Immanuel Kant

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724,[1][2][3][4] Königsberg, Prusia Răsăriteană, Regatul Prusiei[5] –

d. 12 februarie 1804,[1][2][6][4] Königsberg, Prusia Răsăriteană, Regatul Prusiei[7]) a fost un filosof
german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit
unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a
exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În
special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui
Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în
domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la
concepțiile filozofice ale lui Kant.
Într-una din lucrările majore ale lui Kant, Critica rațiunii pure (1781),[9] el a încercat să explice
relația dintre rațiune și experiența umană și să meargă dincolo de
eșecurile filozofiei și metafizicii tradiționale. Kant a vrut să pună capăt unei epoci a teoriilor inutile
și speculative ale experienței umane, rezistând în același timp scepticismului gânditorilor
precum David Hume.

Biografie[modificare | modificare sursă]
Familie și mediu[modificare | modificare sursă]
Immanuel Kant se naște la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală, unul dintre cei cinci
copii, care vor atinge maturitatea, din cei nouă născuți ai părinților săi; avea o soră mai mare,
două surori mai mici și un frate mezin, Johann-Henrich.[10] Botezat "Emanuel", el și-a schimbat
numele în "Immanuel"[11] după ce a învățat ebraica. Educația lui a fost strictă, punitivă și
disciplinară și s-a axat pe instruirea latină și religioasă asupra matematicii și științei.[12] Kant a
menținut idealurile creștine de ceva timp, dar s-a luptat să reconcilieze religia cu credința sa în
știință.[13] În lucrarea sa Întemeierea metafizicii moravurilor, el dezvăluie o credință în nemurire ca
o condiție necesară a abordării omenirii la cea mai înaltă morală posibilă.[14][15] Cu toate acestea,
deoarece Kant era sceptic cu privire la unele dintre argumentele care i-au fost folosite anterior de
el în apărarea teismului, și a susținut că înțelegerea umană este limitată și nu pot obține niciodată
cunoștințe despre Dumnezeu sau despre suflet, diverși comentatori l-au numit un agnostic
filozofic.[16][17][18][19][20][21]
Orașul său natal era prosper, avea o universitate și era deschis comerțului maritim și deci
ținuturilor cu limbi și obiceiuri diferite. Kant va spune despre Königsberg că este un oraș "adaptat
dezvoltării cunoașterii oamenilor și a lumii, și în care, fără a călători, această cunoaștere poate fi
însușită". Kant va ieși rareori din orașul său. Kant provine din mediul social sărac. Tatăl său era
meșter șelar. Mama sa i-a dat o educație riguroasă, pioasă și deschisă cunoașterii.
Învață să scrie și să citească în Hospitalschule, o suburbie a orașului. Contrar celor invocate de
Kant, strămoșii săi nu erau originari din Scoția, străbunicul său, Richard Kant, fiind de fapt de
origine baltică, născut la Prökuls, oraș situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca
meșter șelar în Mamel, unde îl învață meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala la
Königsberg. Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu scoțieni și aceasta e probabil
originea credinței lui într-o ascendență scoțiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina,
[22]
 născută Reuter, originară din Nürnberg, era la rândul ei fiica unui șelar. Grație sprijinului unui
pastor, prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic (Fridericianum).
Elev strălucit, își însușește o bună cunoaștere a autorilor latini. Învățământul la colegiu este
preponderent religios, în spirit pietist; regulile erau stricte și nu existau vacanțe. Fiecare gest al
existenței era impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele rațiunii
simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineața, iar cursurile începeau la 7.
Miercurea și sâmbăta se făceau cursuri facultative de matematici, franceză și poloneză. Studiul
limbilor elină și ebraică era obligatoriu, alcătuind baza învățământului teologic. În schimb, nu se
predau științele naturii și istoria. Profesorul său, Heydenreich, îi va deschide gustul pentru
literatura latină clasică.

