HENRI BERGSON – gânditorul şi opera sa

Carmen Ştefănescu

Henri Bergson a fost, fără îndoială, unul dintre cei mai originali filosofi ai secolului XX, filosoful
care, încercând să scape de toate obişnuinţele impuse de existenţa noastră practică, ne-a făcut să ne vedem,
miraţi, cu alţi ochi, să ne simţim mai aproape de natura noastră veritabilă. Abordând cu naturaleţe şi
uşurinţă aspecte diverse ale modului uman de a fi (procese psihice, limbaj, ştiinţă, înclinaţie estetică,
morală, religie etc.) gânditorul pare să ne recreeze, înnobilându-ne prin evidenţierea obsesivă, dar deloc
supărătoare a uniunii umanului cu ceea ce numeşte el “durata pură”.
Acesta este conceptul central în jurul căruia gravitează întreaga filosofie bergsoniană. Printr-o
astfel de concepere a timpului gândirea filosofului se îndepărtează de interpretările obişnuite, de teoriile
care, încercând să analizeze în amănunt existenţa umană, îi anihilează tocmai esenţa: viaţa.
Într-o scrisoare adresată unuia dintre comentatorii operei sale, în 1916, Bergson însuşi afirma:
“După opinia mea, orice rezumat al vederilor mele le va deforma în ansamblul lor şi le va expune,
prin însuşi acest fapt, multor obiecţii, dacă nu revine fără încetare la ceea ce eu consider drept centru al
doctrinei: intuiţia duratei. Reprezentarea unei multiplicităţi de penetraţie reciprocă, cu totul diferită de
multiplicitatea numerică, reprezentarea unei durate eterogene, calitative, creatoare, este punctul de unde
am plecat şi la care am revenit constant.”1
Într-adevăr, cheia înţelegerii operei bergsoniene este tocmai această nouă concepţie despre timp.
Tot ceea ce atinge acest original concept de “durată pură” pare să capete viaţă şi libertate. Iar filosofia lui
Bergson pare să fie o nouă cruciadă îndreptată împotriva tuturor acelora care, de dragul unei explicaţii
teoretice amănunţite, de dragul unui experiment bine pus la punct, de dragul unei analize ştiinţifice,
pertinentă dar discontinuă, excludeau tocmai continuitatea, tocmai temporalitatea existenţei umane, tocmai
viaţa ca permanentă creaţie.
Această noutate a abordării filosofice este dublată şi de un stil original, de multe ori aproape
literar, plin de metafore şi ilustrări sugestive, un stil propriu numai marilor realizări artistice. Iată cum
caracterizează stilul bergsonian unul dintre comentatorii români ai operei sale, Jean Aberman: “Stilul lui
are caracter de discuţiune liberă, lipsindu-i cu totul rigiditatea şi sistematica clasicelor expuneri filosofice.
Ca scriitor este poet măiastru, ca gânditor este filosof profund. Tocmai de aceea, la început, citirea
lucrărilor lui întâmpină dificultăţi mari. Numai după ce cititorul cunoaşte ideile sale filosofice, poate gusta
frumuseţea stilului. Stilul său în formă de torent, imaginile sale extrem de bogate, multele digresiuni
provocate de uşurinţa de a gândi şi de a scrie, fac ca urmărirea firului central al gândirii sale – ceea ce
interesează, în ultimă instanţă, pe cititorii săi – să fie comparabilă cu urmărirea razei de lună, reflectată
într-o mare agitată.”2
Pentru a înţelege această personalitate care, în mod incontestabil, a dominat începutul secolului
nostru, având numeroşi adepţi dar şi numeroşi critici, cred că este nevoie de o scurtă prezentare a vieţii şi
operei sale.
S-a născut la 18 octombrie 1859 la Paris într-o familie evreiască: tatăl compozitor varşovian, iar
mama londoneză.
Între 1868 şi 1878 învaţă la liceul Condorcet, unde a fost un elev strălucit, cu aptitudini pentru
ştiinţe. Avea preocupări pentru fizică, chimie, biologie, dar era considerat şi un bun elenist. La 18 ani a
obţinut, la un concurs general, premiul pentru matematică, iar soluţia dată a fost atât de originală încât a
fost publicată în Annales des Mathémathiques.
