Privire de ansamblu istorică[modificare 

| modificare sursă]
În sens general, filosofia este asociată cu înțelepciunea, cultura intelectuală și cu căutarea
cunoașterii. În acest sens, toate culturile și societățile alfabetizate pun întrebări filosofice, cum ar
fi „cum trebuie să trăim” și „care este natura realității”. Prin urmare, o concepție largă și imparțială
a filosofiei găsește o cercetare argumentată în chestiuni precum realitatea, moralitatea și viața în
toate civilizațiile lumii.[16]

Filosofia occidentală[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Filosofia occidentală.

Bustul lui Socrate în muzeul Vatican

Statuia lui Aristotel în parcul Aristotel din Stagira

Filosofia occidentală este tradiția filosofică a lumii occidentale, datând de la

gânditori presocratici care au fost activi în Grecia secolului al VI-lea î.Hr., precum Thales (c.624 -
546 î.Hr.) și Pitagora (c.570 - 495 î.Hr.) care practicau „iubirea de înțelepciune”
(latină: philosophia)[17] și erau numiți și „studenți ai naturii” (physiologoi).

Filosofia occidentală poate fi împărțită în trei epoci:

1. Antică (greco-romană)
2. Filosofia medievală (referindu-se la gândirea creștină europeană)
3. Filosofia modernă (începând cu secolul al XVII-lea)
Epoca antică[modificare | modificare sursă]
În timp ce cunoștințele noastre despre epoca antică încep cu Thales în secolul al VI-lea î.Hr., se
știu puține lucruri despre filosofii de dinaintea lui Socrate (cunoscuți în mod obișnuit sub numele
de presocratici). Epoca antică a fost dominată de școlile filosofice grecești. Cele mai notabile
dintre școlile influențate de învățăturile lui Socrate, au fost: Academia Platonică fondată
de Platon și școala peripatetică, fondată de Aristotel.[18] Printre alte tradiții filosofice antice
influențate de Socrate se numără: cinismul, cirenaismul, stoicismul și scepticismul academic. Alte
două tradiții au fost influențate de contemporanul lui Socrate, Democrit: pironismul
și epicureismul. Subiecte importante acoperite de greci au inclus metafizica (cu teorii concurente
precum atomismul și monismul), cosmologia, natura vieții bine trăite
(eudaimonia), epistemologia și logosul. Odată cu apariția Imperiului roman, filosofia greacă a fost
din ce în ce mai discutată în latină de către romani precum Cicero și Seneca (vezi filosofia
romană).

Epoca medievală[modificare | modificare sursă]

Filosofia medievală (secolele V-XVI) este perioada care a urmat căderii Imperiului Roman de
Apus și a fost dominată de ascensiunea creștinismului și, prin urmare, reflectă preocupările
teologice iudeo-creștine, precum și păstrarea unei continuități cu gândirea greco-romană.

Probleme precum existența și natura lui Dumnezeu, natura credinței și a rațiunii, metafizica,

problema răului au fost discutate în această perioadă. Printre gânditorii medievali importanți se
numără: Sfântul Augustin, Toma de Aquino, Boethius, Anselm și Roger Bacon. Filosofia pentru
acești gânditori a fost privită ca un ajutor pentru teologie (ancilla theologiae) și, prin urmare, ei au
căutat să își alinieze filosofia cu interpretarea lor a scripturilor sacre.

Această perioadă a cunoscut dezvoltarea scolasticii, o metodă critică a textului dezvoltată în

universitățile medievale bazată pe o lectură atentă și disputarea textelor cheie. În
perioada Renașterii s-a pus accentul crescând asupra gândirii clasice greco-romane și asupra
unui umanism robust.

Epoca modernă[modificare | modificare sursă]

Filosofia modernă timpurie din lumea occidentală începe cu gânditori precum Thomas
Hobbes și René Descartes (1596–1650).[19] În urma ascensiunii științelor naturii, filosofia
modernă s-a preocupat de dezvoltarea unei fundații laice și raționale pentru cunoaștere și s-a
îndepărtat de structurile tradiționale de autoritate precum religia, gândirea scolastică și Biserica.
Printre filosofii moderni majori se numără: Spinoza, Leibniz, Locke, Berkeley, Hume și Kant.[i][ii][iii]

Filosofia secolului al XIX-lea (uneori numită filosofie modernă târzie) a fost influențată de
mișcarea mai largă din secolul al XVIII-lea numită „Iluminism” și include figuri precum Hegel, o
figură cheie în idealismul german, Kierkegaard, care a dezvoltat
bazele existențialismului, Nietzsche, un renumit anti-creștin, John Stuart Mill, care a
promovat utilitarismul și Karl Marx, care a dezvoltat bazele comunismului.

În secolul al XX-lea a avut loc despărțirea între filosofia analitică și filosofia continentală și s-au

dezvoltat tendințele filosofice precum fenomenologia, existențialismul, pozitivismul
logic, pragmatismul și turnura lingvistică (vezi Filosofia contemporană).