Tinerețe[modificare | modificare sursă]
În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din Königsberg la Facultatea de
Teologie, la care urmează și cursuri de filozofie, fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin
Knutzen care l-a îndrumat spre studiul filosofiei lui Wolff și al fizicii lui Newton. Kant se orientează
spre secțiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (până la 20 de ore
săptămânal) și teologia (în sens de studiu al catehismului); se familiarizează cu filozofia
lui Leibniz. De aici dragostea lui Kant pentru poezia latină și aversiunea față de formalismul
cultului religios. Kant va lucra trei ani la Reflecții asupra unei veritabile evaluări a forțelor vii,
lucrare care va fi imprimată în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează din 1749.
În 1747 părăsește universitatea înainte de a obține toate gradele, din pricina morții tatălui său.
Devine astfel preceptor în familii nobile și burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada
1747-1750 lucrează în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de
educația fiului pastorului Andersch. În 1750, în timpul verii, merge în cealaltă extremitate a
provinciei, la Osterode, unde își găsește un post de preceptor în familia unui proprietar de
pământuri, Major von Hülsen, care îi încredințează educația a trei tineri. Apoi devine preceptor la
contele de Keyserling, pe lângă contesa de Keyserling, care va schița și primul portret cunoscut
al lui Kant. Întors la Königsberg, scrie Cosmogonie, sau eseu asupra deducției originii
Universului, a formării corpurilor cerești și a cauzelor mișcării pornind de la legile mișcării
universale a materiei și ale lui Newton. În 1754, Putem ști dacă Terra îmbătrânește din punct de
vedere fizic? și, în 1755, Istoria universală și teoria cerului sau eseu asupra concepției și originii
mecanice a ansamblului Universului după principiile lui Newton. Lucrarea din urmă a apărut
anonim în primăvara lui 1755 și conținea o dedicație pentru regele Frederic II, dar editorul dă
faliment și lucrarea nu apare la data prevăzută.