La 19 ani (1878), la terminarea liceului, ezită între litere şi ştiinţe, hotărându-se însă, în final,
pentru secţiunea de litere a celebrei École Normale, pe care o frecventează timp de trei ani. Era în
1
Harald Höffding, “La philosophie de Bergson”, Félix Alcan, Paris, 1916 p.160.
2
Jean Aberman, “Curentul antiintelectualist francez: Jules Lachelier, Emile Boutroux, Henri Bergson”, Bucureşti, 1939, p.171.
continuare înclinat către ştiinţe, adept al concepţiilor lui Spencer, iar colegii îl considerau materialist.
Acelaşi comentator, Jean Aberman, povesteşte chiar o întâmplare semnificativă din acea perioadă: “Într-o
zi i se reproşă, în mod amical, elevului Henri Bergson – care a fost detaşat la biblioteca şcolii – că unele
colecţii de cărţi nu au fost bine aranjate: “Această dezordine ar trebui să izbească sufletul dumitale de
bibliotecar!” la care, secţiunea de filosofie exclamă: “El n-are suflet!”.3
Între 1881 şi 1883 este profesor de filosofie la liceul din Angers, iar apoi este numit profesor de
filosofie la liceul din Clermond – Ferrand, unde petrece cinci ani. În timpul cât a stat la Clermond renunţă
la ideile spenceriene întrucât i s-a părut că evoluţionismul acestuia nu ţine seama destul de rolul pe care îl
joacă durata. Pentru a se lămuri în această privinţă a început să studieze în amănunt psihologia. Rezultatul
acestor cercetări l-a expus în prima sa mare lucrare, publicată în 1889, “Eseu asupra datelor imediate ale
conştiinţei”. De altfel, pentru toate lucrarile viitoare va face studii aprofundate: de psihiatrie pentru
“Materie şi memorie”, de biologie pentru “Evoluţia creatoare”, de matematică – fizică pentru “Durată şi
simultaneitate”, de sociologie pentru “Cele două surse ale moralei şi religiei”.
La 29 de ani, la sfârşitul anului 1888, este numit profesor la Colegiul Rollin. În acest timp el
prezintă la Sorbona o mică lucrare în limba latină despre ideea de timp la Aristotel, “Quid Aristoteles de
loco senserit” şi celebra lucrare de doctorat, “Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei”, pe care o va
publica, apoi, în 1889.
De la Colegiul Rollin va fi transferat la liceul Henri IV, unde va fi profesor până în 1898, la 39 de
ani. Aici este foarte apreciat de elevi, ca profesor, iar, ca filosof, va continua să mediteze. Dacă în lucrarea
anterioară explicase în ce constă libertatea spiritului omenesc, nu lămurise încă problema raportului dintre
libertatea omenească şi universul material, care avea un caracter determinat. Tocmai această problemă va
reprezenta subiectul celei de-a doua lucrări filozofice, “Materie şi memorie”, pe care o va publica în 1896,
la 37 de ani.
În perioada 1898-1990 va lucra ca “Maître de Conférences” la Şcoala Normală Superioară, iar în
1900 este numit profesor la Collège de France. Tot în acest an va publica”Râsul”, o lucrare cu caracter
estetic, purtând subtitlul “Eseu asupra semnificaţiei comicului”.
La 42 de ani (1901) este numit “Membre de l`Institut” iar faima lui se răspândeşte din ce în ce mai
mult, cursurile fiindu-i urmărite cu un interes ieşit din comun. Un contemporan povesteşte: “Cursurile
sale de vineri de la Collège de France obţin un succes crescând. Cu o oră înainte de sosirea lui, apoi cu
două ore, uneori chiar şi cu trei ore, sala se umplea de auditoare şi auditori, care aşteptau cu resemnare:
profesori, studenţi, studente, preoţi, ofiţeri, femei de lume. Naţiunile şi profesiunile cele mai felurite sunt
reprezentate. Auditorii se înghesuie pe bănci, pe trepte, pe ferestre, pe culoarele de lângă sala de curs, ale
cărei uşi rămân deschise. Toţi ascultă într-o tăcere religioasă, pentru ca la urmă să aplaude cu frenezie pe
maestru, care este un minunat artist al cuvântului.”
