână;
-alegerea calului – prima probă în formarea eroului, deja ( triplicată) ; calul este principalul
personaj adjuvant și dobândește și rol de inițiator ; și aici , fiul craiului se dovedește superficial și se
lasă din nou înșelat de aparențe – ”boboc ”.

2. Segregarea – proba podului ( simbol al inițierii ). În această probă, eroul se separă de spațiul
părintesc securiza(n)t și pornește să exploreze lumea periculoasă, riscantă , sub îndrumarea calului
inițiator. Numai separându-se de familie, își poate valorifica șansa autodevenirii , a construcției de
sine. Cel care ”moșește” separarea este tatăl însuși ascuns sub pod și îmbrăcat cu pielea de urs ( ursul –
animal totemic,întruchipând spiritul întregului clan, Strămoșul ancestral al familiei ).

3. Inițierea propriu-zisă : constă într-o succesiune de probe , din ce în ce mai dificile, care îl
modelează moral și psihologic pe erou și pe care el le depășește cu ajutorul personajelor sapiențiale
(înzestrate cu înțelepciune și bune cunoscătoare ale temeiurilor ultime ale lumii ).
a. proba pădurii labirintice ( topos inițiatic) : eroul încalcă prima interdicție trasată de figura
paternă – de a se feri de omul spân (motivul literar al încălcării interdicției) și cedează ispitirii
Spânului ( triplicare, din nou), angajându-l pe acesta ca servitor.
b. proba fântânii ( simbol inițiatic al ”coborârii în infern” –descensus ad inferos , dar și al
regenerării –apa, element vital) – proba ”botezului” inițiatic al naivului fiu de crai de către Spân
(devenit și inițiator, în afara profilului său de antagonist ) . Eroul primiște un nume fals, un nume-
mască,înalt simbolic –Harap-Alb ( compus dintr-un oximoron : alb –simbol al purității, al
noviciatului și negru –simbol al suferinței și morții inițiatice ), o identitate-surogat, provizorie,
valabilă numai de-a lungul inițerii . Ierarhia socială este răsturnată ( element specific practicii
culturale de carnaval – motivul ”lumii pe dos” ) : fostul aristocrat devine slugă –”harap” ( sclav, rob
cu pielea închisă la culoare, adus din Arabia –nordul Africii) , iar Spânul, din servitor, se transformă,
prin șantaj, în nobil. Acesta îl deposedează , de fapt, pe tânăr de identitatea lui nativă și îi ”oferă” noua
identitate ( identitate ”pe dos”, carnavalescă) și un nume ( anterior băiatul era doar ”fiul craiului” ).
Acest nume-mască, Harap-Alb, va favoriza, de fapt, devenirea viitorului împărat.
c. probele de la curtea Împăratului Verde și de la curtea Împăratului Roș – probe foarte
numeroase ( Creangă le multiplică –element de originalitate în construcția basmului cult), variate și
dificile în care Harap-Alb este asistat necontenit de adjuvanți inițiatori : Sfânta Duminică , cei cinci
uriași bufoni ( personaje de carnaval , reprezentanți ai lumii pe dos) , calul, crăiasa albinelor ,
crăiasa furnicilor, fata împăratului ( transformată din personaj negativ – fiica farmazoană a ”țapului cel
roș” în personaj pozitiv) . Protagonistul dovedește, la început, teamă, se vaită disperat ( încălcare a
convenției de basm a eroului invincibil și extraordinar de curajos în toate), dar , pe parcurs, dobândește
încredere în sine și în maeștrii săi inițiatori , oricât de excentrici s-ar înfățișa aceștia –ex.cei cinci
bufoni de carnaval (”nebuni”). El învață să deosebească esența de aparență ( ceea ce îi era imposibil
la începutul inițierii ) și să se arate tolerant, îngăduitor. Bunătatea, compasiunea , grija pentru
oamenii în suferință și pentru micile viețuitoare neajutorate , onestitatea (refuză să-și încalce
jurământul față de Spân), răbdarea îl caracterizează.
d. proba morții și a reînvierii – marchează climaxul basmului ( uciderea lui Harap-Alb de către Spân
), momentul cel mai intens al inițierii , precum și finalul acesteia: eroul este ”înviat” de fata
Împăratului Roș.

3. Reagregarea
Ca împărat ( lider experimentat, bun, înțelept, profund) , protagonistul revine în societate ( și se
însoară cu cea care i-a redat viața). El deține un statut social și psihologic net superior celui inițial (
inițierea a avut succes) , pe care l-a obținut prin efort propriu , cu prețul suferinței și cu ajutorul
numeroșilor inițiatori sapiențiali pe care i-a avut în preajmă ( inclusiv al antagonistului Spânul).

Inițiatul nu este numai un „nou–născut“, ori un „înviat din morți“, ci este un om care știe, care
cunoaște tainele, care a avut revelații de ordin metafizic. În timpul uceniciei sale din padure, învață
tainele sacre: miturile legate de zei și de originea lumii, numele adevărate ale zeilor, rolul și originea
instrumentelor rituale folosite în timpul ceremoniilor de inițiere (de pilda acele bull–roarers, cutitele
de silex pentru circumcizie etc.). Inițierea echivaleaza cu maturizarea spirituală, si întâlnim această
tema în toata istoria religioasă a omenirii: inițiatul, cel care a pătruns tainele, este cel care știe.
Ceremonia începe întotdeauna prin despărțirea neofitului de familie și retragerea sa în pădure.
Există de pe acum un simbol al Morții: pădurea, jungla, întunericul reprezintă lumea de dincolo,
„Infernul“. În unele locuri se crede că vine un tigru care îi poartă pe candidați în spinare pâna în
pădure: fiara îl întruchipează pe Strămouul mitic, Dascălul inițierii, care îi conduce pe adolescenți în
Infern. În alte părți, se crede ca neofitul este înghitit de un monstru, în pântecele căruia domnește
Noaptea cosmică: este lumea embrionară a existenței, atât pe plan cosmic, cît și pe planul vietii
omenești. În numeroase regiuni exista în padure o colibă inițiatica, unde tinerii candidați trec printr–
o parte din încercari si învață tradițiile secrete ale tribului. Or, coliba inițiatică simbolizează
pântecele mamei. Moartea neofitului simbolizează întoarcerea la starea embrionară.
În scenariile inițiatice, simbolismul nașterii se alătură aproape întotdeauna simbolismului Morții.
În contextele inițiatice, moartea înseamnă depașirea condiției profane, nesanctificate, condiția
„omului natural“, care nu cunoaște sacrul și nu înțelege spiritul.” Mircea Eliade, Sacrul și profanul,
cap. Fenomenologia inițierii