Profesorat[modificare | modificare sursă]
În 1755, se întoarce la Königsberg; pe baza scrierilor sale, se pregătește pentru Magisterexamen
(echivalentul actual al doctoratului) și obține din partea universității autorizația de a preda acolo
cursuri în calitate de Privatdozent. La 17 aprilie 1755 își susține "disertația magistrală" intitulată
"Schiță sumară a câtorva meditații despre foc", un manuscris de douăzeci de foi în limba latină.
Ceremonia oficială de învestitură și de promovare solemnă în gradul de "Magister" are loc pe 12
iunie. Decanul ține un discurs privitor la o problemă de limbă ebraică iar noul Magister face un
expozeu în latină la capătul căruia mulțumește comunității științifice pentru bunăvoința de a-i fi
deschis porțile cunoașterii. În urma disertației "Principiorum primorum cognitionis metaphysicae
nova dilucidatio" i se acordă, la 27 septembrie 1755, "venia legendi". Kant devine așadar
Privatdozent, adică un profesor plătit de studenții săi și nu de către stat. Schultz îl va întâmpina,
în momentul primirii, cu întrebarea: "În inima dumneavoastră, vă temeți de Dumnezeu?". Va
rămâne acolo vreme de 15 ani (până în 1770). În aprilie 1756, Kant îi cere lui Frederic al II-lea
să-i acorde postul de profesor extraordinar (adică fără remunerație), rămas vacant de cinci ani, și
redactează astfel a treia disertație latină regulamentară (Monadologia fizică), însă cererea sa
este respinsă și statul suprimă postul vacant; Kant avea să aștepte încă paisprezece ani înainte
de a deveni profesor. Universitatea îl numește în 1765 sub-bibliotecar la Biblioteca Regală, post
foarte prost plătit (va renunța la el în 1772), pentru a spori firavele sale venituri și a răscumpăra
într-un fel eșecul candidaturii pentru catedră.
În 1770, Kant este în fine numit profesor titular ("professor ordinarius") la catedra de logică și
metafizică cu a sa Disertație asupra formei și principiilor lumii sensibile și ale lumii inteligibile.
Este prima schiță a unei filozofii propriu-zis kantiene. În timpul primelor cursuri de iarnă va preda
logică, metafizică, științele naturii și matematici, iar mai apoi cursuri de geografie fizică, de etică și
de mecanică. Cursurile sale atrag rapid un numeros auditoriu. Până atunci, Kant publicase
intens. Va înceta să publice vreme de zece ani, timp în care își va elabora opera cu caracter
enciclopedic; Kant se interesează de tot: frumosul, știința, politica, Revoluția franceză, dreptul,
cutremurul de la Lisabona și maladiile cerebrale. Va preda, de altfel, în aproape toate disciplinele.
Idei și consacrare[modificare | modificare sursă]
Așa cum o va spune în Prolegomene, a fost deșteptat din "somnul dogmatic" de lectura cărții lui
David Hume, Cercetare asupra intelectului omenesc. Va analiza operele lui Newton, Hume și mai
ales Rousseau, care, după propriile-i cuvinte, îl aduc pe "drumul drept" și îi provoacă o "revoluție
în reflecție". Kant crezuse până atunci că sursele cunoașterii nu se află în experiență ci în spirit,
în rațiune. Aceasta era teoria intelectualistă sau dogmatismul. Pentru Hume, dimpotrivă, toate
cunoștințele noastre sunt ivite din experiență. Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinită pe
progresul fizicii de la Galilei la Newton, va consta în încercarea unei sinteze a amândurora, ideea
că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Așa cum va scrie mai târziu, intuiția fără
concept e oarbă iar conceptul fără intuiție este vid. Ceea ce caută Kant e înainte de toate un
fundament pentru uzul rațiunii, ceea ce implică recunoașterea limitelor puterii sale. Acestea vor fi
temele celei dintâi mari opere kantiene (scrisă în patru luni), Critica rațiunii pure, a cărei primă
ediție datează din 1781. Kant avea 57 de ani și era deja celebru prin ceea ce publicase anterior,
dar adevărata sa operă abia începe.
Rațiunea nu poate cunoaște totul. Ea este deci limitată în domeniul cunoașterii. În schimb, are o
valoare în domeniul practic, așadar moral. Aceasta este tema Criticii rațiunii practice, publicată în
1787.
Rămân prin urmare de reconciliat sferele naturii, în care condițiile de posibilitate ale cunoașterii
au fost determinate în Critica rațiunii pure, și ale libertății, al cărei fundament a fost stabilit
în Critica rațiunii practice. Aceasta e tema Criticii puterii de judecare care a apărut în 1790 și
marchează desăvârșirea esențialului filozofiei kantiene.
În 1780 devine membru în Senatul universității, iar în 1787 membru al Academiei de științe din
Berlin. În semestrul de vară din 1786, este numit pentru prima oară rector, titlu conferit de
Frederic II.
Kant va rămâne profesor până în 1797. De la 7 la 10 dimineața cursurile de filozofie alternează
cu antropologia, geografia fizică și uneori fizica și matematicile. Nu-și citea cursurile ci vorbea
liber, deși urma întotdeauna un manual de bază pentru a satisface prescripțiile academice
prusace. În 1794, guvernul prusac îi interzice să se ocupe de materiile religioase în cursurile și
publicațiile sale, lucru pe care Kant îl acceptă.

Viața personală[modificare | modificare sursă]