Între 1900 şi 1906 publică o serie de articole de mai mică întindere care, însă, îl ajută să-şi
limpezească gândurile în vederea unei opere de mari proporţii, “Evoluţia creatoare”, publicată în 1907, la
48 de ani. Acelaşi comentator român, Jean Aberman, descrie astfel procesul de creaţie din care ia naştere
această nouă lucrare: “Problema memoriei, care îl preocupase înainte, i-a pus în faţă problema vieţii.
Tânărul evoluţionist de la Şcoala Normală Superioară – fiind pe aceeaşi linie de gândire, încă de la primul
său volum – după studii amănunţite de biologie, critică ideile curente ale evoluţiei speciei, punând în locul
unui evoluţionism static, “deja făcut”, un evoluţionism dinamic, perpetuu creator. Problema vieţii capată o
dezlegare în contact şi în armonie cu aceea a cunoştinţei şi a materiei. Viaţa interioară din primul volum,
“Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei”, spiritul şi memoria din al doilea, “Materie şi memorie”,
devin acum elan vital care explică viaţa; iar cantitatea şi spaţiul din primul, universul sau corpul din al
doilea, devin acum inteligenţă, materie sau specii biologice: viaţa pe de o parte, moartea pe de alta.”4
În 1911 Bergson ţine două conferinţe la Universitatea din Oxford care vor fi publicate sub titlul de
“Percepţia schimbării” şi, tot în acelaşi an, va publica “Intuiţia filosofică“, un articol în care îşi explică
metoda de abordare a problemelor filozofice.
În 1914, la 55 de ani, este numit membru al Academiei Franceze.

3
Ibidem, p.173-174.
4
Ibid., p.177.
 În timpul primului război mondial va îndeplini misiuni oficiale în slujba Franţei, în Spania şi în
special în S.U.A.
În 1922 publică celebra “Durată şi simultaneitate”, o critică a teoriei relativităţii a lui Enstein, care
va stârni numeroase controverse în epocă.
Activitatea filosofului nu rămâne fără ecou şi va primi recunoaşterea oficială în 1928 când, la 69
de ani, i se acordă premiul Nobel pentru literatură.
Însă Bergson îşi continuă activitatea încercând să încununeze opera sa filosofică cu o abordare
sistematică a moralei şi religiei. Este ceea ce va realiza în 1932, la vârsta de 73 de ani, cu o nouă lucrare
fundamentală, “Cele două surse ale moralei şi religiei”. Aici trage ultimele concluzii aplicându-şi părerile
filozofice la domeniile moralei şi religiei. Contradicţiile anterioare, cantitate – calitate, succesiune –
simultaneitate, materie – memorie, inteligenţă – intuiţie, îmbracă aici forma antitezelor dintre morala
statică şi morala dinamică, religia statică şi religia dinamică sau misticismul care nu e altceva decât
aspiraţia umanului către sufletul nemuritor sau Dumnezeu.
Profund controversată va fi şi această nouă lucrare fiind condamnată, chiar, de către Congregaţia
Indexului a Bisericii Catolice.
Bergson moare la 3 ianuarie 1941, la 82 de ani. Lăsa în urma sa o operă filosofică de mari
proporţii, un sistem filosofic închegat prin care a abordat toate domeniile existenţei cu o sârguinţă şi o
pertinenţă remarcabile, pe baza unor aprofundate studii de specialitate, interpretate şi corelate genial.
Ideile sale nu au fost totuşi scutite de numeroase critici şi controverse, venite atât din partea lumii
ştiinţifice cât şi din partea lumii filosofice sau teologice. În ciuda controverselor, opera bergsoniană este
profund originală, revoluţionară chiar, fiind dublată de un stil aproape literar, ceea ce face din gânditor un
moment aparte în istoria filosofiei. Lucrările sale merită parcurse, nu numai de către specialişti, ci şi de
orice iubitor de cultură, prilejuindu-i acestuia reale clipe de bucurie spirituală. O interpretare a operelor
bergsoniene fundamentale, ceea ce se va încerca în viitor, consider că ar fi binevenită pentru a trezi
interesul potenţialilor săi cititori.