Pentru echitatea sa, marea știință și schimburile agreabile de idei, Kant câștigă stima
concetățenilor săi, a Universității, a auditorilor și a foștilor săi elevi. Reputația sa e atât de mare,
încât se va constitui către 1790 o adevărată industrie a copiștilor pentru a satisface, contra cost,
numeroasele cereri de a deține cursurile sale procurate prin intermediul copiilor realizate de
studenți.
Viața lui Kant se confundă cu viața profesională și cu doctrina sa. Nu a fost căsătorit și nu a
părăsit niciodată granițele țării. Traiul său este unul tihnit, sănătos și regulat: trezit la 5, își începe
ziua fumându-și pipa și luând ceaiul; lucrează apoi până la 7, ora primului curs. La întoarcere,
lucrează până la orele 13. E timpul prânzului, singurul său moment de repaus din zi. Nu mănâncă
niciodată singur. Invitații săi, în număr de trei până la nouă, pentru ca ansamblul convivilor să nu
fie inferior numărului Grațiilor nici superior celui al Muzelor, nu sunt preveniți decât în dimineața
respectivă, pentru a nu trebui să renunțe la o altă invitație: nu vin astfel decât aceia care sunt
liberi. Este foarte îngrijit asupra aparențelor persoanei sale, motiv pentru care va inventa pentru
folosul propriu o centură mecanică (cf. portretul ironic al lui Thomas de Quincey, Ultimele zile ale
lui Immanuel Kant). Conviv apreciat, amator de vinuri bune, Kant nu încurajează niciodată
discuțiile privitoare la opera sa. Prânzul se prelungește după orele după-amiezii, moment în care
Kant se va duce să-și facă plimbarea zilnică (totdeauna la aceeași oră, cu excepția, se pare, a
zilei în care avea să sosească curierul anunțând Revoluția Franceză; după unii, excepțiile care i-
au tulburat faimoasa plimbare rituală au fost două: publicarea Contractului social al lui Rousseau,
în 1762, pe care-l citește complet absorbit și pierde șirul timpului, și anunțul victoriei franceze de
la Valmy, în 1792). Întors acasă, Kant lucrează până la orele 22.
În 1797, slăbit de vârstă, renunță la învățământ și își petrece ultimii ani din viață într-o retragere
studioasă dar solitară. Moare la 12 februarie 1804, după o lungă perioadă de slăbiciune fizică și
intelectuală, în vârstă de 79 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost "Es ist gut" ("[Totul] e bine").
Oameni veniți din întreaga regiune au dorit să participe la funeralii. Chipul nu îi era alterat, dar
corpul apărea a fi diminuat dincolo de orice descriere. Depuse în cripta Profesorilor, rămășițele
sale pământești nu vor rămâne multă vreme acolo. Încă din 1809, până la criptă s-a format o alee
care purta numele grecesc Stoa Kantiana. La 21 noiembrie 1880, rămășițele pământești sunt
transferate într-o capelă gotică din preajma catedralei din Königsberg (astăzi, Kaliningrad), iar
mormântul său, ornat cu un bust sculptat de Schadow și o copie a Școlii de la Atena a lui Rafael,
poartă inscripționată fraza celebră din Critica rațiunii practice: "Două lucruri umplu sufletul de o
admirație și o venerație mereu crescândă și nouă, în măsura în care reflecția și le întipărește și
se atașează de ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine".

Bibliografie selectivă[modificare | modificare sursă]

Listă bibliografică selectivă a celor mai importante opere kantiene și edițiile moderne
corespunzătoare în traducere românească. În paranteză pătrată este indicat anul publicării în
original.[23]

 Critica rațiunii pure [1781/1787], trad. de N. Bagdasar, E. Moisuc, ed. a III-a, Ed. Univers
Enciclopedic, București, 2014.
 Critica rațiunii practice [1788], trad., studiu introductiv și note de N. Bagdasar, ed. a III-a,
Ed. Univers Enciclopedic, București, 2010.
 Critica facultății de judecare [1790], trad., studiu introductiv și note de R. Croitoru, Ed. All,
București, 2008.
 Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfățișa ca știință [1783],
traducere, studiu și note de M. Flonta și T. Kleininger, ed. a IV-a, Ed. Humanitas, București,
2014.
 Întemeierea metafizicii moravurilor [1785], trad. de F. Bogoiu, V. Mureșan, M. Ota, R. G.
Pârvu, ed. a II-a, Ed. All, București, 2014.
 Metafizica moravurilor [1797], trad., studiu introductiv și note de R. Croitoru, ed. a III-a,
revizuită și adăugită, Ed. Antet, București, 2013.
 Istoria generală a naturii și teoria cerului [1755], trad., notă introductivă și note de A.
Boboc, în Istoria generală a naturii și teoria cerului, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2014.
 Despre pedagogie [1803], trad. și note de T. Brăileanu, prefață de C. Stroe, ed. a II-a, Ed.
Paideia, București, 2015.
 Religia doar în limitele rațiunii [1793], trad., studiu introductiv și note de R. Croitoru, Ed. All,
2008.
 Observații asupra sentimentului de frumos și sublim [1764], trad., studii introductive și
note de R. Croitoru, Ed. All, București, 2008.
 Spre pacea eternă: un proiect filosofic [1795], Înștiințare asupra încheierii apropiate a
unui tratat în vederea păcii eterne în filosofie [1796], Încercare asupra unor considerații
privind optimismul [1759], trad., studiu introductiv, studiu asupra traducerii, note,
bibliografie selectivă, index de concepte de R. Croitoru, în Spre pacea eternă: un proiect
filosofic, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. All, 2008.
 Ideea critică și perspectivele filosofiei moderne: Kant prin el însuși, trad. și note de A.
Boboc și L. Stroia, notă asupra ediției de A. Boboc, ed. a II-a, Ed. Paideia, București, 2015.

 Ce este „luminarea”? [1784], Ce înseamnă a se orienta în gândire? [1786], în Ce este

”luminarea”? Teze, definiții și semnificații, trad. de A. Boboc, ed. a II-a revăzută, Editura
Paidea, București, 2018.
 Presupusul început al istoriei omenirii [1786], Sfârșitul tuturor lucrurilor [1794], trad. de
Martin Zick, în Începutul și sfârșitul, Ed. All, București, 2011.
 Chestiunea dacă pământul îmbătrânește, considerată fizicalist [1754], trad. și note de A.
Boboc, în Revista de filosofie, vol. LXV, nr. 2, pp. 191-203, 2018.
 Încercare de a introduce în filosofie conceptul de mărimi negative [1763], trad. și note
de A. Boboc, partea I în Revista de Filosofie, vol. LXIV, nr. 1, pp. 149-160; partea II
în Revista de Filosofie, vol. LXIV, nr. 2, pp. 275-288, 2017.
 Falsa subtilitate a celor patru figuri silogistice [1762], trad. și glosar de termeni logici
kantieni de A. Boboc, în Revista de Filosofie, vol. LXIV, nr. 3, pp. 413-424, 2017.
 Visurile unui vizionar interpretate prin visurile metafizicii, trad., notă asupra ediției,
studiu introductiv, studiu asupra traducerii, note, bibliografie selectivă și index de concepte
german-român și român-german de R. Croitoru, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Antet,
București, 2013.
 Logica generală [1800], trad., studiu introductiv și note de A. Surdu, ed. a II-a revăzută, Ed.
Trei, București, 1996.
 Antropologia din perspectivă pragmatică [1798], trad., studiu introductiv și note de R.
Croitoru, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Antet, București, 2013.
 Critica puterii de judecare, trad. Traian Brăileanu, Editura Paideia, București, 2020.
 Critica rațiunii practice, trad. Traian Brăileanu, Editura Paideia, București, 2020.
 Critica rațiunii pure, trad. prof. dr. Rodica Croitoru, Editura Paideia, București, 2019.

Bibliografia completă a tuturor edițiilor originale și a traducerilor lor în limba română poate fi
consultată aici:

 Tabelul cronologic complet al traducerilor în limba română din opera lui Immanuel Kant
 Kantianismul românesc – Lista cărților publicate despre Kant

 Lista completă a primelor ediții în germană și latină din opera lui Immanuel Kant
Bibliografie secundară în limba română[modificare | modificare sursă]
 Constantin Noica, Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz și Kant,
Institutul de Arte Grafice, 1936; ed.II: Editura Humanitas, 1995
 Ion Petrovici, Kant. Viața și opera (Douăsprezece lecții universitare), Ed. Casa Școalelor,
1936; Ed. Academiei Române, 2006
 Mihai Eminescu, Lecturi kantiene, Editura Univers,1976.
 Alice Voinescu, Kant și Școala de la Marburg, Editura Eminescu, 1999.
 P. F. Strawson, Limitele rațiunii, trad. de Valentin Cioveie, Editura Humanitas, 2004.
 Mircea Flonta, Kant în lumea lui și în cea de azi. Zece studii kantiene, Editura Polirom, 2005
 Rodica Croitoru, Datorii morale și datorii religioase în limitele kantiene ale rațiunii, Editura
ALL, 2006.
 Roger Scruton, Kant, trad. de Laurențiu Staicu, Editura Humanitas, 2006.
 Virgil Ciomoș, Conștiință și schimbare în Critica rațiunii pure. O perspectivă arhitectonică
asupra kantianismului, Editura Humanitas, 2006.
 Manfred Kühn, Kant - o biografie, trad. de Cornelia Eșianu, Editura Polirom, 2009
 Mircea Flonta, 20 de întrebări și răspunsuri despre Immanuel Kant, Editura Humanitas, 2012.
 Ernst Cassirer, Viața și opera lui Kant, trad. de Adriana Cânța, Editura Paralela45, 2013.
 Emilian Mihailov, Arhitectonica moralității, Editura Paralela45, 2017.
 Constantin Noica, Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei
Introduceri kantiene a Criticii judecării, Editura Humanitas, 2018.
 Vlad Mureșan, Comentariu la Critica rațiunii pure, Presa Universitară Clujeană, 2019.

Ideile reflectate în operă[modificare | modificare sursă]

Teoria cunoașterii[modificare | modificare sursă]
Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, o
constituie "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitală, în care
cercetează bazele procesului de cunoaștere. Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară
cele două poziții contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o
parte raționalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John
Locke și David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea
sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi
nevoie de un experiment, respectiv de o percepție senzorială. În situația în care o analiză
rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială
sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică. Evident, toate cunoștințele
valabile la un moment dat derivate din experiență au prin urmare un caracter sintetic. În
continuare, Kant împarte judecățile în empirice sau a posteriori și judecăți a priori. Judecățile
empirice sunt în întregime dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația: "acest măr este
roșu". Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul
individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.: "doi și cu doi fac patru" reprezintă o
afirmație apriorică.
Kant susține că noțiunile de timp, spațiu și cauzalitate, care fundamentează legile ce guvernează
relațiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate de obiectele din natură ci, dimpotrivă, sunt pure
forme apriorice și stau la baza capacității de cunoaștere a subiectului, fiind astfel transferate
realității obiective. Spațiul, timpul și cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcționează în
procesul de percepție ca tipare, cu scopul de a ordona și structura toate impresiile senzoriale.
"Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu poate fi cunoscut, pentru
că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", a apariției senzoriale
a "lucrului în sine", care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant
denumește noumen, care se sustrage capacității de cunoaștere. Această cercetare critică a
condițiilor percepției și cunoașterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care
investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea subiectului.

Probleme de etică[modificare | modificare sursă]

În alte două lucrări, "Fundamentarea metafizicii moravurilor" (Grundlegung zur Metaphysik der
Sitten, 1785) și "Critica rațiunii practice" (Kritik der praktischen Vernunft, 1788), Kant prezintă
sistemul său etic, care se bazează pe convingerea că rațiunea este cea mai înaltă instanță a
moralei. Din acest punct de vedere, există două moduri în luarea unei decizii dictate de voință: un
imperativ condiționat sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinare subiectivă și urmează un anumit
scop individual, și un "imperativ categoric", care se supune unei legi obiective, universal valabilă
și necesară. Kant formulează astfel principiul "imperativului categoric", considerat ca fundament
al moralei: "Acționează în așa fel încât maxima acțiunilor tale să poată fi impusă ca lege
universală".

Concepția politică[modificare | modificare sursă]

Kant a fost figura proeminentă a perioadei de iluminism în Germania și în această calitate a
dezvoltat ideea de "libertate", pornind de la concepțiile sale asupra moralei. Prin libertate el nu
înțelege un liber arbitru lipsit de legi, ci libertatea de autodeterminare, de respectare conștientă a
legilor, care derivă din rațiune. Deviza lui Kant, "Sapere aude !" ("Îndrăznește să știi !"), să ai
curajul de a te servi de rațiune, a devenit deviza mișcării iluministe împotriva absolutismului. O
societate liberă trebuie să fie alcătuită din cetățeni capabili de a înțelege democrația și de a gândi
liber. În lucrarea sa elaborată către sfârșitul vieții, "Spre pacea eternă" (Zum ewigen
Frieden, 1795), Kant preconizează o comunitate a popoarelor, o federație universală alcătuită din
state reprezentativ republicane, în care să fie eliminate conflictele de interese ce duc la război.
Premizele unei ordini pașnice ar trebui să fie: 1. Constituție republicană a statelor; 2. O uniune
pacifică de state libere; 3. Libera circulație a cetățenilor bazată pe un drept de ospitalitate. În
aceste condiții ar fi posibil un tratat de pace universală, al cărui miez l-ar constitui legea morală
derivată din concepția etică a lui Kant. Relațiile dintre state ar trebui să aibă același caracter ca și
relațiile între indivizi.
Estetica[modificare | modificare sursă]
În a treia lucrare de critică, "Critica puterii de judecare" (Kritik der Urteilskraft, 1790), Kant
abordează problemele de estetică. Frumosul artistic este strâns legat de alcătuirea naturii, în
special când aceasta dă prilejul senzației de sublim. "Frumos" în sens estetic este ceea ce se
contemplă cu o satisfacție dezinteresată, lipsită de intenție sau scop personal, în forma sa cea
mai pură. Această concepție a influențat în mod hotărâtor mișcarea literară denumită "Sturm und
Drang" ("Furtună și Avânt"). Estetica lui Kant pornește de la o problemă fundamentală, pe care el
a formulat-o în mai multe feluri, dându-i uneori structura unei „antinomii„. Conform „antinomiei
gustului”, judecata estetică pare să se afle în conflict cu ea însăși : ea nu poate să fie estetică (o
expresie a unei experiențe subiective) și în același timp o judecată (pretinzând acord universal).
Și totuși oamenii, numai în virtutea raționalității lor, sunt dispuși sa emită astfel de judecăți. Pe de
o parte, un anumit obiect le produce o senzație de plăcere, o plăcere imediată, care nu se
bazează pe o conceptualizare a obiectului sau pe o cercetare a cauzei, scopului sau alcătuirii
acestuia. Pe de altă parte ei își exprimă plăcerea sub forma unei judecăți, vorbind despre
„frumusețe ca și cum ar fi o proprietate a obiectului”, reprezentând astfel plăcerea pe care o
resimt ca fiind valabilă în mod obiectiv. Atitudinile, sentimentele și judecățile noastre sunt numite
estetice tocmai pentru motivul că au o legătură directă cu experiența. Prin urmare nimeni nu
poate să judece asupra frumuseții unui obiect pe care nu l-a văzut sau auzit niciodată. Numai
experiența este aceea care face posibilă întotdeauna o judecată estetică, ci nu gândirea
conceptuală, astfel că orice factor care alterează experiența unui obiect alterează și semnificația
sa estetică (de aceea poezia nu poate fi tradusă fără a pierde ceva din frumusețea originală).

Concepția cosmogonică[modificare | modificare sursă]

Pe lângă preocupările sale filozofice, Kant a publicat și o serie de lucrări în domeniul științelor
naturii. Una din cele mai importante este "Istoria generală a naturii și teoria universului"
(Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, 1755), în care expune ipoteza genezei
universului dintr-o nebuloasă, ipoteză care a fost dezvoltată mai târziu, independent de Kant, de
către Pierre de Laplace.

Concepția religioasă[modificare | modificare sursă]

În ceea ce privește concepția religioasă a lui Kant, câțiva critici au subliniat deismul, de
exemplu Peter Byrne, care a scris despre relația precisă a lui Kant cu deismul.[24] Alți critici au
remarcat în concepția morală a lui Kant o trecere de la deism la teism, de exemplu Allen W.
Wood[25] și Merold Westphal.[26] În ceea ce privește cartea lui Kant intitulată Religia în limitele
rațiunii, a fost evidentiat că filosoful Kant reduce religiosul la rațional, religia la morală și
creștinismul la etică.[27]
Kant dorea eutanasia tuturor religiilor revelate.[28]

Urmările filozofiei lui Kant[modificare | modificare sursă]

Kant se înscrie în rândul celor mai mari filozofi ai istoriei timpurilor moderne. Dezvoltarea
ulterioară a filozofiei europene, în special a idealismului german (Schelling, Hegel) și a așa-
numitului neo-kantianism, reprezentat printre alții de Wilhelm Windelband, dar și a unor curente
contemporane, cum ar fi filozofia Hannei Arendt sau a lui John Rawls, nu pot fi concepute în
afara cunoașterii filozofiei lui Kant. Un studiu aprofundat al filozofiei presupune în mod necesar
cunoașterea filozofiei kantiene.